dau cateva citate din din cartea Omul-in-Cautarea-Sensului-Vietii:

"logoterapia, în comparaţie cu psihanaliza, este o metodă mult mai puţin retrospectivă şi introspectivă. Logoterapia se concentrează mai degrabă asupra viitorului, adică asupra sensului pe care pacientul urmăreşte să îl dea viitorului său. (Logoterapia este cu adevărat o formă de psihoterapie centrată pe sens.) Totodată, logoterapia rupe cercurile vicioase şi mecanismele de feedback care joacă un rol atât de mare în dezvoltarea nevrozelor. Astfel, autocentrarea, tipică nevroticului, este întreruptă, în loc să fie mereu încurajată şi întărită"

"în logoterapie pacientul este confruntat cu sensul vieţii sale şi reorientat către acesta. A-l face să devină conştient de acest sens poate contribui mult la sporirea capacităţii sale de a depăşi nevroza."

"Logoterapia sau, aşa cum a fost numită de unii autori, „Cea de a treia şcoală vieneză de psihoterapie"19, se concentrează asupra sensului existenţei umane si asupra căutării sensului de către om. Conform logoterapiei, această strădanie a omului de a găsi sens

în viaţa sa reprezintă forţa motivatoare primă în om. De aceea vorbesc eu despre voinţa de sens, în contrast cu principiul plăcerii (sau, cum l-am mai putea numi altfel, voinţa de plăcere) pe care se centrează psihanaliza freudiană, şi totodată în opoziţie cu voinţa de putere pe care se centrează psihologia adleriană (care foloseşte termenul de „luptă pentru superioritate").

"Nu orice stare internă conflictuală este neapărat una nevrotică; o anumită doză de conflict este normală şi sănătoasă. In mod asemănător, suferinţa nu este întotdeauna un fenomen patologic. în loc să fie un simptom de nevroză,suferinţa poate fi la fel de bine o creaţie omenească, în special dacă suferinţa se naşte dintr-o frustrare existenţială."

"Aş nega în mod categoric că în cazul în care o persoană caută sensul vieţii sau se îndoieşte cu privire la sensul vieţii sale, aceste fapte ar fi provocate de vreo boală sau ar conduce către ea. In sine, frustrarea existenţială nu este nici patologică, nici patogenă. Nici frământarea, ba chiar nici disperarea omului cu privire la valoarea vieţii sale nu reprezintă altceva decât o problemă existenţială, în nici un caz o boală mintală. Se prea poate ca interpretarea acestor probleme existenţiale în termenii unei boli mintale să motiveze un medic să îngroape disperarea existenţială a pacientului sub o grămadă de tranchilizante. Sarcina sa este mai degrabă să îşi îndrume pacientul pe timpul crizei existenţiale de creştere şi dezvoltare.
Logoterapia consideră că misiunea ei este de a ajuta pacientul să găsească sensul vieţii sale. întrucât logoterapia îl face conştient de logosul ascuns al existenţei sale, ea este un procedeu analitic. în această privinţă, logoterapia se aseamănă cu psihanaliza. Totuşi, în încercarea sa de a readuce un lucru în conştiinţă, logoterapia nu-şi restrânge activitatea la faptele instinctuale din subconştientul individului, ci se preocupă de realităţile sale existenţiale, cum ar fi sensul potenţial al vieţii pe care persoana îl are de împlinit, precum şi voinţa sa de sens. "

"Fără îndoială că demersul de căutare a sensului de către om poate să producă mai degrabă un dezechilibru, decât o stare de echilibru interior. Totuşi, tocmai această tensiune este condiţia indispensabilă pentru sănătatea mintală. Aş îndrăzni să spun că nimic altceva nu poate să ajute atât de eficient omul să supravieţuiască chiar şi în cele mai grele condiţii precum cunoaşterea faptului că viaţa lui are un rost. "

"sănătatea mintală se întemeiază pe un oarecare grad de tensiune, pe tensiunea dintre ceea ce ai făcut deja şi ceea ce ar trebui să mai realizezi, adică pe diferenţa dintre ceea ce eşti şi ceea ce ar trebui să devii. O astfel de tensiune este intrinsecă omului şi, de aceea, indispensabilă sănătăţii lui mintale. De aceea n-ar trebui să ezităm să-i aruncăm omului provocarea de a duce la îndeplinire un anumit sens potenţial. Numai în acest fel îi scoatem voinţa de sens din starea ei latentă. Consider că este o concepţie greşită si periculoasă despre igiena mintală presupunerea că omul are nevoie în primul rând de echilibru sau, aşa cum este numit el în biologie - de „homeostază", adică de o stare lipsită de orice tensiune. De fapt, omul nu are nevoie de o astfel de stare lipsită de tensiune, ci mai degrabă de strădania şi lupta pentru atingerea unui scop valoros, a unei sarcini liber asumate. Lucrul de care are el nevoie este nu să scape cu orice preţ de tensiune, ci omul are nevoie de chemarea pe care i-o adresează un anumit sens potenţial care se vrea realizat. Nu de homeostază are el nevoie, ci de ceea ce eu numesc „noodinamica", adică de o dinamică existenţială într-un câmp de tensiune polar, unde unul dintre poli este reprezentat de sensul care trebuie împlinit, iar cel de-al doilea pol, de către omul însuşi, care trebuie să-l împlinească. Şi nu trebuie să se creadă că acest lucru este adevărat doar în condiţii normale de viaţă; la nevrotici este cu atât mai valabil. Dacă arhitectul vrea să întărească un arc slăbit, el va creşte sarcina care apasă asupra arcului, căci în felul acesta părţile lui se unesc şi mai bine. Deci, dacă terapeutul vrea să protejeze sănătatea mintală a pacientului, el nu trebuie să se teamă să creeze un nivel rezonabil de tensiune, prin reorientarea pacientului către sensul vieţii sale.
Acum, că am arătat impactul benefic pe care îl are orientarea către sens, vreau să îmi îndrept atenţia asupra influentei nefaste pe care o exercită acel sentiment de care atât de mulţi pacienţi se plâng astăzi, respectiv sentimentul unei depline, extreme lipse de sens a vieţii lor. Aceştia sunt bântuiţi de trăirea golului lor interior, a vidului lăuntric. Ei se află prinşi în acea stare pe care eu o numesc de „vid existenţial".

Vidul existenţial se manifestă mai ales printr-o stare de plictiseală. Azi putem să-l înţelegem pe Schopenhauer când afirma că omenirea este sortită să oscileze la nesfârşit între două extreme, între necazuri şi plictiseală. Astăzi, plictiseala le dă mai mult de furcă psihiatrilor decât o fac necazurile vieţii.
De pildă, să luăm „nevroza de duminică", un tip de depresie care îi afectează pe oameni atunci când devin conştienţi de lipsa de conţinut din viaţa lor, când alergarea de peste săptămână a luat sfârşit şi golul din ei înşişi începe să se manifeste. Nu puţine cazuri de suicid se datorează vidului existenţial. Astfel de fenomene atât de răspândite precum depresia, agresivitatea şi dependenţa nu pot fi înţelese câtă vreme nu ţinem cont de vidul existenţial care le provoacă. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul crizei pensionarilor şi a persoanelor în vârstă."

"Ea denotă faptul că a fi om indică întotdeauna spre ceva sau cineva diferit de sine însuşi şi că omul se îndreaptă spre ceva sau cineva diferit de sine însuşi, fie că este vorba despre un rost care trebuie împlinit, fie despre o persoană pe care trebuie să o cunoască. Cu cât omul se uită mai mult pe sine însuşi dăruindu-se unei cauze pe care o slujeşte sau unet persoane pe care o iubeşte, cu atât este mai om şi cu atât se actualizează mai mult pe sine.

Conform logoterapiei, putem găsi sensul în viaţă pe trei căi diferite: (I) creând sau înfăptuind ceva; (2) experimentând ceva sau cunoscând pe cineva; (3) prin atitudinea pe care o avem în faţa unei suferinţe inevitabile.
Urmând cea de a doua cale, putem găsi sens în viaţă experimentând ceva - de pildă bunătatea, adevărul şi frumosul, admirând natura, bucurându-ne de cultură sau, nu în ultimul rând, cunoscând o altă fiinţă omenească în unicitatea ei, prin iubire.
SENSUL DRAGOSTEI

Dragostea este singurul mod în care putem cuprinde o altă fiinţă umană în nucleul cel mai lăuntric al personalităţii sale. Nimeni nu poate deveni pe deplin conştient de esenţa unei alte fiinţe omeneşti dacă nu o iubeşte. Dragostea ne face în stare să vedem trăsăturile şi caracteristicile esenţiale ale persoanei iubite;

SENSUL SUFERINŢEI

Nu trebuie să uităm niciodată că putem găsi un sens în viaţă chiar şi atunci când suntem confruntaţi cu o situaţie deznădăjduită, când avem de înfruntat o soartă pe care nu o mai putem schimba. Căci ceea ce contează atunci este să dăm dovadă de acel unic potenţial uman la cotele sale cele mai înalte, care constă în a transforma o tragedie personală într-un triumf, în a transforma o nenorocire într-o realizare omenească. Când nu mai putem schimba o situaţie - gândiţi-vă doar la o boală incurabilă, cum ar fi de pildă un cancer neoperabil - atunci suntem provocaţi să ne schimbam pe noi înşine.

suferinţa încetează să mai fie suferinţă din clipa în care îşi găseşte un sens, ca de pildă sensul sacrificiului.[ într-o conferinţă televizată (Africa de Sud, 1985), Frankl face următoarea afirmaţie: „Daţi-mi voie să vă confrunt cu o definiţie, întrucâtva stranie, a disperării. Disperarea poate fi pusă într-o formulă matematică: Disperarea = Suferinţă - Sens, adică disperarea este o suferinţă fără sens". De îndată ce omul găseşte un sens pentru suferinţa lui sau un sens pentru viaţa sa în pofida suferinţei, el devine capabil să o îndure şi nu ajunge la disperare."

Am scris si eu de mai multe ori despre Frankl, in mod pozitiv, in contrast cu teoriile lui Freud. Frankl a fost intr-un lagar de exterminare. El spune ca omul nu e conditionat automat de evenimentele din trecut sau prezent, pentru ca are vointa si poate alege intotdeauna cum sa se raporteze si sa reactioneze la orice eveniment. Si poate schimba oricand ceva. De exemplu Nicolae Steinhardt, desi se afla intr-o inchisoare comunista, el s-a simtit fericit.

-da asta am observat si eu marea diferenta intre Frankl cu logoterapia lui si Freud , Adler sau alti psihologi atei,materialisti...

Da, da ddescoperiurma lui Dumnezeu . Creatia sa.
Vezi cele puse de antiecumenism.

Frankl, aşadar, e psihanalist. A treia şcoală, a mia, dar ... psihanaliză, totuşi.
Păi ce ne facem? Întrucât ziceam (unii dintre noi) că psihanaliza e ceva rău... Cu obsedatul de Freud ca fondator, cu pulsaţiile inconştientului, cu imaginea grotescă a unei conştiinţe cât un vârf de iceberg (restul e dinamica inconştientului şi a subconştientului) etc.
Oare cum e de fapt?

Ipoteză: (ne)înţelegerea psihismului progresează puternic în secolul XX, patosul iraţional pentru primatul raţionalităţii păleşte, fiecare şcoală nouă aduce nuanţe cu implicaţii mari în viaţa lumii, scânteia devine făclie dar,
dar...
totuşi...
însă...
pe de altă parte...

Oare cu ce se ocupau asceţii în pustie?
Ipoteza mea preferată: cu psihanaliza, în cea mai mare parte a timpului. Mai exact luau contact cu furia şi frica, umanizîndu-le, conferindu-le un sens, rostuindu-le frumos - întru Domnul.
Cum vi se pare ipoteza?

Are cineva oarecare răspuns la întrebarea: câtă furie şi câtă frică este AZI în lume?
Ce credeţi? E vreo legătură între furie şi:
a) tristeţe
b) zgârie-nori
c) computer ultraperformant
d) amantlîc
e) obţinerea premiului Nobel
f) tăcere
g) performanţă sportivă
h) masturbaţie
i) anxietate şi atac de panică
j) morgă princiară
k) alcoolism
l) ortodoxism
m) fanatism
n) moarte
o) draci?

Dar între toate acestea şi frică?

Draga mea eu nu contrazic pe parintii de la Oasa si Parintii de la Oasa spun bine ce spun insa nu sunt bine intelesi de toti.
Il descoperi pe Dumnezeu in natura dar nu pentru ca Dumnezeu este in natura cu fiinta sa, ci pentru ca Dumnezeu fiind Creatorul creatiei sale, a pus in creatia Sa legile Sale dupa care exista toata natura. Citatul lui Cezar cu parintele din Sfantul Munte si floarea ce vorbeste de Dumnezeu este relevant si foarte frumos in acest sens.

Toata creatia canta si lauda pe Dumnezeu, o floare cand infloreste vorbeste despre Dumnezeu dar infloreste pentru ca Dumnezeu voieste si asa a voit, nu pentru ca Dumnezeu este in floarea aceea cu fiinta.
de aceea este impropriu sa spunem ca Dumnezeu este in natura caci putem intelege apoi aceasta in sens panteist.
existam pentru ca Dumnezeu voieste sa existam, pentru ca ne iubeste nespus. La fel si natura si tot ce ne inconjoara pentru ca iubindu-ne ne-a dat noua sa fim stapani pe ea. Toata natura prin insasi ciclul ei de viata canta pe Dumnezeu.

cele postate de antiecumesm explica foarte bine.

descoperirea lui Dumnezeu privind si intelege natura si vietatile este intradevar minunata, caci putem intelege ca totul a fost creat de Dumnezeu din dragoste pentru noi. Sf. Dimitrie al Rostovului in Alfavita duhovniceasca chiar spune asa: ca sa cunosti pe Dumnezeu va trebui sa incepi de la cele de jos spre cele de sus. intai sa cunosti natura si tot ce ne inconjoara, legile ce o guverneaza si pe noi insine . Si apoi vom ajunge si la cele de sus.

Iata:
"5. dar nimeni nu va putea cunoaste pe Dumnezeu daca nu se va cunoaste mai intai pe sine. si nici pe sine nu se va cunoaste cum se cuvine, daca nu va cunoaste mai intai de toate toata faptura si nu va intelege toate lucrurile, vazute si pricepute in lume.
Si astfel se va uni desavarsit in dragoste cu Dumnezeu.

6. Asadar, cine vrea sa il cunoasca intru adevar pe Domnul, sa se cunoasca pe sine si sa se uneasca dimpreuna cu El in dragoste, acela mai intai de toate trebuie sa cunoasca toata faptura vazuta si priceputa, ca sa aiba intelegerea tuturor lucrurile si a toata faptura: de la cine si pentru ce sunt toate, astfel incat nici un lucru sa nu-i fie tainuit si sa nu-i starneasca nedumerire; apoi sa se cunoasca pe sine si toata taina despre sine; apoi sa il cunoasca pe Dumnezeu si toate negraitele Lui binefaceri. astfel, omul ajunge intru desavarsita cunoastere de sine.
Caci se cuvine a cunoaste mai intai pe cele pamantesti, apoi cele ceresti; caci nu de la cele inalte trebuie a pogoram catre cele de jos, ci la cele de jos sa urcam catre cele de Sus.
de aceea Dumnezeu a asezat inaintea noastra toata faptura si toata randuiala acestei lumica pe o invatatura, sau ca pe o oglinda, ca, invatandu-ne,sa ne inaltam de la cele de jos catre cele inalte.
caci daca nu pricepem cele pamantesti, cum putem pricepe cele ceresti?

7. Din intelegere si cunoastere ia nastere credinta; din credinta - pazirea porucilor lui Dumnezeu; din pazirea poruncilor lui Dumnezeu se naste nadejdea in Dumnezeu; din nadejdea intru Dumnezeu - dragostea dumnezeiasca; cea care - prisosind treptat, duce la unirea treptata cu Dumnezeusi la plinirea Legii si a Proorocilor. (Matei 7:12,22,40)" Sf. Dimitrie al Rostovului

Deci Dumnezeu este pretutindenea, este prezent, si toata creatia Sa vorbeste despre Dumnezeu. Este prezent ca fiinta personala care vegheaza asupra creatiei Sale. iar creatia stie asta si canta si slaveste pe Dumnezeu.
de aceea floarea cand a fost rugata sa spuna ceva de Dumnezeu a inflorit - in citatul lui Cezar. A inflorit si astfel a spus : iata infloresc prin voia Domnului ca asa m-a creat El cu puterea Lui. Infloresc si mor si iar infloresc caci urmez legii pe care Dumnezeu a pus-o in mine. El m-a facut.

Cele trei zile ce le-am trait atunci cand L-am simtit pe Dumnezeu, toata natura si tot ce ma inconjura vorbeau de Dumnezeu. Frunzele ce frematau, copacii, si totul parca era magic. Atunci am inteles cu adevarat in simtirea mea, ca toate sunt din voia Domnului si toate sunt pentru ca ne iubeste. Dumnezeu ne iubeste nespus si astfel toate exista din iubire pentru noi.

exact. este important cum ne raportam noi la o anumita situatie pe care o traim. Ori fara Dumnezeu raportarea va fi intotdeauna gresita.

Energiile necreate:http://www.crestinortodox.ro/dogmati...ate-69078.html

"Grigorie Palama (1296-1359) face distinctie intre fiinta sau esenta divina, necreata, neschimbatoare, necuprinsa si negraita, si energiile divine ne¬create, adica lucrarile sau "iesirile" prin care Dumnezeu cel viu Se co¬munica, Se lasa a fi impartasit, Se manifesta si indumnezeieste. Ter¬menul indica atat actul de comunicare, cat si continutul ontologic al acestei comunicari. Este vorba de o participare ontologica la comuniunea divina.

Energiile iradiaza din fiinta divina neimpartasibila. Ele sunt unice, indivizibile, permanente si stabile. Suma energiilor nu echivaleaza cu substanta divina. Ele au suportul in insasi dumnezeire, dar sint ipostaziate, in sensul ca exista deodata cu Persoanele. Energiile nu constituie o persoana, nu au ipostasul lor propriu si nu exista independent. Energiile sunt contem¬plate intr-un ipostas si se manifesta printr-o persoana, dar nu sunt ele insele ipostas.

Invatatura despre energiile divine necreate constituie o caracteristica esentiala a Ortodoxiei si ea sta la temelia credintei in caracterul personal al lui Dumnezeu, in indumnezeirea omului si in transfigurarea creatiei. Spre deosebire de teologia catolica latina, care inclina spre substantialism, teologia ortodoxaintelege harul anume ca energie si lucrare dumnezeias¬ca, personala si necreata, prin care omul devine "partas al firii dumneze¬iesti" (II Petru 1, 4).

Dumnezeu nu trebuie sa fie confundat cu cele contemplate "in jurul Lui". Nu lucrarea se cunoaste din fiinta, ci fiinta se cunoaste din lucrare, nu ce este, ci doar ca este. Astfel, se poate spune: ca Dumnezeu este viata prin Sine si in Sine, dar si ca El este viata lumii, dupa lucrare. Insusirile lui Dumnezeu nu compun fiinta Sa, caci nici una din insu¬sirile Lui Dumnezeu nu este fiinta Sa.

Apoi, lucrarea creatoare si indumnezeitoare este supusa vointei. Caci Dumnezeu creeaza prin aceea ca vrea, nu prin aceea ca exista. Fapturile sunt venite la existenta "in urma Lui", adica ele sunt create, nu nascute sau purcese de la Dumnezeu, din fiinta Sa, din vesnicie.

Lucrarea sau iesirea in afara este ipostatica, personala, si apartine Sfintei Treimi. Aceasta nu inseamna ca lucreaza numai una dintre Persoane, ci cele trei Ipostasuri lucreaza unanim, dar fie¬care dupa modul sau propriu. Unul voieste si lucreaza ca Dumnezeu-Tatal, altul ca Fiul lui Dumnezeu, altul ca Duhul lui Dumnezeu. Sfintii Parinti folosesc diverse formule pentru a exprima aceasta lucrare trinitara: Chiril al Alexandriei spune ca orice dar vine de sus, "de la" Tatal, "prin" Fiul, "in" Duhul Sfant; dupa Grigorie Taumaturgul orice lucrare porneste "din" Tatal, trece "prin" Fiul, se desavarseste "in" Duhul ; Grigorie Pa¬lama preia o expresie traditionala : "de la" Tatal, "prin" Fiul, "in" Duhul Sfant."

http://www.crestinortodox.ro/sarbato...ate-68898.html

"Parintele Du*mitru Staniloae caracterizeaza doctrina rasariteana a Sfantului Grigorie Palama drept o "conceptie teologica abisala. Dumnezeu in fiinta e un adanc nepatruns, necomunicabil, neschimbabil, iar din acest adanc emana puteri si lucrari in care nu se scurge insasi fiinta ; aceste lucrari sunt ne*numarate precum si abisul fiintei este fara sfarsit, ele fiind altceva decat fiinta". Parintii greci au ramas permanent fideli conceptiei ca Dumnezeu ramane incognoscibil prin natura Sa si in fiinta Sa ; aceasta opinie a fost exprimata de parintii Capadocieni si de Sfantul Ioan Gura de Aur in Omi*liile sale. Urmand traditia rasariteana Sfantul Grigorie Palama zice : "Intr-adevar, ceea ce nu poate fi vazut de nimeni, fie acela Moise sau Pavel, cel ce s-a inaltat pana la al treilea cer, sau chiar mai presus de Pavel si invrednicit de starea si demnitatea ingereasca sau arhangheleasca - ce poate fi altceva decat fiinta lui Dumnezeu, care nu iese din sine, nu se manifesta si nu se poate vedea nicidecum de nimeni ?". Nici ingerii, deci, nu vad fiinta lui Dumnezeu. Daca in ceea ce constituie natura Lui, Dumnezeu este absolut inaccesibil, atunci cum vom fi dupa cuvantul Sfantului Petru : "Partasi la dumnezeiasca fire ?" (IIPetru I, 4). Sfantul Grigorie Palama afirma ca expresia "Partasi firii dumnezeiesti" are un caracter an*tinomic, care o inrudeste cu dogma Sfintei Treimi. Noi nu putem sa par*ticipam nici la firea si nici la ipostasurile Treimii si totusi suntem chemati sa participam la natura dumnezeiasca.

Sfantul Grigorie Palama - Natura si lucrarile lui Dumnezeu
"Natura dumnezeiasca, spune Palama, trebuie sa fie numita in ace*lasi timp neparticipabila si intr-un anume inteles participabila ; ajungem la impartasirea de natura lui Dumnezeu si, totusi, ea ramane cu totul inac*cesibila. Trebuie sa afirmam pe amandoua deodata si sa pastram antino*mia lor ca pe un criteriu al slavei". Palama nu este un inovator, ci sintetizeaza in formula sa dogmatica traditia insasi a Bisericii de Rasarit. Sfantul Vasile cel Mare afirmase : "Lucrarile lui Dumnezeu coboara la noi, dar fiinta Lui ramane neapropiata" si "Noi din lucrarile Lui spunem ca cunoastem pe Dumnezeul nostru, de fiinta nu pretindem ca ne putem apro*pia. Caci lucrarile Lui coboara la noi, dar fiinta Lui ramane inaccesibila" ". Dumnezeu s-a coborat la noi, facandu-Se om ca noi din prisosinta iubirii, bunatatii si milei Sale. "Venirea si asezarea Lui in noi, zice Palama, e urcarea noastra prin Revelatie la El. Dar ce se reveleaza si se arata ? Fiinta lui Dumnezeu ? Nici, pomeneala. Atunci harul si lucrarea Duhului este aceea prin care se arata si se asaza in cei vrednici Dumnezeu". Din Fiul nu se varsa ipostasul Duhului, ci harul dumnezeiesc care e necreat si ne*despartit de fiinta dumnezeiasca. Harul se impartaseste si poate fi va*zut in chip suprasensibil de cei vrednici, ca "slava lui Dumnezeu" sau "stralucirea naturii dumnezeiesti" pe care o experiaza numai sfintii. Ha*rul este lucrarea indumnezeitoare care, zice Palama, "se numeste si dum*nezeire si principiu al dumnezeirii si indumnezeire, dupa care se varsa, se da si se trimite cel ce e pretutindeni si statornicita durabil intr-o identi*tate nemiscata". Harul are mai presus de sine fiinta cea mai presus de orice impartasire si impartire."

In Dumnezeu exista deci trei lucruri : fiinta, lucrarea si ipostasurile dumnezeiesti.

Pentru Palama, Dumnezeu se manifesta in lume prin lucrarile Sale. Fiinta ramane dincolo de orice relatie, de orice impartasire, ascunsa in transcendenta absoluta. Toate numirile ce le dam lui Dumnezeu nu se refera la fiinta Lui care e mai presus de intelesul oricarui nume ci la lucrarile Lui care vin in lume : numirile "viata", "lumina", "intelepciune", "Dumnezeu", "fiinta dumnezeiasca" nu exprima ascunsul fiintei, ci puterile si lucrarile de viata nascatoare", "de fiinta facatoare", si de intelepciune datatoare", "indumnezeitoare", care coboara la noi. "E fara nume aceasta fiinta suprafiintiala, zice Palama, ca una ce e mai presus de orice nume. Chiar si numirile ce si le-a dat Domnul insusi : Eu sunt cel ce sunt, Dumnezeu, lumina, adevarul si viata, numiri pe care teologii le atribuie prin excelenta dumnezeirii celei mai presus de dumnezeire, si acestea sunt nume de lucrari".

Fiinta cea una si simpla este cu totul neimpartita pe cand lucrarile sunt multiple, necreate si impartite neimpartit in fiecare din noi. Dum*nezeu e deasupra acelor puteri, unitar si neimpartit precum sufletul e unul si simplu si necompus, neinmultindu-se si necompunandu-se din cauza puterilor ce sunt din el si ies din el, la fel si Dumnezeu. Simplitatea lui Dumnezeu nu sta in identitatea dintre fiinta si energiile Sale - dupa conceptia scolastica simplificatoare a lui Varlaam si Gregora - ci in faptul ca fiinta si energiile divine necreate apartin unui Dumnezeu personal, Dumnezeului viu al Bibliei. Persoana se ma*nifesta variat si in acelasi timp unitar, fiind o unitate indestructibila in baza fiintei ei - precum soarele daruieste fara sa se micsoreze, caldura si lumina celor ce se impartasesc de el.

Sfantul Dionisie Pseudo-Areopagitul a numit lucrarile "iesirile binefacatoare ale izvorului dumnezeiesc". Pentru Palama, energiile fac cunoscuta aratarea "in afara" (ad extra) a Treimii exprimand raportul lui "cu altceva", adica cu ceva ce nu este El insusi. "Si prin fiecare, zice Palama, voirea cea buna si dumnezeiasca cu privire la noi a Tatalui, a Fiului si a Sfantului Duh e lucrare si putere de viata si de intelepciune facatoare". Deci Tatal, Fiul si Sfantul Duh sunt ca Persoane in fiecare lucrare, ilustrand raporturile Sfintei Treimi cu creatia ; acesta este do*meniul "iconomiei", al lucrarii sau al daruirii dumnezeiesti. "Asadar, zice Palama, iesirile si lucrarile lui Dumnezeu sunt necreate, dar nici una din*tre ele nu este fiinta nici ipnstas" !''.

Da, binevenite citatele.

foarte important cuvantul "Dumnezeu creeaza prin aceea ca vrea, nu prin aceea ca exista."

este foarte lamuritor.