A, Topcat, in cazul in care copilul acela a ajuns in rai, prin mila lui Dumnezeu, sigur se roaga pentru parintii lui, sa ii lumineze Domnul sa nu mai huleasca si sa ajunga si ei sa ii fie alaturi in rai... :108:

Si daca e in iad? :66:
Mila are slabe legaturi cu moralitatea. Iti dai seama cum ar functiona o instanta judecatoreasca ce s-ar baza pe mila?

Daca e in iad, fac parintii pocainta si il pot scoate si pe el de acolo....
Ei, ai vazut deja ca judecatile lui Dumnezeu nu sunt aceleasi cu ale oamenilor. Slava Domnului ca are mila de noi!

Si daca nu fac, sta foarte bine in iad, nu?

:102:
Persisti in acelasi subiect. Nici nu vrei sa intelegi nimic, nici nu lasi sa ti se descopere ceva. Are grija Dumnezeu sa le dea semne parintilor... Dar ce te faci daca ei sunt si orbi, si surzi?
Sa deie Domnul ca toti parintii sa isi invete copiii sa Il iubeasca pe Dumnezeu si sa faca fapte bune!

Il acuzi pe topcat ca nu intelege nimic, dar tu dai niste raspunsuri necoerente.

Pai da, ce te faci? :7:

Ai si tu dreptate... Mai rau il smintesc. Dar asa ce ne-am invatat cu totii sa luam mura in gura de la altul... Crezi ca daca as putea sa ii explic eu ce vrea el sa stie, ar crede?

Să observăm câteva lucruri:
-instanţele omeneşti nu dau sentinţe pentru veşnicie (şi nici măcar "închisoare pe viaţă" nu ar trebui să dea, ci aşa cum este logic mai corect în SUA, sentinţe cu o durată în ani ce poate depăşi cu mult durata medie de viaţă). Acest lucru e una din deosebirile justiţiei temporale de justiţia divină.
-după moarte, sufletul "mort" adică sufletul care există "fizic" dar este rupt de principiul său care e Dumnezeu nu mai poate acumula merit. Noi nu putem acumula merit decât în timpul vieţii. În starea sufletului în care ne găseşte moartea, adică în starea în care el se desparte de trup, în aceea vom trăi veci de veci. Acest lucru se explică prin faptul că dincolo nu mai există timp sau cel puţin nu în felul în care pe pământ există timp (ca "axă" care are un trecut, un prezent şi un viitor). Acesta este adevăratul motiv pentru care păcatul omului poate fi iertat atâta vreme cât trăieşte în trup, pe când păcatul îngerului căzut nu poate fi iertat: alegerile noastre sunt "în timp", pe când alegerile aceluia sunt definitive. Noi păcătuim "acum" şi pentru noi există un "mâine", dar acela păcătuieşte în perspectiva veciei, căci acolo nu există nici "acum", nici "mâine".

Prin urmare, avem destul timp, şi anume o viaţă întreagă (DAR NU MAI MULT), ca să ne împăcăm cu Dumnezeu. Când acest timp de probă care este viaţa în trup se va termina, nimic nu se va mai putea schimba în starea sufletului nostru. Acest timp, din persepectiva eternităţii, ni se va părea tot mai îndepărtat şi mai mic, până ce va fi ca un punct. Aşa cum şinele de cale ferată par să se apropie celui care le priveşte în perspectivă până la a se uni, aşa vom vedea noi apropiate momentul naşterii şi morţii noastre. Cei drepţi, ca şi păcătoşii îndreptaţi asemenea tâlharului din dreapta, vor spune: "mare este Dumnezeu, dacă pentru atât de puţin efort şi aşa mică lucrare mi-a dăruit o asemenea fericire îndelungată !" Iar cei care vor muri în păcat, precum tâlharul impenitent, vor spune: "Cât de tâmpit am putut să fiu, ca să arunc o fericire veşnică pentru "binele" unui timp care mi se părea atunci îndelungat !"

Pai tocmai asta e problema imoralitatii, ca pentru nimic se da o sentinta infinita (si vorbesc de ambele, iad si rai).