Hmmm, cred ca m-am grabit cand am facut descrierea barbatului bun de casatorie, asa cum il vad eu. Esential e sa le cerem ajutorul lui Dumnezeu si Maicii sale sa ne scoata in cale omul potrivit si sa ne ajute sa nu cadem in pacate. Tot continui sa cred ca mai cu seama in lucrurile mici se vadeste caracterul unui om. Culianul are totusi dreptate, lasand, fireste, la o parte, ideea sexului inainte de casatorie: e greu sa convietuiesti in aceeasi casa cu un om care are alte obiceiuri, alte tabieturi, alte preferinte, alt program de viata,care vrea sa se uite la TV cand tu vrei sa dormi sau se scoala cand tu te intorci pe partea cealalta, care e obisnuit cu micul-dejun cand tu nu esti... Totusi, nu mergem la biserica 24 de ore din 24. Trebuie jertfa continua. Unde e Sophia sa le insire pe toate...

Intr-adevar, este descurajant, ca fata, sa ajungi la 30 si ceva de ani (eu mai am pana acolo, am 27) si sa nu fi reusit sa gasesti omul potrivit pentru casatorie. Mai ales daca ti-ai pastrat curatia si iti doresti sa te casatoresti cu un om care sa fi fost si el la fel de constient si sa-si fi pastrat curatia. Mie imi spunea o matusa ca astia sunt cai verzi pe pereti si ca n-o sa gasesc un astfel de om in ziua de azi. Mai trist este atunci cand nici teologii nu mai sunt teologhisiti. Fostul meu prieten era teolog cu cateva mastere la activ, insa partea asta cu fecioria i se parea desueta si derizorie (prin urmare, nu avusese probleme in a-si incepe viata sexuala, in paralel cu toata teologia pamantului!). In plus, constiinta lui nu excludea nici posibilitatea de a deveni preot, considerand ca "pogoraminte se pot face". Si asa se explica de ce a devenit "fost".

Insa curatia nu o pastram pentru mandrie, din "moralitate", pentru "originalitate" sau din teama, ci pentru Hristos, pentru cinstirea Sfintei Taine a casatoriei, pentru jertfa mucenicilor pomeniti in slujba cununiei, pentru ascultare si pentru a nu alunga, nerecunoscatori, lucrarea Duhului Sfant in noi.

Din pacate, incet-incet incep sa-i dau dreptate matusii, dupa varsta de 25-30 de ani, sansele de a gasi un astfel de om care sa aprecieze si sa-si fi pastrat la randul sau curatia (cu tot ceea ce implica ea) sunt minuscule. Insa mai bine singur omeneste, dar impreuna cu Hristos, decat impreuna cu om si fara Hristos.

Aşa este, Ionela. Curăţia nu trebuie păstrată din ceea ce aş numi "motive orizontale", adică acele motive ale lumii: pentru că fereşte de boli, fereşte de (dez)iluziile iubirii, pentru că "aşa se face" ori pentru că "încă nu am găsit persoana potrivită" ori altele asemenea. Trebuie păstrată fiindcă aşa Îi place lui Hristos, Domnul nostru.

Aş îndrăzni, dacă lucrul acesta nu vă supără, să vă dau un sfat. E foarte bine să căutaţi un om care să aprecieze curăţia în care aţi trăit şi trăiţi. Dar, în ceea ce priveşte condiţia de a-şi fi păstrat la rândul lui curăţia, poate că ar fi bine să coborâţi puţin ştacheta. Sigur că ar fi un ideal, dar, aş spune, un ideal, practic, de neatins în condiţiile "realităţii de pe teren". Dacă un bărbat este turbulent în primii săi ani ai tinereţii şi s-a întors la Domnul către 30 de ani, încât ar putea spune, aşa cum Fer.Augustin a spus: "târziu Te-am descoperit, Doamne!" ? Dacă a suferit transformarea în Hristos, s-a căit şi s-a spovedit de rele şi este hotărât ca "cealaltă parte a vieţii lui Hristos, Domnul nostru, să o dea" ? Dacă el ar fi gata, ca probă a acestui lucru, să trăiască în continenţă şi să nu vă ceară altceva până la căsătorie, atunci ce aţi avea de obiectat ? Dumnezeu l-a luat iarăşi în prietenia lui şi l-a iertat: dv de ce nu l-aţi ierta ?

Sigur ca l-as ierta. Asa cum ati spus, daca Dumnezeu l-a luat iarasi in prietenia Lui si l-a iertat, m-as lupta cu mine insami pana l-as ierta si eu. Insa nu stiu daca as mai putea sa ma casatoresc cu el. Este o chestiune la care trebuie sa mai reflectez, desi raspunsul pare simplu si evident, ca reactie la intrebarea dvs., formulata atat de firesc.

Raman totusi urmele caderii (nu doar fizice, ci si sufletesti, psihologice). Nunta nu mai este curata si nici patul neintinat. Porunca a fost deja calcata, amintirile vor ramane, la fel si inima indoita a celei care va fi mereu "a doua" sau "ultima dintr-un (lung) sir", iar nu "singura", asa cum ar fi trebuit sa fie. M-am confruntat cu o situatie de acest fel, iar decizia mea a fost sa renunt la persoana respectiva, tocmai din cauza efectelor si amintirilor pe care decizia constienta , asumata, de a renunta la feciorie le-a lasat in sufletul sau.

Parerea mea e ca asta se numeste MANDRIE. Si in plus vorbim de o persoana ipotetica. Daca ati fi indragostita de persoana respectiva s-ar schimba lucrurile.

Poate ca este mandrie. Ori poate ca este doar durere.

Cand fostul meu prieten mi-a spus ca avusese un lung sir de "tatonari", culminand cu pierderea voita si constienta a fecioriei (desi este teolog ca formare), am simtit o durere imensa, sufleteasca si fizica. Lui nu i se parea nimci in neregula, nu pune pret pe lucrul acesta, nici macar din punct de vedere moral, daca nu crestin, asa cum considera ca si "alt fel de descarcari hormonale sunt necesare".

Desi eram indragostita, am simtit ca suntem diferiti pana in maduva oaselor. M-am straduit mult sa il iert, l-am iertat si m-am straduit sa trec peste acest lucru, numai ca efectele acestui lucru se manifestau constant in relatia noastra de prietenie.

Astfel incat, am renuntat la prietenie. Casatoria nu trebuie sa fie o proba de genul "ca sa arat ca sunt smerit, il/o iau oricum ar fi". De-abia asta mi s-ar parea o proba de mandrie, indirect.

Casatoria inseamna sa iti doresti din strafundurile inimii sa devii una cu persoana aleasa si numai si numai cu aceasta, prin Hristos.

Fara suparare, dar NU sunt de loc de accord cu aceasta idee !
Da, sunt multe cazuri in care se intampla cum zici tu. Dar trebuie sa te gandesti ca spunand acest lucru practic il pui cu capul pe butuc pentru a fi executat pe un om care provine dintr-o familie cu probleme/dezbinata. Asa cum sunt oameni care daca li se face un rau vor avea "grija" sa faca si ei la altii, asa sunt si oameni raniti, care stiu ce e durerea si n-o vor aplica in veci altei fiinte.
Generalizarile sunt foarte daunatoare, va rog, cu tot respectul, sa le evitati.
Exemplu clar : stiu un cuplu care isi doreau sa se casatoreasca. Familia ei era dezbinata, mai existau si certuri si probleme si erau si "liber cugetatori". Familia lui normala, frumoasa, iubitoare, unita si credincioasa. Cand ideea nuntii tinerilor era din ce in ce mai puternica, bir cu fugitii pe motivul ca " nu ma simt pregatit pentru o casnicie" a venit de la el. iar ea ar fi facut orice pentru o familie frumoasa cu el.
Asa ca desi in familia lor au avut un model, ei au facut exact opusul, s-au comportat complet diferit de modelul parintilor.

Copilul se poate naste cu pacatele parintilor pe care trebuie sa le izbaveasca. Ceea ce inseamna ca lui ii va fi mai greu ( din anumite puncte de vedere) decat parintilor, sa se mantuiasca, dar asta nu inseamna ca n-o poate face. Daca acel copil, pe parcursul vietii, n-o sa faca pacatele parintilor, el nu va fi tras la raspundere la Judecata pentru "mostenirea" lui. Oamenii sunt unici. Oricand o floare poate creste dintr-un pamant imbibat de gunoi.
Nu trebuie sa judecam oamenii si sa ne facem o viziune asupra viitorului lor comportament in functie de mediul in care au crescut. Da, este o mare posibilitate ca ei sa se molipseasca de obiceiurile parintilor, dar este la fel de mare posibilitatea, ca atunci cand nu le place ce fac parintii, sa se straduiasca toata viata ca sa nu fie ca ei.

Cum nu te cunosc, nu am sa ma refer la tine ca persoana in cele ce voi scrie mai jos, ci doar propun o tema de reflexie, pt ca multi dintre noi cadem in aceleasi moduri fata de semenii nostrii fara macar sa constientizam. Deci te rog, nu o lua personal.

Parerea mea: atunci cand doare mandria, este doar durere. Atunci cand ne doare pentru cineva, va fi doar rugaciunea pentru acel cineva, cu mangaierea credintei in ajutorul Lui Dumnezeu si cu dragoste fata de acea persoana.

Exista vreun punct de vedere moral, exista "moralitate" in afara crestinismului, in afara Lui Hristos?

De ce sa il ierti daca el nu tie ti-a gresit (nu pe tine te-a inselat, ci era ceva dinainte de a te cunoaste pe tine), ci Lui Dumnezeu? Este a ta iertarea sa o dai pt ceva ce nu tie ti-a gresit? Iar daca Dumnezeu il iarta pt ceva ce Lui i-a gresit un om, dar tie iti trebuie sa te stradui ca sa il ierti pt ceva ce nu ti-a gresit tie (pt ceva cu care tu l-ai judecat?), oare ce concluzie tragi de aici?
Chiar, tie cu ce ti-a gresit bietul om? Cu faptul ca nu s-a incadrat in imaginea ta ideala? Adica tu te-ai indragostit de o inchipuire (imagine ideala) sau de un om asa cum e?

Esti sigura-sigura ca nu aduceai tu in relatie efectele, prin faptul ca il judecai?

Una? Sau un singur trup?

fostul tau prieten doreste sa faca bani prin intermediul valorilor religioase, de care se foloseste cu brio, el insusi fiind un pacatos, la fel ca si "penticostalul" care vine cu cosul sa stranga colecte.