Parintele Chiril, pustnicul din
Schitul Sfintei Manastiri Kutlumusiu
si, mai târziu, egumenul ei
Chiril era de loc din Agrinio. De mic s-a înstrainat în Egipt, si de acolo a mers la Manastirea “Sfântul Sava”, dupa ce mai întâi s-a închinat la Sfintele Locuri.
La vârsta de saisprezece ani a fost facut rasofor, dar nu avea liniste sufleteasca acolo datorita multimii închinatorilor, si de aceea a venit în Gradina Maicii Domnului.
Cu toate ca era mic de vârsta – în lume copiii de vârsta lui se jucau – acesta, însa, se nevoia ca un mare atlet al lui Hristos.
Mult s-a odihnit sufleteste la Schitul “Sfântul Pantelimon” al Manastirii Kutlumusiu, lânga duhovnicul Pantelimon, ce locuia la Chilia “Intrarea în Biserica a Maicii Domnului”.
Staretul acesta, afara de alte harisme pe care le primise de la Dumnezeu, avea si harisma înainte-vederii, pentru ca devenise om al lui Dumnezeu prin nevointele lui mai presus de fire, facute cu marime de suflet. Ii stia de mai înainte pe cei ce aveau sa se faca monahi, precum si numele calugaresc ce li se va da.
Numai în Manastirea Esfigmenu am cunoscut doua astfel de cazuri. Pe unul l-a strigat de departe, înainte de a-l vedea, în timp ce îi batea în usa:
- Bine ai venit, parinte Nichifor!
Iar pe altul de asemenea:
- Bine ai venit, parinte Filip!
Asadar, de la un astfel de staret sfânt, precum era ieromonahul Pantelimon, firesc era ca evlaviosul tânar, monahul Chiril, sa primeasca harul din belsug, precum Elisei de la Ilie, si sa ramâna urmas al sau.
Dupa moartea staretului sau, Parintele Chiril nu numai ca n-a neglijat cele duhovnicesti, ci dimpotriva, se nevoia si mai mult si astfel facea mai multa bucurie staretului sau. Din pricina posturilor aspre pe care le tinea, precum si a multelor privegheri, facute din râvna copilareasca, s-a îmbolnavit de tuberculoza.
Mai târziu îmi spunea:
- Scuipam cu multa durere niste bucati însângerate ca niste noduri, dar l-am rugat pe Sfântul Pantelimon si m-a facut bine, fara medicamente.
Cum era cu putinta sa-l lase Sfântul Pantelimon sa sufere, de vreme ce era ocrotitorul schitului?
Indata ce s-a facut bine cu harul Sfântului, Parintele Chiril a început din nou nevointa sa cu aceeasi marime de suflet.
Am avut binecuvântarea sa stau putin timp lânga el si am primit din aceasta mult folos. Fireste, as fi ramas pentru totdeauna lânga el, dar din pacate nu m-au lasat. Atunci acela mi-a spus unde sa merg si a continuat sa ma povatuiasca în perioada de timp în care am stat la Manastirea Filoteu.
Când mergeam la schit ca sa-i cer sfaturi, înainte de a-i spune ceea ce ma preocupa, el îmi raspundea la problema mea.
Primea înstiintare de la Dumnezeu despre faptul ca voi merge la el si despre problema ce ma preocupa. De multe ori nu vorbea deloc, ci punea dinainte un semn la o anumita carte si dându-mi sa citesc acel text, aflam raspunsul.
Dupa aceea puneam metanie si plecam folosit.
Afara de harisma stravederii ce o primise de la Dumnezeu, mai avea si harisma de a scoate diavoli din fapturile lui Dumnezeu, nu pot uita un caz pe care l-am vazut cu ochii mei.
Un om, ce avea un diavol cumplit, a fost adus la staret legat cu lanturi si lasat în biserica chiliei sale, ca sa-l faca bine.
Noaptea, când Batrânul s-a sculat ca sa aprinda candelele si sa înceapa rugaciunea, diavolul fiind cuprins de turbare, pentru ca era strâmtorat de prezenta Parintelui Chiril, a rupt lanturile si a ridicat mâinile omului îndracit, ca sa-l loveasca pe sfântul Batrân în cap cu lanturile rupte. Atunci Parintele a îngenuncheat imediat, si-a ridicat si el mâinile spre Dumnezeu si a strigat:
- Hristoase al meu; Maica Domnului, alungati pe diavol din aceasta faptura!
Auzind strigatul, am alergat îndata în biserica si am vazut pe Staret în genunchi, iar pe omul care mai înainte fusese demonizat stând linistit si cu evlavie la picioarele Parintelui Chiril.
Staretul avea îndrazneala la Dumnezeu, deoarece era smerit, foarte cuvios si plin de dragoste. Când citea Evanghelia, nu se putea abtine sa nu suspine si sa nu lacrimeze, de aceea îsi acoperea fata cu Evanghelia si, intrând în altar, îsi stergea pe ascuns lacrimile. La fel i se întâmpla si atunci când citea Canonul Maicii Domnului.
Slujbele le facea cu “Doamne Iisuse” nevoindu-se astfel cu rugaciunea neîncetata a inimii.
Din pacate, însa, în ultimii ani ai vietii sale, l-au silit sa devina egumen al Sfintei Manastiri Kutlumusiu, de care apartinea, deoarece era mare nevoie, însa amestecul sau în treburile de conducere l-a chinuit si l-a facut sa piarda toata acea stare duhovniceasca ce o avusese.
Deoarece a fost facut egumen fara voia sa, precum am spus, si s-a chinuit mult în continuare, cred ca Dumnezeu îi va da cununa îndoita, în afara de cea a cuviosiei i-o va da si pe cea a muceniciei, pentru ca la sfârsitul vietii sale a suferit dureri înfricosatoare. Uratorul de bine l-a pizmuit si a îndemnat un animal salbatic sa-l loveasca foarte tare. Parintele Chiril a fost lovit atât de grav, încât a stat la pat pâna la sfârsitul vietii sale, suferind durerile cu bucurie si slavind pe Dumnezeu. Dar acel animal de îndata ce l-a lovit pe Staret, a cazut la pamânt si a murit. Atunci parintii s-au mirat si au înteles din aceasta întâmplare sfintenia Staretului.
Astfel, facând rabdare în dureri si slavoslovind pe Dumnezeu, Parintele Chiril si-a sfârsit “lupta cea buna” si s-a odihnit în Domnul în 1968.

Sa avem binecuvântarea lui. Amin.

Precum despre bătrânul Evloghie, aşa şi despre binecuvântatul lui ucenic, Părintele Pahomie, voi spune ceva de la sfârşitul vieţii sale, iar nevoitorii evlavioşi, care au gânduri curate, vor înţelege sufletul curat al Bătrânului Pahomie.

Cu trei zile înainte de moartea sa, într-o joi, Bătrânul Pahomie l-a chemat pe părintele Gheorghe şi i-a spus:
- Părinte Gheorghe, fă dragoste şi du-te la Colciu şi cumpără peşte pentru praznicul Sfântului Gheorghe, pe care îl vom avea luni. De data aceasta să cumperi însă mai mult, deoarece voi veţi avea două praznice. Eu voi prăznui în cer cu Sfântul Gheorghe, nu voi fi cu voi.

Părintele Gheorghe merse de îndată la Colciu, aduse peştele şi-l pregăti ca să nu se strice.
Vineri Bătrânul Pahomie trimise iarăşi pe părintele Gheorghe să cheme pe părinţi la praznic spunându-i:
- Să spui părinţilor să-şi rânduiască treburile, pentru că vor avea două praznice: înmormântarea mea cu parastas şi a doua zi pomenirea Sfântului Gheorghe.

Părintele Gheorghe a înştiinţat pe părinţi aşa cum îi spusese Bătrânul Pahomie. Sâmbătă dimineaţa l-a trimis să înştiinţeze pe părintele Dimitrie să vină să-l împărtăşească.

De îndată ce l-a văzut pe preot, a început să cânte cu bucurie ”Cinei Tale celei de Taină…” şi împărtăşindu-se a spus: “Slavă lui Dumnezeu”. I-a sărutat pe părinţii care se aflau lângă el şi apoi sufletul său cel sfinţit a plecat la ceruri în anul 1974 la 22 aprilie.

Duminică a fost înmormântarea şi parastasul cu masă ca la un praznic, iar luni au prăznuit pe Sfântul Gheorghe, săvârşind al doilea praznic.

Părintele Pahomie însă a sărbătorit cu Sfântul Gheorghe în cer, precum spusese, iar acum se desfătează de bunătăţile Raiului împreună cu Sfântul, bând vinul duhovnicesc al dragostei lui Dumnezeu.

Avva Macarie cel mare zicea fratilor in Schit, dupa ce ieseau din biserica: fugiti fratilor! Si i-a zis lui cineva din batrani: unde putem sa fugim mai mult decat in pustia aceasta? Iar el si-a pus degetele pe gura, zicand: de aceasta sa fugiti. Si a intrat in chilia sa si incuia usa si sedea.

Odata un pescar a mers la Cuviosul Parinte Mina, de la Schitul Sfânta Ana, si i-a dus peste proaspat pentru hramul chiliei lui. Deoarece era Duminica, Staretul l-a întrebat cu uimire pe pescar când i-a prins.
- Azi dimineata, a raspuns acela. Sunt foarte proaspeti.
Atunci parintele Mina i-a spus:
- Fiule, nu îi pot cumpara, caci sunt afurisiti deoarece i-ai prins Duminica.
Dar pescarul nu putea sa priceapa aceasta. Atunci Staretul i-a spus:
- Vrei sa te încredintezi de aceasta? Da un peste la pisica si vei vedea de îl va mânca.
Intr-adevar, pisica n-a mâncat pestele, ci s-a scârbit de el. Asta, fireste, l-a cutremurat pe pescar si de atunci înainte cinstea Duminicile si sarbatorile.
Parintele Mina era foarte calugaros si se distingea prin evlavie si nevointa.
Mânca odata pe zi, dupa ceasul al noulea (ora trei dupa amiaza) mâncare fara untdelemn. Asadar, era firesc sa se salasluiasca în el harul dumnezeiesc, de vreme ce era si foarte smerit.

Un frate s-a dus la avva Macarie egipteanul si i-a zis: avvo, spune-mi cuvant sa ma mantuiesc! Si i-a zis batranul: du-te la mormant si ocaraste mortii! Deci ducandu-se fratele a ocarat si a azvarlit cu pietre si venind a vestit batranului. Si i-a zis batranul: nimic nu ti-au grait? Iar el a raspuns: nu. I-a zis lui batranul: du-te si maine si ii slaveste! Deci mergand fratele, i-a slavit zicand: apostolilor, sfintilor si dreptilor! Si a venit la batranul si i-a zis: i-am slavit. Si-a zis batranul:nimic nu ti-au raspuns ? A zis fratele: nu. I-a zis lui batranul: stii cu cate i-ai necinstit si nimic nu ti-au raspuns si cu cate i-ai slavit si nimic nu ti-au grait? Asa si tu, daca voiesti sa te mantuiesti, fa-te mort; nici nedreptatea oamenilor, nici lauda lor sa nu o socotesti, ca cei morti sa fii si poti sa te mantuiesti.

Povestit-a despre sine avva Macarie, zicand: cand eram mai tanar si sedeam la chilie in Egipt, m-au apucat si m-au facut cleric in sat. Si nevrand sa primesc, am fugit la alt loc. Si a venit la mine un mirean cucernic si lua rucodelia mea si-mi slujea mie. Apoi s-a intamplat din ispita diavoleasca de a cazut in pacat o fata si luand in pantece, era intrebata cine este cel ce a facut aceasta. Iar ea zicea: pustnicul! Iar ei iesind, m-au prins in sat si au spanzurat de grumajii mei oale afumate si urechi de vase si m-au purtat in vileag prin sat pe ulita, batandu-ma si zicand: acest calugar a stricat pe fata noastra, luati-l, luati-l! Si m-au batut incat putin de n-am murit. Si venind unul din batrani, a zis: pana cand bateti pe acest calugar strain. Iar cel ce-mi slujea, urma dupa mine rusinandu-se, caci era ocarandu-l pe el foarte si zicand: iata sihastrul pe care tu il marturiseai, ce a facut! Si au zis parintii ei: nu-l slobozim pana ce nu va da chezasie ca o va hrani pe dansa. Si am zis slujitorului meu si m-a luat in chezasie. Si mergand la chilia mea, am dat lui cate cosnite aveam, zicandu-i: vinde-le si le da femeii mele sa manance! Si ziceam in gandul meu: Macarie, iata ti-ai gasit tie femeie. Trebuie sa lucrezi putin mai mult ca sa o hranesti. Si lucram ziua si noaptea si ii trimeteam ei. Si cand a venit vremea ticaloasă să nască, a petrecut multe zile chinuindu-se si nu năstea. Si i-au zis ei: ce este aceasta? Iar ea a zis: eu stiu ca pe pustnicul acela l-am napastuit si mintind l-am invinuit. El nu este vinovat, ci cutare tanar. Si venind cel ce imi slujea bucurandu-se, zicea ca n-a putut sa nasca fata aceea pana ce nu a marturisit zicand ca nu are vina pustnicul, ci a mintit asupra lui. Si iata, tot satul va sa vina aici cu slava si sa se pocaiasca inaintea ta. Iar eu auzind acestea, ca sa nu ma supere oamenii, m-am sculat si am venit aici la Schit. Acesta este inceputul pricinei pentru care am venit aici.

Au venit odata, la avva Lucius, la Ennaton, cativa calugari euhiti. Batranul i-a intrebat: „Ce lucrati voi cu mainile?“. Ei au raspuns: „Noi nu ne atingem de lucru, ci, cum zice Apostolul, ne rugam neintrerupt“. Batranul ii intreaba: „Dar nu mancati?“. Ei zic: „Da“. El: „Si cand mancati, cine se roaga pentru voi?“. Apoi: „Nici nu dormiti?“. Ei: „Da“. Batranul: „Si cand dormiti, cine se roaga pentru voi?“. N-au stiut ce sa-i raspunda. El a continuat: „Iertati-ma, dar voi nu faceti cum spuneti. Eu am sa va arat ca, desi lucrez cu mainile, ma rog neincetat. Iata cum: Ma asez, cu Dumnezeu, sa-mi umezesc smicelele. Apoi le impletesc in funie zicand: «Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta, si dupa multimea indurarilor Tale, sterge faradelegea mea». Si-i intreaba: „Oare aceasta nu-i rugaciune?“. Ei au raspuns: „Ba da“. Apoi continua: „Toata ziua lucrez si ma rog si castig mai mult sau mai putin de saisprezece parale. Dau doua de pomana, la poarta, iar de restul mananc. Cine primeste cele doua parale se roaga pentru mine in timp ce mananc si dorm. Astfel, cu harul lui Dumnezeu, indeplinesc porunca de a ma ruga neintrerupt“.

9. Dupa ce a terminat de spovedit un credincios, parintele Ioan l-a intrebat:

- Tu, cand te rogi lui Dumnezeu, Il minti?

- Cum sa Il mint, parinte?

- In timpul Sfintei Liturghii, de exemplu, cand se canta Heruvicul: "Noi care pe heruvimi cu taina inchipuim...", mintea ta e la rugaciune sau participi la slujba doar cu gura? Iti silesti mintea sa fie atenta la rugaciune? Sau cand se canta: "Pe Tine Te laudam...", Il lauzi din inima ta pe Dumnezeu?

- Parinte, slujba este prea lunga, nu pot fi atent la toata. Cat pot, stau atent, cat nu, imi las mintea sa alerge. Cand se canta "Aparatoare Doamna...", cant si eu cu ceilalti. Dar nu ii aduc Maicii Domnului multumiri pentru biruinta. Care biruinta? Care multumiri? Repet si eu, asta e tot ce pot sa fac.

- Rau faci. Trebuie sa incerci sa intelegi ceea ce canti. Unde nu iti e clar, ?intreba-i pe altii. Daca nu te pot lamuri nici aceia, atunci vino la mine.

- Dar parca am citit ca important este sa rostesc rugaciunea, chiar daca nu ?nteleg ce spun.

- Nu, este mai important sa rostesti rugaciunea decat sa nu o rostesti. Dar este mai important sa incerci sa intelegi ce rostesti. Papagalii nu se mantuiesc, nimeni nu se mantuieste repetnd in mod mecanic rugaciuni. Rugaciunea trebuie facuta cu convingere, cu credinta. Si ce credinta poti avea cand nu intelegi ce spui? Omul nu e un magnetofon care repeta rugaciuni, omul este o fiinta pe care rugaciunea il uneste cu Dumnezeu. Numai aceasta este rugaciune.
---------------------------------------------
Un frate s-a dus la unul din batrani in lavra lui Suca, deasupra Ierihonului, si i-a zis: "Cum traiesti, parinte?". Raspuns-a lui batranul: "Rau". Zis-a lui fratele: "Pentru ce traiesti rau, parinte?". Iar batranul i-a zis: "Iata, am treizeci de ani de cand stau inaintea lui Dumnezeu siin toate zilele rugandu-ma, si in rugaciunea mea uneori ma blestem pe mine zicand catre Dumnezeu: sa nu Te milostivesti spre toti cei ce fac faradelegea. Si: blestemati sunt cei ce se abat de la poruncile Tale, de la care eu pururea ma abat, si faradelegea o lucrez. Alteori catre Dumnezeu iarasi zic: vei pierde pe toti cei ce graiesc minciuna, si eu in fiecare zi graiesc minciuna si in inima mea, cuget?cand rele, zic catre Dumnezeu ca cugetarea inimii mele inaintea Ta este pururea. Si neavand post catusi de putin, zic: genunchii mei au slabit de post. Si iarasi, daca am pomenire de rau asupra fratelui meu, zic catre Dumnezeu: iarta-ne noua precum si noi iertam [gresitilor nostri]...! Si toata grija avand la a manca painea mea, zic: am uitat a manca painea mea. Si dormind pana dimineata, cant ziua: la miezul noptii m-am sculat ca sa ma marturisesc Tie. Neavand umilinta catusi de putin, zic: ostenit-am intru suspinul meu, sau: facutu-s-au lacrimile mele mie paine ziua si noaptea. Si cu totul fiind plin de mandrie si de odihna trupeasca, ma batjocoresc pe mine si cant: vezi smerenia mea si osteneala mea si lasa toate pacatele mele! Negatit fiind, zic: gata este inima mea, Dumnezeule! Pe scurt deci toata pravila si rugaciunea mea mi se face mie spre mustrare si rusine".

Zis-a fratele: "Eu socotesc, parinte, ca acestea le-a facut David pentru sine". Iar batranul, suspinand, a zis: "Ce zici, frate? De nu vom pazi cele ce cantam anaintea lui Dumnezeu, la pierzare vom merge". (2-322)

Au trimis odata la avva Macarie in Schit batranii muntelui, rugandu-l si zicand catre el: ca sa nu se supere tot norodul pe mine, te rugam sa vii la noi sa te vedem mai inainte de a te duce catre Domnul. Deci venind el in munte, s-a adunat tot norodul la dansul. Si il rugau batranii sa zica vreun cuvant fratilor. Iar el auzind, a zis: sa plangem fratilor si sa izvorasca ochii nostri lacrimi, mai inainte de a ne duce unde lacrimile noastre vor arde trupurile noastre. Si au plans toti si au cazut cu fetele lor la pamant si au zis: parinte, roaga-te pentru noi!

Cateva povatuiri duhovnicesti ale monahului Isaia catre monahia Teodora

Cu toate că trupeşte suntem oarecum departe unul de altul, buna mea soră, suntem însă departe în ceea ce priveşte vederea feţei, iar nu în ceea ce priveşte inima, trăind în pustietatea aceasta pentru ca — prin darul lui Hristos — liniştindu-ne puţin dinspre oameni şi lepădându-ne de toate pentru Dumnezeu, să intrăm şi noi, pe cât ne stă în putinţă, în lupta cu năvălirile duşmane şi cu patimile, lăsând la o parte lenea, să scuturăm deznădejdea, părăsind nepăsarea şi însufleţindu-ne de râvnă şi de osârdie pentru slujba lui Dumnezeu.
Aşa, buna mea soră, alegând din dumnezeieşlile Scripturi poveţele şi îndrumările mântuitoare, m-am hotărât să le însemnez iubirii tale de Dumnezeu şi în scris, pentru ca cele ce le-am vorbit întotdeauna personal, tu să poţi citi şi în cartea aceasta, luând aminte la îndemnurile mele, adunând cu frică roade duhovniceşti.
1. Începutul iubirii duhovniceşti după Dumnezeu se face prin întipărirea în inimă a aducerii aminte de marea întocmire dumnezeiască întru mântuirea sufletelor noastre. De aceea, nu îngădui nepăsării şi negrijirii să-ţi întunece aducerea aminte şi să nu uiţi niciodată marile binefaceri pe care le-ai primit, de la Dumnezeu. Astfel de amintiri, împreună cu pomenirea morţii, vor încălzi şi vor înălţa rugăciunea pe care ai învăţat-o de la mine. Rănindu-ne astfel de amintiri, asemenea unei săbii de aur, ne vom trezi întotdeauna spre slavoslovenie, smerenie, mulţumire şi zdrobirea inimii, râvnă spre a-i plăcea lui Dumnezeu în linişte şi spre oricare altă faptă bună; ţinându-le necontenit în minte, împreună cu aducerea aminte de Dumnezeu, vei repeta neîncetat cuvântul proorocului: cu ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie ? Într-adevăr, cât de mari şi nenumărate sunt binefacerile Domnului şi Stăpânului nostru Cel iubitor de oameni!
Mărturiseşte-I Lui, Doamna mea, de câte ori te-a izbăvit El de primejdie! De câte ori te-a răpit chiar dintre fălcile vrăjmaşului, atunci când erai gata să aluneci spre păcat! De câte ori, fiind tu slăbită de nepăsare şi neîngrijire, nu te-a dat în mâinile duhurilor înşelăciunii spre pierzare şi moarte ci, ca un iubitor de oameni, te-a păzit cu îndelungă răbdare, aşteptându-te să te trezeşti, să te întorci, să te pocăieşti.
2. Trupul nu poate trăi fără pâine şi apă, nici mintea, din momentul în care este înconjurată de îndemnurile spre alinare şi slăbire, nu mai poate ţine într-însa aducerea aminte de Dumnezeu. Numai o singură privire aruncată asupra lor trezeşte pofta şi vătăma sufletul. De aceea Domnul a poruncit ucenicului care voia să-L urmeze, să se golească de toate şi să iasă din locul lui. Mai întâi, omul trebuie să alunge de la sine toate pricinile slăbirii şi apoi să se apropie de lucrul lui Dumnezeu, Însuşi Prea Dulcele nostru Domn, nimicind puterea diavolului, a intrat Cel dintâi în luptă cu el, în pustietatea neroditoare. Tot astfel şi Apostolul îndeamnă pe acei care au luat crucea lui Hristos, să iasă din cetate. Să ieşim — zice — cu El din cetate, ducând povara Lui, căci El a mai suferit afară din cetate, adică a fost răstignit.
Când omul se va despărţi de lume şi se va îndepărta de toate patimile şi de orice legături cu oamenii, atunci lesne va uita vechile obiceiuri şi nu se va osteni multă vreme pentru a-şi dobândi mântuirea. Apropiindu-se însă de lume şi de lucrurile ei, el se slăbănogeşte imediat şi cu gândul şi cu inima.
3. Trebuie să ştii tu, buna mea Doamnă, că foarte mult îi ajută celui ce se nevoieşte, să nu aibă nimic în chilia lui. De îndată ce sunt îndepărtate obiectele care îi pot slăbănogi sufletul, el se arată în afară de primejdia ce vine de la cele două războaie, dinlăuntru şi din afară — în linişte, călăuzit de harul lui Dumnezeu, va birui fără trudă orice fel de ispitire. Prin ce fel de luptă să-l mai ispiteşti pe om, când în faţa lui nu se mai află lucrurile care să-i trezească patimile trupeşti? Neavând nimic de prisos în chilia sa, el nici nu va dori ceva din cele ce îl ispitesc şi-şi va mulţumi trebuinţa trupului cu puţină hrană în ceasul hotărât, adică cu pâine şi apă. Cum această hrană nu este înşelătoare, el o va primi numai pentru întreţinerea trupului.
4. Cine şade cu răbdare în linişte şi cu această linişte uneşte înfrânarea de la ascultarea vorbirilor şi de la privirea la lucrurile atrăgătoare, postul, tăcerea şi rugăciunea, asupra lui curând Se va odihni Prea Sfântul Duh.
5. Trebuie să ne îndepărtăm întotdeauna de pricinile care trezesc lupta duşmană şi să nu ne apropiem de lucrurile care pot să vatăme sufletul. Nu spun asta numai despre momelile pântecului, ci şi despre toate cele poftite, cu care poate fi ispitită şi siluită libertatea voii celei bune
6. Când omul se apropie de Dumnezeu prin pocăinţă, face cu El un legământ — să se îndepărteze de toate grijile lumii, de toate patimile ei şi de desfrânare. Pentru aceasta, în primul rând, un călugăr nu trebuie să se uite la faţă de femeie, iar o călugăriţă să nu se uite la faţa bărbatului, în al doilea rând, nu trebuie să dorim nimic şi să nu ne îndulcim de nimic, în al treilea rând, să nu ascultăm deloc vorbele oamenilor. De vei păzi toate acestea, şezând în chilia ta, vei fi nevătămată de gândurile cele rele, cu darul lui Hristos.
7. Pentru orice mădular al trupului, există ispita sa cu care monahul trebuie să se lupte din toate puterile. Dacă el vrea să scape de străşnicia acestei lupte, trebuie să îndepărteze de la sine obiectele ce-l ispitesc şi el însuşi să se îndepărteze de ele, ca să nu cadă. Păzindu-se în felul acesta, el nu va cădea, cu harul lui Hristos.
8. Monahul care doreşte castitatea şi care are legături cu femeile sau monahia cu bărbaţii, oricât s-ar trudi, nu numai că nu vor dobândi curăţia castităţii, ci le mai stă în faţă primejdia să mai cadă, dacă nu trupeşte, atunci sufleteşte.