De ce?

incep prin a spune ca toate se intampla cu un scop ...
cred in mai multe motive printre care
Faptul ca poate viata ei ar fi fost una chinuita datorita prematuritatii extreme si faptului ca nu mi s-a facut cezariana - asta cred ca e cel mai important
Pentru ca eu sa invat ceva din aceasta experienta si sa ajung sa imi ascult sufletul si sa ii ajut mai mult pe cei din jurul meu ...
Cred ca am nascut prematur pt ca Dumnezeu stie cat de mult mi-am dorit-o si mi-a dat sansa sa ma bucur de ea cateva zile, chiar foarte fericite cand ea deja era bine si respira singura, pt ca cel mai probabil ea murea in burtica din cauza placentei daca mai statea mult in burtica

Poate cateva randuri scrise de mine in urma cu cateva luni poate va vor ajuta sa intelegeti mai bine ce gandesc si ce gandeam in clipe in care ea devenea ingeras
"La 13:30 am fost din nou la ea, dar nu am stat mult pentru că nu mă puteam abţine din plâns. Deja acele pete care le avuse pe piept şi mânuţe s-au extins şi pe picioruşe şi pe faţă. La ora 14 am căzut în genunchi şi am zis: ”Doamne, dacă copilul asta va fi sănătos, salvează-mi-l, dacă nu ia-o”, am cerut asta nu pentru mine, ci pentru ea,dar mai ales cu speranţa în suflet că totul va fi bine. Mă durea sufletul să nu pot face nimic pentru ea să îi fie mai bine. La vreo 5 minute după aceasta rugăminte a venit dna dr. după mine, mi-a zis că îi cedează inimioară şi că i s-a dat o doză de adrenalină. Am stat cu ea în ultimele clipe, o incurajam sa lupte, ii vorbeam, ii spuneam ca o iubim si o vom iubi mereu, ii spuneam ca vine tati, eram acolo langa ea si desi sufletul imi eraa sfasiat nu puteam sa plec de acolo, a fost alegerea mea si nici nu vroiam sa plang. Era asa de greu si trist ... sa vezi cum copilul tau moare si nu poti face nimic, insa stiam ca sunt ultimele ei clipe si imi doream sa stau cu ea... in sufletul meu speram sa isi revina. I-au mai dat încă 2 doze de adrenalină…dar în zadar, la ora 14:30 inimioara ei ceda ... la 12 zile 12 ore si 55 minute … devenea un INGERAŞ."

Faptul ca in clipele in care ma rugam ii ceda inimioara pt mine a fost un semn ... semn ca pt ea e asa mai bine.
Da ... e ingeras ... nici nu ma indoiesc de asta ... nici macar nu asta a fost intrebarea mea ....

Dumnezeu sa o odihneasca, iar pe voi sa va intareasca.

Citind ce ai scris, ma gandesc ca nu stim sa apreciem si sa multumim lui Dumnezeu pentru darurile Sale, pe care de multe ori le luam ca atare.
Si in loc sa ne bucuram si sa multumim copiii, parinti, soti, prieteni.. ne risipim tampul si energia in lucruri lipsite de importanta.

Un semn de superioritate morala si o contrazicere directa a afrmatiei in cauza ar fi sa treci mult mai usor peste grosolaniile altuia.
Pentru ca in spatele acelui truism de fapt se ascunde o lipsa de compasiune care in mod sigur va fi si ea incearcata la timpul potrivit.

Pacatele personale nu sunt singura explicatie.

De cele mai multe ori il vedem ca pe un parinte care "la nervi" face cutare sau cutare dand cu bata in noi cand ar putea foarte bine sa ne ia de manuta si sa ne puna pe drum cel bun, noi fiind, nu-i asa (mai ales dupa ce am primit "bata") foarte ascultatori si dornici de a face binele.

Uita-te la Iov de exemplu, el n-a gresit cu nimic dar Dumnezeu a vrut sa-l lase pilda peste veacuri. Cum se compara sacrificiul lui cu toti cei pe care de milenii ii intareste prin exemplul de credinta si rabdare?

Mai este si afectiunea prea mare pentru copii, apropiati, prieteni, etc. care se pot transforma intr-un idol si lua locul lui Dumnezeu.

In multe cazuri asta se intampla de fapt fara sa ne dam seama, abia cand trecem printr-o incercare si devenim constienti ca relatia noastra cu Dumnezeu cea caldicica se poate transforma intr-una de ura doar pentru ca lucrurile nu merg cum credem noi ca ar fi trebuit sa mearga si simtim ca Dumnezeu s-a pus in calea binelui pe care NOI l-am planificat dupa cum am crezut noi ca ar trebui sa fie, atunci ar fi timpul sa ne dam seama ca este ceva putred la mijloc.

Stiu f. bine senzatia cand crezi ca incerci sa faci ceva bun cu viata ta si nimic nu iese cum te astepti.
De multe ori raspunsul este langa tine dar nu poti sau nu vrei sa-l vezi si trebuie sa treaca mult timp si multe esecuri ca pana la urma sa accepti ca unele lucruri nu erau atat de bune cat iti inchipuiai ca ar fi.

Cred ca un parinte ar trebui sa inteleaga ca acesti copii care ii aduce la viata sunt in primul rand copii ai lui Dumnezeu iar ei sunt doar un ghid temporar in viata lor.
Orice forma de afectiune care nu se impaca cu aceasta perspectiva, imi pare rau sa o spun, dar este una patimasa, bolnava dpdv spiritual.

Nu este in nici un caz o expresie a unei iubiri pe masura ci dimpotriva, a unui gol care incearca cu disperare sa fie umplut prin mijloace nepotrivite.

Orice pierdere, daca este privita din aceasta perspectiva, este mult mai usor suportabila.

Copii nu vin pe lume (si spun asta incepand cu momentul conceptiei) pentru un scop care este al nostru, ci apartine lui Dumnezeu.
Inchinand Lui toate eforturile noastre, putem fi sigur ca ceea ce urmeaza de aici este conform cu voia si intelepciunea Lui in care, din pacate de prea putine ori credem cu adevarat.

Daca noi credem cu adevarat in Dumnezeu, atunci avem incredere in judecatile Lui si tot ceea ce ingaduie el sa se intample, chiar daca aparent este rau, si nu gasim o explicatie sigura, credem ca are o finalitate pozitiva.

Nu este o perspectiva usoara, cine poate spune ca ii vine f. usor sa creada asta ar fi un mincinos, mai ales daca n-a trecut efectiv sau nu trece prin asa ceva.

Insa prin perseverenta in credinta, Iov si-a regasit viata de dinainte de fi pus la incercare si mai mult chiar, cum spuneam, a ramas un exemplu pentru noi toti.

Stiu exemplul unui prieten care a trecut si el prin multa suferinta cu sotia, cu sarcini pierdute si un bebelus la cateva luni dupa nastere si nu e singurul.

Pesonal,nu gasesc in mine nici o explicatie pentru taria lor de a o lua de la capat de fiecare data, acum are doua fete si vrea sa mai infieze una in locul celei care n-a mai ramas in aceasta lume, dar in definitiv nu exista alt lucru mai bun de facut.

Cum spunea cineva, nu conteaza ce ti s-a intamplat in viata si de cate ori ai cazut, intrebarea este: "cum ai sa termini?"
Un om doborat de "soarta" (cuvantul asta e o minciuna), plin de regrete si ura sau mai presus de toate acestea?

Alternativa:
"Doamne, nu pentru faptele mele bune, ci pentru mila si iubirea Ta de oameni, si pentru ca tu ne-ai spus "cereti si vi se va da" indraznesc si eu sa te rog: ajuta-ne sa trecem peste toate incercarile vietii, si da-ne intelepciune sa pricepem ceea ce vrei sa ne inveti prin ele. Nu indraznesc Domane sa-Ti spun ce sa faci, si nu stiu ce sa-ti cer, ci ma las in voia ta: de va trai copilul si va fi sanatos Tie ti-l voi incredinta straduindu-ma sa-i dau cele de folos sufletului, de va trai si va fi bolnav tot la Tine voi veni cerandu-ti o minune pentru vindecarea lui dar si pentru intarirea credintei noastre, de va muri si la aceasta ma voi supune caci stiu ca voia Ta si nu voia mea s-a facut. Rogu-te Stapane Domane de va fi cu putinta sa nu sufere nici un suflet din pricina netrebniciei mele.Amin."

E ca si cum ai pretinde unui orb sa vada culorile ... florile ...

Ca sa intelegi la ce ma refer iti spun ca prima perioada care poate dura de la cateva luni pana la 1-2 ani de la moartea unui copil este o perioada in care sufletul e prea sensibil pt a ignora, sau pt a primi o palma si a intoarce celalat obraz ... e aproape imposibil ... acum nu ma mai deranjeaza ... pt ca ma fac ca nu aud ... insa vreau sa atrag atentia asupra unor lucruri cu o deosebita importanta pt cei care pierd un copil ... nu vreau sa se loveasca si alti parinti de mentalitatea si gandirea de care m-am lovit eu ... prima perioada dupa pierderea unui copil e deosebit de importanta ... poate fi chiar definitorie.

Pentru mine in mod sigur mi-as fi dorit un copil bolnav decat sa pierd unul, atunci au fost cuvintele care mi-au trecut prin cap ... la vederea chinurilor prin care trecea de vreo 3-4 ore puiul meu. Eram sigura ca veti judeca acele cuvinte ale mele dar nu imi pasa, nu in fata voastra voi sta la judecata.

Toti orbii ajung mai devreme sau mai tarziu in fata alegerii de a vedea florile sau a se inchide si mai tare in orbire, orbire care inseamna suferinta.

Depinde de orientarea caracterului fiecaruia.

Sunt intamplari care te pot arunca in ura fata de ceilalti sau/si Dumnezeu pentru ca te consideri poserosul/posesoarea unei uri justificate nu conteaza fata de ce - greselile altora, greselile tale (falsa pocainta), vointa lui Dumnezeu, sau poti descoperi pocainta, compasiunea, credinta, intelepciunea la un nivel mult superior, nivel la care nu te-ai fi gadit cand lucrurile se incadrau cat de cat in asteptari.

Cred ca asta este ceea ce trebuie sa ai in vedere, lasa-i pe altii ca nu ai de unde sti in ce directie merg de fapt, daca exista rautate autentica, mai devreme sau mai tarziu prin ceea ce ii va aduce acea rautate, acea persoana va deveni vrednica de mila...

Cred ca cea mai grea perioada este de la nasterea noastra pana la pierderea unui copil...

In primele ore de la nastere asa cum v-am mai spus m-am rugat ... mult ... i-am multumit la Dumnezeu si stiind ca sansele de viata sunt putine, in Romania, i-am spus ca sa faca cum crede el mai bine, dar atat il rog din sufelt sa traiasca pana dimineata sa o botezam .. cred ca mai mult de atat nu puteam face si prin asta consider ca am procedat bine, nici nu am regrete.


Ce ma deranjeaza si ma dezamageste acest forum, poate va fi chiar ultima zi cand intru aici, e faptul ca orice topic devine off topic, intreb ceva si se ajunge sa se analizeze alceva din cele scrise de mine, nu stiam ca sunt la psiholog sau la spovedanie ... nu e vorba ca ma deranjeaza insa nu mai vreaus a discutam de un caz concret ci la modul general ... vreau sa inteleg raspunsul la intrebarile mele.

Pana la urma ai procedat corect..totusi care sunt intrebarile?