A fost un om care se numea avva Pamvo si despre acesta se povesteste ca trei ani a petrecut rugandu-se la Dumnezeu si zicand : sa nu ma slavesti pe pamant ! Si atat l-a slavit Dumnezeu incat nu putea cineva sa se uite in fata lui, de slava care o avea.

Se spunea despre avva Pamvo, ca niciodata nu zambea a rade fata lui. Deci intr-una din zile, vrand dracii sa-l faca sa rada, au legat de un lemn o pana si o purtau facand galagie si zicand : Alli ! Alli ! Si vazandu-i avva Pamvo a ras : iar dracii au inceput a juca, zicand : ha ! Ha ! Pamvo a ras. Iar el raspunzind, a zis lor : nu am ras, ci mi-am facut ras de neputinta voastra, ca atatia fiind, purtati o pana.

A zis avva Pafnutie : calatorind pe o cale, mi s-a intamplat de am ratacit din pricina negurii si m-am aflat aproape de sat. Si am vazut pe unii ca se impreunau fara rusine. Asa am stat, rugandu-ma pentru pacatele mele. Si iata, ingerul a venit, avand sabie si mi-a zis : Pafnutie, toti cei ce judeca pe fratii lor, de aceasta sabie vor pieri; iar tu pentru ca nu ai judecat, ci te-ai smerit inaintea lui Dumnezeu, ca si cum tu ai facut pacatul, pentru aceasta numele tau s-a scris in Cartea celor vii.

"Pafnutie, toti cei ce judeca pe fratii lor, de aceasta sabie vor pieri; iar tu pentru ca nu ai judecat, ci te-ai smerit inaintea lui Dumnezeu, ca si cum tu ai facut pacatul, pentru aceasta numele tau s-a scris in Cartea celor vii. "

Daca astfel este cu cei ce judeca pe aproapele , atunci de ce ni se mai zice sa atragem atentia aproapelui cand greseste? Care e calea de mijloc?

Nu ai cum sa nu vezi greseala aproapelui. Daca cineva fura in fata ochilor tai, nu poti sa-ti acoperi ochii si sa iti repeti "nu a furat, nu a furat, nu a furat..." pana iti dispare gandul. :)
Judecata e cu totul alt lucru. Inseamna sa-l judeci pentru ce a facut.

Oamenii sporiti, cand vad ca un frate de-al lor cade in pacat, plang pentru pacatul aceluia ca si cum ar fi al lor. Sau isi aduc aminte ca si ei au facut acel pacat, intr-o masura sau alta (cu fapta, cu gandul). Isi poarta sarcinile unul altuia.... In situatia asta poate fi si mustrarea o cale.

Depinde de la caz la caz, trebuie fiecare sa se cerceteze pe sine. Ma gandesc daca nu cumva mustrarea mea ar fi de fapt o exteriorizare a judecatii, a dusmaniei care arde mocnit in mine. Si atunci ar fi mai de folos o rugaciune in taina.

Am observat un lucru - cand vezi un prieten foarte apropiat, la care tii foarte mult, ca este ispitit sau ca greseste, il poti mustra fara sa-l tulburi si chiar fara sa te tulburi pe tine, fara sa-l judeci. Ii spui cu blandete, te rogi pentru el.... La cei care nu ne sunt apropiati e mai greu. Asta e masura noastra, nu trebuie sa ramanem aici. Dragostea adevarata nu este partinitoare.

Dar care e atunci limita intre a observa doar faptele celuilalt,si a judeca?
Si care e limita intre a atrage atentia celuilalt,sau a il judeca?Si mai ales cine judeca ca am facut intr-un fel sau altul?Noi insine?Caci ,iata,aici ingerul e cel care vine cu sabia pregatita...

Cand acuzi , deja judeci ! Celelalte " judeca-le " singur . . .!:58:

Pai cand observi o fapta nu prea ai de ales... daca o vezi sau daca auzi de ea ai si observat-o. Dar vine aghiuta imediat cu gand de judecata, gand care nu trebuie primit. Il alungam cu rugaciunea..
Lucrurile acestea se discuta si cu duhovnicul. Daca ai mustrat pe cineva odata si te-ai mahnit dupa aceea, nestiind daca a fost bine sau nu, ii spui si duhovnicului, caci el isi va da mai bine seama de natura gandului.
Mustrarea facuta cu "duhul blandetelor", cum ne spune Apostolul, este a celor sporiti. Iti iubesti atat de mult aproapele, incat te temi pentru el, sa nu cada in ispita, sa nu se departeze de tot de la Hristos, si il tragi de maneca. Mai mult nu stiu ce sa zic, caci imi este straina starea aceasta.

Daca ne-am ruga mai mult, ne-am putea si cerceta mai mult. Avand rugaciunea mereu pe buze sau in gand, atunci cand faci o fapta necugetata, chiar daca in exterior nu pare nimic rau, in interior vei simti o tulburare, caci asa se indeparteaza dulceata rugaciunii.