Forum Crestin Ortodox - Cine a zis... (recunoasteti citatul)?

Când intră cineva în viaţa noastră, începem să tremurăm. Deşi dorim, deşi aşteptăm cu nerăbdare zi şi noapte să se apropie cineva, să ne vorbească cineva, să ne iubească cineva, să ne umple singurătatea, să se unească cu noi, cu toate acestea, cum se apropie cineva de noi, şi numaidecât suntem gata să-l alungăm, să-l refuzăm, să-l criticăm, să-i facem observaţie, să-i dăm sfaturi, să-i spunem nu, să-i arătăm că prezenţa lui ne deranjează, fiindcă eşti aşa, vrei aşa, faci aşa. Găsim o mie de moduri ca să-i arătăm că "te invit să pleci, să mă laşi în liniştea singurătăţii mele".
Şi într-adevăr, luaţi aminte ca să vedeţi, de fiecare dată când aveţi nevoie de un om, cât de greu vă este atunci când cineva se apropie de voi. Te supără şi ochiul lui, cum priveşte, şi sprânceana lui, findcă e ridicată sau joasă, şi nasul lui, fiindcă e drept sau coroiat, şi gesturile lui, findcă face aşa, şi fiindcă se uită la tine aşa şi-ţi vorbeşte aşa; toate te deranjează. Şi vrei să plece. Acesta este adevărul cumplit despre care vorbim. E iadul pentru cei osândiţi. De ce au intrat în iad? Fiindcă n-au vrut raiul comuniunii.
Dar când să dorim aceasta, atunci inima noastră se poate deschide şi numaidecât are loc o mare schimbare. Este o deschidere pentru focul duhovnicesc, e o deschidere pentru Duhul Sfânt, e o deschidere pentru Hristos, e o deschidere pentru Dumnezeu. Problema e dacă-L vom primi pe Dumnezeu sau dacă vom rămâne iubindu-ne şi cocoloşindu-ne sinea noastră. Din clipa în care am devenit conştienţi de nevoia de a înceta să mai fim singuri şi vom începe să crăpăm uşile ca să intre lumina şi să vină musafirii, atunci descoperim că, în timp ce-L căutăm pe Dumnezeu, îi descoperim în jurul nostru pe oameni.
E prima decepţie pe care o încercăm. L-am căutat pe Hristos şi, deschizând ochii, în timp ce în visul nostru vedeam că era Hristos, îi vedem pe oameni. Şi numaidecât spunem: "Nu pe tine te căutam. Eu Îl vreau pe Hristos". Şi uit că străinul, săracul, întemniţatul, adică fiecare om, cel mai umil şi mai cu seamă omul păcătos şi mai cu seamă duşmanul meu şi mai cu seamă cel care caută să-mi taie capul, tocmai acesta e pentru mine Hristos.
E, prin urmare, prima decepţie, e prima ciocnire cu eul nostru. De ce-L căutăm şi-l alungăm pe om? Fiindcă pe Hristos Îl vedem că ne respectă, Îl vedem că ne e supus. Omul însă are o gaură, o judecată, are o părere, are o voinţă, are patimi, are neputinţe, are cereri şi ne temem că ne vom pierde demnitatea regală a sinelui nostru. Închidem, aşadar, poarta care duce la sinea noastră. Suntem înspăimântaţi, suferim, suntem tulburaţi şi ne împletim existenţa cu o atitudine negativă. Rezultatul e că pierdem numaidecât legătura noastră cu Hristos.
Când depăşim acest stadiu şi începem să-l primim pe celălalt aşa cum este el, când îl iubim, când trăim pentru el, când ne jertfim pentru el, când ne gândim la el, când ne uităm la ce vrea, şi dintr-o privire sesizăm instinctul său cel mai profund şi dorinţa sa cea mai adâncă şi i-o luăm înainte, ca să realizăm ceea ce vrea acela, atunci începem să simţim prezenţa lui Hristos, prezenţa lui Dumnezeu. El este încă departe de noi, dar începem să auzim paşii Lui, înţelegem că Dumnezeu se apropie. Sunt primele legături care ne unesc cu Hristos, primele legături doar. Dar înţelegeţi ce lupte avem de purtat ca să biruim acest eu luptător care vrea să nimicească pe oricare altul, ca să rămână singur centrul universului?

Fragmentul de mai sus aparţine unui părinte athonit, egumen şi povăţuitor de mare anvergură duhovnicească.