Ai dreptate, nu este nimeni in aceasta viata care sa ia mereu deciziile bune, sa nu greseasca niciodata. Ne dorim de cele mai multe ori sa indreptam ceea ce nu este bine, sa nu suportam consecintele deciziilor gresite. Uneori se poate, alteori nu. Din experienta mea de pana acum, am vazut ca daca fac ceve in dezacord cu voia lui Dumnezeu (cu poruncile Lui) merg din rau in mai rau. Este greu de spus in asemenea situatie ce trebuie sa faca o anumita persoana, este nevoie de multa luminare (prin rugaciune), de discernamant, de intelepciune. Eu sunt pentru o reimprospatare a relatiei cu celelalt, un fel de o noua sansa cu eforturi de ambele parti. Daca candva lucrurile au mers bine, poate, poate...

"Din experienta mea de pana acum, am vazut ca daca fac ceve in dezacord cu voia lui Dumnezeu (cu poruncile Lui) merg din rau in mai rau"-Da,am constatat si eu acest lucru...chiar daca voia Lui,de multe ori ni se pare prea "grea",prea greu de indeplinit,asta la inceput,...insa cu rugaciune,cu smerenie,...Dumnezeu ne da putere...si parca totul devine usor si placut pe Calea Lui. Eu v-am intrebat si pe voi sa aflu si parerile voastre,...insa stiu ca,...pana la urma raspunsul sau raspunsurile ,sunt tot la DUMNNEZEU.Nu se poate ca Dumnezeu sa nu ne vrea binele,...nu se poate sa ne lase rataciti...,insa trebuie mare incredere in El.Si eu am observat ca daca ne-am indoit de Calea Lui,apar numai probleme,numai zbucium,neliniste,agitatie,chiar si nebunie.Staruinta in rugaciune cred ca este cea mai importanta si increderea deplina in El.Nu este usor,trebuie depus efort,...insa si rezultatele sunt dintre cele mai frumoase,sunt pe masura.
Doamne ajuta!

...editat....

Păi da, când nu izolăm focarul infecţiei de restul trupului, putrezim pe de-aîntregul...
Ar spune chirurgul!

Dar cred că tu nu eşti chirurg şi sper să nu devin nici eu prea curînd.
Cum să gândesc, aşadar, ce scrii tu?

Personal eu am trăit aceasta ca fiind problema acceptării şi a respingerii. Sau a decentrării. Decentrare pe care o realizăm şi lumeşte prin dezvoltarea capacităţii noastre de colaborare cu semenii şi de acceptare a alterităţii, pe măsura însuşirii abilităţilor pro-sociale şi a încorporării etapelor de dezvoltare morală. Decentrare care e însă majoră doar când ajungem la convingerea că viaţa şi Cosmosul sunt Hristocentrice.
Îl respingem însă pe celălalt atunci când, preocupaţi de succesul nostru în împlinirea năzuinţelor personale, găsim că aproapele are un defect sau mai multe care ne împiedică să prosperăm fiinţial, social şi material, să devenim ceea ce aspirăm.

Eu, de pildă, vreau să învăţ un psalm. Mi-a atins inima şi simt nevoia să îl port cu mine, ca să îl recit din minte ori de câte ori simt nevoia, să cuget la el, să mă doftoricesc cu el...
Pentru aceasta, întrucât sunt nevăzător, am nevoie să mi-l citească soţia mea. Nu posed JAWS sau alt sintetizator vocal, nu ştiu să citesc în Braille şi nici n-aş putea, întrucât am mâinile arse de la un incendiu.
O rog pe soţia mea să-mi citească.
Dar, vai, nu are nici timp şi nici chef. După mai multe rugăminţi, îmi citeşte. Grăbit, nervoasă, distrată... Nu are nici dicţie şi nici nu prea pricepe textul, nu prea e dusă la biserică decât aşa, de ochii lumii...

Ce voi face?
Să cred că starea ei e şi a mea? Mi-e cam greu, e limpede că suntem chiar contradictorii în acest punct. Şi-apoi, eu sunt orb iar ea chiar vede.
Şi atunci? Cum voi înţelege situaţia noastră dacă ar fi să o "citesc" în erminia propusă de tine?...:)

M-a atras foarte mult un cuvânt din postarea ta: "devin".
Procesul devenirii mi se pare fascinant, deja.... Parcă intuiesc câte ceva.

Un lucru îmi pare cert: devenirea întru iubire lărgită (nu egofilică, ci prin Hristos) este un proces şi nu fapt spontan.
Nu sunt sigur că pot spune despre aceasta că se petrece mai întâi duhovniceşte, cu prilejul Tainei Cununiei, şi că apoi este încorporată concret, adică material-trupeşte şi psihologic şi social în viaţa soţilor, transformîndu-le persoana şi iubirea, sfinţindu-i.
Tind să cred că Taina pune începutul, "bun început", în sensul că deschide o uşă, ba chiar Uşa harului, întrucât cei doi nu se mai iubesc până la sufocare, digerîndu-se reciproc, ci lasă un loc mic între ei, vorba poetului arab, să "danseze pe acolo vânturile cerului"... E vorba despre Hristos prin Care se plineşte iubirea şi familia.
şi că tot ce urmează depinde de modul cum soţii, fiecare şi împreună, colaborează cu harul. Rămânînd, desigur, în Taină, din care soţii nu pot ieşi decât prin desfacerea Cununiei...

Aici mi se pare că centrarea a rămas tot în tine, cel care vrea să învețe psalmul, dar nu are mijloacele. Iar relația este una de dependență. Spunea un părinte că nu trebuie să punem crucea noastră pe umerii celuilalt. Dar, adaug eu, celălalt și-o poate asuma de bunăvoie. Cred că numai așa poate merge bine o căsnicie, dacă fiecare își asumă crucea celuilalt, nu dacă este silit s-o ducă pentru că n-are încotro.

Exact așa cred și eu. Și asta este explicația Bisericii pentru vinul cel de pe urmă, mai bun decât cel dintâi. Iubirea se transfigurează prin conlucrarea cu harul, se sfințește, se înduhovnicește. Taina doar începe în Biserică, la cununie, însă ea trebuie lucrată toată viața, așa cum Adam și Eva trebuiau să lucreze grădina Raiului.

Bine spus! Frumos!
Mulţumesc, Cristiane...

Decentrare şi autonomie, aşadar.
Maturizare, cu alte cuvinte....
Ei bine, în realitate, cum lesne se poate cunoaşte, căsniciile merg greu tocmai pentru că nu avem suficient spor în chestiunile acestea. Dependenţe cu carul, lupte egoiste (pentru putere, bunuri, plăceri, timp liber etc.)... Şi pe toate le numim, cu duioşie şi "înţelegere", cu termenul ... dragoste. Deh, sunt şi ei tineri, se iubesc, dragoste cu năbădăi şi altele asemenea, auzi spunîndu-se, justificîndu-se.

Unii, totuşi, au descoperit soluţia: autonomie şi decentrare. La care aş adăuga: cooperare.
Şi scopuri comune, supra-individuale.

Cum ne ajută Biserica în acest travaliu de dezvoltare personală şi familială? (întreb pentru îmbogăţirea imaginii cu soluţii, pentru aducerea din nou la cunoştinţă, iar nu pentru a pune la îndoială)
Cum ne dezvoltăm în Biserică, împreună şi individual, mai bine spus (ca să nu pară că noi suntem una - Biserica e alta, iar noi aşteptăm pică pară mălăiaţă de la un fel de Big Brother) în sensul acesta?

Eu cred ca in practica, de multe ori oamenii chiar isi asuma crucea celuilalt, insa in limitele lor proprii. Conflictele de multe ori apar cand oamenii nu inteleg limitele/neputiintele celuilalt si asteapta ca celalalt sa asume mai mult decat poate duce. In exemplul propus de Cezar, brodez si eu o poveste, poate ca sotia si-a asumat crucea sotului cat a putut ea de mult, adica in limitele ei - de exemplu in limitele faptului ca nici ea nu este dusa pe la biserica si ale faptului ca daca el este invalid (mainile arse, orb, etc), inseamna ca nu poate munci, deci ea munceste pe branci ca sa tina pe amandoi si numai munca zilnica de la servici ar putea fi un pic peste limitele ei (sa o depaseasca). In asemenea circumstante, cititul unui psalm poate parea un moft (sau picatura care umple paharul putiintei; paharul limitelor peronale) pentru cel ce se simte depasit de crucea pe care si-a asumat-o, din/cu dragoste, dar, din pacate, il depaseste. Oare ce ar insemna in acest caz pentru sot asumarea crucei sotiei?