Desăvârșirea creștină, printre multe altele, înseamnă integrarea virtuțiilor în firescul vieții și eliminarea voinței din acest proces formativ, asta însemnând o transformare adâncă, ireversibilă a ființei și începutul învierii fiecăruia.
Deși vorbesc acuma de lucruri foarte greu de realizat, cred merită totuși să marcăm aceste diferențe pentru a nu confunda binele pe care-l facem chinuindu-ne și împotrivindu-ne naturii noastre păcătoase și egoiste, cu binele săvârșit spontan și firesc, izvorât dintr-o inimă modelată definitiv de metanoia. Și mai simplu spus, în momentul în care cineva reușește să facă binele fără să conștientizeze faptul că face ceva deosebit, abia atunci vorbim despre sacrificiu și posibilitatea lui concretă.
Sacrificiul nu poate fi dezlipit de iubire, fiind de fapt rodul celei din urmă. Are destule ipostaze nevăzute dar dramatice (de exemplu, îngrijirea, pe termen lung, a unei persoane suferinde din familie, ”răstignirea” ambițiilor profesionale pentru binele altora, rezistența într-un iad matrimonial și multe altele).
De reținut este faptul că sacrificiul reprezintă cea mai înaltă formă de lepădare de sine, deci este însăși modul nostru de asumare a Crucii.
Atunci când apare ca o reacție firească a inimii, vorbim despre dobândirea unei arvune a desăvârșirii, iubirea lui Hristos. În cele din urmă, este fapta care probează în cel mai înalt grad iubirea autentică, restul sunt palavre și grăire în deșert.

Citat:

, m-am gândit că ar fi interesant să răspundem aici la următoarea întrebare: nouă, în mod subiectiv, ce păcat ne pare a fi cel mai grav, cel mai josnic, cel mai înfricoşător?

Pentru mine cel mai josnic pacat e cel pe care-l constientizezi si totusi il comiti, ajungand sa te inspaimante propria ta persoana, care intelege gravitatea pacatului si totusi il repeta. Cea mai mare virtute a omului e cea folositoare aproapelui sau.

Multumesc pentru raspunsuri, Maria, Dragos si Mihail.

E clar, am picat testul sacrificiului :-(

Inteleg exemplele pe care mi le-ati dat, totusi pana unde ne putem lepada de noi? Sau cand ajungem sa ne lepadam de noi? Fiecare poate intelege ca-i urmeaza lui Hristos in felul sau... cel mai bine e sa mergi pe calea asta sub indrumarea duhovnicului.

Daca ajungem sa facem aceste sacrificii, din exemplele pe care le-ati dat, in mod firesc, asa cum spunea Mihail, atunci ele nu mai seamana cu niste sacrificii.

Sa-ti sacrifici o placere/ bucurie (marunta) pentru a ajuta pe cineva care are nevoie de ajutorul tau, inteleg, dar daca acel altcineva pretinde sa-ti sacrifici ceva al tau pentru o nevoie a lui nestringenta.... hm... nu mi se pare ok...

pai nu vorbea nimeni de nevoi nestringente Anita. Normal ca nu te sacrifici aiurea si fara sa fie nevoie :)

si as mai adauga ceva... spui tu, sa sacrifice o placere/bucurie marunta. Pai daca e marunta inseamna ca oricum te puteai lipsi de ea. Ideea sacrificiului (cel putin ala despre care vorbeam eu) presupune sa te lipsesti de lucruri care sunt cu adevarat importante pentru tine, cum ar fi odihna, mancarea si altele. Nu pana la a te imbolnavi tu insuti, dar daca iubesti oamenii cu adevarat ajungi sa nu-ti mai priasca mancarea daca stii ca celalalt nu are si sa nu mai poti dormi daca stii ca semenul tau nu are unde isi odihni capul sau ca sufera in timp ce tu dormi in loc sa-i dai o mana de ajutor.

sacrificiul pentru ceilalți
 

Frumoase răspunsuri ai primit (mai ales de remarcat cel al lui Mihailc), dar oare ți-ai clarificat dilema? :1:

Eu pot să-ți spun din experiență că am întâlnit astfel de oameni și am lăsat să se profite, cu bună știință din partea mea, în ideea că ceva, ceva poate totuși se va schimba în inima respectivilor. În unele cazuri a funcționat, în altele nu (acele cazuri în care se crede că te lași "profitat" din "prostie creștinească" - and they take it for granted!) . Lucrăm și noi cu materialul clientului, cum zicea cineva odată :)). De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Dacă omul alege cu bună știință să rămână captiv în închisoarea limitărilor sale existențiale, nu vom putea să-l schimbăm noi, oricâtă dragoste de aproapele am vrea să facem. Rămâne doar Mila lui Dumnezeu, și pentru unii, și pentru ceilalți. Doamne ajută!

Stai liniștită, cu toții picăm testul sacrificiului în fiecare zi și chiar de mai multe ori pe zi, de-asta postim ca să învățăm arta dificilă a lepădării de sine. La linia de start orice drum spre Hristos pare o escaladare a imposibilului, și aici e măreția ”lucrării mântuirii” și a harului care face ca toate limitele să fie depășite, însă nu fără experiența răstignirii continue.
Dar, vorba unui înțelept chinez antic, călătoria de 1000 de mile începe cu primul pas, la care noi mai avem de adăugat străduința de a ne afla tot timpul în mișcare spre Împărăție, să trecem testele libertății, ridicându-ne atunci când ne prăbușim, iar ce nu putem noi face Domnul în mod tainic.

Annyta a dat un exemplu de sacrificiu foarte interesant care presupune o ezitare în fața unei limite extrem de subtile și anume sacrificiul pragmatic, adică imediat folositor. Dincolo de acesta vorbim despre sacrificiul riscant, adică de deschiderea imensității iubirii și saltul în proximitatea Domnului.

Deci sa inteleg ca sacrificiul de sine trebuie sa vina din inima ta, nu sa te fortezi sa-l faci, sau sa ti se impuna?

Eu nu mi-am clarificat dilema. Zilele astea am un usor regres intelectual (sper sa fie tranzitoriu). Da, am fost de multe ori in situatia descrisa de tine. Partea proasta e ca la un moment dat te saturi de atatea abuzuri si ajungi sa nu-i mai poti ierta pe cei care au profitat de tine. Cu toate ca, teoretic nu e vina lor.... (si asta sper sa-mi treaca).

Hai sa va dau un exemplu de sacrificiu care nu ar trebui sa ni se ceara niciodata.
Cand e conceput un copil, se poate intampla situatia nefericita ca unul din parinti sa-l vrea, iar celalalt nu. Indiferent ce decizie se ia pana la urma, unul dintre cei doi parinti va avea de suferit, va trebui sa faca un sacrificiu, va fi abuzat. Chiar daca celalalt va aprecia sacrificiul facut, s-ar putea ca cel (care se considera) abuzat sa nu poata trece peste asta niciodata. In functie de decizia luata, s-ar putea ca nici Dumnezeu sa nu aprecieze "sacrificiul".