Credinta cred ca este o lumina ce coboara de la Parintele Luminilor, prin care Il "vedem" pe Dumnezeu, Cel nevazut, si prin care ne vedem si pacatele proprii (NU ale altora!!!). Cu cat lumina este mai puternica, cu atat Il "vedem" mai deslusit pe Dumnezeu si cu atat ne vedem mai negre pacatele noastre. Adica, mai stralucitor Il vedem pe Dumnezeu si mai intunecati pe noi insine. De aceea sfintii se vedeau pe ei ca fiind cei mai pacatosi, pentru ca lumina primita de ei era atat de puternica incat, prin contrast, pacatul propriu, oricat de mic era, le parea mai negru ca taciunele.
Har, smerenie si jertfa de sine.

Ioana, la mine a venit brusc. A fost un fulger de lumina peste noaptea vietii mele de pana atunci. Am fost.. parte din anii mei, ateu...sau asa ceva..si credeam in dumnezeu..(o fi..n-o fi..nu eram sigura), ca intr-o forta vaga, impersonala,capricioasa, hazardanta. Credeam in bani, in mine,in prietenii mei, in relatiile mele, in esoterism, in stiinta, in fizica cuantica,in psihologie, si alte metode cu care omul cauta sa-si carpeasca amarata asta de viata.

Apoi, in urma unor serii de circumstante in viata mea...pierderi de toate felurile,deces, tradari,esecuri,dezamagiri pana la sange,etc..am ajuns sa-mi doresc moartea ca pe o mama. Tanjeam dupa ea ca dupa singura mea izbavire din infernul in care traiam, si pe care nu-l mai puteam indura.Si pentru ca moartea nu venea, m-am gandit s-o"ajut" sa vina, daca intelegi ce vreau sa zic.Insa inainte sa apuc sa trec la "fapta",a venit..in iadul meu..in loc de moarte..

Biruitorul mortii. Hristosul.

Pe care niciodata pana atunci nu L-am asociat cu Dumnezeu. Ma gandeam ca e o inventie religioasa, ca sa manipuleze masele si fraierii...

N-am crezut ca exista..cu adevarat, ca e Persoana, ca e Dumnezeu.Ca e Viu si contemporan cu mine.Ca m-a vazut si cunoscut in toti anii astia, cat am umblat teleleu...Si, Doamne, Dumnezeule, ca ma iubeste. Si ca e Bun. Singurul Bun din toate galaxiile si universurile si tot ce-o exista...Si Singurul care e pentru mine, si nu impotriva mea..

Deci,pentru mine,a fost suta la suta dar si har.Dar si har al Duhului Sfant.Pentru ca nu l-am meritat cu nimic.Pentru ca nici macar nu L-am chemat in rugaciune, cum sa te rogi cuiva in care nu crezi? Dar, marire Lui, se vede ca El crede...in noi :-).

Si apoi..presupun ca aceasta credinta primita ca dar, se solidifica, se intensifica..devine..nu stiu...devine tot mai mult o certitudine..ca o stanca..Este o relatie..cu...Dumnezeu, si ca toate relatiile,este mutuala, reciproca,si este dinamica..si nu statica..El iti zice ceva(prin scripturi, prin gura duhovnicului, a fratelui, a aproapelui,(caci poate vorbi prin oricine, daca inima ta doreste cu adevarat sa-L auda, sunt sfinti si proroci care ne spun ca au vorbit cu El..gura catre gura..) prin ganduri,prin circumstante,prin confirmari ale inimii...etc...tu aplici...vezi ca ..a avut dreptate..te bucuri...a mai crescut otzara credinta...Tu ii zici Lui...(asta e rugaciunea)...El raspunde uneori...uneori nu...:-)

Uneori esti pe langa, o dai in bara, iese rau, plangi..fugi iara la In El..in cazul meu, nu-L cunosteam,n-aveam educatie sau etica..crestina.. doar stiam ca-L cheama Isus Hristos..ca mi-a scapat viata,supranatural,ca are toata puterea peste draci.. si ca e bun..dar caile Lui, felul Lui de-a gandi, de-a actiona...de-a lucra...eram total pe langa...si numai El si cu mine stim de cate ori am dat-o in bara si m-am trezit cu capul prin ziduri...pentru ca vreau sa traiesc intr-un mod placut Lui, dar El e Dumnezeu, si Sfant..si fara greseala,si locuieste in locuri inalte..si sfintenie...(si, marire Lui..ca mai locuieste si in inimile zdrobite..si smerite) or eu sunt un om cu o fire pacatoasa, muritor, si foarte prost..Mandria, aroganta, atotsuficienta,frica, si alte pacate ce s-au lipit bine de mine in anii mei de paganism..m-au facut..prost..idiot...si uneori mi-e foarte greu sa-L percep...De aceea, o cerere constanta a mea catre El e intelepciunea..nu cea omeneasca, sau draceasca, ci aceea pe care numai El o poate da..

Dar nu conteaza atat caderile...cat sa stii ca te iubeste..si cata vreme inima ta e sincera inaintea Lui..cred ca te vei ridica...din nou...si din nou..

Pana la urma, am nadejdea asta..la Dumnezeu, fagaduita noua prin sf.ap Pavel: "Sint incredintat ca Acela care a inceput in voi aceasta buna lucrare, o va ispravi pina in ziua lui Isus Hristos."(Filipeni,1:6)

Doamne-ajuta!

In forma sa incipienta este un dar pentru toti.

Toti oamenii au "intuitia lui Dumnezeu", stiinta chiar a dovedit asta doar ca a dat "vina" pe procese biologice/neuronale.

Cum se dezvolta ulterior, este o conlucrare intre vointa omului si Harul lui Dumnezeu.

Fiecare are o parte din Dumnezeu in el.. Dumnezeu se afla in noi si tine de noi sa-l descoperim.. Asta este credinta...

Conform dogmelor este un "Dar" de la Dumnezeu care unora li se acorda si altora nu.

Dumnezeu dintotdeauna in noi!
 

Darul Sau si chemarea Sa pentru noi sunt oferite permanent de-a lungul intregii noastre vieti!


"Tu erai înlăuntrul meu, dar vai, eu însumi eram înafara mea." (Fer. Augustin)

:)
 

cautam subiectul asta de vreo ora iar ce ai scris tu aici m-a uns pe suflet...pana mai de curand eram atee... acum sunt pe undeva pe la mijloc... vreau sa ma declar credincioasa si sa ma simt pe deplin credincioasa insa sunt o groaza de ganduri... cum citisem mai devreme la un subiect... nu poti sa nu te intrebi: daca Dumnezeu ne-a facut pe noi, pe El cine L-a facut? si multe, multe altele.... nu e asa usor.. nu poti zice: cred sau nu cred... pentru mine e greu... in momentul de fata trec printr-o situatie in care cred ca numai rugaciunea si credinta ma pot scoate din asta insa asta nu ma trimite sa stau in genunchi, rugandu-ma si citind din evanghelie....ma indoiesc sa ma inteleaga careva insa simteam nevoia de a ma descarca un pic...

Desigur credinta poate veni si treptat si deodata, apoi credinta poate fi doar sub forma incredintarii -convingerii sau sa contina si certitudini (mai greu de clatinat dar totusi posibil de incercat) .
Apoi vine un moment de incercare a credintei iar daca nu este trecut vine mereu pina vom trece de incercare.
Iar in timp credinta se intareste pe masura avansarii pe calea desavirsirii caracterului.

Nu tin minte sa imi fi pus intrebarea "Cine L-a creat pe Dumnezeu" mai ales dupa ce am capatat credinta (in cazul meu tot bazata pe certitudini). fiindca intrebarea nu mai are sens si nu i se poate da un raspuns bazat pe existenta timpului.

de ce se face atata caz intre catolicism si ortodoxism? de ce nu se poate considera una si aceeasi credinta, in Dumnezeu... eu sunt ortodoxa, sotul e catolic insa pana acum nu am vazut nicio MARE diferenta... faptul ca preotii sunt imbracati diferit, botezurile se fac diferit iar la ei, in loc de paine inmuiata in vin se da acel disc nu mi se pare o problema atat de dramatica... si am bagat de seama ca numai ortodocsii fac drama pe tema asta... poate ar fi trebuit sa ma documentez mult mai mult in legatura cu aceste diferente insa oricare ar fi ele tot nu se pare ca ar fi un blestem ca un ortodox sa fie casatorit cu un catolic...

Pai cred ca asta e de fapt drumul continuu.Cu mintea cauti raspunsuri si nu le gasesti sau nu sint complete,si vin momente in viata cind cazi pur si simplu in genunchi,fara sa mai tii cont de intrebarile vechi,si mirindu-te si tu de unde a rasarit credinta asta peste mine ,cel ce ma indoiam ieri . Omul seamana indoiala,iar Dumnezeu rasare incredere,omul seamna slabiciune iar Dumnezeu ii arata ca totul vine de la El.

sper ca intr-o buna zi sa se adevereasca ce ai zis tu