In realitate, sunt o bomboana de baiat (si modest pe deasupra). Mai fac si eu pe durul si nesimtitul ca sa mai tai din elanul celor care trancanesc aiurea. Asta e tot.

P.S. Vezi ca intri la rand, daca esti rau.

P.S.2 Acum trebuie sa plec fugutza. O seara placuta.

:21:Ai uitat ce-ai păţit data trecută când "am intrat la rând"?!

Sigur, ca un băiat de băiat care este. Şmăcher şi musculos, să se oftică duşmanii tăi!

Cu placere. :)
Da, locuiesc in Franta si nu ma sfiesc sa-i consult pe nativi cand este vorba de subtilitatile limbii franceze :)

In legatura cu subiectul discutat, dvs. ce credeti ca se intampla cu suflarea de viata a omului dupa ce trupul moare? Unde se duce ea?

A zecea oara, ce au scris in Evanghelii cei ce au fost cu Iisus ca au mancat? Nu scrie paine? Atunci despre ce mai discutam, despre adevarul tau? Si spui ca pe Iisus l-au rastignit de Pastile evreiesti? In seara de Pasti rabinii in loc sa tina sarabatoarea stateau sa judece?

Cred ca tarana se intoarce in pamant si suflarea de viata (duhul de viata) se duce la Dumnezeu ca a dat-o (Ecleziastul 12:7). Asta este moartea; procesul invers al creatiei omului.

si ce este duhul de viata dupa cunostintele tale?

Draga Adriana, inainte de orice talcuire a acestei rostiri de pe Cruce, discutia trebuie pornita de la unirea celor doua firi ale lui Hristos intr-un singur ipostas si de la felul in care cele doua firi isi comunica una alteia trasaturile fara sa se confunde, fara se se amestece, fara totusi sa fie despartite.

Dat fiind ca Hristos e Persoana apartinand si firii divine si firii umane, trasaturile specifice ale fiecarei firi se transmite si celeilalte.

Comunicarea insusirilor inseamna ca firii dumnezeiesti i se atribuie insusiri omenesti, iar firii omenesti i se atribuie insusirile dumnezeiesti. Dar firile raman neschimbate. Umanul ramane uman iar divinul ramane divin, chiar daca sunt indisolubil unite.

Datorita acestei comunicari dintre insusirile divine si umane, toate lucrarile lui Hristos, tot ce a facut si a zis si a simtit si a gandit sunt in acelasti timp si divine si umane. Cooperare intre Dumnezeu si om, teandrie. Theo-Andros.

Discutia e si ampla si profunda si nu cred ca e potrivit sa teoretizam tainele si sa facem din Hristos un cobai de laborator. Mereu am spus: Hristos nu e o persoana despre care sa vorbim la persoana a III-a , ca si cum El nu ar fi de fata, ci mult mai bine ar fi sa vorbim mult mai mult CU El decat DESPRE El.

Pe mine oricum ma depaseste un asemenea subiect legat de trairile divino-umane, dar incerc totusi sa-ti semnalez pozitia ortodoxa (la care subscriu, evident) atat cat poate fi teoretizata, facuta de talcuitori si traitori ai tainei.

urmeaza partea 2

2.
Din Dogmatica Par. Staniloae, vol 2, pag. 58 - 62

„Din Persoana lui Hristos, Care era a ambelor firi, iradia, prin lucrarile savarsite cu firea omeneasca, iubirea dumnezeiasca si tot prin Ea isi imprima firea omeneasca particularitatea ei in faptele savarsite cu firea Lui dumnezeiasca. De aceea acestei Persoane Ii putem atribui, cand O privim ca Dumnezeu, lucrarile omenesti, caci nu sunt ale lui Dumnezeu separat de umanitate si nu e numai subiectul actelor dumnezeiesti; si tot acestei Persoane cand O privim ca om si O numim om, Ii putem atribui lucrarile dumnezeiesti, caci nu sunt numai ale unui om separat, si nu e numai subiectul actelor omenesti. La fel trebuie sa procedam si cu insusirile.”


Sfantul Maxim Marturisitorul, scotand in relief rolul Persoanei celei una si nedespartirea firilor in unitatea Ei, reda astfel comunicarea insusirilor celor doua firi: “Nici o fire din cele carora le era ipostas nu era activata in chip despartit de cealalta. Prin fiecare facea evidenta pe cealalta. Fiind cu adevarat si una si alta, ca Dumnezeu misca umanitatea, iar ca om descoperea Dumnezeirea proprie. Patimea dumnezeieste, ca sa zic asa, caci suferea de bunavoie, deoarece nu era om simplu, si savarsea minuni omeneste, caci le savarsea prin trup, deoarece nu era Dumnezeu dezvaluit. Incat patimile sunt minunate si noi, prin puterea dumnezeiasca a naturii Celui ce patimea, iar minunile patimite, fiind implinite prin puterea patimitoare a trupului Celui ce le savarsea.”

urmeaza partea 3

3.

Prin Persoana cea comuna, fiecare fire participa real, dand si primind, la si de la cealalta fire. Dar prin Persoana, inseamna in baza iconomiei, care e opera vointei, nu in baza necesitatii. Prin Persoana o fire isi comunica celeilalte lucrarile (energiile), dar nu se identifica una cu alta. Dar nu si le comunica nici ca de la persoana la persoana, ci in interiorul aceleiasi Persoane. Deci intr-un grad maxim permis de conditia neconfundarii. Caci intr-o persoana si prin subiectul cel unul, la orice act contribuie tot ce e in persoana.

Leontiu de Bizant descrie schimbarea profunda produsa in firea omeneasca a lui Hristos, datorita faptului ca ea este ipostaziata sau personalizata in Dumnezeu Cuvantul. Prin acest ipostas al ei, dar si al firii dumnezeiesti, puterea firii dumnezeiesti se comunica firii omenesti producand in ea o schimbare care nu inseamna totusi scoaterea ei din definitia proprie, intrucat pe de o parte aceste noi insusiri nu provin din ea, iar pe de alta, ele duc firea omeneasca la ceea ce aspira ea.


Daca Hristos a acceptat moartea in Sine, a acceptat-o numai din iconomie, pentru ca sa dea ocazie puterii Sale dumnezeiesti sa se manifeste in asa fel, incat sa reuneasca sufletul si trupul chiar despartite prin moarte. Caci aceasta era situatia la care ajungea firea noastra de pe urma pacatului. El a voit sa invinga moartea suportand-o, nu evitand-o, ca sa Se daruiasca si El si fiecare total lui Dumnezeu, si astfel comuniunea deplina cu Dumnezeu sa fie si rezultatul unui efort al omului de renuntare totala la sine, de venire in intampinarea vointei de comuniune a lui Dumnezeu. In acest scop, unind in Ipostasul Sau natura omeneasca cu cea dumnezeiasca, a pus de la inceput baza invierii. El S-a unit ca principiu unificator si cu sufletul si cu trupul. Prin aceasta S-a unit si cu miscarea sufletului, care vrea sa ramana unit cu trupul si sa lucreze la unificarea lui cat mai deplina, intarind aceasta miscare a sufletului prin lucrarea Lui dumnezeiasca, dar si cu miscarea trupului, care, ca urmare a pacatului, tinde sa se desfaca de suflet si sa se descompuna.

Dar pentru a invinge deplin aceasta miscare a trupului, o lasa sa mearga pana la capat, adica pana la moarte, insa nu si pana la descompunere, sau stricaciune: “Spunem ca Dumnezeu S-a introdus in fiecare din cele doua miscari ale firii noastre, din care prin una sufletul tinde spre trup si prin cealalta trupul se separa de suflet. Impri mandu-Se in fiecare din aceste doua, adica in partea sensibila si intelegatoare a compusului uman, prin puterea negraita a Sa si prin unirea cu ele, sau cu sufletul si cu trupul, va randui celor odata unite, adica sufletului si trupului, sa ramana in veci in unire. Caci firea noastra miscandu-se prin propria-i legalitate naturala si in Hristos spre despartirea trupului si a sufletului El a unit iarasi cele despartite ca printr-un cheag, prin puterea dumnezeiasca, articuland la un loc ceea ce era rupt spre o unire de nedesfacut. „
Vezi ca subiectul e foarte complex, il poti citi integral aici
http://www.resurse-ortodoxe.ro/carti...a-insusirilor/

urmeaza partea 4

Acuma, dupa mica introducere in tema „Comunicarea insusirilor divine si umane in acelasi ipostas” , revenind la drama lui "Eli, Eli, lama sabahtani", imi amintesc de un eseu de-al lui Steinhardt din Jurnalul Fericirii, absolut genial, in care zicea:

„Dacă monofiziţii, dochetiştii ori fantaziaştii ar avea dreptate (cum ca suferinta lui Hristos nu a fost reala) în ruptul capului n-aş fi trecut la creştinism. Ar însemna că răstignirea a fost în cel mai bun caz un simbol ori o reprezentaţie. Să nu fie! Numai deznădejdea omenească de pe cruce dovedeşte integritatea şi seriozitatea jertfei, o împiedică a fi cine ştie ce joc, ce vicleim.

Domnul venise hotărît să bea paharul pînă la fund şi să se boteze cu botezul crucii, dar în grădina măslinilor, cînd se apropia momentul, tot s-a rugat să fie scutit a deşerta paharul.

Desigur, adaogă: facă-se voia Ta. Şovăiala totuşi a fost reală. Iar pe cruce, în ciuda comunicării idioamelor, în ciuda faptului că avea deplina conştiinţă a învierii, natura omenească pare să fi covîrşit oarecare timp – după cum, contrapunctic, a predominat natura divină pe muntele Tabor -, căci altfel nu s-ar fi auzit atît de firescul mi-e sete şi nici atît de allzumenschlich-ul: Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?

Numai strigătul Eli, Eli ne dovedeşte că răstignitul nu s-a jucat cu noi, că nu a încercat să ne mîngîie cu făţarnice estompări. ( Ca intotdeauna i-a tratat pe oameni ca pe fiinţe libere şi mature, capabile de a încasa adevăruri neplăcute.) Spre deosebire de Buddha şi Lao-Ţe, El nu dă aforisme şi pilde, ci carne şi sînge, chin şi deznădejde. Durerea fără deznădejde e ca mîncarea fară sare, ca nunta fără lăutari"

urmeaza partea 5