Cel mai mare pacat este a se crede omul bun, fara a'L cunoaste pe Dumnezeu si fara a dobandi harul Sau. Cand omul se crede bun, in pofida faptului ca niciodata el nu L'a intalnit pe Dumnezeu personal, in rugaciune, atunci el este foarte departe de Domnul.

A nu crede in Bunul Dumnezeu este dupa mine cel mai mare pacat.

Toate pacatele sunt grave,caci decurg unele din altele.Dar o radacina a pacatelor mi se pare a fi mandria. Ea a fost si pacatul originar prin care lucifer a cazut din ceruri.Si prin contrariul sau,smerenia,Maica Domnului a primit pentru sine,si pentru tot nemaul omenesc,vestea cea buna.

Asa este ,mandria e cel mai mare pacat.De acolo incep toate rautatile noastre.

Hai să vă mai spun unul și mai mare:Să nu ai nădejde în Tatăl, și în Maica Noastră, în Frate, în prieten, în Dumnezeu ci să preferi să te ascunzi de frică, cu păcat cu tot, în budă, în loc să ieși la Lumină, nu oricum ci cu smerenie ca să-ți pară rău împreună cu Iisus că iată că recunoști carevasăzică cum că ai fost ca o bestie și nu ai ascultat la vreme ;i nu ai crezut în Cuvântul lui Dumnezeu... la modul cinstit... ci cu tot felul de copleșeli


Adică iată ce realizare: să ai omideia fanatastică și „demnitatea” să crezi că-i mai bine să nu crezi că Ei sunt familia ta... ci că familia ta cea „bună de tot” e turma aia de purcelași și de puiuți de iepâraș coconaș și pui de vipviperă și de pui de pui muțați și încornițați... așa ca i-s-pionierii și șoimușii ce cred așa ca părinții lor că ei au fapte... fapte... fapte mărețe...

Păi nu omul nou cu fire veche trebuia implementat... ci credința noastă întru Hristos!!!


El „știe”... „cunoaște” că cică are fapte... și ca atare e vrednic tovărășelul creștin... și ortodox pe deasupra.
Adică e ceva, ceva nimic, ceva gunoi, un nimic care este... ceva!
ceva cu fapte mari...
bune de tot... circu... adică de tot râsu... adică știe să mânce, poate să doarmă și se răzbunnă curvind și înjurând și fumând... așa fapte să tot ai... Pat, mâncare, plimbare și multă nălucifariferizare cu trădare... Cum ai trădat cum te-ai îngâmfat că ai putut... ai putut să te razbubuni...

Smerenia adevarata nu are cum sa duca la deznadejde.
Daca vorbim de deznadejdea fata de propriile noastre neputinte,atunci suntem in plina smerenie,e de fapt esenta smereniei.Dar daca vorbim de deznadejdea fata de dumnezeu,nu suntem smeriti cu adevarat,caci deznadejdea fata de noi insine,ar trebui sa ne aratae ca unic liman pe insusi Dumnezeu