Sfântul Apostol Pavel spune undeva: „Toate sunt curate pentru cei curaţi, dar pentru cei întinaţi nimic nu este curat” (Tit 1, 15). Când ai ajuns o dată la o privire sfântă, la o privire curată, poţi să te uiţi; dacă te uiţi la lumea aceasta cu ochii lui Dumnezeu, vezi binele, dar dacă te uiţi cu ochi pătimaşi şi cu ochi păcătoşi, vezi şi ce n-ar trebui să vezi. Iar acum poţi vedea şi anumite lucruri rele, care ţi se arată anume parcă; parcă sunt oameni făcuţi anume ca să-ţi arate nişte lucruri pe care n-ar trebui să le vezi şi pe care nici nu le-ai vedea, dacă oamenii ar şti cum să se îmbrace, dacă femeile ar şti ce ţinută să aibă. Bineînţeles că cineva care trăieşte într-un oraş, nu poate să fie foarte retras, dar poate totuşi să-şi ferească privirea de lucrurile negative ; şi trebuie, cât poate, să facă asta.
Se zice în Pateric că un părinte dintr-o mănăstire sau dintr-o pustie a fost chemat de arhiepiscopul din eparhia respectivă şi s-a dus la el. Când s-a întors, l-au întrebat fraţii ce-a văzut pe unde-a umblat. Şi zice el: „Fraţilor, iertaţi-mă, dar să ştiţi că eu n-am văzut decât faţa arhiepiscopului. Celelalte nu le-am văzut” . Şi-atunci ei, aşa ironic, au zis: „Da’ ce, Avvo, nu cumva s-a scufundat lumea?” . Şi el a zis: „Nu s-a scufundat lumea, dar eu nu mi-am lăsat ochii să umble încoace şi încolo. Am privit în jos, mi-am văzut de cale, m-am dus la arhiepiscop, l-am văzut, şi iarăşi, ca şi când s-ar fi scufundat lumea, m-am întors”. Acuma, bineînţeles că n-a fost ca şi când s-ar fi scufundat lumea, că doar călugărul a trebuit să vadă pe unde umblă. Dar, în orice caz, nu a avut împrăştiere, cum caută mulţi dintre oamenii din vremea de astăzi, când îşi înmulţesc impresiile negative şi nu se mai gândesc la Dumnezeu, ci se gândesc la lucrurile pe care le văd, doar aşa, ca să-şi ocupe cumva mintea, ca să-şi ocupe cumva sufletul. Apoi, de aşa ceva cei de demult nu ştiau şi nici nu voiau să ştie!
( Arhimandritul Teofil Părăian , Cum putem să devenim buni, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2006, p. 48)

Familia este un organism viu, şi în acest organism au loc mereu schimbări. Acesta este un proces inevitabil: ne maturizăm, îmbătrânim; se nasc, cresc şi devin adulţi copiii noştri, se petrec cu noi alte evenimente importante. Viaţa familială constă din anumite stadii, etape şi fiecare dintre aceste trepte forţează viaţa noastră să se schimbe nu numai exterior, ci şi lăuntric.
Relaţiile dintre soţi se schimbă şi ele, nu stau pe loc: ori se dezvoltă, şi această dezvoltare poartă un caracter pozitiv, ori, dimpotrivă, se înrăutăţesc, adică soţii se dovedesc a fi nepregătiţi pentru schimbările din viaţa lor. Oamenii cu familie sunt pur şi simplu obligaţi să înveţe să se adapteze la aceste modificări. Dacă soţii nu vor să se schimbe ei înşişi şi să îşi schimbe atitudinea faţă de situaţia ce s-a creat, căsnicia lor nu va ţine mult.
Elena Arhipova, psiholog de familie, scrie: „Cât de des putem vedea fete care, căsătorindu-se, nu vor deloc să îşi asume rolul de soţie, care vor ca totul să fie la fel ca înainte, fără nici o responsabilitate; sau băieţi care, după ce li se naşte un copil, în loc să-şi asume responsabilitatea, încearcă să se refugieze în trecutul lipsit de grijă al chefurilor şi distracţiilor cu prietenii!
Cât de des părinţii adolescenţilor, străduindu-se să păstreze stilul de viaţă pe care îl aveau când copilul lor era mic de tot, nu vor să recunoască faptul că odraslele lor au crescut deja!
Tocmai aceasta este contradicţia fundamentală a vieţii de familie: refuzul de a merge înainte, frica de a pierde lucrurile bune din trecut (că doar în ele a fost investit atâta timp, nu?), dorinţa de a atinge o anumită stare ideală a familiei şi de a o «congela», de a o prelungi pentru toată viaţa.
În loc să se schimbe ei înşişi potrivit momentului şi situaţiei, pedepsesc cu asprime pe oricine se străduie să introducă schimbări. Părinţii nu înţeleg că odraslele care s-au făcut mari nu mai pot interacţiona cu ei la fel ca înainte: acestea sunt mai flexibile, vor schimbări, însă părinţii iau asta ca pe o neascultare şi răspund prin măsuri punitive.
Una dintre calităţile cele mai preţioase în viaţa de familie este gândirea flexibilă, capabilă de creaţie. Perechile care posedă această calitate vor străbate cu succes toate perioadele vieţii. ”
( Pr. Pavel Gumerov , Conflictele familiale: prevenire și rezolvare, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2013, pp. 148-150)

PURTAȚI-VĂ DECENȚI CA SĂ NU FIȚI DEZAMĂGIȚI. DECENȚA NU DEZAMĂGEŞTE NICIODATĂ

https://youtu.be/8IwDpjHwkrw

O dată, un copil care era în braţele tatălui său, fiind în biserică, a strigat tare spre uimirea tuturor când a ieşit preotul îmbrăcat în veşminte din Altar: „Tată, uite un Doamne-Doamne viu! ” (adică nu ca cei de pe fresca pereţilor bisericii).
Inima curată , nevinovată, a acelui copil a arătat simplu, dar tare, că Dumnezeu care ne iubeşte ca pe lumina ochilor, ne cercetează peste tot, ne caută peste tot.
Dragii mei, câţi îngeri ne roagă, şi chiar îngerul nostru păzitor ne roagă: „Închină-te, măi frate, şi tu! ”
( Arhimandrit Arsenie Papacioc )

Tu, bărbatul, îl auzi pe Pavel, care o povăţuieşte pe femeie să ţi se supună ţie, şi-l lauzi şi-l admiri. Auzi însă ce spune mai jos: „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre aşa cum şi Hristos a iubit Biserica şi pe Sine S-a dat pentru ea” (Efeseni 5, 25). Ai văzut mai înainte un model de supunere? Vezi acum şi modelul de iubire.
Vrei ca femeia să ţi se supună aşa cum Biserica i se supune lui Hristos? Poartă-i şi tu ei de grijă, aşa cum Hristos îi poartă de grijă Bisericii. Şi dacă trebuie să-ţi jertfeşti viaţa pentru ea, să fii făcut bucăţi de o mie de ori, să le suferi şi să le rabzi pe toate, nu refuza s-o faci. Căci nici măcar aşa nu vei face ceva egal cu ceea ce a făcut Hristos pentru Biserică, de vreme ce tu vei suferi acestea pentru cea cu care eşti unit, iar Domnul a suferit pentru cea care s-a întors împotriva Lui şi L-a nesocotit. Aşadar pe când Hristos, nu cu ameninţări, nu cu huliri, nu cu spaime, ci cu multă iubire şi blândeţe, cu grijă şi jertfă a reuşit să inspire încredere celei care atât de mult L-a necăjit, aşa să faci şi tu, aşa să te porţi cu femeia ta. Dacă nu-ţi acordă atenţie, dacă te înfruntă cu mândrie, dacă te nesocoteşte, vei putea s-o îndreptezi prin marea ta purtare de grijă, prin dragostea şi bunătatea ta, nu prin mânie şi înfricoşare. Doar pe un slujitor îl poţi cuminţi în felul acesta, sau poate că nici pe el, pentru că se va înfuria degrabă şi va înceta să te mai slujească. Pe tovarăşa ta de viaţă, pe mama copiilor tăi, pe temelia oricărei bucurii din familie, nu trebuie s-o îndreptezi cu sălbăticie şi ameninţări, ci cu iubire şi bune maniere.
( Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții , Editura Cartea Ortodoxă, p. 108)

-Gheronda, grija departează totdeauna de Dumnezeu?

- Ascultă de la mine următorul lucru. Când un copil se joacă şi este absorbit de jucării, nu-şi mai dă seama dacă tatăl lui este alături şi-l mângâie; dar dacă-şi întrerupe puţin joaca, atunci îşi dă seama. Aşa şi când avem vreo grijă, nu putem pricepe dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu dă, iar noi nu simţim. Ia aminte să nu risipeşti puterile tale preţioase în griji de prisos şi în lucruri deşarte, care într-o bună zi se vor face toate praf. Aşa te oboseşti şi trupeşte şi mintea ţi-o împrăştii fără rost, iar după aceea, Îi dai lui Dumnezeu oboseala şi căscăturile în vremea rugăciunii, la fel cu jertfa pe care a făcut-o Cain. În mod firesc şi starea ta lăuntrică va fi la fel ca starea lui Cain, cu nelinişte şi oftaturi pe care ţi le va pricinui aghiuţă, care va fi alături de tine. Să nu risipim fără rost rodul, miezul puterilor noastre, lăsând după aceea cojile pentru Dumnezeu. Grija trage toată măduva inimii şi nu lasă nimic pentru Hristos. Dacă vezi că mintea ta fuge mereu şi se duce la treburi etc., trebuie să înţelegi că nu mergi bine şi să te neliniştesti, căci te-ai îndepărtat de Dumnezeu. Să înţelegi că eşti mai aproape de lucruri decât de Dumnezeu, de zidire decât de Ziditor. De multe ori, din păcate, o satisfacţie lumească înşala chiar şi pe monah atunci când face o lucrare. Omul este zidit să facă binele în mod firesc, pentru că Ziditorul lui e Bun. Dar monahul se nevoieşte ca să se facă din om înger. De aceea, lucrarea lui în cele materiale trebuie să se limiteze doar la cele absolut necesare, ca să lucreze în cele duhovniceşti. Atunci şi bucuria lui, ce va izvorî din roadele duhovniceşti pe care le va produce, va fi duhovnicească, iar unul ca acesta se va hrăni şi va hrăni cu îmbelşugare.

Cu munca şi grija multă se uită de Dumnezeu. Părintele Tihon spunea: ‘Faraon dădea multă muncă şi mâncare multă israeliţilor, ca să uite de Dumnezeu‘. În vremea noastră, diavolul i-a absorbit pe oameni prin materie, în multe lucruri. Munca multă, mâncare multă, ca să uite de Dumnezeu (Ieşire 1, 13-14), şi astfel să nu poată – sau mai bine zis, să nu vrea – să pună în valoare libertatea ce li se dă, ca să-şi sfinţească sufletul…

Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești I – Cu durere și cu dragoste pentru omul contemporan.

Când ne căsătorim, nu luăm pur şi simplu o persoană de alt gen cu caracterul ei, ci proiectăm asupra acesteia diferite imagini, care nu provin din sufletul ei, ci din sufletul nostru. Când un tânăr se căsătoreşte cu o tânără, de cele mai multe ori crede că este atras de aceasta şi de graţiile ei, deşi este posibil să se proiecteze asupra tinerei, ca pe un „ecran”, însuşirile feminine latente care existau înlăuntrul tânărului, iar băiatul să nu fi înţeles deloc cine este tânăra, care în această situaţie joacă rolul „ecranului”.
Bărbatul are tendinţa să proiecteze asupra femeii ceva din însuşirile mamei sale. Când descoperă că femeia este diferită de mama sa, cu alte cuvinte, este ceea ce este, tânărul poate să cadă în deznădejde.
Când un tânăr consideră că se potriveşte cu o fată, proiectează asupra acesteia, ca pe un „ecran”, tot ce ştie despre mama lui, stări care devin trăiri lăuntrice . În imaginea lui, aproximativ aşa „trebuie să fie o femeie”. Chiar şi în cea mai reuşită familie, bărbatul şi femeia sunt unul pentru celălalt şi puţin tată, şi puţin mamă.
Bărbatul este şi puţin tată, la fel şi femeia este şi puţin mamă. Adică, în căsătorie cei doi nu îşi percep tovarăşul de viaţă ca pe simplu tovarăş, ci bărbatul îşi simte soţia ca pe o mamă şi aşteaptă uneori lucruri pe care le-ar fi aşteptat de la mama sa: iubire, ocrotire, dragoste specială. În aceeaşi măsură, femeia îl poate percepe pe bărbatul ei ca pe un tată.
( Arhimandritul Simeon Kraiopoulos, Adolescenţă, feciorie, căsătorie, Editura Bizantină, Bucureşti, 2019, p. 132)

Nici o făptură n-a iubit vreodată atât de mult pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ca Preasfânta lui Maică. Aceasta din două pricini: întâi fiindcă L-a născut fără de bărbat şi al doilea pentru că a fost unicul şi singurul ei Fiu. De aceea, dragostea ei a rămas neîmpărţită. Dacă acest Fiu al lui Dumnezeu şi iubit Fiu al Fecioarei şi-a dat toată viaţa şi pe Sine tot, pentru trebuinţele noastre, a celor păcătoşi, iar pe Maica Sa a dat-o nouă Maică, sprijin şi mijlocitoare pentru mântuirea noastră, cum şi de ce să nu ne ajute și să nu influenţeze voinţa Fiului ei, Cel atât de iubit.
De aceea aleargă iubite, în orice nevoie, aleargă la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.
Nădejdea şi curajul ce arăţi către dânsa sunt bogăţie, fericire şi scăpare temeinică. Ele totdeauna îţi aduc daruri şi îndurări.

(Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, p. 151)

Oricum, familia este mult mai uşor de însănătoşit, problemele ei sunt mult mai uşor de rezolvat atunci când tensiunea este abia la început, când nu s-a ajuns la limită. Tocmai în acest scop există profilaxia. Ca atare, este necesar să vorbim nu doar despre conflictele familiale, ci şi despre felul în care soţii trebuie să-şi construiască relaţia pentru a preveni situaţiile conflictuale. Pentru aceasta, soţul şi soţia trebuie:
Să se străduie chiar de la început să construiască relaţii corecte în familie.
Să ajungă la o unitate de vederi cu privire la problemele fundamentale ale vieţii de familie – şi, principalul, cu privire la scopurile şi sarcinile căsniciei lor, fiindcă sarcina unirii conjugale este de a deveni un întreg: Şi vor fi cei doi un singur trup (Facere 2, 24), un suflet şi un trup.
Soţii trebuie să-şi studieze şi să-şi cunoască particularităţile, „bubele” . Acestea există la orice om şi în orice căsnicie, la fel cum omul care şi-a studiat organismul ştie care dintre organele lui e slab şi îl menajează. Dacă are probleme cu gâtul, nu mănâncă îngheţată, nu bea băuturi reci; dacă e bolnav de stomac, o să evite mâncarea grea şi condimentată, şi aşa mai departe.
Atunci când soţii trăiesc împreună de multă vreme, de obicei îşi cunosc bine slăbiciunile, sensibilităţile, temele care trebuie evitate în convorbiri. Ştiind toate acestea, putem învăţa să prevenim conflictele, ciocnirile, certurile, adică, potrivit proverbului, să ne „aşternem moale” în locurile posibilelor căderi. Atunci vom reuşi să reducem conflictele la minimum, iar idealul spre care trebuie să tindem este cel de a nu ne certa deloc, de a nu avea nici un conflict.
( Pr. Pavel Gumerov )

"Mai bine este să fiţi săraci şi să aveţi dragoste, decât să aveţi bogăţii şi să vă lipsească dragostea.
Dacă aveţi dragoste, Îl aveţi pe Dumnezeu, şi, dacă Îl aveţi pe Dumnezeu nu mai aveţi nevoie de nimic altceva, aveţi tot ceea ce vă trebuie."

Arhimandritul Filótheos

Zicea părintele Vichentie către o călugăriţă din Agapia Veche, care voia să aducă pe oameni cu sila la pocăinţă:
-----------------------------------------------------
— Maică Evsevie, pentru ce nu te ţii de învăţătura Sfintei Evanghelii, care spune aşa: „Nimeni nu poate veni la Mine de nu-l va trage pe el Tatăl” (Ioan 6, 44)? Deci, pe fiecare om, dacă nu-l trage şi nu-l mişcă Duhul Sfânt, el rămâne împietrit ca Faraon, căruia Dumnezeu anume i-a împietrit inima ca să facă minuni prin el, să se proslăvească prin împietrirea lui. Aşa face Dumnezeu cu fiecare om. Nu-l cheamă când vrei tu, ci când vrea El. Degeaba te frămânţi, căci gândurile lui Dumnezeu nu sunt ca ale noastre.
---------------------------------------------
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 574-575)

Rugaciunea este lumina pe care o primim de la Dumnezeu.

PACEA LAUNTRICA VINE DIN RUGACIUNE!
Rugaciunea inseamna ganduri bune;atunci rugaciunea da rod bun.Descoperim acest lucru treptat,dupa cum ne spun Sfintii Parinti:"TREPTAT CRESTE IN NOI CREDINTA".
Unul dintre Sfintii Parinti ne spune:"Credinta mea din anii tineretii, fata de cea pe care o am acum la batranete, era pur si simplu,necredinta. Credinta noastra creste treptat, si cand se inatreste in Domnul, devine puternica si tare.
O zi binecuvantata sa avem in care sa-L punem in toate pe Dumnezeu! Amin!

Suflete, nu vezi tu oare cât de scurtă este viața? Nu vezi cum mor tinerii de lânga tine, copiii şi cei care nu te aştepți? Moartea nu ne ia la rând ci pe sărite, de aceea este nevoie să fim pregătiți mereu, să fim împăcați cu Dumnezeu. În ce ne va afla moartea în aceea ne va judeca Dumnezeu. Nu sta plin de patimi şi pacate ca nu şti când moartea va veni şi te va doborî. Scoală-te, caută duhovnicul care să fie după inima ta şi mergi în fața lui Dumnezeu şi fă împacare, cere iertare şi vei primi pace şi eliberare. Nu amâna pe mâine că poate moartea vine astăzi. Hai suflete şi mântuieşte-te. Nu merită să pierzi o veşnicie a fericirii pentru câteva clipe ale placerii şi ale doririi.
Un sfârşit de saptamana binecuvântat!(parintele Ioan Danci)

Fă din rugăciune candelă nestinsă a inimii tale, şi untdelemnul ei pururea să-l picuri, măcar cât picătura de puţin
Părintele Serghie Şevici

La inima omului se-ajunge prin rugăciune..... Şi ce să-i spunem şi cum să-i vorbim tot rugăciunea ne învaţă.
Părintele Serghie Şevici

10 sfaturi de viață de la Nicolae Steinhardt
“In lumea păcatului perfecțiunea nu se încheagă.
Se cuvine așadar să avem un nou ideal: idealul nostru să nu fie perfecțiunea – generatoare de băi de sânge, opresiune, intoleranță, închisori, torturi și lagăre -, ci dimpotrivă, imperfecțiunea. Să recunoaștem că, lumește, suntem limitați și să tindem cu toată puterea spre o imperfecțiune cât mai puțin rea, singura cu putință aici.”
1. Dacă nu putem fi buni, să încercăm să fim măcar politicoși.
2. Nimeni să nu silească pe aproapele său, nici măcar pentru a-i face bine.
3. Împrejurările sunt mai întotdeauna grele. Împrejurările nu pot fi scuză decât pentru ratați.
4. Prieten se numește omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement circumstanțial de timp sau de loc sau de mod.
5. Elementara deșteptăciune e o îndatorire.
6. Biruința nu-i obligatorie; obligatorie e lupta.
7. Ochii noștri nu sunt concepuți pentru dispreț, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căznește să iasă din sufletele noastre.
8. În viața noastră nu există profesori mai severi decât viciile și incapacitățile noastre.
9. Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalți de la înălțimea vulturilor aflați în zbor.
10. Dumnezeu iubește nevinovăția, nu imbecilitatea.

De scris pe suflete:

„Cine-și ține limba să nu înjure, mâna să nu lovească și inima să nu urască; acela știe să poarte crucea asemenea Domnului Iisus.”
(Arhimandrit Arsenie Papacioc: 1914 - 2011)

"Puneţi acum pe primul plan a-I bineplăcea Domnului şi rearanjaţi-le pe toate celelalte potrivit cererilor acestui unic ţel: şi se va schimba starea voastră lăuntrică…

Totul va rămâne ca mai înainte… numai inima va fi nouă. Asta-i tot ! Este mult, oare ?!"

Sfântul Teofan Zăvorâtul

Nu-i om pe lume să n-aibă nevoie de ajutorul tău.... Ia seama mai întâi la suferinţa sufletelor. Cum să-l ajuţi, nu-i carte să te înveţe. Fă-o cu gingăşie. Şi cu mare umilinţă... Mândria otrăveşte roadele iubirii.
Părintele Serghie Şevici

"Să nu uităm că fericirea nu stă nici în trup, nici în timp, nici în avere, nici în onoruri sau măriri, aşa după cum mulţi sunt ispitiţi să creadă.
Fericirea este graţie de la Dumnezeu şi stare sufletească ce se naşte din virtuţile vieţii creştine."
____________
Pr. Biţă Bonea

"Cum ne este inima, aşa ne este şi viaţa. Dacă inima este curată, sfântă, pătrunsă de dragoste fierbinte faţă de Domnul Isus Hristos, toate faptele, toate gândurile, toate opiniile noastre sociale şi politice, toată filosofia noastră de viaţă vor fi pătrunse de această simţire."
___________________
Ierarh Luca al Crimeei

Musai, Iisus cu 2i.

Maica Domnului este Împărăteasa Heruvimilor, Împărăteasa a toată făptura, cămara întrupării lui Dumnezeu-Cuvântul, uşa Luminii, că Lumina cea neapropiată gânditoare prin ea a venit în lume. Ea este uşa Vieţii, că Viaţa Hristos prin ea a intrat în lume. Ea este poarta cea încuiată prin care n-a trecut nimeni decât Domnul, cum spune Proorocul Iezechiel.
Maica Domnului este scară către Cer, pod către Cer , porumbiţa care a încetat potopul păcatelor, precum porumbiţa lui Noe a adeverit încetarea potopului. Este cădelniţă dumnezeiască , căci a primit focul dumnezeirii, şi Biserică a Preasfântului Duh. Maica Domnului este Mireasa Tatălui, Maica Cuvântului şi Biserica Duhului Sfânt. (Arhimandrit Cleopa Ilie)

Cel care este prezent în biserică Îl preamăreşte pe Domnul şi Domnul îl va preamări pe el. Biserica este Raiul pe pământ . Ascultând cuvântul lui Dumnezeu, Îl asculţi pe Domnul. Trebuie să îmbibăm sufletul nostru cu cuvântul lui Dumnezeu.
Ce loc este mai potrivit şi mai de folos pentru suflet decât biserica lui Dumnezeu, unde vorbim în rugaciune cu Domnul? Mulţi iudei care frecventau templul şi care L-au văzut pe Hristos şi faptele Lui, au crezut .
( Părintele Valentin Mordasov

Mai înainte de a fi trupuri, doi tineri sunt suflete. Iar două suflete se pot uni doar în prezenţa şi cu lucrarea lui Hristos, prin Taina Sfintei Cununii . Unirea trupească nu îi ridică dincolo de stadiul animalic şi nu le garantează o bucurie sau o împlinire superioară acestora.
Plăcerea ucide credinţa din aceste suflete care nu mai sunt lăsate să trăiască, de care nu se mai ţine cont absolut deloc. Desfrâul şi viaţa sufletului sunt două realităţi care nu se pot întâlni vreodată! Viaţa sexuală prematură nu poate decât să atragă după sine şi alte păcate : necredinţă, irascibilitate, iresponsabilitate, josnică imoralitate, insensibilitate, egoism, droguri, sinucidere, lipsirea de Hristos, dar şi de rodul normal al iubirii dintre doi tineri (copilul), trăirea în timp fără a ţine cont de propria veşnicie… Viaţa în trup fără a sfinţi propriul trup.
( Părintele Paulin de la Putna, Iubire, spovedanie şi libertate, Editura Egumeniţa, 2008, p. 130)

În familiile noastre, care au pierdut temeiurile duhovniciei, taţii au încetat de mult să mai fie cei care ar trebui să fie. Totodată, a fost pierdut şi sensul a ceea ce înseamnă să fii fiu cu adevărat.
Acum, sensul paternităţii se reduce la funcţia pur fiziologică: tatăl este cel cu ajutorul căruia mama zămisleşte copilul... Tatăl însuşi se pune în această situaţie. Cauza acestui foarte serios simptom al nesănătăţii duhovniceşti a multor familii este lucrarea demonică, orientată spre slăbirea şi distrugerea în oamenii contemporani a concepţiei despre tată ca om cu adevărat responsabil .
Tatăl contribuie, în mod conştient sau inconştient, la degrevarea sa de această
responsabilitate, atunci când trăieşte după formula: „divan, papuci, televizor”. ( Protoiereul Vladislav Sveşnikov )

Traducere și adaptare: Pr. Elisei Roncea
Sursa: Η «άσχημη» μάνα

O fată avea o mamă cu o față mai neobișnuită, deși era un model de mamă afectuoasă și își iubea foarte mult fiica. Fata însă nu vedea nimic din frumusețea sufletească a mamei sale. Vedea doar cicatricile de pe fața mamei și reacționa de multe ori cu lipsă de respect și antipatie. Mama
se întrista nu pentru ea însăși, ci mai mult pentru copilul ei, așa că într-o zi și-a călcat pe inimă și i-a povestit secretul ei:
„Draga mea fetiță, au trecut acum aproape 14 ani de când tu erai un bebeluș, nou-născut. Erai bucuria mea, comoara mea. Prezența ta a dat sens vieții mele. Și într-o zi am ieșit din casă ca să cumpăr lapte și alte alimente pentru tine. Întorcându-mă acasă, am văzut că iese fum din casa noastră care era înconjurată de flăcări. Tu erai înăuntru și nimeni nu îndrăznea să se apropie. Toți încercau să mă împiedice, dar i-am înfruntat și, sfindând flăcările și fumul, am ajuns la pătuțul tău. Puțin mai lipsea și eram cuprinsă de flăcări. Te-am acoperit cu brațele mele și te-am scos afară. Tu, din fericire, nu ai pățit nimic . Eu însă m-am ars la față și de atunci mi s-a schimbat înfățișarea. Pe mine nu m-a deranjat niciodată acest lucru, deoarece te-am salvat pe tine. Văd însă că pe tine te deranjează ...”
Fata nu a mai rezistat... A fost cuprinsă de emoții, și-a îmbrățișat mama și a început să plângă . A vărsat multe lacrimi de emoție și de recunoștință și i-a zis:
‒ Iartă-mă , mamă, neprețuită mamă. Nu merit să mă numesc copilul tău!”
Din acel moment, fata și-a schimbat total comportamentul și au trăit cu adevărat frumusețea relației mamă-fiică.

Părintele Dumitru Stăniloae:
 

Iubirea il face pe om dumnezeu
Marea taina a iubirii este unirea pe care ea o realizeaza intre cei ce se iubesc, fara desfiintarea lor ca subiecte libere. Legatura stabilita de iubire nu consta numai in faptul ca cei ce se iubesc cugeta cu placere unul la altul, asadar in orientarea intentiei fiecaruia spre celalalt, ci in faptul ca fiecare il primeste pe celalalt in sine.
Intre cei ce se iubesc nu este separatie. Pe de alta parte, ar fi simplist sa concepem iubirea numai ca o comunicare de energie de la unul la altul, precum ar fi cu totul gresit sa fie considerata ca o identificare de euri. Energia care se comunica de la unul la altul in cei ce se iubesc nu are un caracter fizic si nu se comunica in forma in care se comunica energiile fizice. Intr-un anumit sens, cel iubit nu-si trimite numai energia in fiinta celui iubitor, ci pe sine insusi intreg, fara sa inceteze de a ramane si in sine. E o proiectare a fiintei sale intregi prin energia sa in sufletul celui iubitor. Iar chipul celui iubit nu se impune silnic, ci e primit si pastrat cu bucurie, mai bine zis e absorbit de cel iubitor, incat nu stii care trimite cu chipul sau mai multa energie de la sine la celalalt: cel iubit sau cel ce iubeste.
Desigur, aceasta reciproca comunicare de energie are loc in alt fel intre doi oameni decat intre Dumnezeu si om. Aici in primul rand Dumnezeu isi trimite energia in om. Iar erosul divin coborand in om il face pe acesta sa absoarba proiectia chipului lui Dumnezeu in sine. Dar nu e mai putin adevarat ca energia divina, odata comunicata omului, aceasta se intoarce spre Dumnezeu si in aceasta intoarcere a ei ea imbraca forma afectiunii subiectului uman, trezita de energia divina. Caci nu numai Dumnezeu iubeste pe om, ci si omul il iubeste pe urma pe Dumnezeu, sau isi trimite si el spre Dumnezeu o energie proprie si afectiunea subiectului propriu. Daca, dupa cum zice Ioan Scararul, fata celui iubit ne preface in intregime dupa chipul ei si ne umple fata noastra de bucurie si de farmec, inseamna ca o energie a lui e trimisa in noi si lucreaza asupra noastra, dar nu in mod fizic sau subconstient, ci prin voia, afectiunea si constiinta noastra, usurate insa de energia aceea ce lucreaza mai adanc in noi.
Aceasta lucrare a chipului fiintei iubite absorbit de fiinta iubitoare si vice-versa a fost observata si descrisa insistent de Ludwig Binswanger. El numeste aceasta absorbire a chipului iubit si transformarea pe care o provoaca: Imaginatie sau inchipuire, in sensul etimologic al cuvintelor. Imaginatia aceasta nu este o simpla fantezie sau iluzie, fara obiect real, ci primirea in suflet a chipului unei fiinte reale, o legatura intima intre doua fiinte ce se iubesc. Chipul fiintei iubite sau iubitoare primit in mine il traiesc ca pe o adevarata sustinere sau intemeiere a vietii mele.
Dar Binswanger nu se multumeste cu constatarea acestui fapt al iubirii "imaginative", al bucuriei de a avea chipul fiintei iubite mereu in cuget, ci cauta si o explicatie a ei. Iar explicatia o gaseste intr-o unire fundamentala, realizata intre persoanele ce se iubesc. Noi am vazut ca pe Dumnezeu il experiem in rugaciune ca subiect absolut suveran. Ca subiect suveran experiem si pe orice semen al nostru, cum ne experiem si subiectul nostru. Nici subiectul nostru, nici al semenului nu poate fi captat, cuprins, subordonat, facut obiect. Dar daca subiectul nu-l pot capta, ceea ce se intampla mai ales in iubire, cand nici nu incerc asa ceva, deci nu-i pot anula suveranitatea, in iubire eu totusi il experiez ca daruit mie; eu nu ma simt pe mine ca un ins singuratic in opozitie cu el, sau pe el in opozitie cu mine, caci daca ar fi asa, legatura dragostei ar fi rupta. In iubire eu nu ma traiesc numai pe mine sau numai prin mine, ci si pe semen sau prin semen, fara ca el sa inceteze de a fi un subiect independent de mine. Aceasta inseamna totusi ca nu-l am ca obiect al meu, ca parte a individualitatii mele, ci in legatura libera cu mine, nu ca al meu, ci ca al nostru.
Subiectul lui imi este dat, sau mi se descopera ca fiindu-mi dat, ca si subiectul meu, intr-o existenta suverana, totusi tinand de existenta mea, trait la un loc cu existenta mea. El imi devine mai intim decat orice lucru pe care il posed, il simt patruns mai adanc in mine decat orice, iar eu patrund in el mai mult ca orice lucru pe care-l are. E mai deplina intimitatea intre mine si el decat intre mine si orice lucru posedat, totusi nu-l posed ca pe un lucru, nu-l pot reduce la ceva stapanit de "eul' propriu si nu pot dispune singur de el.
Daca tu mi te daruiesti liber si fara a inceta de a fi suveran, nesubordonat mie ca obiect, iar eu ma daruiesc tie la fel, inseamna ca nici eu, nici tu nu devenim proprietatea exclusiva a unuia, ci eu sunt al tau fara a inceta sa fiu si al meu, si tu esti al meu fara a-ti pierde liberatea, fara a inceta sa fii si al tau. Eu sunt adica al nostru si tu esti al nostru. Propriu-zis, nici eu, nici tu nu suntem ai nostri in sens de obiecte comune, ci tu si eu ne experiem ca o unitate de subiecte libere, atat de legate, incat nu se pot desparti, ca o unitate traita de fiecare din cele doua subiecte, subiectul tau fiindu-mi tot asa de intim, de necesar ca si al meu, ba chiar constituind pentru mine, sau pentru subiectul meu, centrul de preocupare si izvorul de traire, asa cum subiectul meu constituie pentru tine un asemenea centru si izvor.
Suntem doi intr-o unitate, fiecare privind la celalalt. Tu imi esti necesar mie, tii de existenta mea, fara a fi incorporat in eul meu, si eu, de existenta ta, fara a fi incorporat in tine. Imi esti necesar mie nu pentru ca sa te fac subordonatul si slujitorul meu, nu pentru ca as simti necesitatea unui astfel de subordonat si slujitor, ci pentru a-mi fi tu mie centrul meu de preocupare si de slujire. imi esti necesar ca subiect autonom, nu ca un obiect subordonat. Imi esti necesar pentru a inlocui grija de mine cu grija de tine, pentru a te pune in locul eului meu. Atat de intim imi devii, atat de una cu mine, atat de mult te atrag in centrul existentei mele, incat imi substitui eul meu. Tu tii locul eului meu, tii in mine locul persoanei prime, pastrandu-te independent de mine. Sfantul Maxim Marturisitorul zice: "Prin iubire fiecare atrage pe semenul sau atat de mult la sine in intentiile sale si-l prefera siesi, pe cat il respingea inainte si se prefera pe sine". In acelasi timp, tu faci la fel cu mine, si in aceasta se manifesta independenta subiectului tau fata de mine, intregind tocmai prin aceasta fericirea mea. E o substituire de euri. Locul eului meu l-ai luat tu, si locul eului tau in tine l-am luat eu, prin vointa ta, nu prin constrangerea mea. Dar tu ai luat locul eului meu in mine ramanand autonom, deci propriu-zis nu e o absorbire a ta in mine, ci o iesire a mea din mine, o traire a mea nu in jurul eului propriu, ci in jurul tau, ca si o traire a ta in jurul meu. Eu nu experiez numai trairea ta in jurul meu, ci si pe a mea in jurul tau. Intrucat centrul trairii mele nu mai sunt eu, ci tu, te experiez pe tine ca centru, dar intrucat centrul trairii tale sunt eu, valoarea mea este recompensata prin tine, incat prin mine experiez valoarea ta, dar in acelasi timp prin tine imi vine in constiinta si valoarea mea; astfel chiar despre mine, ca valoare, stiu prin tine, sau pe mine ma am in adancimea proprie, prin tine. Constiinta de mine e nedezlipita de constiinta de tine, de constiinta de "noi".
( VA URMA)

Iubirea il face pe om Dumnezeu ( continuare )
 

Dionisie Areopagitul spune despre iubirea ca iesire din sine: "Iubirea dumnezeiasca este extatica; ea nu permite celor ce se iubesc sa fie ai lor insisi, ci ai celor pe care ii iubesc... De aceea Marele Pavel, cuprins de iubirea:dumnezeiasca si de puterea ei extatica, a rostit aceste cuvinte inspirate de Dumnezeu: Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Gal. 3, 20). Prin iubire este afara de el insusi si aflat in Dumnezeu, dupa propria sa expresie, nemaitraind propria viata, ci viata suveran scumpa a Celui iubit".
Propriu-zis, nici eu nu-ti apartin tie, nici tu mie, ci amandoi unui "noi" comun. Eu ma depasesc pe mine in legatura de iubire cu tine, nu mai sunt inchis in mine, ci oarecum intre mine si tine, sunt iesit din cercul proprietatii mele, ca si tu din cercul proprietatii tale, cream o unitate care nu se mai reduce la proprietatea unui singur eu, a mea sau a ta, si totusi nu e in afara de noi amandoi. Nu e vorba nici de a ne avea pe amandoi intr-o proprietate comuna, cum putem avea diferite obiecte in comun, ci asa cum eul meu singular e mai presus de calitatea de proprietate a mea, dar totusi il traiesc, asa eurile noastre sunt mai presus de o proprietate individuala sau comuna, dar le traim in comun; si eu si tu traim din unitatea celor doua subiecte, fara ca acestea sa inceteze de a fi doua; eu traiesc pe "noi", si tu, pe "noi". De aceea raportul meu cu tine nu se poate exprima ca incorporare a ta in mine, sau a mea in tine, ci ca "intalnire", ca iesire a mea din mine si a ta din tine; eu stau deschis in fata ta, si tu deschis in fata mea. Aceasta reciproca deschidere e si o reciproca apartenenta si libertate in acelasi timp. Eu nu pot exista fara sa te traiesc pe tine, si nici tu, fara sa ma traiesti pe mine. Eu cresc spiritual traindu-te pe tine, iar tu la fel. E o intregire a mea prin tine si a ta, prin mine.
Eu am nevoie sa-ti comunic tie anumite sensuri, si daca tu asculti cu intelegere, castig si eu o noua intelegere a lor. Eu castig in adancime, imi devin transparent ca subiect prin faptul ca patrund in adancimea subiectului tau, sau prin faptul ca tu deschizi liber adancimile tale. Tu esti nadejdea si taria mea, eu sunt nadejdea si taria ta. Chiar prin faptul ca te stii nadejdea si taria mea, te intaresti, si eu la fel, chiar prin faptul ca ma stiu nadejdea si taria ta. Apartenenta mea si a ta la un "noi" comun face ca, atunci cand tu strigi dupa ajutorul meu, eu sa simt ca ceva ce tine de mine e in suferinta, iar daca te lovesc pe tine, ma imputinez si ma pagubesc pe mine de ceva cu mult mai esential decat daca as pierde un bun care e exclusiv al meu. Poate de aceea zice francezul "partir c'est mourir un peu". Plecand de langa tine, mor intrucatva, precum mori si tu cand pleci de langa mine. Asa se explica sentimentul acut al mustrarii constiintei pentru raul ce l-am facut altora si raspunderea ce o simt pentru semeni. Numai faptul ca in dragoste mi se reveleaza apartenenta ta in cercul existentei mele, ca parte a lui "noi", al unei realitati comune careia ii apartin si eu si tu, si numai faptul ca in acest "noi", fara de care nu pot exista in mod normal, eu am rolul de a primi de la tine, precum tu ai rolul de a primi de la mine, explica acel lucru pe care-l simt ca pe o adevarata minune: ca tu ma iubesti pe mine. Fiecare subiect intelege de ce iubeste pe altul, caci vede in acela o serie de insusiri si de ajutoare, simte ca fara el n-ar putea trai. Dar nu intelege usor de ce il iubeste altul pe el, intrucat in dragostea altuia fata de sine el insusi isi pare fara pret, neinteresant, fara adancimi. Nimeni nu-si poate da seama cat de mult valoreaza el pentru altul, dar isi da seama cat valoreaza altul pentru el.
Acesta e reversul mandriei si al parerii de sine. Aci se reveleaza faptul ca nimeni nu se poate multumi cu sine fara altul, ca existenta sa devine bogata si adanca prin altul. Traind exclusiv in mine, existenta mi se sleieste de orice continut. Binswanger citeaza pentru acest fenomen urmatoarele cuvinte din Jean Paul, care vede minunea principala nu in a iubi, ci in faptul de "a fi iubit": "Iubirea cu care ne primeste bunatatea celuilalt este ceva atat de tainic, incat noi nu putem patrunde in intelesul ei, pentru ca nu putem impartasi ideea buna ce si-o face acela despre eul nostru; noi nu intelegem cum ne poate iubi acela, dar ne impacam cu aceasta daca ne gandim ca celalalt din partea sa, intelege tot asa de putin dragostea noastra fata de el".
De aceea dragostea crestina e impreunata cu smerenia, intr-un chip analog cu Jean Paul, Dostoievski pune pe Markel, unul dintre personajele sale, sa le intrebe pe slugile sale: "Iubitii mei, bunii mei, de ce ma slujiti? De Se va milostivi Dumnezeu de mine si ma va lasa sa traiesc, va voi sluji si eu pe voi, caci fiecare trebuie sa slujeasca altora".
Cu atat mai greu ne e sa intelegem taina iubirii lui Dumnezeu fata de noi si dorinta lui Dumnezeu de a-I raspunde cu iubirea noastra. E uluitoare valoarea ce ne-a dat-o Dumnezeu. Iubirea e dovada existentei noastre eterne si mijlocul desavarsirii noastre.
Uneori sentimentul acesta al lipsei noastre de importanta ne face sa pregetam a darui un cuvant de apreciere cuiva care ni se pare cu mult mai presus de noi ca sa aiba nevoie de el, alteori adresam semenilor cuvinte grele, socotind ca ele nu pot avea nici un ecou serios in ei. Dar pe urma aflam cu uimire cat de mult a durut pe cineva lipsa unui cuvant bun din partea noastra, sau rostirea unui cuvant rau la adresa lui.
S-ar parea, la prima vedere, ca ceea ce ne determina la aceasta delasare de a acorda atentia noastra unor persoane ce ni se par superioare este aceeasi smerenie care trebuie sa intovaraseasca dragostea noastra. Dar smerenia adevarata nu pregeta de a acorda altora toata atentia; sentimentul putinatatii proprii, fiind coplesit de sentimentul valorii altora, trebuie sa ne faca sa uitam de putina importanta ce o pot avea cuvintele si atentiile noastre, si sa-i acordam altuia toata atentia fara sa ne mai gandim la noi, ci exclusiv la el. Iubirea e si in acest sens o depasire de sine.
Simtirea smerita a acestei putinatati a propriei persoane nu exclude insa o crestere proprie prin dragostea semenului. Eu simt ca, daca as trai prin mine insumi, in afara legaturii de iubire cu cineva, n-as fi nimic, dar in aceasta legatura eu cresc, insa tot plusul pe care-l experiez il reduc la el. Vom vedea ca acelasi sentiment il am atunci cand cresc in dragostea de Dumnezeu.

Iubirea il face pe om Dumnezeu ( ultima parte )
 

Dragostea se realizeaza deci atunci cand se intalnesc intr-o traire reciproca deplina doua subiecte in calitatea lor de subiecte, adica fara sa se reduca reciproc la starea de obiecte, ci descoperindu-se la maximum, ca subiecte, dar cu toate acestea daruindu-se reciproc si intru toata libertatea. Iubirea e patrunderea reciproca a doua subiecte in intimitatea lor (mai mult ca intrepatrunderea intre subiect si un lucru), fara sa inceteze a fi suverane si autonome. Prin iubire patrunzi in intimitatea unui semen, in samburele fiintei lui, mai mult decat patrunzi in fiinta unui obiect, chiar daca il asimilezi prin mancare. Il patrunzi fara sa-l nimicesti sau imputinezi, ci, dimpotriva, dandu-i ocazia sa creasca. De aceea iubirea e suprema unire si promovare reciproca si, tocmai de aceea, suprema cale de cunoastere in care semenul nu e pasiv, ci mai liber ca in orice alta stare sau relatie. Cu cat il iubesc mai mult, cu atat mi se descopera mai mult. Subiectul uman poate actualiza o astfel de legatura cu orice subiect cand a luat cunostinta de el prin mijlocirea simturilor. Deci virtual el e intr-o astfel de legatura si e chemat spre actualizarea ei cu oricine. Dar putinta acestei legaturi de a se actualiza e mai mare sau mai putin inabusita decat prin incercarea subiectelor de a se reduce reciproc la starea de obiecte, sau prin lipsa de atentie cu care un subiect trece pe langa altul. Mandria, patimile egoiste atrofiaza legatura normala pe care o virtualitate fireasca din noi o cere dezvoltata in orice ins. Cand dezvoltam insa aceasta legatura sau ne descoperim in ea, ne plasam fiecare neasemanat mai mult in interiorul celuilalt decat inainte, dar si in interiorul propriu. Acum se realizeaza si ne devine transparenta propria adancime si adancimea semenului. Ea ne reveleaza, ne da un plus considerabil de realitate. Celalalt ni se reveleaza ca avand o adancime uluitoare, o bogatie nebanuita. Dar ceea ce e ciudat e ca acest plus nu poate fi definit exact. Pe cata vreme, ramanand in contactul superficial cu semenul, cand marea bogatie a subiectului lui ne este acoperita, putem formula in concepte definite anumite insusiri ale lui si tindem sa-I definim exact, descoperirea subiectului lui ne pune, dimpotriva, intr-o legatura cu un plus neasemanat mai mare, dar imposibil de precizat, in esenta lui, in concepte.
Iubirea e un urias plus de cunoastere, producand in acelasi timp un urias plus de viata in cel iubit si in cel ce iubeste, dezvoltand la maximum fiinta lui si a mea. Dar aceasta cunoastere nu poate fi captata in concepte. Aici ni se descopera tot sensul "imaginatiei" lui Binswanger. Dandu-mi seama printr-o experienta directa ca in subiectul semenului se cuprinde o bogatie ce nu poate fi delimitata in concepte, ma ajut de imaginatie pentru tot plusul din el, experiat, dar necaptat in concepte.
Imaginatia aceasta are multiple temeiuri de adevar. In primul rand subiectul fiecaruia ascunde virtualitati indefinite, care pot fi puse in valoare prin iubire. De aceea aceste virtualitati le sesizeaza tot numai cel ce-l iubeste. Aceasta, in primul rand, pentru ca el surprinde in manifestarile voluntare si in vibratiile lui sufletesti o multime de nuante care reveleaza latente neobservate de privirea piezisa sau superficiala a celor ce-i sunt ostili sau indiferenti. In al doilea rand, pentru ca cel ce iubeste infrumuseteaza in mod real prin dragostea sa fiecare trasatura a celui iubit, nu numai pentru ca proiecteaza de la sine un val de lumina peste ele, ci si pentru ca de fapt cel iubit, simtind dragostea celuilalt, o traieste ca pe o putere ce scoate la iveala din adancurile sale tot ce e bun si, in acelasi timp, il sporeste considerabil; de fapt, prin dragostea noastra facem mai buni si mai frumosi pe altii, precum ne facem si pe noi insine. Iar in al treilea rand, cel ce iubeste faureste in sine un chip de lumina al aceluia, iar faptul acesta se datoreaza fie total virtualitatilor ascunse in trasaturile celui iubit, fie idealurilor spre care aspira in mod nestiut tendintele celui ce iubeste, fie unei sinteze a aspiratiilor unuia cu virtualitatile sesizate din celalalt, ceea ce-i mai probabil.
In general, imaginatia e produsul unor forte, al unor latente, al unor posibilitati din cuprinsul comun al celor doi, din cuprinsul lui "noi". Si daca cel ce si le imagineaza crede puternic in ele, ceea ce se intampla in dragostea adevarata, forta de la baza lor - in care e antrenata si vointa, comu-nicandu-se din cel ce iubeste, celui iubit - il face pe acesta sa se sileasca si el spre actualizarea lor, facand abstractie de faptul ca in el lucreaza si chipul ideal pe care si l-a facut celalalt despre sine. Indefinitul atat de bogat in latente al subiectului iubit, sau dualitatea imbogatita a subiectelor ce se iubesc, cuprinde ca virtualitati tot ce se exprima prin imaginatia lor, iar foita acestei imaginatii care e forfa dragostei, daca dragostea e adevarata, adica statornica si puternica, reuseste sa actualizeze acele latente in fiecare dintre ei. Astfel chipul celui iubit, idealizat de imaginatia celui ce iubeste, devine o forta model care preface pe cel iubit din zi in zi, in vreme ce si cel ce iubeste actualizeaza tot mai mult chipul idealizat al sau, faurit de celalalt. Propriu-zis, intre chipul meu idealizat de celalalt, si chipul lui idealizat de mine se produce prin comunicare reciproca o fuziune, si eu, prefacandu-ma dupa chipul idealizat al celuilalt, actualizez in acelasi timp chipul idealizat al meu care a inceput sa devina chipul dupa care se formeaza celalalt. Iar privind fiecare la celalalt, in lumina chipului reciproc idealizat, de la o vreme a devenit fiecare foarte mult ca si chipul idealizat al celuilalt, caci privindu-l unul pe celalalt, fiecare vede un chip idealizat al lui dupa care se modeleaza el insusi. Se intelege ca noul chip al amandurora nu poarta numai trasaturile unuia sau altuia, ci e o sinteza a amandurora, incat nu e o victorie egoista a unui eu, ci a "noastra" asupra egoismului meu si al tau, si o crestere a mea si a ta.
Daca ar lipsi imaginatia, chipul fiecaruia s-ar invartosa si si-ar pierde frumusetea. Imaginatia e forta prin care cel ce iubeste scoate ca un scafandru, din bogatia indefinita a celui iubit, frumuseti si lumini si transparente noi pe chipul aceluia si apoi pe chipul sau, sau pe chipul comun, si in parte il imbogateste pe acela in mod real cu ele. Cand imaginatia se opreste, s-a stins iubirea. Forta imaginatiei e iubirea, si forta iubirii este imaginatia. Si intrucat iubirea e in contact cu o realitate adanca adevarata, imaginatia are si ea o baza reala. Pe de alta parte, ele au o putere creatoare reala.
Dar putem merge un pas si mai departe in clarificarea intregii puteri a acestei imaginatii. Precum am vazut mai inainte, cel ce iubeste, descoperind adancurile indefinite ale subiectului semenului, si le descopera si pe ale sale, fara ca aceasta sa insemne ca n-ar putea cobori si prin sine in aceste adancimi proprii, desigur daca nu e lipsit de iubirea de oameni in general, putere pe care o poate avea insa numai daca are iubirea fata de Dumnezeu . Dar noi am vazut ca cel ce coboara in adancurile indefinite ale subiectului propriu adulmeca, in legatura cu indefinitul propriu, si infinitul divin.
Desigur, calea pe care, in acest caz, subiectul coboara in adancimile sale e calea rugaciunii. Fata de cel ce ar socoti ca, admitand o asemenea cale de coborare in adancimile proprii, contrazicem afirmatia noastra ca fara iubirea altuia nu putem sa ne descoperim subiectul propriu, mentionam ca rugaciunea nu sta in contrazicere cu calea dragostei, ci este si ea o cale de crestere continua in dragoste. Caci inaintand prin rugaciunea lui Iisus la rugaciunea mintala din inima, ceea ce ne sustine in acest efort e dragostea fata de Iisus, care creste continuu, facandu-ne, printr-o imaginare spirituala a chipului Sau duhovnicesc, dupa chipul Sau si simtindu-l tot mai unit cu eul propriu, intr-un "noi" din care eu nu mai pot sa ies fara primejdia pierderii mele. Si nu numai eu primesc in mine "Eul" Iui Hristos, facandu-ma dupa chipul Lui, ci si "Eul" Lui primeste eul meu in Sine, primeste chiar trupul meu in Sine, incat ma incadreaza si pe mine in simturile Sale curate, in faptele Sale curate. Astfel, toti cei ce credem devenim un "trup" cu El si intre noi, fapt ce se va desavarsi in viata viitoare.
Aceasta se infaptuieste mai ales prin rugaciunea curata adresata lui Iisus. Iar cel ce efectueaza aceasta substituire de euri, intre mine si Hristos si intre toti cei uniti cu Hristos, este Duhul Sfant. El e Duhul acestei comuniuni. Caci e Duhul comuniunii si in Sfanta Treime. Dar pana sa fi ajuns la capacitatea unei astfel de rugaciuni care ma umple cu Hristos, trebuie sa fi crescut considerabil si in dragostea de semeni, si in rastimpurile de intrerupere a acestei rugaciuni trebuie sa ma simt tot mai plin de dragostea fata de ei. Treptele urcusului spiritual nu sunt asa de separate precum le-am descris mai inainte din motive metodologice, ci in acelasi timp coexista mai multe, si cel ajuns pe o treapta nu ramane mereu pe ea, ci mai coboara si pe alta, desi cu noi bogatii duhovnicesti, fiind capabil sa urce mai usor pe cele de pe care a coborat. Nu se poate afla cineva, cat traieste pe pamant, mereu in rugaciune, sau mereu in simtirea unei iubiri actuale.
Parintele Dumitru Staniloae

Sfantul Teofan Zavoratul - Dragostea de Dumnezeu

Este in noi dragoste de Dumnezeu sau nu?
Pentru a da raspuns la aceasta intrebare, sa intram in noi insine, sa privim imprejur si sa cautam semne simple si apropiate intelegerii oricui, dupa care sa judecam fara gres in aceasta privinta.
Cine este indragostit vorbeste mereu despre persoana iubita; cu oricine s-ar intalni, incepe indata sa vorbeasca despre ea sau abate treptat spre ea fagasul discutiei. Asa si aici: cine il iubeste pe Dumnezeu vorbeste cu placere doar despre El, numai spre El abate fagasul discutiilor sale, si cand incepe sa vorbeasca despre El nu se mai satura; nu se simte bine decat acolo unde se vorbeste despre Dumnezeu si despre lucrurile Lui, iar acolo unde se vorbeste despre una si alta se plictiseste ingrozitor. Dimpotriva: cine nu-L iubeste pe Dumnezeu, acela nu vorbeste despre El din proprie initiativa si se fereste de cei carora le place sa vorbeasca despre El. In schimb, cand se vorbeste de probleme ale acestei vieti - comerciale, juridice, militare, ma rog, savante, numai dumnezeiesti sa nu fie -, acolo se simte in largul sau, si nu-l mai scoti nici cu arcanul din locurile unde oamenii se ocupa cu noutati, mode, barfe si jocuri de noroc. Neobosit este cand se discuta despre lucruri desarte si lumesti, dar indata ce este vorba de Dumnezeu si de mantuirea sufletului zice doua-trei cuvinte fara nici un chef, pe urma amuteste. Cu adevarat, din prisosul inimii vorbeste gura: multe gaseste de spus despre lucrurile cu care e plina inima.
Sa vedem acum si sa gandim in ce constau discutiile noastre, si se va arata de la sine daca este in noi dragoste de Dumnezeu sau nu. Cine este indragostit, acela se grabeste sa mearga acolo unde spera ca se va intalni cu cel iubit, ori ca va primi veste despre el, ori ca va da peste cineva care aminteste de el. Asa si aici: cine il iubeste pe Domnul se grabeste sa mearga la biserica, unde Domnul arata in chip aparte prezenta Sa, unde credinciosii intra in cea mai apropiata impartasire cu sfintii lui Dumnezeu, ce sunt infatisati ochilor lor, si aud cuvantul privitor la El. Cine il iubeste pe Domnul, acela cauta sa fie partas la Sfintele Taine, se straduieste cu incordare sa treaca prin ansamblul randuielilor si rugaciunilor bisericesti, fiindca simte in el urma bunei miresme a lui Hristos; simte dulceata si caldura in biserica, la fel ca in casa tatalui sau, se grabeste sa prinda inceputul slujbei si cu oarecare amaraciune iese din biserica la sfarsitul ei. Iar cine nu-L iubeste pe Domnul nu poate fi adus cu nici un pret in biserica. Cand altii merg acolo, el ramane acasa ori merge la teatru si la petreceri, iar daca trece pe la biserica o face fara chef, nu de la inceputul slujbei si nu ca sa se roage, ci ca sa se mai vada cu cunoscutii. Si el posteste si se impartaseste o data pe an, insa de sila, fiindca asa este obiceiul, iar despre rugaciuni ce sa mai vorbim: nu au fost scrise pentru el. Pe un asemenea om il trec fiorii la simplul gand despre biserica sau despre vreun lucru bisericesc.
Sa stam acum si sa ne gandim ce atitudine avem fata de Biserica si fata de intreaga ei randuiala, si vom vedea daca-L iubim sau nu pe Dumnezeu. Celui indragostit nu-i poate iesi din cap gandul la cel iubit; cand este singur, vorbeste cu el in gand, inchipuindu-si fata lui cu drag. Asa si aici: cine il iubeste pe Domnul nu se departeaza de gandul la El, si indata ce prinde vreo clipa libera se intoarce catre El in cugetul sau si sta de vorba cu El din inima, cu caldura. Dupa legiuitele indeletniciri, pe care i le pretind problemele familiale ori serviciul si meseria, nu cauta distractii, ci se grabeste sa se insingureze ca sa fie cu Domnul sau, sa se adanceasca in cugetarea la cele Dumnezeiesti, sa se gandeasca la iconomia mantuirii noastre, la soarta ultima a omului, la plata care il asteapta pe fiecare dintre noi si la celelalte de acest fel, sau sa se roage, sau sa citeasca vreo carte mantuitoare de suflet si sa-si improspateze capul cu adevarurile cuprinse acolo. Iar pentru cel ce nu-L iubeste pe Domnul, a ramane singur este un adevarat chin; dupa ce termina treaba, se grabeste sa mearga in vizita, sau la teatru, sau la club, sau si mai rau. Iar daca nevoia sau boala il silesc sa ramana singur, ce face? Nimic nu face: fie viseaza la nimicuri, fie cugeta la vreun plan lumesc, fie citeste vreo galimatie de roman.
Deci sa ne cercetam, sa aflam cum stam in aceasta privinta, si vom vedea daca-L iubim pe Dumnezeu sau nu. Sa nu ne intindem mai departe. Ne ajung si aceste semne pentru a vedea daca este in noi dragostea de Dumnezeu sau nu, si prin aceasta fie sa aflam mangaiere, fie sa ne umplem de grija cea buna sufletul.

DESPRE DRAGOSTEA DE DUMNEZEU
Sfantul Efrem Sirul arata ca aproape de chilia lui era un pustnic cu numele Iulian.
Acest pustnic isi facuse o chilie in forma de mormant intr-o piatra si statea acolo si pururea se ruga si postea. Dormea pe piatra jos, caci nu avea pat. Dar avea umilinta si lacrimi in rugaciune, incat, cand citea la psaltire sau in Sfanta Scriptura, unde vedea scris cuvantul " Doamne ", " Dumnezeule " sau " Iisus Hristos ", statea si varsa multe lacrimi pe numele Mantuitorului.
Safntul Efrem spunea : M-am dus odata la dansul si cand m-am uitat in cartile lui, acolo unde era scris " Dumnezeu " sau " Iisus Hristos ", acolo nu se mai cunosteau slovele.
N-am cunoscut lucrarea lui. Atunci l-am intrebat :
- Parinte, de ce in cartile sfintiei tale, unde sta scris numele lui Dumnezeu este sters ?
Sfantul Efrem ii era un fel de duhovnic al lui.
- Pentru Dumnezeu, Parinte Efrem, iti voi spune : Femeia aceea pacatoasa din Evanghelie, a spalat picioarele Mantuitorului si le-a sters cu parul capului ei, iar eu, cand vad scris numele Mantuitorului, parca Il vad pe El, si atunci curg multe lacrimi din ochii mei. Macar ca nu vad picioarele Lui, ii vad numele Lui de pe carti.
Vezi cata umilinta era in acest suflet ? Cata patrundere si simtire dumnezeiasca in el ? A zis Sfantul Efrem :
Buna este lucrarea ta, parinte, dar pentru Dumnezeu, te rog sa cruti cartile. Ca daca ai sa mai plangi mult, nu se va mai cunoaste nimic pe ele.
Asa multa umilinta avea.
Apoi l-a intrebat Sfantul Efrem :
- Cum ai atata umilinta ?
- Eu, cand imi aduc aminte ca Dumnezeu m-a adus in fiinta din ce nu am fost si ca ma rabda in toate zilele vietii mele si in toate clipele pentru neputintele si pacatele pe care le fac cu gandul, cu voie sau fara voie, cu stiinta sau cu nestiinta, ma gandesc cat de bun este Dumnezeu si cat sunt eu de rau, ca sunt un izvor de pacate.
Cugetand asa, nu pot sa nu plang, rugand pe Dumnezeu sa faca mila cu mine, cum a facut altadata cu femeia cea pacatoasa.
La urma a spus Sfantul Efrem : " Ai vazut un om care iubea pe Dumnezeu din toata inima ? unde vedea numele lui Dumnezeu, il uda cu lacrimi. Aceasta dragoste de Dumnezeu, cine o are cu adevarat, se mantuieste ".
Noi citim carti, in plus, ne rugam ceasuri intregi fara umilinta, fara zdrobire, fara lacrimi si rugaciunea noastra este seaca, o rugaciune cu seceta, cu uscaciune, cu raceala, cu parasirea darurilor. Si de ce ? Pentru ca ne rugam doar cu gura; nici cu inima si nici cu mintea nu ne rugam.
Cine vrea sa iubeasca pe Dumnezeu, trebuie sa invete ca pururea sa verse lacrimi pentru pacatele lui.

Pr. asist. cercetător dr. Liviu Petcu de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iaşi :

În rugăciunea Tatăl nostru, noi facem un fel de legământ: Dumnezeu să ne ierte în măsura în care și noi suntem iertători cu ceilalți. De câte ori trebuie să iertăm greșiților noștri?
Religia creştină este o religie a iubirii şi a iertării. Ne învaţă Sfânta Scriptură: „Să ne iubim unul pe altul pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 7-8). La Cina cea de Taină, Domnul Hristos le spune ucenicilor: „Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi, să vă iubiţi unul pe altul ” (Ioan 13, 34). Această poruncă o repetă iarăşi după puţin timp: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu ” (Ioan 15, 12), pentru ca apoi să spună acelaşi lucru cu şi mai multă tărie: „Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 15, 17). Asupra nici uneia dintre porunci nu stăruie aşa de mult şi niciuna din ele nu este mai insistent reluată şi tratată atât de amănunţit. Să ne amintim că Mântuitorul pune o singură condiţie în rugăciunea domnească Tatăl nostru :
şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri (Matei 6, 12).
Într-una din cărțile de referință ale Spiritualității Ortodoxe, Patericul egiptean , se scrie, printre altele, despre „un frate din Libia ce a venit la avva Siluan în muntele Panefo şi i-a zis: părinte, am un vrăjmaş care mi-a făcut multe rele, că şi ţarina mea, când eram în lume, mi-a răpit-o şi de multe ori m-a vrăjmăşit. Iar acum a pornit şi oameni otrăvitori, să mă omoare şi aş vrea să-l dau în judecată. Zis-a lui bătrânul: precum te împaci, fiule, fă! Zis-a fratele: cu adevărat, părinte, de va fi pedepsit, îi va fi de folos sufletului. Răspuns-a bătrânul: cum socoteşti, fiule, fă! Şi a zis fratele: scoală-te, părinte, să facem rugăciune şi voi merge la dregător! Deci, sculându-se şi rugându-se amândoi, când a venit să zică: şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri, a zis bătrânul: şi nu ne ierta nouă greşalele noastre căci nici noi nu iertăm greşiţilor noştri! Apoi a zis bătrânului fratele: nu aşa, părinte! Iar bătrânul a zis: ba aşa, fiule! Căci cu adevărat, de vei voi să mergi la dregător, să-ţi facă ţie dreptate, Siluan altă rugăciune nu-ţi va face ţie. Şi punând fratele metanie, l-a iertat pe vrăjmaşul său”.
Dacă noi nu iertăm desăvârşit pe alţii, ar trebui să fim cinstiţi şi să spunem: nu ne ierta, căci nici noi nu iertăm. Căci dacă minţim, atragem osândă grea asupra noastră. Dar putem să spunem aşa? Nu putem. Atunci, tertium non datur. Nu ne mai rămâne decât să ne stăruim să iertăm. A ierta unul altuia supărările - aceasta este calea cea lesnicioasă spre a primi iertare de păcate: întrucât cu „măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura” (Matei 7, 2). Ce poate fi mai uşor decât aceasta? Nu e nevoie nici de posturi, nici de nevoinţe, nici de osteneli. Iartă doar, zice Domnul, şi ţi se va ierta .
Sfinţii Părinţi ne mai supun atenţiei următorul lucru: atunci când ne vine gând de supărare pe fratele nostru, să ne aducem aminte de porunca Mântuitorului către Petru, anume să iertăm de şaptezeci de ori câte şapte (Matei 18, 22), să ne cercetăm în fiecare zi inima, ca nu cumva să avem vreun gând rău împotriva aproapelui nostru şi să nu ne culcăm scârbiţi împotriva cuiva, iar de trebuie să mustrăm pe cineva, să facem aceasta fără mânie şi agitaţie, nu ca şi cum l-am mustra, ci amintindu-i cu smerenie și dragoste ceea cea a spus. Ce frumos spun monahii în mănăstirile noastre: Iertaţi şi Dumnezeu să vă ierte! punând metanie unii altora, agonisindu-şi astfel o conştiinţă curată, dragoste nefățarnică şi fericită smerenie.
„Dacă Dumnezeu te iartă, dar nu te uită, nu te poți mântui”

《 VA URMA 》

《 continuare 》
 

De multe ori auzim expresia „Te iert, dar nu te uit”. Iertarea izvorăște din smerenie?
Sfântul Ioan Gură de Aur ne pune în atenție următorul fapt: „Gândește-te că toți suntem ca într-un spital în care fiecare trebuie să ne îngăduim cu boala lui. Nimeni nu acuză pe altul că i s-a îmbolnăvit un anume mădular. Știindu-se și el bolnav, trece mai ușor și suportă mai lesne manifestările celuilalt”.
Trebuie să iertăm așa cum ne iartă pe noi Dumnezeu. Odată ce te căiești, îți mărturisești păcatul în fața duhovnicului, și primești iertare de la Dumnezeu prin mâna duhovnicului, și nu îl mai repeți, de acel păcat nu ți se va mai cere socoteală la judecata cea înfricoșătoare, pentru că Dumnezeu ți l-a iertat, nu-Și mai aduce aminte de el, nu-l mai aduce în atenție, l-a șters de tot, tu de ce să nu faci astfel cu greșelile fraților tăi? Dacă Dumnezeu „te iartă, dar nu te uită”, nu te poți mântui. Dacă n-am primi de la Dumnezeu iertarea prin ștergerea cu totul a păcatelor din suflete și din memoria lui Dumnezeu, nu ne-am putea mântui.
În Patericul egiptean ni se mai istorisește că un bătrân susținea cu tărie că „smerenia poate mai mult decât toată sila” şi a povestit şi un lucru ca acesta: erau doi episcopi aproape unul de altul şi erau odinioară supăraţi unul asupra celuilalt. Unul era bogat şi puternic, iar celălalt smerit. Şi căuta cel puternic să facă rău celuilalt. Iar cel smerit auzind aceasta, zicea către clerul său: o să-i biruim cu darul lui Dumnezeu. Şi i-au zis clericii: stăpâne, cine poate să-l biruiască? Iar el zicea: răbdaţi, fiilor şi veţi vedea mila lui Dumnezeu! Aşadar pândea şi când avea acela un praznic de sfinţii mucenici, a luat clerul, a ieşit şi le-a zis: veniţi după mine şi orice mă veţi vedea pe mine că fac, faceţi şi voi şi o să-l biruim. Deci mergând după dânsul îşi ziceau: oare ce are să facă? Şi după ce au venit l-au aflat făcând slujbă şi toată cetatea era adunată acolo. Atunci episcopul a căzut în genunchi la picioarele celui puternic împreună cu clerul său, zicând: iartă-ne pe noi, stăpâne, robii tăi suntem! Acela spăimântându-se de ceea ce a făcut, umilindu-se, căci Dumnezeu schimbase inima lui, l-a prins de picioare, zicând: tu eşti stăpân şi părinte! Şi de atunci s-a făcut mare dragoste între dânşii. Şi zicea cel smerit către clerul său: nu vă ziceam vouă, fiilor, că vom birui prin bunătatea lui Dumnezeu? Deci şi voi când aveţi vrajbă cu cineva, aceasta faceţi şi veţi birui cu darul lui Dumnezeu”. În aceeași carte de spiritualitate citată mai sus, mai stă scris și următoarea butadă: „A zis un bătrân: dacă, smerindu-te, vei zice cuiva: iartă-mă , îi arzi pe draci”.
„Mai uşor înmoi inima cuiva faţă de tine, recunoscându-te vinovat, chiar dacă nu eşti”
În Canonul de dinaintea Împărtășirii există îndemnul de a merge și de a te împăca cu cei ce te-au mâhnit. În procesul delicat al iertării, cine trebuie să facă primul pas?
Noi trebuie să iertăm şi să cerem iertare, chiar dacă nu ne ştim vinovaţi. În sensul acesta, Mântuitorul ne spune: „…dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împoriva ta, (deci nu numai dacă ai tu ceva împotriva lui, ci şi el dacă are ceva împotriva ta - n. n.), lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău” (Matei 5, 23-24), adică darul dragostei. Tot referitor la acest lucru, Cuviosul Isaia Pustnicul ne spune că, atunci când se va arăta Mântuitorul în slava Sa având semnele pe care le-a pătimit pentru noi şi văzând pe sfinţii care au pătimit pentru El având semnele Lui, iar dacă noi ne vom arăta neavând semnele patimilor Lui în trupul nostru, - ocara altora prin blândeţe, hulirea altora prin binecuvântare etc. - ne vom ruşina să apărem în faţa Lui. Vrednicul de pomenire - Părintele Profesor Dumitru Stăniloae considera că, mai uşor înmoi inima cuiva faţă de tine, recunoscându-te vinovat, chiar dacă nu eşti. Iar tu vei spori făcând aceasta fără să te ştii vinovat. Apoi vei adăuga la această bună conştiinţă şi mulţumirea de a-l vedea pe acela cu inima înmuiată. Bunătatea biruieşte până la urmă răutatea, sau comuniunea, răceala singurătăţii egoiste. Trebuie să ştim că acei care ne necăjesc, ne ajută mult la mântuire pricinuindu-ne mari câştiguri sufleteşti, dar cu riscul ca ei să piardă mântuirea. Dacă-i aşa, apoi nu ne vom ruga şi noi pentru ei, ştiind că ei sunt binefăcătorii noştri ?
《VA URMA 》

《continuare 》
 

Cred că de multe ori ne-a frământat mintea următoarea întrebare: De ce atunci când ne cerem iertare de la cineva, el ne închide uşa sufletului său, nevrând să o primească? Aș răspunde tot cu o pildă foarte ilustrativă din același Pateric, unde scrie că un frate oarecare avea scârbă asupra altui frate. Iar acel frate, înţelegând cum că un frate are scârbă asupra lui, a mers la dânsul, vrând să i se smerească, să-şi ceară iertare şi să se împace cu dânsul. Bătând el la uşa fratelui, acela n-a vrut să-i deschidă şi să-l primească. Acesta, dacă a văzut că nu deschide, s-a scârbit şi el. Şi mergând la un bătrân, i-a spus, jeluindu-se cum că are scârbă asupra unui frate. Şi a mers la dânsul să-şi ceară iertare şi să se împace cu dânsul şi nu l-a primit, nici nu i-a deschis uşa. Bătrânul i-a zis: caută, fiule, şi-ţi ia seama, că poate ai vreun gând în inima ta, cum că tu nu eşti cu nimic vinovat, nici nu i-ai făcut lui nici un rău, ci el a făcut rău şi el este vinovat! Astfel, pe tine însuţi te îndreptezi, iar pe el îl învinovăţeşti. Pentru aceea nu-i dă Dumnezeu lui îndemnare să-ţi deschidă şi să te primească, pentru că nu cu adevărată pocăinţă mergi la dânsul, ci cu făţărnicie. Mergi şi pune în inima ta, cum că tu ai greşit şi tu eşti vinovat, iar pe dânsul să-l îndreptezi. Şi aşa Dumnezeu îi va da lui îndemnare şi umilinţă să se smerească şi să se împace cu tine.

《 VA URMA 》

《continuare 》
 

Adesea, înclinarea noastră de a ne acoperi greşelile şi a ne dezvinovăţi - pe care cineva a numit-o unealtă a diavolului - nu ne lasă să ne luăm asupră-ne vinovăţia, cum ne este porunca evanghelică, ci ne îndeamnă să o punem în sarcina fratelui nostru, iar pe noi să ne socotim nevinovaţi, ceea ce vădit este o minciună. Fratele este vinovat că m-a supărat, iar eu am păcătuit că nu am răbdat.
„Şi cel ce este iertat trebuie să-și lucreze și să-și sporească trezvia ca să nu mai greșească”
De unde să începem când vrem să iertăm pe cineva?
Referitor la această temă a iertării fratelui, pe lângă cele scrise mai sus, Mântuitorul ne mai învaţă: „Să nu staţi împotriva celui rău, ci celui ce te va lovi peste obrazul drept întoarce-i şi pe celălalt; şi celui ce vrea să se judece cu tine ca să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa; şi celui ce te sileşte să mergi cu el un stadiu, mergi cu el două” (Matei 5, 39-41). Sfântul Maxim Mărturisitorul, comentând aceste cuvinte, scrie:
„De ce porunceşte astfel? Ca pe tine să te păzească nemânios, netulburat şi neîntristat, iar pe acela să-l îndrepte prin răbdarea ta, şi pe amândoi să vă aducă ca un Bun, sub jugul dragostei” ( Capete despre dragoste , suta întâi, cap. 62) .
Ştim că Bunul Mântuitor, i-a iertat pe chinuitorii ce L-au pironit pe Cruce, apoi exemplul Său a fost urmat de Sfântul Arhidiacon Ştefan şi de numărul mare de martiri care s-au jertfit rugându-se, binecuvântându-i şi iertându-i pe acei care-i ucideau. Ne amintim şi de Sfântul Apostol Pavel, care ştia că duhurile rele au pus la cale ocărârea, hulirea şi prigonirea lui, ca să-l mişte împotriva acelora care-l ocărăsc, hulesc şi prigonesc, ca să-i urască şi să calce porunca iubirii. Dar el cunoscând gândurile lor, răbda, mângâia şi binecuvânta pe cei ce-l prigoneau, ca să biruiască pe demoni şi să se unească cu Dumnezeu, biruind răul prin bine, după asemănarea lui Dumnezeu. În același gând, Sfântul Maxim Mărturisitorul lansează exortația: „Te-a blestemat cineva? Nu-l urî pe el, ci pe diavolul care a pus la cale blestemul ”. Noi nu trebuie să luptăm unul contra altuia, ci unul împreună cu altul, în comuniune de iubire, împotriva adevăratului vrăjmaş al vieţii: diavolul, care caută să-i dezbine pe oameni, să-i despartă, semănând ură între ei. Să iubeşti pe oameni (ne mai îndeamnă Sfântul Maxim) şi să suferi pentru ei când greşesc, dar să lupţi neîncetat împotriva dracilor vicleni prin iubire.
( Cuvânt ascetic , cap. 17) . Aș aminti aici și de acel citat - celebru de altfel - al Fericitului Augustin: „Să nu urăști pe om pentru păcat, nici să iubești păcatul pentru om, ci să urăști păcatul și să-l iubești pe om”. Adică să urăști păcatul și să-l iubești pe păcătos. La rândul său, Sfântul Isaac Sirul ne învață că, adevărații sfinți, „de-ar fi dați de zeci de ori pe zi arderii din pricina oamenilor, a-i iubi pe oameni nu se satură”.

《VA URMA 》

《continuare 》
 

Fiecare om când iartă, imită pe Dumnezeu, scopul Providenţei dumnezeieşti fiind acela de a uni pe cei pe care i-a dezbinat răutatea în tot felul, prin dreaptă credinţă şi dragoste duhovnicească. Căci pentru aceasta a pătimit Mântuitorul, ca pe copiii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi să-i adune spre a fi una (I Ioan 11, 52). Prin urmare, „cel ce nu rabdă lucrurile supărătoare, nu suferă pe cele întristătoare şi nu le îndură pe cele dureroase, umblă în afară de dragostea dumnezeiască şi de scopul providenţei” (Sfântul Maxim, Capete despre dragoste ).
„Trebuie să iertăm pe cel ce ne greşeşte, aşa cum am vrea să ne ierte şi pe noi Dumnezeu”
Folosim adesea cuvintele „Dumnezeu să te ierte!" Cine iartă de fapt: Dumnezeu sau omul?
Să ne rugăm pentru cel ce ne-a greşit, ca să-l ierte şi Dumnezeu pe dânsul, pentru că el a greşit şi faţă de Dumnezeu. De pildă, Mântuitorul când era pe cruce, i-a iertat pe cei ce-L chinuiau, dar nu le-a zis: Vă iert , ci s-a rugat ca Tatăl să-i ierte, ca să ne înveţe şi pe noi să facem la fel. Poporul nostru a înţeles foarte bine acest lucru când a spus vorba înţeleptă: Dumnezeu să te ierte! sau Dumnezeu să-l ierte!
Care trebuie să fie relația dintre iertare, rugăciune și pocăință?
Trebuie să iertăm pe cel ce ne greşeşte, aşa cum am vrea să ne ierte şi pe noi Dumnezeu, adică desăvârşit, din toată inima. Să iertăm cum iartă Dumnezeu şi putem ajunge la măsură dumnezeiască prin aceasta. Pe cel ce ne-a greşit trebuie să-l privim după ce l-am iertat, ca şi cum nu ne-ar fi greşit. Sfinţii Părinţi ne arată că atunci dovedim că iubim nefăţarnic, când iertăm nedreptăţile. Nu e suficientă doar răbdarea ofenselor venite de la alţii, căci uneori poate nu răspundem la ele, dar în inima noastră le adunăm şi le păstrăm. Cât ne costă un zâmbet, o vorbă bună, o privire caldă de iertare? Dacă nu iertăm şi răspundem cu aceeaşi monedă, simţim o clipă satisfacţia egoistă, pătimaşă, dar dacă iertăm, simţim o bucurie şi o fericire întreaga viaţă, acestea prelungindu-se mult mai intens şi după moarte.
Dacă nu iertăm pe aproapele, înseamnă că nici n-am început o lucrare duhovnicească. Atât vom fi iertaţi, cât am iertat şi noi altora. Ce frumos ne îndeamnă Sfântul Isaac Sirul: „Lasă-te prigonit şi nu prigoni. Lasă-te răstignit şi nu răstigni. Lasă-te nedreptăţit şi nu nedreptăţi. Lasă-te bârfit şi nu bârfi. Fii blând şi nu zelos în rău” ( Cuvinte despre sfintele nevoințe). Sfinţii Părinţi ne mai îndeamnă să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea putere să-l iertăm şi să-l iubim pe cel ce ne-a greşit, căci dragostea e din rugăciune, aceasta din urmă fiind un izvor de iubire curată. Iertarea este un vlăstar care odrăsleşte din rădăcina iubirii, fiind deci o roadă a dragostei de Dumnezeu şi de semeni. Oare nu-l iubim noi pe cel ce ne-a iertat cu generozitate? Să facem şi noi aşa, căci Dumnezeu se bucură în cel ce suferă cu bărbăţie răul altora şi nu se mânie pe ei. Și semnul nefăţarnic al iubirii este iertarea greşelilor.

《VA URMA 》

《continuare 》
 

În Patericul românesc, vrednicul de pomenire părintele Arhimandrit Ioanichie Bălan ne readuce în atenție canonul pe care trebuia să-l împlinească acel monah din obștea Cuviosului Paisie de la Neamţ († 1794) care, din lucrarea vrăjmaşului, nu voia să-l ierte pe fratele său până seara: stareţul Paisie îl îndepărta din sobor, îl oprea să zică Tatăl nostru şi nu-l lăsa nici pe pragul bisericii să păşească, până nu se smerea şi-şi cerea iertare.
Aș mai semnala un fapt și anume acela că și cel ce este iertat trebuie să-și lucreze și să-și sporească trezvia ca să nu mai greșească. Dacă totuși căința lui este sinceră și din toată inima, el nu va mai săvârși acea greșeală, producând supărare celuilalt. Sau cel puțin căderile lui vor fi mult mai rare, până ce va ajunge la vindecarea desăvârșită în acest sens.
Tot aici cred că nu este lipsit de importanță să amintesc cuvintele Cuviosului Paisie Aghioritul care ne învață cum să procedăm atunci când cineva în mod viclean ne cere iertare. „Pe omul care îți cere iertare sinceră când greșește, să-l ierți cu bunătate de fiecare dată și să-l iubești și de aproape. Iar pe cel viclean, care îți cere chipurile iertare, ca să-și facă treaba lui și mereu să te încurce în treburile lui, și care vatămă sufletește pe alți oameni, iartă de șaptezeci de ori câte șapte și în continuare să-l iubești de departe și să te rogi pentru el”.
„V-a supărat vreun om rău? Iertați-l, ca să nu fie altfel doi oameni răi” (Fer. Augustin)
Cât de importantă este iertarea în întoarcerea omului către Dumnezeu și în menținerea unei legături vii cu Divinitatea?
Precum ați spus, cred că iertarea joacă un rol determinant în întoarcerea omului către Dumnezeu și reluarea unei legături vii cu Acesta. Și astăzi, în unele locuri, bunicii și părinții noștri, înainte de a merge la Biserică, își cer iertare de la cei cu care conviețuiesc. În acest sens, relatez un episod din familia marelui teolog ortodox rus Vladimir Lossky, episod consemnat în scris de Mitropolitul Antonie de Suroj, în cartea sa Mai aproape de Hristos. Spovedania și iertarea , Editura Doxologia, 2014. Mitropolitul amintit scrie că într-o zi, a venit la ei înainte de a merge la biserică și i-a găsit pe cei patru copii stând în rând, iar tatăl și mama îngenuncheau înaintea fiecăruia dintre ei și le cereau iertare fiindcă voiau să meargă să se spovedească și să se împărtășească. Aceasta - subliniază mitropolitul - i-a marcat pe acești copii mult mai mult decât toate felurile de virtute pe care le vor fi avut - acest fapt că un om matur poate cere iertare de la un copil.
Îmi vine acum în memorie și o întâmplare din viața Avvei Anub, Avvei Pimen și a fraților săi, care cred că este foarte relevantă pentru acest subiect și care va lămuri cel puțin o parte din întrebarea dumneavoastră. Avva Ioan a povestit că avva Anub, avva Pimen şi ceilalţi fraţi, ieşiţi din acelaşi pântece, călugări la Sketis, când au venit mazichii şi au pustiit locul pentru prima dată, au plecat de acolo şi s‑au oprit într‑un loc numit Terenuti, atât cât să‑şi dea seama dacă le este de vreun folos să rămână. Au rămas într‑un vechi templu câteva zile. Avva Anub a zis avvei Pimen: Milostiviţi‑vă, tu şi fraţii tăi, să staţi fiecare în linişte şi să nu ne întâlnim săptămâna aceasta. Avva Pimen a zis: Facem cum vrei . Şi aşa au făcut. În templul acela se afla o statuie din piatră. Avva Anub se trezea în fiecare dimineaţă şi azvârlea cu pietre în faţa statuii şi în fiecare seară îi zicea: Iartă‑mă . A făcut aşa toată săptămâna. Sâmbătă, când s‑au întâlnit cu toţii, avva Pimen l‑a întrebat pe avva Anub: Avva, te‑am văzut toată săptămâna cum azvârleai cu pietre în faţa statuii, şi după aceea cum îi cereai iertare. Un om credincios face aşa ceva? Bătrânul i‑a răspuns: Am făcut aceasta pentru voi. Aţi văzut că am azvârlit cu pietre în faţa statuii: oare a scos ea vreun cuvânt ori s‑a mâniat? Avva Pimen a zis: Nu . Apoi i‑am cerut iertare. S‑a tulburat ea oare sau a zis: Nu te iert? Avva Pimen a răspuns: Nu . Atunci bătrânul a con*tinuat: Noi suntem şapte fraţi; dacă vreţi să rămâ*nem împreună, trebuie să fim ca statuia aceasta, care şi dacă o cerţi, şi dacă o slăveşti, nu se tulbură deloc. Dacă nu vreţi să fiţi astfel, iată, templul acesta are patru intrări. Fiecare poate merge unde doreşte . Atunci fraţii s‑au aruncat la pământ şi i‑au zis avvei Anub: Părinte, facem cum vrei tu. Te ascultăm ”.

《VA URMA 》

Ultima parte
 

Precum am putut observa, Sfinţii Părinţi și unii dintre scriitori bisericești, despre care pe bună dreptate s-a spus că de-atâta bunătate nu mai ştiau ce-i răutatea, ne dau o mulţime de amănunte şi de argumente în favoarea iertării, pentru că au înţeles cât de mult o preţuieşte Dumnezeu şi cât de folositoare ne este nouă.În încheiere, aș dori să redau tot un panseu patristic deosebit de persuasiv - cred eu - în a-ți ierta confratele: „V-a supărat vreun om rău? Iertați-l, ca să nu fie altfel doi oameni răi” (Fericitul Augustin).

Nimic nu este mai mare decât inima curată , pentru că o asemenea inimă devine tronul lui Dumnezeu. Şi ce este mai slăvit decât tronul lui Dumnezeu? Cu siguranţă, nimic! Dumnezeu spune despre cei care au inima curată: „Voi locui în ei şi voi umbla, şi voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu” (II Corinteni 6, 16). Deci, care sunt cei mai fericiţi dintre oameni? Şi de care bun sunt lipsiţi? Nu se găsesc toate bunurile şi harismele Duhului Sfânt în sufletele lor fericite? Ce trebuie mai mult? Nimic, într-adevăr nimic! Pentru că au în inima lor darul cel mai mare: pe Dumnezeu Însuşi .
Cât se înşală oamenii care caută fericirea departe de ei înşişi, în ţări străine şi în călătorii, în bogăţie şi în slavă, în marile averi şi desfătări, în plăceri şi în opulenţă, în toate aceste deşertăciuni al căror sfârşit este amărăciunea. Înălţarea castelului fericirii în afara inimii noastre se aseamănă cu zidirea clădirii sau cu terenul zguduit continuu de cutremure. Pe scurt, o asemenea zidire se va face movilă de pământ.
Fraţii mei, fericirea se află înlăuntrul nostru şi fericit este omul care a înţeles aceasta! Cercetaţi
inima voastră şi vedeţi starea ei duhovnicească. Nu cumva şi-a pierdut îndrăzneala către Dumnezeu? Nu cumva conştiinţa murmură pentru încălcarea poruncilor Lui? Nu cumva vă judecă pentru nedreptăţile, minciunile, neglijarea îndatoririlor faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele? ( Sfântul Nectarie al Pentapolei )
( Glasul Sfinţilor Părinţi, Traducere Preot Victor Mihalache, Editura Egumeniţa, 2008, pp. 274-275)