|
MAMA
de Vasile Militaru ... A venit aseară mama, din sătucu-i de departe, Să mai vadă pe fecioru-i, astăzi “domn cu multă carte”! A bătut sfios la ușă, grabnic i-am ieșit în prag; Ni s-a umezit privirea de iubire și de drag; Sărutându-i mâna dreaptă, ea m-a strâns la piept, duioasă, Si-ntrebând-o câte toate, am intrat apoi în casă. Inăuntrul casei mele, -câtă brumă-am adunat, Dă prilej bietei bătrâne să se creadă-ntr-un palat: Nu-ndrăzneste nici să intre, cu opincile-n picioare, Si cu multă grijă calcă doar pe-alături de covoare. Eu o-ndemn să nu ia seamă si să calce drept, în lege, Ca doar e la fii-su-n casă, nu e-n casa vreunui rege, Si de-abia o fac să sadă pe-un divan cu scoarță nouă… -”Mi-era dor de tine, maică…Ti-am adus vreo zece ouă, Nițel unt, iar colea-n traistă niște nuci, vreo două sute…” Și, cu ochii plini de lacrimi, prinde iar să mă sărute: -”Poate mor, că sunt bătrână si-a prins dorul să mă-ndrume Să mai vad o dată, maică, ce mi-e azi mai drag pe lume! Caierul mi-i pe sfârsite… mâine poate-și curmă firul Si-ntre patru blăni de scânduri să mă cheme cimitirul… Jale mi-e de voi, mămucă, dar visez, chiar și deșteaptă, Cum, pe-o margine de groapă, bietul taică-tu m-așteaptă… Tu, odorul mamii, în urmă să te-aduni cu frații-acasă Si să-mparți agoniseala de pe urma lui rămasă: Lui Codin să-i dai pământul de la moară și cu via; Vaca și-un pogon de luncă, maică, să le ia Maria; Lui Mitruș să-i dai zăvoiul de răchiți dintre pâraie; Carul, boii și cu plugul să le dai lui Nicolae, Iară tu, ca mai cu stare decât frații ziși pe nume, Să iei casa-n care ție ți-a fost dat să vii pe lume… Când și când, în miezul verii sau de Paști, să vadă satul Cum îmi vine ca-n toții anii, la căsuța mea băiatul Și-având tihnă și odihnă, la venire sau plecare, S-aprinzi și la groapa maichii câte-un pai de lumânare!… A tăcut apoi bătrâna si-a plâns mult, cu lacrimi grele, Ce curgându-i lin în poală, se-ntâlneau cu ale mele. |
Pe aer testamentul cu buzele mi-l scriu,
cat inca nu-s in coma,cat inca mi-este bine, doresc sa se imparta intre copii si tine, intreaga amintire de cand eram om viu. Averii mele brute mai grabnic dati-i foc, vedeti ca-i infectata de-un fel de gust al ciumii, dupa sfarsitul nostru vine sfarsitul lumii, noi,patimit,poetul de moarte si noroc. Mai scriu aici ca banii gasiti prin buzunare sa-i ingropati cu mine ca semn ca ii detest si ca un ultim,tragic,orgolios protest al celui care suntem in locul de uitare sa m-asezati in groapa cu spatele spre est, cu tot pamantu-n fata,cu lumea in spinare. Adrian Paunescu |
E totul rânduit să se întâmple,
Cum să trăiești frumos fără iubire, Cum să visezi, să umbli, ori să zbori, Cum să cuprinzi neliniștea din zori Și pacea din amurg dintr-o privire? Cum să înoți prin mările de flori, Cum să te bucuri de întreaga fire Și viața ta să-și afle împlinire Fără minunea care dă fiori? E totul rânduit să se întâmple - Cu simplitatea unei adieri - Când de lumină sufletul se umple, Dar dacă-n schimbul sterpei mângâieri Ghețarii urii se ivesc la tâmple, Nu-ți vei afla iertarea nicăieri. George Țărnea |
mai nou am facut o pasiune pt Arghezi :)
Pacatul-Tudor Arghezi
Pacatul Pomul pe care Domnul îl oprise Facea de toate, si caise, Smochine, chitre, pere moi si prune, Cari de cari mai grase si mai bune, Castan cu fel de fel de craci, Cu flori, miresme si murmure. Caci În Paradis se îmbinau deodata Tot bunatati din lumea toata. Sa nu te-ndemne gândul: „Ia si papa!”. Sa nu îti lase gura apa Si sa mai tii porunca minte A sfântului si bunului Parinte? Înger sa fii, si tot si-ar fi dat brânci Inima – vai – sa rupi si sa manânci, Necum sa fii baiat si fata, La pomul care da si ciocolata. Ei se uitau la poame, iar pe Copac se-ncolacise ispititorul sarpe Si ochii lui de mâta, aurii, Îi împingeau sa guste pe copii, Care dadeau copacului târcoale, Macar din portocale; Ca se cojesc, mai mare dragul, Nejerpelite cu briceagul. Ce-or fi mâncat, ce nu vor fi mâncat, Destul ca au cazut în greu pacat. Ba de abia atunci, mi se pare, Li s-a deschis mai bine pofta de mâncare Si-au învatat la Raiul din padure De-abia sa sara legea si sa fure. |
Tot Arghezi
Nehotărâre
Imi voi ucide timpul si visurile, deci. Cirpi voi pe ntuneric mantaua vietii mele. Drept multumire sti voi ca cerurile reci Vor strecura prin gauri lumina unei stele. Sa las s o umple cerul cu vastul lui tezaur? Invesmantat domneste, sa trec cu giulgiul rupt; Pe coate cu luceferi, spoit pe piept cu aur Si tatuat cu fulger, sa nu nving? sa nu lupt? Sa bat noroiul vremii, cu ochii nchisi. Hlamida Sa mi scoata n drum nerozii, rinjiti, din circiumi beti. Ca fluturii, ce rabda sa i poarte n praf omida, Sa rabd si eu in mine, povara, doua vieti? Un om, trudit si acela, imi va deschide miine Mormintul pomenirii cu mina i preacurata, Ca sa ma fringa n soare, schimbat prin moarte n piine, Si fratilor din urma, soptind sa ma imparta. Dar ziua care trece si ma raneste n treacat, Imi umileste cirja si mi incovoaie crinii, Si inima urmeaza s atirne ca un lacat Cu cheile pierdute, la portile luminii. De ce nu pot sa nu stiu, de ce nu pot sa n aud In ce sta rostul zilei si pretul de a ti o trece? Deschide mi te, suflet, prin sapte ochi de flaut, Si cintecul si viata si moartea sa le nece. |
Citat:
|
fara doar si poate,aceasta este preferata mea!
Duhovniceasca
Tudor Arghezi (1880-1967) Ce noapte groasa, ce noapte grea! A batut in fundul lumii cineva. E cineva sau, poate, mi se pare. Cine umbla fara lumina, Fara luna, fara lumanare Si s-a lovit de pomii din gradina? Cine calca fara somn, fara zgomot, fara pas Ca un suflet de pripas? Cine-i acolo? Raspunde! De unde vii si ai intrat pe unde? Tu esti, mama? Mi-e frica, Mama buna, mama mica! Ti s-a urat in pamant. Toti nu mai sunt. Toti au plecat, de cand ai plecat. Toti s-au culcat, ca tine, toti au innoptat. Toti au murit de tot. Si Grivei s-a invartit in bot Si a cazut. S-au starpit cucuruzii, S-au uscat busuiocul si duzii, Au zburat din streasina lunii, Si s-au pierdut randunelele, lastunii. Stiubele-s pustii, Plopii-s caramizii, S-au povarnit peretii. A putrezit ograda ... Ei! cine strabatu livada Si cine s-a oprit? Ce vrei? Cine esti, De vii mut si nevazut ca-n povesti? Aici nu mai sta nimeni De douazeci de ani ... Eu sunt risipit prin spini si bolovani ... Au murit si numarul din poarta Si clopotul si lacatul si cheia. S-ar putea sa fie Cine-stie-Cine ... Care n-a mai fost si care vine Si se uita prin intuneric la mine Si-mi vede cugetele toate. Ei! Cine-i acolo-n haine-ntunecate? Cine scobeste zidul cu carnea lui, Cu degetul lui ca un cui, De raspunde-n ranile mele? Cine-i pribeag si ostenit la usa? Mi-e limba aspra ca de cenusa, Nu mai pot duce. Mi-e sete. Deschide, vecine. Uite sange, uite slava. Uite mana, uite otrava. Am fugit de pe Cruce. Ia-ma-n brate si ascunde-ma bine. |
Citat:
Nu cred ca ne ajunge doar o singura viata sa stam printre cei dragi. |
Citat:
|
Când n-or fi cifre și figuri
cheile-oricăror creaturi, când cei ce cântă și-ar iubi mai mult ca înțelepții-or ști, când lumea se va-ntoarce-n lume și-n viața liberă anume, când prin lumini și umbre toate se vor reface-n claritate și când legende și poeme istoria lumii-or să se cheme, atunci la tainica strigare ființa-ntoarsă o să zboare. (Novalis) |
Strigarea numelui
"Eu i-am aratat ei o piatra verde si am rugat-o sa nu plece. Eu i-am aratat ei un cal cu sapte sei si i-am spus: nu pleca! I-am aratat o piatra zemoasa si i-am spus: Mananc-o si nu pleca, nu pleca! Pe fiul tatalui meu i l-am aratat ei. I-am spus: uite ce tata frumos am! Ramai si nu pleca! I-am aratat un trifoi cu patru capre; o inima cu doua trupuri; o pasare care zbura inlauntrul oului si i-am spus: nu pleca tu de la mine! Dar ea a plecat pentru ca incepuse sa plece. Am strigat dupa ea: Spune-mi macar cum te cheama, daca pleci, spune-mi macar cum te cheama! Ea si-a intors numai atata chipul cat sa-i fie profil peste umar, si-a spus ceva din care am auzit daca am auzit... mie singuratecului mi s-a parut ca mi-a zis: A venit toamna, e timpul ca indragostitii sa stie numele iubitelor lor- dupa cum frunzele cand soarele le bate banuiesc ca au umbra...! Cred ca umbra era cuvantul pe care l-am deslusit, inainte de a pleca Umbra. Iubita mea. Iubita frunzelor..." Nichita Stanescu |
Visam că mă visam pe câmp cu doi prieteni din copilărie și cu iubita mea care era cu noi deși nu se vedea
grupuri de tineri agresivi săpau Treceam pe lângă ei unul a nimerit cu sapa statuia unei antice femei aflată pe sub bulgări era cât el de mare făcută din lemn putred avea un cap de șoim care se răsucea pe gât „ce faci cu ea” l-am întrebat mi-a dat-o mie am pornit la drum purtând la subțioară statuia de lemn putred „nu știți în ce județ este Piteștiul” m-a întrebat un călător „în Argeș” i-am răspuns toți trei odată (iubita mea era cu noi dar nu se auzea) omul acela călător ne-a mulțumit „eu merg la Vidra” ne-a comunicat visul din vis în care nu visam Nu-i mai vedeam pe săpători iar omul-călător zbura deasupra noastră spre comuna unde avea să se petreacă nunta de la Cana Pe drum făceam un fel de happening mergeam în șir ținându-ne de mână ca Orbii lui Bruegel atâta doar că noi aveam ochii legați cu feșe albe (Resturi diurne Imaginea văzută astă-seară la TV un fel de marș cel mai frumos din toate) treceam prin sate „e aproape” anunțam La capete de uliți vedeam din când în când pe cineva care părea că ne așteaptă făcea și semne de salut striga cu palmele la gură „bine ați venit” „E fiul doctorului de la Cana” îmi spuneam „poate că e și nunta lui poate și el e doctor” îl salutam cu mâna ridicată (la subțioară țineam strâns statuia) eram la nuntă Mirii se schimbaseră Erau tot ei dar alții (pe mirele cel nou îl cunoșteam eram prieteni din copilărie se însura pentru a doua oară cu prima lui nevastă doctorul-fiu era copilul lor) Mirii dintâi pieriseră cu totul se preschimbaseră în mirii de acum iar omul-călător zburase către Vidra mai rămăseseră la masă doar copilul-doctor plus câțiva nuntași mâncau dintr-un platou de sticlă pești mărunți firește n-am mâncat nimic A fost adus un pește viu m-au invitat să iau firește că am refuzat Le-am adresat celor în drept cuvintele ce se cuvin apoi m-am ridicat și am plecat Nuntașii nu duceau lipsa de vin la nunta de la Cana visam că mă visam pe câmp Aveam la subțioară statuia de lemn putred Iubita mea era cu mine deși nu se vedea. (Gellu Naum - Nunta) |
nu-i dorul meu, dar mi-a plăcut poezia
|
Frumoasa poezie! Cred ca asta isi doreste oricine!
|
Libertate
M-ai lăsat să aleg să Te slăvesc să Te ignor să Te jertfesc un timp așa întreg M-ai lăsat să cred că nu Te văd strivit, în chip de lut apoi M-ai lăsat să Te ating și chiar să Te sărut Totuși Mă ierți mereu și-Mi dăruiești iubire cât pentru toți strămoșii deși cândva în urma mea cântaseră cocoșii... |
Rugăciune - Nicolae Mirean
Doamne iartă-mi răutatea Din cuvinte și gândire, Din trăirea egoistă Și părerile de sine. Dă-mi putere'n simțământul Tainic și duhovnicesc, Dă-mi smerenie profundă, Mai deplin și mai firesc. Să trăiesc viața-n credință, Tot mai vie mai curată, Mai firească și mai sfântă Și cât mai nevinovată. Dămi adâncă cercetare Să cunosc răul din mine. Dă-mi să scap de judecare În păcatele străine. Dă-mi cuvânt ce poartă milă Și iubire'adevărtă, Dă-mi să simt în orice semen Suferința ce o poartă. Dă-mi să plâng cu cel ce plânge, Și să-i dau –întru credință- Și cămașa de pe mine, Să-l mângâi în suferință. Dămi iubirea Ta divină Pentru țară și popor Să mă pot ruga cu lacrimi Scumpule Mântuitor. Dămi să plâng în rugăciune Pentru oamenii curați, Plini de lipsuri și necazuri Și la bănci îndatorați. Pentru cei bătrâni și singuri Ce n-au bani nici pentru pâine, Și au datorii la apă, La căldură și la Tine. Pentru pruncii ce vin Doamne, Azi pe lumea suferinței În familii fără viața Și virtuțile credinței. Pentru preoți și biserici, Pentru'nalta ierarhie, Spre-a nu despărți credința De lumina veșniciei. Dă-ne Doamne tuturora Înțelegerea credinței În care-au trăit străbunii Și folosul suferinței. |
Citat:
|
Radu Gyr - Ne vom intoarce intr-o zi
Ne vom intoarce intr-o zi, Ne vom intoarce neaparat. Vor fi apusuri aurii, Cum au mai fost cand am plecat. Ne vom intoarce neaparat, Cum apele se-ntorc din nori Sau cum se-ntoarce, tremurat, Pierdutul cantec, pe viori. Ne vom intoarce intr-o zi... Si cei de azi cu pasii grei Nu ne-or vedea, nu ne-or simti Cum vom patrunde-ncet in ei. Ne vom intoarce ca un fum, Usori, tinandu-ne de mani, Toti cei de ieri in cei de-acum, Cum trec fantanile-n fantani. Cei vechi ne-om strecura, tiptil, in toate dragostele noi Si-n cantecul pe care si-l Vor spune altii, dupa noi. In zambetul ce va miji Si-n orice geamat viitor, Tot noi vom sta, tot noi vom fi, Ca o samanta-n taina lor. Noi, cei pierduti, re-ntorsi din zari, Cu vechiul nostru duh fecund, Ne-napoiem si-n disperari, Si-n rani ce-n piepturi se ascund. Si-n lacrimi ori in mangaieri, Tot noi vom curge, zi de zi, in tot ce maine, ca si ieri, Va sangera sau va iubi. |
O,omule...-Sf.Ioan Iacob Hozevitul O, om ce mari raspunderi ai De tot ce faci pe lume, De tot ce spui in scris sau grai, De pilda ce la altii dai, Caci ea mereu, spre iad, sau rai, Pe multi o sa-i indrume. Ce grija trebuie sa pui In viata ta, in toata, Caci gandul care-l scrii sau spui, S-a dus, in veci nu-l mai aduni Si vei culege roada lui, Ori viu, ori mort, odata. Ai spus o vorba, vorba ta, Mergand din gura-n gura, Va n-veseli sau va-ntista Va curati sau va -ntina, Rodind samanta pusa-n ea De dragoste sau ura. Scrii un cuvant: cuvantul scris, Ramane-n urma drum deschis Spre ocara sau slava. Ai spus un cantec, Versul tau, ramane dupa tine, Indemn spre bine, sau spre rau, Spre curatie , sau desfrau, Lasand in inimi rodul sau, De har sau de rusine. Arati o cale, Calea ta In urma ta nu piere, E calea buna, sau e rea Va prabusi, sau va-ntina, Vor merge suflete pe ea, La pace, sau durere. Traiesti o viata, viata ta E una, numai una Oricum ar fi, tu nu uita, Cum ti-o traiesti, vei castiga Ori fericire pe vecie, Ori chin pe totdeauna. O, om ce mari raspunderi ai! Tu vei pleca din lume, Dar ce ai spus prin scris, sau grai, Sau lasi, prin pilda care-o dai, Pe, multi, pe multi, spre iad sau rai, Mereu o sa-i indrume. Daci nu uita : Fii credincios! Cu grija si cu teama Sa lasi in inimi luminos Un semn, un gand, un drum frumos, Caci pentru toate, ‘nendoios, Odata, vei da seama. Amin |
Ma-nchid in ruga cea de seara, Sa vina ingerii cu alaute, In inima sa se pogoare, Sa alunge grijile de multe. Chimval rasunator cuvantul, Fa sa aduca alinare, Sa mangaie durerea lumii Corvoada ei de intamplare. Si serafimi ingenuchiati Iti cer milostivire Doamne Se cearta fratii, intre frati, Tu pune flori de impacare. Mironositele femei, Aprind iar candela iubirii, Din ratacirea de idei Sa infloresca iarasi crinii. Toti sfintii strajuiesc altare, Iar flacara se inteteste, Sa arda reaua intamplare Si gandul care pribegeste. Intr-un buchet de rugi aprinse Coboara cerul pe pamant, Furtuna iar se potoleste, Iar ploile... tacute plang. Camelia Cristea |
Nichita
Du-mă fericire în sus,
Izbește-mi tâmpla de stele, pana cand, Lumea mea prelungă și în nesfârșire, Se face coloană sau altceva Mult mai înalt și mult mai curând. |
Citat:
|
Vasul de lut
Dormind eu, am visat:
eram un vas de lut frumos lucrat... dar am căzut. Căzând m-am frânt, m-am risipit în cioburi pe pământ. Mă culegeau copii în jocul lor, mă aruncau, pe luciul apei desenam cerc după cerc. Apoi, din-nou cădeam în mâlul gras al fundului de lac. Un vas frumos lucrat dar am căzut. Trezindu-mă, m-am ridicat și am văzut ici colo câte-un ciob din eu-l meu de lut. E rob acuma trupul meu. Căutând, adună ciob cu ciob, trudind din greu să fiu ca la-nceput, ceea ce-am fost... un vas de lut. Acum sunt doar un vas cârpit cu amintiri ce dor un hârb lipit, din mâlul gras cules, sperând să fiu un vas ales. |
Folclor norvegian
|
|
Shakespeare
Sonetul 31
Tot plinul vieții mele l-am răsădit în tine: În inimă-ți palpită întreg trecutul meu; Acolo se răsfață iubirea-mi și, senine, Iubirile de-altădată, de taină, curcubeu. O, ce adânci suspinuri, ce lacrime cu mir: Durerea pentru ele mi-a stors din suflet dorul; Acum acele chipuri în tine se desfir, Iar dragostea de ele acolo-și află zorul. Cuprinzi precum o raclă iubirile acele Cu ale lor trofee salvate din abis, Cu tot ce-au luat din mine, sunt ție azi fidele: Ce-am risipit prin vreme, în tine am închis. Acum le știu în firea-ți: iubitele minuni Și cum trăiești prin ele, în tine mă aduni! https://fbcdn-sphotos-c-a.akamaihd.n...d5000dd1a43e72 |
O poezie care suprinde prin multitudinea de porunci ale lui Dumnezeu cuprinse doar în câteva versuri:
Din vuietul mulțimii retrage-te-n tăcere, mereu din rugãciune fă-ți zilnică plăcere. Prin lumea nedreptății păstrează-ți calea dreaptă - căci doar așa vei duce o viață înțeleaptã. Prin mijlocul trufiei du-ți crucea-n umilințã, prin vremea lepădării păstrează-a ta credință, prin zgomotul fățarnic rămâi în înfránare - așa Hristos te cere în sfânta Lui Lucrare. În mijlocul necinstei, cinstit fii pân' la moarte, de frați și de iubire, nici mort nu te desparte, prin noaptea desfrânării du-ți dragostea curată - așa-ți va fi-a ta cruce cunună și răsplată. (Traian Dorz - Cântări de Sus, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2014, p.171. Apare cu binecuvântarea ÎPS Sale Dr. Laurențiu Streza, Mitropolitul Ardealului) |
Poezie versus Versuri
Nu cred ca exista poezie crestina ci, doar, versuri si rime crestinesti.
In ce ma priveste, poezia crestina este facuta de poeti munciti de crestinism si de diavol in aceeasi masura, care vad, prin har, adevaruri partiale ale Lui, sau ale lui, reusind sa le exprime intr-un fel impresionant, deosebit de exprimarea cotidiana. Poezia necrestina este cea care se refera la subiecte care apartin mai mult lui decat Lui, sau care se pretinde de partea LUI dar este de partea lui. Singura poezie crestina pe care o percep ca atare, este Noul Testament. Cel mai poet dintre toti este Dumnezeu, care ni s-a adresat in unicul mod posibil capacitatii noastre de a intelege Adevarul: poezia, exprimarea eliptica, data ''cu manta'', care sa te puna pe ganduri si sa te faca sensibil si la alte realitati decat cea contingenta. Iata doua mostre, care imi plac ( of Doamne ) foarte mult: 1. Rilke, Toamna Cad frunze. Cad de departe, Parca, S-ar vesteji in ceruri Gradini indepartate. Cu gesturi de negare cad, Mereu. Si cade-n nopti adanci Pamantul, greu, De langa stele in singuratate. Noi toti cadem: Mana de colo cade Si altele Si toate, Rand pe rand... Dar, este unul Care tine-n mana, Caderea asta. Nesfarsit de bland. 2. Eminescu, Rugaciune Crăiasă alegându-te Îngenunchem rugându-te, Înalță-ne, ne mântuie Din valul ce ne bântuie: Fii scut de întărire Și zid de mântuire, Privirea-ți adorată Asupră-ne coboară, O, maică prea curată, Și pururea fecioară, Marie! Noi, ce din mila sfântului Umbră facem pământului, Rugămu-ne-ndurărilor, Luceafărului mărilor; Ascultă-a noastre plângeri, Regină peste îngeri, Din neguri te arată, Lumină dulce clară, O, maică prea curată Și pururea fecioară, Marie! Luati de comparati cu Evanghelia sau cu Apocalipsa... sau cu Filocaliile.. sau cu predicile de la sfarsitul slujbelor de Duminica! |
Mi-s ochii triști și fruntea obosită De-atâta priveghere și-așteptare, Mi-e inima bolnavă, istovită, De grea și îndelungă alergare Și plânge ca o pasăre rănită. Când ochii mi-i închid și cat în mine Puteri să sui Golgota până sus, O voce, un ecou din adâncime Îmi spune blând: Viața e Iisus, Mărgăritarul prețios e-n tine. Privesc la dimineața minunată A Învierii Tale din mormânt, Ca Magdalena, ca și altădată, Îngenunchez ’naintea Ta plângând Și-s fericit și plâng cu Tine-n gând. (Valeriu Gafencu) |
SE-AUDE PE ULIȚĂ de Traian Dorz Se-aude pe ulița satului meu Un ropot grăbit de copite, Un glas de departe ce vine mereu, Un chiot de doruri cumplite. E poate Iubitul, e poate chiar El! Nu-mi spune că-i vântul, străine! Căci azi eu zic „poate” și mâine la fel, Dar poimâine sigur că vine! Copilă, mireasă, ce mire aștepți, Nu-i nimeni în Cer să mai vie. Zadarnic pe uliță ochii-ți îndrepți, Că ulița ta e pustie! De când adormiră părinții străbuni Stau toate la fel neschimbate. Ce chiot auzi tu? ce goale minuni, Ce glas de vedenii ciudate? - Se-aude pe ulița satului meu Un glas peste lumea deșartă. Și iată, un tânăr, ce-l văd numai eu, Se-aruncă din șea lângă poartă! E, poate, Iubitul, e, poate, chiar El! Nu-mi spune că-i vântu-n rovine! Căci azi eu zic „poate” și mâine la fel, Dar poimâine-i sigur că vine! |
Lumină lină - Ioan Alexandru
Lumină lină lini lumini
Răsar din codri mari de crini Lumină lină cuib de ceară Scorburi cu miere milenară De dincolo de lumi venind Și niciodată poposind Un răsărit ce nu se mai termină Lină lumină din lumină lină Cine te-așteaptă te iubește Iubindu-te nădăjduiește Că într-o zi lumină lină Vei răsări la noi deplină Cine primește să te creadă Trei oameni vor veni să-l vadă Lumină lină lini lumini Răsari din codri mari de crini I-atâta noapte și uitare Și lumile-au pierit din zare Au mai rămas din veghea lor Luminile luminilor Lumină lină lini lumini Înstrăinându-i pe străini Lumină lină nuntă leac Tămăduind veac după veac Cel întristat și sărăcit Cel plâns și cel nedreptățit Și pelerinul însetat În vatra ta au înnoptat Lumină lină leac divin Încununându-l pe străin Deasupra stinsului pământ Lumină lină - Logos sfânt |
Nu regret, nu ma jelesc,nu strig - Serghei Esenin
Nu regret, nu ma jelesc, nu strig,
Toate trec ca floarea spulberata. Vestejit de-al toamnei mele frig Nu voi mai fi tanar niciodata. N-ai sa mai zvacnesti ca pan-acum Inima racita prea devreme s-o pornesc din nou la drum stamba luncii n-o sa ma mai cheme. Dor de duca! Tot mai rar, mai rar, Pui pe buze flacara pornirii Si pierdutul prospetimii har Cu vioiul clocot al simtirii! In dorinti incep zgarcit sa fiu, Te-am trait sau te-am visat doar viata? Parca pe un cal trandafiriu Vesel galopai de dimineata. Toti suntem vremelnici pentru veci Rar ning fragii frunzele desarte… Binecuvantat sa fie deci Ca traiesc si ca ma duc spre moarte. |
Te caut de Marin Bunget
Te caut ca pe-un vis din amintiri,
Rătăcitor în timp și-ntre destine. Mă urmăresc speranțe și zidiri Nestinse-n teama dorului de tine. Să ne unim cărările târzii, Pierdute-n colbul drumului de seară, Respectul sfânt de-a-ncepe o nouă zi, Să luăm singurătății din povară. Și-atâtea vorbe, gânduri și dureri Ce-am strâns în clipe singure și mute Le-om depana-n tomnaticele seri Și-om pune bătrânețea să le-asculte. |
Mă-ntorc la tine
de Traian Dorz Mă-ntorc la tine, dulcea și scumpa mea cântare, cum aș veni la mama și sora mea din rai; ce dor mi-a fost de tine, în lunga depărtare, și-acuma cum mă umple lumina ce mi-o dai! Mă-ntorc la tine, naltă și-adâncă rugăciune, ca din dogoarea aspră a unui lung pustiu, ca să m-adapi cu lacrimi, ca din izvoare bune, să-ngrop înstrăinarea și dragostea s-o-nviu. Mă-ntorc la tine, sfântă și unică iubire, ce singură-mi știi pune pe rana mea alin, că numa-n curăție și-n plâns e fericire, când, în genunchi, cu tine îmbrățișat mă-nchin. Mă-ntorc la tine, stare de har din care toate aceste sfinte fețe a lui Hristos le știu, o, sfântă curăție, dă-mi-le-mbrățișate și-nchide-mă cu ele, în casa mea să fiu! |
Ce suntem noi, Doamne?
Ce suntem noi, Doamne? Umbră și părere,
un suspin de-o clipă, iar apoi tăcere; ce curând ne crește și ne ia pământul, izvorâm ca apa și plecăm ca vântul. Ce lăsăm noi, Doamne, la plecarea noastră din taina cea neagră spre taina albastră? Vrednică-i de voia și zările Tale doar urma luminii pe-a dragostei cale. Ce luăm noi, Doamne, din visul opririi? Doar sfânta cenușă jertfită iubirii, cereasca mireasmă ce-am ars rugăciunii și roua de aur din ochii minunii. Ce ținem noi, Doamne, al nostru-n vecie? Doar ce dăm acuma la alții și Ție, doar dulcea tăcere sfințită-n suspine, doar ceasul de taină trăit lângă Tine. ( Traian Dorz ) |
Rasai asupra mea...
de Mihai Eminescu Răsai asupra mea, lumină lină, Ca-n visul meu ceresc d-odinioară; O, maică sfântă, pururea fecioară, În noaptea gândurilor mele vină! Speranța mea tu n-o lăsa să moară Deși al meu e un noian de vină; Privirea ta, de milă caldă plină, Îndurătoare-asupra mea coboară. Străin de toți, pierdut în suferința Adâncă a nimicniciei mele, Eu nu mai cred nimic și n-am tărie. Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credința Și reapari din cerul tău de stele Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie! |
Toamna de Rainer Maria Rilke
Cad frunzele, cad ca din depărtare, de parcă vestejesc grădini în ceruri, cu gesturi de negare cad, de-a rândul. Cad nopțile, cum cade greu pământul din toate stelele, într-o însingurare. Noi toți cădem. Și mâna asta, iată. Căderea, vezi, e-n toți și în oricine, Și totuși, este Unul care ține nespus de blând, pe mâini, căderea toată |
Daca as fi un bob de grau Dacă aș fi un bob de grâu, aș aștepta cuminte Ca să mă coc, răbdând smerit în arșița fierbinte. Apoi, legat cu frați de-ai mei, la moară de m-ar duce De pietre m-aș lăsa sfărmat, s-ajung făină dulce. Cînd m-aș vedea trecut de sită, asta mi-ar fi dorința: Cu rugă de m-ar frământa, plângând, prescurărița. Iar de m-ar pune în cuptor, oricât de-ncins să fie, O Doamne, ce frumos aș crește, s’ajung la Liturghie! Când preotul se roagă-n taină, îngenunchind sfios, M-aș preschimba, prin Duhul Sfânt, în Trupul lui Hristos. Și dacă toate s-ar plini, un dor mi-ar mai rămâne: Ca toate boabele de grâu să fie doar o pâine. Monahia Nicodema Stoica |
Mă rog si pentru viii si pentru mortii mei. Tot una-mi sunt acuma partasii si dusmanii, Cu ei deopotriva mi-am sfaramat eu anii, Si dragostea si vrajba le-am impartit cu ei. Pe morti în rugaciunea de seara mi-i culeg. Acestia sunt, Doamne, iar eu printre morminte. Au fost în ei avanturi si-au fost si pogoraminte. Putin în fiecare, în toti am fost intreg. De viforele vietii ei sunt acum deserti, Dar dragostea, dar vrajba, din toate ce ramane? Zdrobita rugaciune la mila ta, Stapane, Sunt si eu printre mortii rugandu-mă să-i ierti. Si adunandu-mi viii, la mila ta recurg, Când crugul alb al zilei pamantul incununa: Tu da-le, Doamne, da-le cu toata mana buna Tarzia-ntelepciune din tristul meu amurg. Nichifor Crainic |
Doamne, pentru ce mai curge Sângele-Ți din coastă iar? Cine azi Te mai străpunge? Înnoind al Tău calvar? “Viața ta, răspunde Domnul Cea cu duh nepocăit Mă rănește prin păcate Și mă ține răstignit. Ranele pricinuite De păgâni și de evrei S-au închis, iar tu creștine? Mă străpungi mai rău ca ei! Sângele răscumpărării Pentru tine s-a vărsat, Scoală-te prin pocăință Nu fi slugă la păcat!” Nu te mânia, Stăpâne, Tu cunoști ființa mea Că se pleacă totdeauna Către lumea asta rea. Ușurează-mi, Doamne, trupul Căci apasă prea tiran Și-mi înăbușă simțirea Sufletului meu sărman! Până mă pogor în groapă Dăruiește-mi Harul Sfânt Ca să-mi spăl mereu cu lacrimi Întinatul meu veșmânt. Sf. Ioan Iacob |
| Ora este GMT +3. Ora este acum 06:16:15. |
Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2025, Jelsoft Enterprises Ltd.