Atunci cum ramane cu rugaciunile dinainte de impartasanie care sunt foarte importante ,daca ne impartasim imediat?
E adevarat ca se poate si asa ,dar si rugaciunile sunt importante si recomandate de sfintii parinti.

Ca sa revenim la traditia ortodoxa autentica ar trebui sa avem trairea crestinilor de acum 2000 ani .Avem noi trairea aceea ?
Poate tu o ai dar altii nu si aceeia pot avea ceva neplaceri.
La parastasul de an al unui parinte de la o manastire un domn povestea ca stie pe cineva care se imparataseste des si care are tot felul de probleme .Pentru ca sufletul omului e o taina si nu stim daca e pregatit pentru o impartasanie deasa.Ai vazut ca un medicament nu poate fi luat in orice conditii ,cu atat mai mult impartasania.

Dar duhovnicul său ar trebui să știe dacă este pregătit sau nu. Este bine ca noi să dorim a ne împărtăși des și să ne și pregătim pentru întâlnirea cu Hristos, însă trebuie ca și duhovnicul să dorească același lucru și să ne cunoască starea sufletului.

Și mai este un aspect, apropo de cum se împărtășeau la început creștinii. Atunci se împărtășeau toți, formând o comunitate. Oamenii nu se limitau la a primi Sfânta Împărtășanie individual, căutând o comuniune doar cu Hristos; erau în comuniune și unii cu alții, pentru că Hristos era în comuniune cu toți. Acum noi mergem și ne întoarcem singuri de la biserică, ne împărtășim singuri, căutând o mântuire individuală sau dorind sănătatea proprie, sau să nu ne găsească moartea nepregătiți. Nu-L mai vedem pe Hristos în ceilalți, nu-i mai vedem pe ceilalți credincioși ca frați, nu ne cunoaștem nevoile, necazurile și bucuriile unii altora, nu ne ajutăm. Nu putem spune că Hristos este viu în noi, în comunitatea noastră, dacă ea nu este vie.

De aceea este bine să se revină la împărtășirea tuturor credincioșilor, pentru a renaște comunitatea și comuniunea. Chiar și așa, această comuniune nu va veni de la sine, ci din conștiința oamenilor că sunt, toți, parte a Trupului lui Hristos.

Și mai trebuie și un oarecare timp petrecut împreună, unii cu alții, în afara slujbelor, pentru a ne cunoaște.

Ca tot vorbim de impartasanie deasa, daca tot am dori sa ne impartasim des (sa zicem o data la 1-2-3 saptamani, dupa putinta fiecaruia), nu am putea sa ne si spovedim la fel de des? Asa nu cred ca ar mai fi o problema impartsaitul des.

... intr-o luna se aduna mai putine pacate decat intr-o zi?
 

De cugetăm cantitativ, mecaniscist, materialist, aşa am putea să credem, din păcate: că într-o zi se adună (altă exprimare materialistă, obiectualistă, de parcă păcatul ar fi o cantitate care se adună la alta, un obiect care se alătură altuia) mai multe păcate decât într-o lună.

Ei bine, cred că suntem de acord că se poate ca într-o zi să "se adune" mai multe şi, mai ales, mai crunte păcate decât într-o sută de ani! Cu siguranţă eu păcătuiesc într-o oră mai semnificativ decât gheron Iosif într-o viaţă!
Precum într-o clipă omul poate păcătui mai mult decât a păcătuit în mii de ani o omenire întreagă.

Dacă nu mă înşel, protopărinţii noştri nu au avut nevoie de o lună ca să păcătuiască (atât de semnificativ încât şi astăzi noi murim şi păcătuim, ba până şi Dumnezeu Cel Întrupat a murit - umilit, chinuit, batjocorit şi răstignit pentru ştergerea pricinei ăsteia).
Într-o singură clipă a intrat moartea în om; nu într-o lună! O muşcătură din neascultare nu durează o lună, ci o clipă.
Într-o clipită a păcătuit şi Iuda. Într-o clipă a păcătuit şi David. Într-o clipă, Pavel ş.a.m.d.

Păcatele nu se măsoară după intervalul de timp, nici după mulţime, nici după alte însuşiri materiale, obiectualiste, concrete.
Păcatul e un eveniment duhovnicesc, natura lui e spirituală. Aşadar se cere cugetat şi evaluat ca atare.

Lungimea o măsor cu (centi)metrul, greutatea o măsor cu (kilo)gramul, intensitatea curentului electric cu amperul. Dar păcatul nu are unităţi de măsură din lumea aceasta, nu depinde de secunde şi adunări, ci e cântărit cu măsurile din instrumentarul Veşniciei. Care e unul duhovnicesc.

Aşadar, răspunsul la întrebare este: depinde! Uneori da, uneori nu, deşi nu contează atât "numărul păcatelor" (expresia păcătuieşte prin concretismul intuitiv) cât gradul rupturii omului de Dumnezeu şi consecinţele acesteia. Pe care, cred, numai Dumnezeu le cunoaşte deplin.

Ne putem spovedi des, dar la mulţi enoriaşi doritori, cred că preotul ar fi foarte solicitat. După ce au împlinit copilaşii mei 7 ani, obişnuiţi şi dorindu-şi să se împărtăşească săptămânal, i-am trimis să se spovedească. La un moment dat, după mai multe spovedanii săptămânale, părintele le-a permis să se spovedească mai rar şi să se impărtăşească de câteva ori, după o singură spovedanie. Primesc şi un canon, după puterile lor. Dar şi ispitele se înmulţesc. La adulţi, cred că aspectele devin şi mai complicate.
Doamne ajută!

Bineînţeles că poţi să te spovedeşti cât de des doreşti, nu e o normă, nu e o reţetă unică pentru toate sufletele. Însă a te împărtăşi ţine şi de hotărârea duhovnicului, dar mai ales şi de voinţa şi dorinţa noastră de a mulţumi lui Dumnezeu pentru toate. Şi cum Îi mulţumim noi? Printr-un simplu amin când preotul spune "luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu...beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu"? Nu! Ci pregătindu-mă temeinic, zi de de zi, adică prin felul cum îmi trăiesc viaţa. Nu militez pentru o împărtăşire deasă, dar iresposabilă cum unii greşit au înţeles, ci tocmai pentru a trăi Liturghia şi în afara bisericii, pentru a face din Liturghie un mod de viaţă şi nu doar un simplu ritual.

Asta spueam şi eu, care mai sensul rugăciunilor înainte de împărtăşire care nu fac altceva decât să te transpună într-o stare de pocăinţă (de a cere iertare de păcatele făcute), de nevrednicie în a primi Trupul şi Sângele lui Hristos. Asta nu înseamnă că minimalizăm Taina spovedaniei sau că o excludem cum greşit s-a înţeles. Apoi mai sunt şi restul rugăciunilor zilnice (de dimineaţa şi seara) în care cerem iertare de păcate. Aşa cum au fost ele interpretate reiese că nu are sens să le mai spunem.

Ai dreptate, nu avem acea trăire. Dar nu o putem avea? De ce nu o avem? Pentru că noi am pierdut acea conştiinţă a comuniunii, noi nu ne mai vedem ca parte din Trup, trăim individualist.

Să nu uităm că creştinii primelor veacuri au fost şi ei oameni ca şi noi cu păcate, şi în acele vremuri erau ispite, poate mai mari ca acum, dar nouă ne place să credem că trăim vremuri grele pentru a ne motiva starea. Păi nu vrea divolul să ne dezbine? Cu atât mai mult ar trebui să ne străduim să fim uniţi cu şi prin Hristos.

Ai dreptate, nu există o reţetă unică, nu am spus că e greşit ceva, nu am negat nimic, ci doar am adus în discuţie şi acest alt mod de viaţă, autentic.

Probabil ai citit doar ultimul mesaj sau legi impartasirea mai deasa de nespovedire. Eu am scris de impartasirea fara spovedire, citeste te rog mesajele de pe topic. Discutiile despre imparatsirea deasa sau rara au fost de-a lungul istoriri, dar impartasirea fara spovedanie inainte e sustinuta doar de Par. Schmemann dupa care s-a luat Par. Pruteanu. Eu despre aceasta scriu.
P.S. nu e dupa cum cred eu sunt cum crede el, asta e la protestanti, e dupa cum spune Biserica.