Din lene , nepasare si nesimtire , asa se explica , frate Ioane !
"Lsa ca nu mi se intampla tocmai mie
. .". Multa mandrie , ca sa nu spun si prostie !

Este cu neputinţă să ne aflăm întotdeauna în aceeaşi stare, ci se cuvine să aşteptăm război dinafară sau dinlăuntrul nostru. Numai să nu dăm pricină prin semeaţă cugetare şi trufie, ci să lucrăm spre dobândirea cugetării celei smerite şi aşa săgeţile vrăjmaşului cu uşurinţă se vor risipi.
Viaţa duhovnicească nu stă numai în gustarea dulceţilor şi mângâierilor acestora, ci mai mult în răbdarea cu bucurie atunci când ne lipsim de ele şi în răbdarea altor necazuri. Din acestea se cunoaşte dragostea noastră pentru Dumnezeu – când le purtăm cu bucurie; cunoscând neputinţa şi sărăcia noastră, ne smerim prin acestea.
Aminteşte-ţi de aşezarea ta de la început, când te îndulceai de mângâierile duhovniceşti. Ce ai dobândit? Dacă ai fost lipsită de ele - o adâncă pustiire şi era cât pe ce să cazi în deznădejde atunci când, mai târziu, au venit asupra ta valurile patimilor. Vezi cât de şubredă este această mângâiere ce nu aduce smerenie, ci doar încântă şi, dacă nu guşti şi din scârbe, primejduieşte pe cei ce o au. Dimpotrivă, crucea ne face părtaşi patimilor lui Hristos şi slavei Sale doar atunci când El va binevoi să ne dăruiască aceasta şi atunci când ne va fi de folos (Sfântul Cuvios Macarie de la Optina).

Nimic nu-L bucură așa de mult pe Dumnezeu ca întoarcerea noastra către El, abaterea de la rău și năzuința spre virtute. Mărturiseşte, dă în vileag şi plânge păcatele tale, şi te vei face curat înaintea Domnului, Văzătorului inimilor.
De voieşti a te curăţi, mai înainte spune tu fărădelegile tale, ca să te îndreptezi, şi nu te întoarce mai mult la cele dintâi.
Neîncetat roagă-te, că nu se tem atâta lupii de săbii ca diavolul şi demonii de rugăciune. În fiecare ceas adu-ţi aminte de ieşirea sufletului tău, de moarte, de judecata şi de iad, ca să nu te căieşti după aceea în zadar.
Sfântul Teofan Zăvorâtul

Rugăciunea trebuie să fie din inimă, să se facă cu durere. Pentru Dumnezeu nu are atâta valoare cantitatea rugăciunii precum are calitatea ei. Rugăciunea ce se face în mănăstiri are cantitate, dar nu ajunge aceasta. Trebuie să aibă şi calitate. Atâtea ore de rugăciune făcută de atâtea persoane, dacă ar fi fost făcută din inimă, ar fi schimbat întreaga lume. De aceea scopul este ca slujbele să se facă din inimă. Rugăciunea din inimă ajută nu numai pe ceilalţi, ci şi pe noi înşine, pentru că înlesneşte să vină bunătatea lăuntrică. Când ne punem în locul celuilalt, vin, în mod firesc, dragostea, durerea, smerenia, recunoştinţa noastră faţă de Dumnezeu cu slavoslovire neîncetată, şi atunci rugăciunea pentru semenul nostru se face bine primită de Dumnezeu, iar El îl ajută.
Cuviosul Paisie Aghioritul

De ce apare dezbinarea în atâtea familii?
 

Problema nu este numai că acum există o mulţime de soţi slabi şi infantili, ci şi că femeile se comportă în aşa fel încât bărbatul, în principiu, văzându-se tratat astfel, nici nu poate să-şi manifeste calităţile bărbăteşti. Ce greşeli comite femeia? Comportamentul ei faţă de bărbat este unul de comandant, îl striveşte, se străduiește să-l remodeleze, să-l reeduce şi, nevăzând nici un rezultat, ia toate greutăţile familiei asupra sa şi după aceea se miră: „De ce nu mă ajută nimeni?”. Iar când i se arată ce greşeli face, răspunde: „Păi, cum altfel, că treburile trebuie făcute!”. În atare situatie, femeia acţionează ca unele mame nechibzuite atunci când văd că cel mic nu poate îndeplini o anumită treabă: în loc să-l înveţe, să-l încurajeze, ele spun de obicei pline de nervi: „Ce să-ţi explic de o sută de ori, tontule, mai bine fac singură!”.
Oare soţul se va purta bine cu soţia şi se va purta ca un cap de familie, dacă soţia nu-l respectă? Bineînţeles că nu! Sfântul Paisie Aghioritul spune: „Dacă soţul nu-şi iubeşte soţia, iar soţia nu-l cinsteşte pe soţ, în familie apare dezbinarea. Înainte se socotea că nu se cuvine deloc să-l contrazică soţia pe soţ, pe când acum a apărut un duh de obrăznicie. Ce bine era atunci! Am cunoscut cândva o pereche – soţul era mărunt, prizărit, pe când soţia era înaltă şi voinică: descărca un chintal de grâu din căruţă în joacă! Odată, un muncitor, băiat voinic şi el, a început să se dea la ea – femeia l-a luat şi l-a aruncat câţiva metri, ca pe un chibrit! Dar dacă aţi fi văzut cum asculta de bărbatul ei, cum îl cinstea! Aşa devine familia tare şi trainică, altfel nu poate dăinui”.
Atitudinea celorlalţi faţă de noi e corespunzătoare atitudinii noastre faţă de ei. Chiar dacă soţul, să zicem, are mare succes la locul de muncă, este lăudat şi stimulat, dacă soţia nu-l respectă, ci îl consideră un om slab şi un ratat, pentru ea el o să fie aşa întotdeauana, până când ea n-o să-şi schimbe atitudinea faţă de el.
Pr. Pavel Gumerov

Dragostea dintre copii se naşte din dragostea dintre părinţi. Această dragoste dintre soţi trebuie împlinită prin fapte şi rugăciune, ea trebuie păstrată ca un dar preţios nu numai pentru doi, ci şi pentru întreaga familie. Ea se educă la părinţi şi prin nopţile de nesomn pe care amândoi le petrec lângă pătuţul copilului şi prin modul vieţii de familie.
Bineînţeles că cea mai mare parte din grijile cu un nou-născut cad pe umerii mamei, deoarece tata trebuie să meargă zilnic la serviciu, dar să nu uităm că această femeie este istovită de nopţile nedormite şi are nevoie de ajutor, nu atât fizic, cât moral.
Putem aduce şi exemple când soţia stă toată ziua acasă cu copilul şi îi cere soţului să spele scutecele, iar singură nu face altceva decât să se joace cu micuţul. Ar fi mult mai folositor pentru copil, dar şi pentru tată, ca seara, când el se întoarce obosit de la serviciu, să se joace cu copilul. În unele familii, atunci când apar situaţii care ţin de profesie, trebuie să se creeze pentru unul din soţi condiţii favorabile de lucru.
Nu vom aduce exemple concrete, ci vom aminti numai cuvintele Apostolului Pavel pe care le adresează mai degrabă celor căsătoriţi: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos” (Galateni 6, 2).
Pr. Prof. Gleb Kaleda

Diavolul ne trimite gânduri de deznădejde ca să ne lipsească de nădejdea în Domnul, adică de această ancoră şi temelie a vieţii noastre, de această călăuză care ne arată drumul drept ce duce la Cer, ca şi de mântuirea sufletelor, pe care omul ar pierde-o. „Căci prin nădejde ne-am mântuit” (Romani 8, 24).
Nădejdea, precum o sfoară tare ce atârnă de Cer, ne ţine sufletele şi îi trage, încet-încet, în sus pe aceia care se ţin strâns de ea, ridicându-i deasupra valurilor necazurilor şi suferinţelor vieţii. Dacă puterile cuiva scad, iar el slăbeşte în nădejde, lăsând să-i scape această ancoră sfântă, va cădea şi se va îneca în adâncul răutăţii şi al păcatului.
Ştiind bine aceasta, vicleanul, cum simte că faptele noastre cele rele ne apasă conştiinţa, vine şi el şi ne îngreunează şi mai mult cugetul, trimiţându-ne gândul deznădejdii, care este mai greu şi decât plumbul. Dacă-l primim şi nu-l alungăm pe dată, greutatea pe care o simţim de la păcatele noastre ne va trage în jos, vom scăpa din mâini frânghia ce ne ţine legaţi de Cer şi ne vom afunda în abisul relelor.
Sfântul Ioan Gură de Aur

Dumnezeu nu încearcă niciodată să constrângă în vreun fel voința omului, dar nici noi nu putem să-L obligăm să facă orice. În rugăciunea noastră, tindem să stăm înaintea luiDumnezeu în unitatea și integritatea ființei noastre, mai ales cu mintea unită cu inima. Pentru a realiza această fericită unire a celor două puteri principale ale personalității noastre, noi nu apelăm la nici un procedeu artificial (psihotehnic). La început obișnuim mintea să persevereze cu atentie în rugăciune, așa cum ne învață Părinții, adică să pronunțăm Numele lui Iisus Hridtos și celelalte cuvinte ale rugăciunii cu trezvie. A chema cu atenție numele Domnului și a te osteni în fiecare zi să trăiești în conformitate cu poruncile evanghelice are drept efect unirea minții și a inimii într-o singură activitate.
În nevoința noastră, nu trebuie niciodată să ne grăbim. Este absolut necesar să îndepărtăm ideea de a face cât mai mult într-un termen cât mai scurt. Experiența de veacuri a arătat că unirea minții cu inima realizată într-o manieră psihotehnică n-a durat niciodată multă vreme. Și ceea ce este și mai grav, ea nu unește niciodată duhul nostru cu Duhul Dumnezeului Celui Viu. Ori noi ne punem problema mântuirii în sensul ei cel mai adânc. Iar pentru aceasta toată firea noastră trebuie reînnoită, din trupească trebuie să devină duhovnicească. Atunci când Domnul ne află în stare de a-I primi harul, El nu întârzie niciodată să răspundă umilei noastre chemări. Uneori, venirea Sa ne copleșește într-o așa măsură încât inima și mintea noastră sunt în întregime dăruite doar Lui; această lume văzută cedează astfel locul unei realități de alt ordin, superior. Mintea încetează de a mai gândi discursiv, devine toată cuprinsă de atenție. Inima intră într-o stare greu de descris: ea este pătrunsă de pocăință, însă de o pocăință de viață dătătoare. În același timp și răsuflarea se oprește. Dumnezeu umple totul și, astfel, omul întreg - duh-minte, inimă-sentiment și chiar trupul, nu trăiește decât pentru Dumnezeu: Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, mântuiește pre noi și lumea ta!
Numele dumnezeiesc, revelat oamenilor, a servit drept legătură între noi și Dumnezeu. Prin Numele lui Dumnezeu, sau mai bine zis, prin Numele dumnezeiești, se plinesc în Biserică toate tainele. Orice activitate trebuie plinită „în numele Domnului”. Prin chemarea Numelui Domnului, prezența sa devine vie, perceptibilă în mod continuu. Atât timp cât lucrarea noastră se realizează după voia Domnului, inima noastră este în pace, însă ori de câte ori deviem de la Adevăr, ea încearcă o anume rușine. Astfel că, prin rugăciune, noi realizăm un atent control lăuntric asupra fiecărei mișcări a duhului nostru; nici un gând, nici un cuvânt nu-i scapă. Această consecință a rugăciunii neîncetate permite să reducem la minim păcatele noastre. Doamne Iisuse Hristoase, Fiule și Cuvântul Dumnezeului Celui viu, miluiește-ne pre noi!
(Extras din cartea Arhimandritului Sofronie, Sa vie est la mienne, Éditions du Cerf, 1981)

Să nu vorbești mult. Să nu accepți controversele, cearta, vorbăria și tot ceea ce iese dintr-o limbă fără atenție. Alungă gândurile rele și nălucirile murdare din minte, de îndată ce apar. Căci, atunci când lâncezesc în minte și în inimă, ele creează o stare gravă. În timp ce, atunci când suntem atenți la prima apariție a nălucirii întinate și la gândurile întinate ce o însoțesc, rămânem în pace și ne bucurăm de gratificarea morală a curăției.
Prin urmare, copiii mei, să fim atenți la noi înșine de fiecare dată când apar felurite gânduri rele. Oricare ar fi acestea, atunci când află mintea neatentă, ele intră și creează – conform patimii – starea nesănătoasă. Lucrul care salvează este trezvia! Trezvia (nepsis), adică a fi atent, vigilent, treaz și spre binele nostru, casa sufletului nostru va fi bine păzită și ne vom mântui sufletele, fiindcă pentru aceasta luptăm întreaga noastră viață.
Arhimandrit Efrem Filotheitul

Într-adevăr, toţi am trecut măcar o dată prin starea care ne face să rostim sau ne-am gândit măcar o dată la fraza: „De-aş fi iarăşi tânăr!”, însă dacă ne întrebăm mai exact la care vârstă ne gândim, toţi am avea în vedere perioada între 20 şi 30 de ani, şi nu perioada adolescenţei proprii. Asta denotă vinovăţia şi durerea pe care am trăit-o în adolescenţă, dar ne şi obligă să înţelegem de ce acestea s-au petrecut aşa.
Motivul care ne îndeamnă să ne întrebăm dacă adolescenţa este o boală stă în faptul că deseori devine neînţeleasă şi dureroasă. Conţine atâtea contradicţii interne, încât ne este greu să o asimilăm unei stări sufleteşti sănătoase. „Adolescența este o fază de dezvoltare... care aduce în minte fraza lui Dickens: «A fost perioada cea mai bună, a fost perioada cea mai rea, a fost vârsta înţelepciunii, a fost vârsta nebuniei...». Deci este, în acelaşi timp, imposibil să trăieşti alături de ei, dar şi îmbucurător să-i ai în jurul tău.”
Adolescenţa nu tulbură doar comportamentul adolescentului, ci şi pe cel ale părinţilor lui. „Intrarea copiilor în această perioadă a vieţii poate pune întreaga familie într-o stare de tulburare înfricoşătoare. Influenţa reciprocă şi interacţiunea cu un adolescent nesigur şi revoluţionar implică înclinaţia părinţilor de a-şi problematiza deseori scopul şi direcţia vieţii lor... Pentru unii adulţi, adolescenţa copiilor lor devine piatră de poticnire a relaţiei dintre ei, dintre părinţi. De multe ori se vor certa din cauză că nu ştiu să administreze bine relaţia cu copiii lor. Se poate să ajungă chiar la descoperirea că nu sunt pregătiţi deloc în faţa problemelor ridicate de adolescenţi.”
Pr. Vasilios Thermos

– Gheronda, de ce moțăiesc, atunci când mă rog?
– Nu trăiești cu intensitate. Lași destinderea să intre în sufletul tău și acum mergi împingând. Dacă simți neliniște pentru o problemă care te macină, mai poți să dormi? Vezi, cineva, din recunoștință față de binefăcătorul său, poate să privegheze toată noaptea, ca să facă rugăciune pentru el. Apoi însă trebuie să cugete: „Bine, pentru un om care mi-a făcut bine, am privegheat. Dar pentru Dumnezeu, Care S-a răstignit pentru mine, să nu priveghez, să nu-I mulțumesc?”.

Ce este rugăciunea minții?
„Rugați-vă neîncetat” (I Tes. 5, 77)
Fiecare rugăciune a Bisericii noastre constituie o lucrare duhovnicească a minții omenești. Prin diferite cuvinte, cugete și sfinte istorisiri Îl slăvim, Îi mulțumim, Îl rugăm și Îl implorăm pe Domnul. Dar rugăciune a minții se numește în special această rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Se mai numește și rugăciune monologică sau de un singur gând, fiindcă se constituie din neîncetata repetare a acelorași cuvinte și a aceluiași gând.
Ne adresăm Domnului. Celui care a creat lumea și în continuare o ține și îi dă viață. Celui care ne-a plăsmuit din bunătate după chipul și asemănarea Lui și Căruia se cuvinte toată slava, cinstea și închinăciunea. Apoi mărturisim că Însuși Domnul este Dumnezeu-Omul, persoana istorică a lui Iisus Hristos, Care a primit și a luat trup omenesc din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu Maria în vremea lui Cezar Augustus, ca să mântuiască pe om din neascultarea, aducătoare de moarte, de voia lui Dumnezeu și ca să ne dăruiască din nou viață adevărată și veșnică. Prin „Fiul lui Dumnezeu” propovăduim că Domnul nostru Iisus Hristos este a doua Persoană a Sfintei Treimi. El este Cel prin care am cunoscut pe Tatăl și Care ne-a trimis la Cincizecime harul Duhului Sfânt, Care rămâne de atunci și în continuare asupra Trupului Lui, Biserica.
De la Acest Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit cerem cu smerenie să ne miluiască pe noi păcătoșii. Omul smerit simte adânc înlăuntrul său starea lui tragică pe care i-a creat-o păcatul, despărțirea și înstrăinarea de Plăsmuitorul său. Simte încă și că această stare de moarte duhovnicească nu poate să o îndrepte el singur, oricât de mult ar lupta, oricâte fapte bune ar face, oricâte virtuți ar dobândi. Simte nevoia de ajutor. Simte nevoia să strige, precum ucenicii în furtună: „Doamne, mântuiește-ne că pierim” (Mt. 8, 25). Simte că nu poate prin îndreptățire să caute mântuirea, că nu o merită. De aceea aleargă la milostivul Stăpân singurul Iubitor de oameni adevărat, îndelung răbdător și mult milostiv care împarte în dar izbăvirea și mântuirea oricui o cere. Și într-adevăr acela nu eșuează în scopul lui.
Prin rugăciune oferim smerit slăbiciunea noastră doctorului sufletelor și al trupurilor, ca să ne vindece. El ne așteaptă plin de dragostea și bunătate, personal, pe fiecare dintre noi, ca să ne dăruiască mai întâi negrăita bucurie a întâlnirii personale cu El și în continuare experiența unică a înțeleptei tămăduiri a bolilor noastre. În fața Dumnezeului necuprins, negrăit și nesfârșit, dar care în același timp este și apropiat, cunoscut și oferit, simțim că primim adevărata noastră valoare, că prețuim adică mai mult decât lumea toată.
Trăind în rugăciune înaintăm și creștem în cunoașterea măreției lui Dumnezeu. Simțim că Dumnezeu împărățește în viața noastră. Că stăpânește în cugetul nostru și în întreaga noastră ființă. Că devine El centrul vieții noastre. Că dă sens lucrărilor și gândurilor noastre și că le preface într-o continuă doxologie a bunătății Lui. Că inundă existența noastră, până în adâncurile ei, cu o puternică iubire pe care nu poate să o descrie cuvântul omenesc, față de Însuși Dumnezeu, față de icoanele Lui, față de semenii noștri și întreaga creație.
Arhimandritul Tihon

Demonul curviei
 

Demonul curviei pare astăzi să fie atotputernic și să se fi impus pretutindeni. Denumirea de demon Părinții Bisericii o dau oricărei patimi ca să arate adevărul că în spatele pervertirii puterilor și posibilităților omenești bune se află ca instigator lucrarea demonică. Totuși mai mare este „Cel ce este în voi, decât cel ce este în lume”, este adică mai puternic Dumnezeu decât duhul lumii. Cel care va vrea, fie și numai puțin, să stea împotriva duhului lumii, împotriva păcatului va simți că-l întărește harul lui Dumnezeu și că îi dă atâta putere, încât să treacă și prin cele mai grele curse ale vrăjmașului, fără să-și dea seama. Și celor care au fost atrași fie din ignoranță, fie din neputință omenească la vreo patimă iubitoare de plăcere, de ajuns le este ca fiul cel risipitor să se hotărască smerit dar și cu bărbăție să lase roșcovele plăcerilor și să se întoarcă la Tatăl ceresc. Atunci, de cum vor face ei primul pas, vor simți că îi înconjură dragostea deplină și brațele îndelung răbdătoare ale lui Dumnezeu, ca să-i umple de fericire și de viață adevărată. Pilde să le fie acestora fiul risipitor din Evanghelie, cuvioasa Maria Egipteanca și mulțime de alți sfinți care nu numai că s-au pocăit, ci s-au și sfințit.
Curățirea sufletului de diferite gânduri necurate prin care nu încetează cel rău să ne lupte neîncetat este premisa pentru cunoașterea lui Dumnezeu. Cum este cu putință să vrea cineva să se apropie de Dumnezeu și în același timp să-și deprecieze și să-și pervertească firea, care este însăși creația lui Dumnezeu? Cum poate să cinsteasca pe Dumnezeu și în același timp să disprețuiască sensul pe care l-a dat făpturii Lui.
Poruncile lui Dumnezeu ne arată adevăratele dimensiuni ale firii noastre omenești, este drumul natural pe care trebuie să-l urmeze omul ca să se bucure și ca să fie fericit în viața lui.
Căsătoria este o cale către Dumnezeu. Există și o altă cale, posibilitatea unei vieți feciorelnice, a dedicării totale iubirii lui Dumnezeu, cu rugăciune, cu nevoință, cu lucrarea dumnezeieștilor porunci și tăierea patimilor. Dar, cum spune Sfântul Apostol Pavel, „aș vrea ca toți oamenii să fie cum sunt eu însumi (adica feciorelnici). Dar fiecare are de la Dumnezeu harul Lui, unul așa, altul într-alt fel”, lăsând această minunată cale a vieții la libertatea omului și la harul lui Dumnezeu.
„Fugiți de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârși omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuiește în însuși trupul său. Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi pe care-L aveți de la Dumnezeu și că voi nu sunteți ai voștri? Căci ați fost cumpărați cu preț! Slăviți dar pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru care sunt ale lui Dumnezeu” (I Cor. 6, 18-20)
Arhimandritul Tihon

Când nu se fac nunți în 2015 și 2016?
 

Anul 2015
- În cele patru posturi și în toate zilele de post de peste an, rânduite de către Biserică
- În zilele Praznicelor Împărătești și în ajunul acestora, după cum urmează: 1 și 2 februarie; 20 și 21 mai, 30 mai, 31 mai și 1 iunie; 15 august; 13 și 14 septembrie
- Din Duminica lăsatului sec de carne pentru Postul Sfintelor Paști, pană la Duminica Sfântului Apostol Toma (16 februarie - 18 aprilie)
- În postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel (8 - 28 iunie)
- În postul Adormirii Maicii Domnului (31 iulie - 14 august)
- În postul Nașterii Domnului (15 noiembrie - 24 decembrie)
- În perioada de la Crăciun, până la Boboteaza(25 decembrie - 6 ianuarie)
Anul 2016
- În cele patru posturi și în toate zilele de post de peste an, rânduite de către Biserică
- În zilele Praznicelor Împărătești și în ajunul acestora, după cum urmează: 1 și 2 februarie; 8 - 9 și 18-20 iunie;15 august;13 și 14 septembrie
- Din Duminica lăsatului sec de carne pentru Postul Sfintelor Paști, pană la Duminica Sfântului Apostol Toma (7 martie - 7 mai)
- În postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel (27 - 28 iunie)
- În postul Adormirii Maicii Domnului (1 - 14 august)
- În postul Nașterii Domnului (15 noiembrie - 24 decembrie)
- În perioada de la Crăciun, până la Boboteaza(25 decembrie - 6 ianuarie)

Taina Sfintei Împărtăşanii a fost întemeiată de Hristos la Cina cea de Taină, în seara de Joia Mare, când, mâncând cu ucenicii Săi, a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi a dat-o lor, zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu.” Apoi, luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-28).
Sfânta Împărtăşanie se dă oamenilor drepcredincioşi spre iertarea păcatelor şi spre înnoirea vieţii lor duhovniceşti. Nimeni dintre oameni nu se poate mântui fără aceste patru Sfinte Taine: Botezul, Mirungerea, Spovedania şi Sfânta Împărtăşanie.
Prin primele două Taine ne facem fii ai Bisericii şi ai lui Dumnezeu după har, iar prin ultimele două ne facem fii şi moştenitori ai Împărăţiei Cerurilor. Căci zice Domnul despre Sfânta Împărtăşanie: „De nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi de nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi” (Ioan 6,53).
Arhimandrit Ioanichie Bălan

Se întâmplă ca fraţii şi surorile să-şi dea brânci, şuturi, să se muşte şi să se tragă de păr, ţipând atât de tare, încât părinţii aud de departe. Este evident că acest comportament este adresat mai degrabă părinţilor, decât celorlalţi fraţi implicaţi. Aşadar, asupra a ce trebuie să ne oprim atenţia?
1. Uneori, gelozia poate deveni una dintre cauzele rezultatelor proaste la învăţătură în şcoala primară. De regulă, părinţii dedică mezinului mai mult timp şi mai multă energie, iar când primul născut merge la şcoală, el intră într-un nou mediu, primeşte teme pentru acasă. Şi el se poate folosi de aceste complicaţii pentru a atrage atenţia părinţilor, întrucât cu cât face faţă mai prost îndatoririlor sale, cu cât se adaptează mai greu, cu cât are nevoie de mai mult ajutor şi de mai mult sprijin, cu atât mai uşor îşi poate sili părinţii să se ocupe de problemele lui, nu de nevoile mezinului. Şi atunci, simptomul – rezultatele proaste la învăţătură – devine în mod „colateral” util pentru el şi, ca atare, se menţine fără a fi legat nici de viaţa şcolară, nici de capacităţile intelectuale ale copilului: el îi permite acestuia să atragă timpul şi atenţia părinţilor.
2. Se întâmplă ca o gelozie puternică să apară între copii ca metaforă a conflictului dintre părinţi. Desigur, ei au de împărţit ceva al lor, însă adeseori utilizează în conflict modele părinteşti de comportament – până şi esenţa certurilor este aceeaşi ca la părinţi. Cine de cine să asculte, rândul cui este să facă curat în cameră, cine dă muzica mai tare, ai cui prieteni sunt mai „respingători” și așa mai departe. În acest caz, este inutil să se facă tentative de apropiere a copiilor, întrucât mai întâi trebuie împăcaţi părinţii.
3. Lucrurile personale sunt foarte importante pentru copii – ele „hrănesc” simţul individualităţii. Iar dacă fraţii sau surorile le iau mereu lucrurile sau le strică, copiii pot avea în această privinţă aceeaşi atitudine ca faţă de un jaf. Fireşte, uneori fraţii şi surorile nutresc unul faţă de altul sentimente de încrâncenare, de ură şi de nemulţumire.
Dacă adulţii închid în mod constant ochii faţă de aceste atitudini, vrăjmăşia este pur şi simplu refulată, unde o fac să mocnească şi sentimentul copilului că nu este înţeles, sentimentul vinovăţiei sau cel de frică. Pentru copii este important să simtă că fiecare dintre ei este tratat corect. Corect nu înseamnă neapărat identic. Copilul va aprecia negreşit atenţia dumneavoastră dacă în loc să-i dăruiţi acelaşi lucru ca surorii lui, vă veţi îngriji anume de nevoile lui exclusive.


(Viaţa de familie, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, pp. 84-85)

În smerenie omul se bucură de înălţime şi înălţimea adevărată nu e cunoscută decât în smerenie. Deosebirile între acestea două se anulează când sunt adevărate. Trăieşti în smerenia fără sfârşit înălţarea fără sfârşit, şi invers. Cine se scufundă în smerenie, se scufundă în experienţa celei mai esenţiale realităţi, deci a celei mai înalte. Înălţarea lipsită de smerenie e o umflare lipsită de conţinutul realităţii; e un balon de săpun. Tot ce atinge cel ce coboară de la înălţime din iubire, umple de înălţimea sa. Fiul lui Dumnezeu făcându-se om a făcut pe om Dumnezeu. Sau în smerenie se vede realitatea în toată măreţia şi densitatea ei. Diavolul nu e smerit, pentru că nu vede măreţia atotstrălucitoare a lui Dumnezeu, măreţia realităţii adevărate. Lipsa de smerenie e pricinuită de o jalnică superficialitate sau aduce cu ea superficialitatea. De aceea aduce şi o plictisitoare monotonie.
Părintele Dumitru Stăniloae

Scrii că uneori te preocupă gândul cum Luceafărul, din înger de lumină, s-a preschimbat în satana. Ştii şi singur că din mândrie. Ţine minte, însă, că acum trebuie să te ţii mai cu tărie de rugăciune şi să nu te laşi pradă nici unui fel de gând, nici cugetelor ce vin din altă parte, chiar dacă ţi-ar părea că sunt bune.
Rugăciunea cu smerenie este arma de neînvins împotriva vrăjmaşului, iar prin cugete nu-l vei putea birui. (Sfântul Cuvios Ambrozie de la Optina)

Încetează, creştine, a călca Legea şi a necinsti pe Dumnezeu. Încetează să trăieşti după obiceiurile păgânilor, pentru ca, după ce te vei duce dincolo, să nu afli strâmtorare şi necinste. Voieşti să auzi cum a poruncit Stăpânul să umble şi să salte creştinul? Ascultă: „Fericiţi cei ce plâng, fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează”. Acesta este întâiul praznic al creştinilor. Şi iarăşi: „Nevoiţi-vă a intra pe calea cea strâmtă”. Şi iarăşi: „Amin zic vouă, că veţi plânge şi vă veţi tângui, iară lumea se va bucura, iar voi vă veţi întrista”. Şi iarăşi zice: „Să nu vă înălţaţi, că acestea toate neamurile păgânilor le fac, deci să nu vă asemănaţi lor”.
Voieşti să auzi şi faptele şi săltările Proorocului David? Iată ce zice: „Plângând şi închinându-mă, umblam şi am acoperit cu post sufletul meu şi cu sac m-am îmbrăcat şi s-au făcut mie lacrimile mele pâine, ziua şi noaptea. Şi cenuşă ca pâine am mâncat. Şi băutura mea cu plângere am amestecat”. Şi iarăşi zice: „Spăla-voi în toate nopţile patul meu şi aşternutul meu cu lacrimile mele îl voi uda”. Și iarăşi: „Ochii mei totdeauna către Domnul”. Şi iarăşi: „De de la toată calea cea rea am oprit picioarele mele”. Ai auzit cum a dănţuit Dav*id? Aşadar şi tu, creştine, dănţuieşte.
Voieşti să auzi şi praznicele şi odihna şi desfătarea fericitului Pavel? Veniţi să auzim, fraţilor, cum ne îndeamnă pe noi şi ne roagă, zicând: „Următori mie făceţi-vă, fraţilor”, căci pe mulţi aud zicând: „Eu pe Apostol îl ascult şi, cum a învăţat el, aşa fac”. Vezi ce zici, să nu minţi. Că, de vei grăi adevărul, fericit vei fi şi în veacul de acum şi în cel ce va să fie. Însă, eu mă tem ca nu cumva să te afli mincinos, că s-a împuţinat adevărul de la fiii oamenilor şi toţi s-au abătut.
Urmează-l pe Pavel, creştine, acela ce zice că toate câte spune Apostolul să le primeşti şi să le faci. Că cei care sunt următori lui Pavel se vor pleca lui, precum zice cuvântătorul de Dumnezeu, Ioan: „Noi de la Dumnezeu suntem. Cela ce cunoaşte pe Dumnezeu ne ascultă pe noi. Care nu este de la Dumnezeu nu ne ascultă pe noi”.
Veniţi dar, următorii lui Pavel şi următorii lui Hristos, să auzim ce strigă Pavel că, iată, ne îndeamnă zicând: „Următori mie faceţi-vă, fraţilor, precum şi eu lui Hristos”. Spune, fericite Pavele, în ce chip poate cineva să se facă următor ţie? Pune, aici, de faţă, învăţătura ta. Căci toţi cunoaştem că tu fericit eşti şi împărățeşti cu Hristos, în vecii cei nesfârşiţi. Spune-ne nouă, cum te-ai nevoit si te-ai învrednicit slavei aceleia? Spune-ne nouă, ca şi noi să urmăm ţie, ca să ne învrednicim, împreună cu tine, veşnicelor bunătăţi. De ai dănțuit, să dănțuim și noi, de ai plâns, să plângem şi noi, de ai postit, să postim şi noi. Pe toate ale credinţei, câte ai lucrat, ni le spune şi le vom face. Spune-ne nouă, Pavele, cum se cade să petreacă creştinii. Răspunde Pavel şi zice: „Aceasta zic şi mărturisesc în Domnul, ca să nu mai umblaţi de acum cum umblă neamurile, în deşertăciunea minţii lor, întunecaţi fiind la cuget, înstrăinaţi de slava lui Dumnezeu. Lepădând minciuna, grăiţi adevărul. Soarele să nu apună peste mânia voastră, nici nu daţi loc diavolului. Cel ce fură să nu mai fure. Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă”. (Sfântul Efrem Sirul)

Precum pomii care des se răsădesc nu pot să prindă rădăcină adâncă în pământ, tot aşa, şi pe obiceiurile cele rele şi deprinderile păcatului, mărturisirea cea deasă nu le lasă să prindă rădăcină adâncă în inima celui ce des se mărturiseşte, sau, mai bine să zic, precum un pom bătrân şi mare nu poate fi tăiat numai cu o sigură lovitură, tot aşa, şi pe un vechi obicei sau deprindere a păcatului, numai o durere a inimii – şi aceasta poate nu în chip desăvârşit – ce a arătat cel ce se pocăieşte la mărturisire nu poate să o dezrădăcineze şi să o şteargă desăvârşit, măcar deşi s-a iertat păcatul lui prin rugăciunea cea de iertăciune a duhovnicului său.
Cel ce des se mărturiseşte are mare lesnire în a cerceta cu de-amănuntul conştiinţa sa şi a afla numărul păcatelor sale, de vreme ce, uşurându-se des de mulţimea păcatelor sale cu deasa mărturisire, ele rămân întotdeauna mai puţine. Pentru aceasta şi mai cu lesnire le poate afla şi a-şi aduce aminte de dânsele, iar cel ce nu des se mărturiseşte, pentru multă mulţimea păcatelor ce se adună la dânsul, nici cu de-amănuntul nu poate să le afle, nici să-şi aducă aminte de dânsele, ci uită de multe ori multe şi grele păcate ale sale, care, rămânând nemărturisite, de aici rămân şi neiertate. Pentru aceea, Diavolul are să i le aducă lui aminte în ceasul morţii lui şi atât de tare va să-l strâmtoreze, încât să verse pentru dânsele o sudoare aducătoare de moarte şi să plângă fălosul, dar însă fără de niciun folos, pentru a atunci nu mai poate să le mărturisească.
Mărturisirea cea deasă pricinuieşte şi acest folos de pe urmă: fiindcă opreşte şi înfrânează pe oameni de la păcat; că cel ce des se mărturiseşte, când îşi va aduce aminte cum că după puţin are să se mărturisească, deşi [poate] va fi avut scop ca să păcătuiască, se opreşte, socotind ruşinea ce are să ia când se va mărturisi şi mustrarea ce va să audă de la duhovnic.
Sfântul Grigorie Dascălul

Se transmit şi urmările păcatului, şi roadele harului
 

Întemeindu-se pe bogata sa experienţă pastorală şi medicală, mitropolitul Antonie al Surojului afirmă: „...Fiecare generaţie moşteneşte de la toate cele dinainte (în particular copiii de la părinţii lor şi de la înaintaşii cei mai apropiaţi) caracteristici ale minţii, inimii, voinţei, particularităţi ale corpului, probleme rezolvate şi nerezolvate... Dacă părinţii au rezolvat în ei înşişi o anumită problemă, ei le transmit copiilor o omenitate mai şlefuită, eliberată de acea „problemă blestemată”, ca să folosim expresia lui Dostoievski. Dacă ei nu vor fi în stare să o rezolve, generaţia următoare se va lovi de ea mai devreme sau mai târziu.
Şi eu am întâlnit oameni care-mi spuneau: „Am cutare sau cutare ispită, apare în mine cutare sau cutare problemă. De unde şi până unde?”. Şi, „săpând” în trecutul lor, reuşeam să găsesc de câteva ori la strămoşii şi la părinţii lui aceeaşi problemă nerezolvată. Problema apărea în faţa acelui om, care o rezolva tocmai fiindcă ştia că e un lucru moştenit şi că, rezolvând-o el, o rezolvă pentru bunica sa, pentru bunicul său, pentru străbunicul său şi pentru părinţii săi.
Un cunoscut păstor contemporan formulează legea eredităţii duhovniceşti: „Copilul primeşte de la părinţi doar acel potenţial al energiilor dumnezeieşti pe care îl aveau părinţii lui în momentul când l-au zămislit”. Acest fenomen explică de ce părinţii le transmit copiilor lipsa de har, viciile şi apucăturile dăunătoare de care nu s-au putut elibera în timpul vieţii lor de până atunci. În egală măsură se moştenesc şi virtuţile câştigate, „potenţialul energiilor dumnezeieşti harice”.
Părinţii sunt strâns legaţi de copii prin legături nevăzute, duhovnicesc-morale. Sufletele îşi împărtăşesc valorile şi sensurile pe care şi le-au însuşit. În popor se spune: „Suflet pe suflet vesteşte”. Comunicarea inimilor se săvârşeşte ca întrepătrundere şi cunoaştere intuitivă, adesea inconştientă. De la strămoşi la urmaşi, ca de la donatorii de sânge la pacienţi, se face o „transfuzie” constantă de energie duhovnicească.
Această legătură aminteşte oarecum de legea vaselor comunicante: nivelul apei din acestea este egal, oricât de mult s-ar turna ori s-ar scoate dintr-unul singur. „Fluidul” de care este plin „rezervorul” părintesc se transferă în sufletul copilului. Tocmai de acolo ia fiul sau fiica multe din elementele creşterii şi dezvoltării organismului său, formării personalităţii sale. Se transmit şi urmările păcatului, şi roadele harului. Iar înrâurirea tatălui are aceeaşi însemnătate cu cea a mamei.
Această interacţiune nu încetează niciodată, deşi îşi schimbă formele şi intensitatea. Probabil că ea nu depinde de timp şi spaţiu – cel puţin, nu dispare după moartea fizică a părinţilor sau copiilor.

K. V. Zorin

Cum puteţi să nu postiţi cu toate că postiţi? Când vă abţineţi de la mâncăruri, dar nu vă abţineţi de la păcate.




A trecut postul cel trupesc, dar n-a trecut postul cel duhovnicesc. Acesta e mai bun decât acela, iar acela pentru acesta s-a făcut. După cum, când posteaţi vă spuneam că puteţi posti, dar să nu postiţi, tot aşa şi acum vă spun că puteţi să nu postiţi, şi totuşi să postiţi. Poate că vi se par o enigmă cuvintele mele. Dar vă voi da dezlegarea enigmei.
Cum puteţi să nu postiţi cu toate că postiţi? Când vă abţineţi de la mâncăruri, dar nu vă abţineţi de la păcate.
Şi cum puteţi să postiţi cu toate că nu postiţi? Când vă înfruptaţi cu mâncăruri, dar nu gustaţi din păcat. Acest post e mai bun decât acela. Dar nu numai mai bun, ci şi mai uşor. Pe vremea postului mulţi spuneau că nu pot posti din pricina slăbiciunii trupului.
Sfântul Ioan Gură de Aur

Duhul Însuți dă mărturie că păcatele au fost iertate
 

Orice suflet care și-a pierdut pacea trebuie să se pocăiască și Domnul îi va ierta păcatele, iar atunci bucuria și pacea vor fi în suflet; și nu e nevoie de alte mărturii, pentru că Duhul Însuți dă mărturie că păcatele au fost iertate. Iată un semn al iertării păcatelor: dacă urăști păcatul înseamnă că Domnul ți-a iertat păcatele tale.
Cuviosul Siluan Athonitul

Dacă vrei să te izbăveşti de întristare, nu te lega cu inima de nimeni şi de nimic. Întristarea provine din legarea şi lipirea de lucrurile văzute.
Orice păcat în afară de hula împotriva Duhului Sfânt este iertat de Dumnezeu dacă te pocăieşti. Hula împotriva Duhului Sfânt o săvârşeşte omul care crede în Dumnezeu şi ştie că nu trebuie să facă răul, dar îl face în mod conştient - deoarece în sufletul unui astfel de om se găseşte aşa o răutate, încât nu este în stare să se îndrepteze către Dumnezeu cu pocăinţă, precum ateii noştri, de exemplu. Iar Apostolul Pavel, care până la convertirea sa îi prigonea pe creştini, după ce s-a convertit şi s-a pocăit din tot sufletul, a primit iertare şi s-a făcut cel mai râvnitor propovăduitor al învăţăturii lui Hristos. Şi Apostolul Petru, după ce s-a lepădat, s-a pocăit şi Domnul l-a iertat. (Sfântul Nicon de la Optina)

Bucuria duhovnicească nu este un sentiment, nu este o lucrare a afectivităţii noastre, ci o „roadă a Duhului”, adică o lucrare a Duhului Sfânt în duhul nostru. Ea nu depinde de nici un eveniment exterior şi poate să nu fie resimţită de afectivitatea noastră psihică. Eu pot trăi, de exemplu, bucuria de a mă împărtăşi, în acelaşi timp cu întristarea că cineva drag mie nu este cu mine la Sfânta Liturghie, sau iritarea că mi-am pierdut mănuşile. Sunt trăiri diferite, la nivele şi adâncimi diferite ale sufletului meu.
Omul resimte bucuria duhovnicească, de fapt singura bucurie adevărată, ca pe o strălucire, o iradiere din adânc, însoţită de pace şi dragoste pentru tot ce-l înconjoară. Când e resimţită ca o euforie şi se manifestă prin gesturi şi cuvinte exuberante, bucuria nu mai este duhovnicească, ci sufletească, încetând, de fapt, să mai fie bucurie.
Când cineva este începător pe Calea credinţei, trăind lucrarea harului, se umple de uimire şi de bucurie, dar nu ştie încă să le păstreze, să le trăiască la nivelul duhului, ci le risipeşte în afară datorită egoului, care vrea să stăpânească şi să controleze totul. Încet, încet, din experienţă, omul învaţă să-şi chivernisească harul şi să nu mai „alunge Duhul”.
Învăţăm meşteşugul bucuriei învăţând să ne cunoaştem pe noi aşa cum ne cunoaşte Dumnezeu. Aflăm cine suntem, cum suntem şi ce vom deveni de la Dumnezeu. Învăţăm să devenim ceea ce încă nu suntem, împlinind poruncile Lui, făcând toate cele pe care ni le cere El, cu puterea şi priceperea pe care Însuşi ni le dă. Fără să ştim cine suntem, nu ne putem bucura că suntem!
Monahia Siluana Vlad

Cum se poate tălmăci versetul: Cred, Doamne, ajută necredinței mele?
Crezi tu că pot să fac eu asta? Iar el spune: Cred, Doamne, ajută necredinței mele! Aceasta înseamnă că era conștient de ce spunea, deoarece el credea. Dacă nu ar fi crezut, nu s-ar fi dus la Iisus. Trebuie, însă, să înțelegem că, în sine, credința omului nu este niciodată suficientă în fața lui Dumnezeu. Eu v-am vorbit de rugăciune, de puterea credinței, dar să știți un lucru: omenește, noi suntem limitați. Întotdeauna, între ceea ce putem noi să realizăm și deplinătate, rămâne un gol, iar acest gol este umplut de Dumnezeu. Acest act de a umple această diferență, pentru că trebuie neapărat să ajungi la plinire, se numește har. Părintele Nicolae Steinhardt are o imagine care mi-a plăcut, într-o predică de-a lui, făcând o paralelă între cum se comportă diavolul și cum se comportă Dumnezeu. Diavolul se comportă ca un contabil: stă cu tăblița și cu condeiul după tine și te notează: toate păcatele, mai mari sau mai mici, tot, tot, ca să umple tăblița. Și-o umple cu multă trudă, dar, până la urmă, vine Dumnezeu, care se poartă ca un boier, ia mâneca și șterge tăblița. Dumnezeu se comportă ca un rege, care e foarte bogat, dar și foarte generos. De aceea, în Cred, Doamne, ajută necredinței mele, pe de o parte este vorba de expresia credinței, iar, pe de altă parte, de expresia corectă a conștiinței, căci credința ta de om nu este niciodată suficientă ca să umple măsura de sus și numai Dumnezeu este Acela care ți-o umple. Când ajunge un om să Se minuneze Dumnezeu de el, atunci se poate numi a fi un om adevărat.
Mitropolitul Bartolomeu Anania

Răscumpăraţi vremea!
 

Răscumpăraţi vremea! Astfel sună cuvintele Sfântului nostru Părinte, Pavel apostolul. Întrebi ce înseamnă: răscumpăraţi vremea. Fericitul Ieronim tâlcuieşte astfel: „Când întrebuinţăm vremea pentru fapte bune, atunci o răscumpărăm”. Fericitul Teofan Zăvorâtul spune: „A întoarce vremea în propriul folos spre propriile scopuri veşnice”. Cuvintele apostolului lui Dumnezeu au un înţeles asemănător cu cel al cuvintelor lui Dumnezeu: neguţătoriţi până Mă voi întoarce. Iar când Se va întoarce El, altfel spus, când va veni din nou Hristos să judece lumea, ne va întreba cum am neguţătorit cu talanţii daţi nouă; cum am întrebuinţat vremea vieţii noastre; dacă am dat ieftin pentru scump, ca Iacov, sau scump pentru ieftin, ca Esau; dacă ne-am plecat smintelilor acestui veac trecător şi ne-am vândut sufletul pentru dulcea amărăciune pământească sau am dat totul pentru sufletul nostru.
Drept aceea, să împlineşti poruncile lui Hristos în fiecare zi precum o cer împrejurările. Prin asta vei plăti zilele dăruite ţie de Dumnezeu- fiindcă în fapt, a răscumpăra înseamnă a plăti. Plăteşte puţin, ca să câştigi mult. Slujeşte puţin, ca să împărăteşti veşnic.
Fiindcă Ziditorul nostru ne-a făgăduit că vom împărăţi veşnic în viaţa veşnică. De-ar fi cineva înlănţuit în temniţă, să nu se lenevească şi să nu zică: „Eu nu sunt în stare să fac nimic!”, ci să se pocăiască şi să se roage lui Dumnezeu de dimineaţă până noaptea în întunericul temniţei. Şi Dumnezeu îi va socoti aceasta ca şi cum din bogăţia sa ar zidi biserici.
Ziditorul nostru vede împrejurările în care se află fiecare şi caută de la fiecare om ca acesta să facă ceea ce poate în împrejurările date.
Răsuceşte capul fiecărei zile aşa încât să slujească sufletului tău. Umple-o cu suflarea Duhului Dumnezeiesc din tine, Care povăţuieşte la tot binele. De nu vei face asta, te va mototoli ca pe o cârpă şi te va da ea cu capul în prăpastie, asemenea unui torent năvalnic, pe care neştiutorii nu se pricep să îl întoarcă spre moara lor, ci coboară pe el - în hău. Aşa e vremea vieţii noastre pe pământ. Pe înţelepţi îi mântuieşte şi îi ridică pe aripi, iar pe nebuni îi doboară şi îi rostogoleşte în prăpastie. Unora le slujeşte, pe alţii îi stăpâneşte. Vremea e pentru unii şa, iar pentru alţii călăreţi. Lumina lui Hristos să te lumineze!
Episcop Nicolae Velimirovici

Cum se poate practica smerenia în căsătorie? - Foarte uşor. În primul rând, soţul şi soţia să fie cuviincioşi unul faţă de altul, să nu se jignească unii pe alţii, să fie de acord în creşterea copiilor.
Se întâmplă în familii ca tata să-şi iubească copiii într-un anumit fel, respectându-le toate gusturile şi să-i facă astfel obraznici. Mama caută să-i înveţe să se roage, să postească, să nu spună vorbe de ruşine. Or copilul ascultă, e foarte inteligent şi foarte atent, primeşte şi priveşte în jurul lui, iar acest dezacord între mamă şi tată este un dezastru pentru el.
Aşa încât smerenia înseamnă în primul rând bunăcuviinţă şi respect reciproc între soţ şi soţie; înseamnă lupta împotriva mândriei. Acest lucru trebuie transmis în familie şi, dacă se poate, nu numai copiilor. Copiii sunt influenţaţi: ceea ce văd în casă, aceea fac în viaţa lor.
Mai sunt însă şi nepoţi, strănepoţi, cumnaţi şi cumnate care au nevoie de această virtute dumnezeiască, de această smerenie, care înseamnă, între altele, şi buna-cuviinţă faţă de celălalt. Să nu spui ceva prin care să-l umileşti pe celălalt, să-l ruşinezi, ci să încerci să-l ajuţi cu adevărat. Dacă îi spui sincer nişte lucruri, el simte, te aude şi te respectă. Dacă îi spui cu un aer de învăţător, atunci te înghite, dar nu respectă ceea ce-i spui.
De aceea, sinceritatea şi bunacuviinţă sunt primele virtuţi care întăresc şi susţin virtutea smereniei într-o căsnicie.
Arhimandrit Sofian Boghiu

Ce este smerenia?
 

Răspunsul la această întrebare este mai presus de măsurile şi legile omeneşti. Smerenia nu este pur şi simplu o virtute sau o bunătate, care să aparţină măsurilor şi izbânzilor omeneşti. Este un lucru şi un înţeles mai presus de fire, pe care numai luminarea şi strălucirea harului dumnezeiesc poate să o descrie. Smerenia este icoana şi chipul însuşirilor dumnezeieşti. În chip drept a fost numită de către cei care au ajuns la îndumnezeire „veşmânt dumnezeiesc” şi „podoabă a dumnezeirii”. Ea este socotită a fi temelia „nemișcării” spre patimi, pecetea celui desăvârşit, locul neschimbabilităţii şi multe altele aparţin dumnezeieştii atotdesăvârşiri. Dintre cele prin care se manifestă măreţia dumnezeiască nu lipseşte buna mireasmă a smereniei şi în chip drept s-a spus că „Dumnezeu celor smeriţi le dă har” (Iacov 4, 6). Zdrobirea firii omeneşti a venit prin intrarea blestemului egoismului, a leprei înaltei cugetări, a bolii şi a morţii uneltite de diavol. Prin urmare, Dumnezeu cu dreptate „celor mândri le stă împotrivă”, iar unde Dumnezeu, Care ţine întregul univers, stă împotrivă, cine ar putea să-i facă faţă?
În toate însuşirile dumnezeieşti atotţiitoare coexistă şi împreună-merge chipul smerit, pecetluindu-se legea şi raţiunea nemişcării şi plinătăţii voii dumnezeieşti şi a atotmântuitoarei pronii. Dovada plinătăţii acestui chip dumnezeiesc este ceea ce El Însuşi a descoperit, că este Dumnezeu „smerit cu inima”, şi nu numai pe dinafară. Dacă Dumnezeu Însuşi mărturiseşte că este „smerit cu inima, nu înseamnă aceasta că smerenia este caracterul fiecărei persoane raţionale şi, prin urmare, nu este străină de firea noastră, ci ipostasul şi locul vieţii?
Dacă falsificarea faptului de a gândi cineva în chip smerit a zdrobit şi a nimicit minunata şi preastrălucita frumuseţe şi demnitate îngerească, oare nu înseamnă aceasta că smerenia este caracter şi esenţă a firii, iar nu formă exterioară sau făţărnicie? Aici se dezleagă problema atotcuprinzătoarei apostazii şi a căderii firii omeneşti. Orice cădere sau eşec are drept început şi rădăcină pierderea cugetării smerite. Interesul personal, vieţuirea după propria voie, mulţumirea de sine, independenţa, neascultarea, anarhismul şi altele asemenea ale egoismului reprezintă răsturnarea cugetului smerit, în care se află locul lui Dumnezeu şi al voii dumnezeieşti.
Dacă Dumnezeu descoperă lumii că este în firea Sa smerit, nu rămâne nici un semn de întrebare de ce anume smerenia se impune pentru tămăduirea şi echilibrarea pervertirii universale. Toţi câţi, după părerea mea, îşi simt neputinţa şi eşecul să recurgă grabnic la smerita cugetare şi la făptuirea pentru redobândirea celor ce le-am pierdut şi să nu bată câmpii cu ideologii abstracte şi satanice, care nasc moartea.
Milioanele de atleţi ai martiriului sângeros şi nesângeros din istoria noastră bisericească s-au distins prin smerenie, urmându-L pe preadulcele nostru Mântuitor. Cei ce voiesc să se întoarcă în cetatea cerească, al cărei Ziditor şi Creator este Dumnezeu, să îmbrăţişeze cu statornicie fericita smerită cugetare, care poate să-i transfigureze şi să-i arate moştenitori ai veşniciei.
Gheronda Iosif Vatopedinul

Mulţi se roagă cu buzele şi le place să se roage după cărţi, şi acesta este un lucru bun, iar Domnul primeşte rugăciunea şi-i miluieşte. Dar dacă cineva se roagă Domnului şi se gândeşte la altceva, rugăciunea unuia ca acesta Domnul n-o ascultă. Cine se roagă din obişnuinţă, în acela nu sunt multe schimbări în rugăciune, dar cine se roagă din inimă în acela sunt multe schimbări în rugăciune, e o luptă cu vrăjmaşul, o luptă cu sine însuşi, cu patimile, o luptă cu oamenii şi în toate acestea trebuie să fie curajos. Cere sfat celor experimentaţi, dacă-i găseşti, şi roagă cu smerenie pe Domnul, şi pentru smerenia ta Domnul îţi va da înţelegere. Dacă rugăciunea noastră e plăcută Domnului, Duhul lui Dumnezeu dă mărturie de aceasta în suflet; El este drag şi liniştit.
Cuviosul Siluan Athonitul

Soţul ar trebui să se poarte cu soţia lui - potrivit cu împrejurările - o dată ca tată, altă dată ca frate, altă dată ca prieten şi totdeauna ca bărbat al ei. Dacă va face aceasta, va reuşi să sădească netulburare şiarmonie în sufletul soţiei, care, deşi în multe puncte are mai multă mărinimie şi se poartă cu jertfire de sine, în anumite împrejurări se descurajează şi slăbeşte cu sufletul. Manifestarea iubirii soţului faţă de femeia sa nu este exagerare, nici făţărnicie, pentru că numai în căsătoria legitimă se poate manifesta dragostea curată şi adevărată, atâta timp cât „cei doi vor fi un singur trup”. Nici o altă manifestare de tandreţe şi de simpatie nu se poate confrunta cu realitatea €žvor fi cei doi un singur trup”, a căsătoriei legiuite de la care provine însămânţarea vieţii omeneşti. De altfel, şi descrierea părţii femeieşti, care este şi partea mai slabă, reclamă completarea ei practică prin iubirea bărbătească, iar acesta este şi motivul geloziei care prisoseşte în femeie. Cel mai bun mod de îmblânzire a geloziei femeieşti este practic manifestarea curată s™i cu fapta a dragostei soţului faţă de femeia sa.
Gheronda Iosif Vatopedinul

Totdeauna când îţi ajută Dumnezeu să faci un gard, o fântână, un grajd, o casă, o punte, să măriţi o fată, să însori un băiat, să-ţi iei un loc de casă, să-I aduci lui Dumnezeu jertfă de mulţumire şi să-I mulţumeşti din toată inima, căci prin aceasta Îl pleci pe Dumnezeu să-ţi facă mai mare bine în viitor.
Arhimandrit Cleopa Ilie

Arhiepiscopul Ioan Maximovici a definit sfinţenia prin următoarele cuvinte:
„Sfinţenia nu este pur şi simplu dreptatea pentru care drepţii sunt răsplătiţi cu fericirea în Împărăţia lui Dumnezeu, ci acea înălţime a dreptăţii, care îi umple pe oameni într-atât de bucuria de Dumnezeu, încât ea trece de la ei şi vine la aceia care intră în contact cu ei. Mare e bucuria lor care provine din contemplarea slavei lui Dumnezeu. Fiind plini de iubire către oameni, iubire care provine din dragostea de Dumnezeu, ei sunt înţelegători ai nevoilor omeneşti şi rugători, fiind apărători ai lor înaintea lui Dumnezeu.”

Cea mai bogată moștenire pe care părinții pot să o lase copiilor este copilăria fericită, plină de amintiri tandre despre tatăl și mama lor. Aceasta va lumina zilele care vin, îi va păzi de ispite și-i va ajuta în încercările vieții de zi cu zi după ce vor părăsi casa părintească. Părinții trebuie să fie așa cum vor să-i vadă pe copiii lor, nu cu vorba, ci cu fapta. Ei trebuie să-și învețe copiii prin exemplul vieții lor. (Sfânta Muceniţă Alexandra)

Un fiu duhovnicesc l-a întrebat pe părintele Nicodim:
– Creştinul care are râvnă pentru faptele bune şi citeşte cărţile sfinte, dar nu se mărturiseşte regulat şi nu urmează sfatul duhovnicului său se poate mântui?
– De va avea cineva, a răspuns bătrânul, multe cărţi sfinte şi se va sili la împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, fără spovedanie şi fără ascultare faţă de un duhovnic iscusit, nu se poate mântui. Acela este asemenea unui om bolnav ce intră să cumpere medicamente dintr-o farmacie, dar lipseşte farmacistul. Fără cel ce poate să-i dea medicamentele necesare, bolnavul nu se va vindeca.
Duhovnicul este, pentru fiii săi duhovniceşti, doctor, dascăl şi părinte, model de trăire în Hristos, rugător, povăţuitor, garant înaintea Preasfintei Treimi, mijlocitor înaintea Fiului şi izvor prin care se revarsă harul Duhului Sfânt asupra ucenicilor săi. Prin mâinile lui i se dezleagă păcatele, prin cuvintele lui se învaţă cele sfinte şi prin rugăciunea lui se coboară peste el harul mântuirii. Mare rol are duhovnicul bun în viaţa creştinului!
Mai zicea Părintele Nicodim:
– Fraţii mei, să iubim cartea sfântă, începând cu Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilor şi cărţile de rugăciune şi să le dăm cu inimă deschisă şi altora spre folos şi mântuire. Banii daţi pe o carte sfântă reprezintă o jertfă bineplăcută lui Dumnezeu. Noi ne vom duce de aici mai devreme sau mai târziu, dar, dacă reuşim să lăsăm urmaşilor cât mai multe cărţi sfinte, le lăsăm o zestre de mare valoare pentru ei şi pentru cei care vor urma după ei.
După 55 de ani de aleasă slujire în Biserica lui Hristos, cunoscându-şi dinainte sfârşitul, părintele Nicodim şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, duminică, 6 iulie, în anul mântuirii 1975. Obştea maicilor din Agapia şi Văratec i-a aşezat trupul, până la a doua venire, lângă altarul bisericii pe care cu demnitate a slujit-o peste o jumătate de secol.

Simplitatea să te însoţească oriunde şi oricând: fii mai cu seamă simplu (curat) în credinţă, nadejde şi dragoste, fiindcă Domnul este Fiinţă simplă, Unime, pururi închinată şi sufletul nostru este tot simplu. Trupul se împotriveşte sufletului, când îi facem pe plac, de pildă, când mâncăm şi bem peste măsură şi mai mult de plăcere, când fumăm, ne distrăm, în general când cedăm trupului, făcându-l să precumpănească asupra sufletului.
Sfântul Ioan de Kronstadt

- Ce este rugăciunea şi care sunt treptele rugăciunii după Sfinţii Părinţi?
- „Rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu. Rugăciunea este vlăstarul blândeţii şi al lipsei de mânie. Rugăciunea este rodul bucuriei şi al mulţumirii. Rugăciunea este alungarea întristării şi a descurajării”, spune Evagrie Ponticul (Filocalia, vol. I, Sibiu, 1946, p. 74-77). Şi iarăşi: „Rugăciunea este unirea omului cu Dumnezeu; iar după lucrare, este întărirea lumii, împăcarea cu Dumnezeu, maica lacrimilor şi fiică a lor” (Filocalia, vol. IX, Cuv. 28, Despre fericita rugăciune, sfinţitoare maică a tuturor virtuţilor...). „Rugăciunea este cheia împărăţiei cerurilor”, zice Ilie Ecditul (Filocalia, vol. IV), iar Sfântul Teofan Zăvorâtul (sec. XIX) spune că „rugăciunea este suirea minţii şi a gândurilor la Dumnezeu”.
Rugăciunea are trei trepte: treapta întâi este rugăciunea orală, citită, adică rugăciunea trupului; treapta a doua este rugăciunea cugetării, adică a minţii; iar treapta a treia este rugăciunea simţirii, adică a inimii.
Părintele Cleopa

Omul adevărat, omul bun păstrător al omeniei nu se răzbună niciodată. A răspunde la rău cu rău este dovadă de slăbiciune. A răspunde la rău cu bine este dovadă de tărie și superioritate. Un om ales își alege și mijloacele. El nu cultivă răul pentru că a fost dăruit cu rău. El smulge vieții, oricât ar fi de mică, fărâma de lumină ce scânteiază ici-colo în bezna nesățioasă ce stăruie cu ochi de tăciune pentru a ne înghiți de bună voie.
Ai în față un mișel. Poți fi sigur de aceasta, totuși nu poți fi îndreptățit să-l alungi sau să-l lovești. Poartă-te bine; umblă frumos cu el, umblă cu mâini de aur. Omul nu e întotdeuna pe deplin ticălos. În cel mai umbrit și apăsat suflet, mai stăruie uneori un sâmbure al binelui. Purtarea ta bună poate aduce la viață o făptură nouă, până atunci doborâtă. Conștiința lui, încărcată de piatra cu care te-a lovit ieri, poate fi trezită; poate fi ușurată. Mâna ta caldă, mângâierea plină de dragoste pot să sfarme urâtul din el, și să-și dea seama rușinat de ceea ce a făptuit ieri.
Așa apare lepădarea de un trecut urât și începe o viață nouă, străbătută de razele unui îndemn mereu spre bine. La omul cel mai căzut poți avea bucuria celor mai frumoase însușiri și desăvârșite abnegații. Atunci când omul nu e căzut în ireparabil și chiar atunci, leacul adevărat este acela al bunătății, al îndemnului curat. Omul se tămăduiește cu iertare, cu dragoste, cu mângâiere. Cerul își răsfrânge din nou albastrul senin dacă noi avem tăria să deschidem largi ferestrele tuturor virtuților binefăcătoare.
(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Vremea, Bucureşti, 2004, pp. 38-39)

Părinte Vasile, îmi amintesc de o replică pe care am auzit-o de la o bătrână, care atunci când îl schimba pe bebeluş şi sora lui puţin mai mare a întrebat-o: „El de ce e aşa, eu nu sunt aşa?”, i-a răspuns: „Pentru că e băiat”. Fata a fost mulţumită cu acest răspuns şi a plecat. Mama probabil s-ar fi pornit într-o explicaţie dezvoltată, despre cum sunt băieţii şi cum sunt fetele. Dar cred că este mai bine aşa cum spuneţi. Să nu continuăm mai mult decât e interesat să afle copilul. Pune o întrebare şi poate fi mulţumit cu un răspuns simplu.
Se poate întâmpla asta des, dar noi trebuie să fim mereu în pas cu mentalitatea copilului şi cu nevoile pe care le are la fiecare vârstă. Înţelegem, deci, că este un lucru care are legătură cu modul general în care comunicăm cu copiii noştri, cu cât înţelegem din ce îi preocupă. Un anumit răspuns poate mulţumi un copil de 4-5 ani, dar nu pe unul de 8 ani. Există copii care arată că sunt satisfăcuţi de un anume răspuns, nu mai întreabă nimic, dar este de datoria părintelui care vrea să aibă o legătură bună cu copilul său să înţeleagă dacă ce au vorbit îi ajunge în clipa aceea.
Dar peste o săptămână, după ce s-a mai gândit, poate reveni cu întrebări. Deci, să nu lăsăm fără răspuns zone de interes pentru copil, dar nici să nu avansăm cu multe amănunte care să-l tulbure sau să-l îngreuneze înainte de vreme. Urmărim ritmul său şi, în general, dăm impresia că suntem dispuşi şi chiar ne dorim să fim în dialog cu copiii noştri şi pe această temă, ca şi pe toate celelalte teme de interes.
Nu o evităm, căci trebuie să recunoaştem că de multe ori ne rugăm să fim întrebaţi despre orice altceva decât despre acest subiect. Dacă copilul ne surprinde greutatea în a aborda subiectul, s-ar putea să nu ne mai întrebe nimic niciodată. Există copii care se protejează, şi pe sine, şi pe părinţi, din dragoste faţă de ei, văzând că aceştia au o problemă în a răspunde pe această temă, şi nu întreabă nimic. Sau au întrebat o dată, au văzut cum s-a tulburat părintele şi nu au mai întrebat a doua oară. Acest lucru nu e bun, căci lasă în sufletul copilului şi întrebări fără răspuns, dar şi sentimentul că este vorba de un subiect care provoacă teamă, de ceva curios, de care nu trebuie nimeni să se atingă şi, deci, că discuţia nu trebuie continuată.
În adolescenţă, întrebările sunt cu mult mai deschise şi mult mai complexe, iar în vremea noastră întrebările devin mai complexe încă înainte de vârsta adolescenţei. Astăzi, un copil de 9-11 ani ştie lucruri pe care acum 30 de ani le afla un tânăr la 18 ani. Poate ştie de toate. Ar fi folositor să reacţionăm la asta.
Dacă întreabă deschis, nu putem să nu răspundem, gândindu-ne că este încă devreme, căci, dacă întreabă deschis de toate legate de viaţa sexuală, înseamnă că a auzit ceva şi că aşteaptă un răspuns responsabil despre subiect, de la părinte. Deja au auzit despre asta, au fost expuşi unor stimuli, ori la televizor, ori în discuţii cu prietenii, la şcoală, ori din vorbe viclene cu subînţeles auzite de afară. Trebuie să menţionăm că foarte mulţi copii primesc singurele informaţii de educaţie sexuală de la aluziile murdare ce se fac în grupurile de adolescenţi, unde lucrurile nu sunt expuse corect.
Deci nu trebuie să refuzăm răspunsul atunci când ni se pun întrebări în mod deschis, ci să aşezăm lucrurile, să lămurim şi să informăm copilul corect. De altfel, motivul pentru care mergem în ritmul copilului nu presupune că tema are în ea ceva rău, ci, precum în toate temele, şi în asta, urmăm paşii lui. Adică aşa cum sfătuim copilul, conform vârstei, cum să se poarte, aşa facem şi în această temă. Ceea ce trebuie să afle copilul e bine să afle din buzele noastre, de la noi, în care are încredere.
(Pr. Vasile Thermos, Sfaturi pentru o creştere sănătoasă a copiilor, traducere de Pr. Şerban Tica, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, pp. 68-70)