Casiana,mutumesc pentru sinceritate ,e impresionant ce ai spus,cat de mult suferi,nu stiu ce sfat sa-ti dau,Alin B a spus in mare parte ce era de spus.

Nu mai sunt cu baiatul acela,nu ma simteam in regula langa el,noi suntem niste entitati care simtim daca ceva nu e in regula cu noi,cu cei din jur,asa ma simteam si eu.......mi-e teama ca voi ramane singura insa mai bine asa decat sa nu ma simt bine.

Ma gandeam...cum uneori poate, nu putem constientiza de cate avem parte, si aici ma refer insasi la dorinta de a fi iubiti/iubite...care e un lux pentru altii, si poate ceva ce ei stiu..ca nu vor avea.

Nu sustin in nici un caz relatiile care nu aduc acea implinire, pace si sentimentul ca e EL/EA...daaar cateodata ne este dat sa vedem lucruri, oameni care aduc un plus de meditatie asupra vietii, a noastre...dar si a celorlalti.

Printre colegii de la cursul de limba germana pe care il urmez acum, e si o fata de 17 ani, imobilizata in carucior...o fata deosebita, desteapta, frumusica...dar imobilizata, si de care are grija mama ei.

Siii...ma gandeam asa, in timp ce pentru unii faptul ca pot merge, sa alerge pentru a prinde autobuzul, sau pentru a ajunge undeva, sa se plimbe, sau nu...sunt lucruri total banale, pentru unii aceasta poate fi dorinta cea mai mare.

Nu stiu ce e in sufletelul ei, dar din ceea ce pot eu observa sunt lucruri frumoase...insa in acelasi timp ma gandesc ca mai mult ca sigur si-ar fi dorit si ea sa aiba un prieten, sau sa cunoasca iubirea....dar in acelasi timp, nu stiu daca va avea cum sa simta cum e sa fii iubita, sa iubesti...sa te plictisesti.....:2:

Copila draga,singuri nu suntem niciodata.Nu-ti imaginezi cate cazuri de "casatoriti" singuri sunt,si e mai grea singuratatea in doi.Tot ce trebuie sa vina va veni,fi fara grija,nu te grabi caci casatoria nu este asa,o hora,in care intram si iesim dupa cum avem chef.Mai bine asteapta doi ani decat sa plangi douazeci.Iti doresc din suflet sa-ti gasesti perechea`potrivita si sa construiti o familie fericita.

Si eu am trecut prin ce trece Casiana, in urma cu cativa ani. Nimic nu ma mai satisfacea, nimic nu-mi mai placea, pana si dragostea si atentia lui impaciuitoare ma scoteau din minti, visam la libertate, independenta, pasiune si la alti cai verzi pe pereti, facandu-i si lui si mie viata un iad. Imi este foarte rusine sa imi aduc aminte de perioada aceea a vietii mele - s-ar putea spune ca existenta mea absurda era intrucatva "fireasca", dat fiind faptul ca nu eram cununati.

I-am si spus - aveam vreo 22 de ani si eram impreuna de 3, dintre care 1 - pregatiti-va pietrele :) - sub acelasi acoperis. I-am spus ca am impresia ca ne-am gasit unul pe altul prea repede, ca nu apucasem sa fac destule experiente, sa "cunosc" viata, sa ma bucur de libertatea specifica varstei, sa imi iau lumea in cap, sa flirtez (uau, chiar ca mi-e sila sa-mi aduc aminte) si sa fac tot ce ma taie capul, fara a-mi pasa ca ranesc pe cineva. El suferea, pe mine suferinta lui ma enerva, mi se parea ca e slab, vulnerabil, ca nu e el omul ala care ar putea sa se descurce cu mine, eu fiind o masinarie atat de complicata, nu putea el sa-mi faca psihic fata.

Mintea si sufletul meu erau niste locuri sinistre in acea perioada, nu mai stiu cum am iesit din starea aceea si uneori cand imi aduc aminte, ma rog cu disperare sa vindece Dumnezeu toate ranile pe care le-am sapat eu atunci in sufletul sotului. Privind in urma am numai cuvinte de dispret la adresa mea, eram pur si simplu o mica lepra isterica si intr-adevar vreo doua palme mi-ar fi facut bine, ca sa fiu adusa cu picioarele pe pamant. Eram de un egoism feroce, ca si cum sinele meu trebuia sa se bucure de tot ce avea el chef iar ceilalti erau doar agenti si obiecte pe care azi le experiam si maine nu mai aveam nevoie de ele. Nu ii recunosteam lui dreptul la existenta si fericire, el era doar un obiect care in acel moment nu mai corespundea cerintelor mele fantasmagorice asa ca as fi vrut sa ma lipsesc de el sau sa fie altfel, sa nu mai fie el insusi ci asa cum imi doream eu sa fie.

Si eu plangeam, si eu eram deprimata, penduland intre a ma considera cea mai minunata-ntre femei, o pasare cu aripile frante prea devreme, si a ma considera un sistem defect, incapabil de fericire si comuniune autentica si sortit sa aduca numai suferinta celor cu care intra in contact.

Se poate iesi din starea asta facand efortul (ca e un efort, la inceput cel putin) de a-ti muta atentia de la tine insati spre celalalt si sa incerci sa-l redescoperi ca om in afara relatiei cu tine. Si el are suflet si ratiune, si el are dreptul sa se bucure, sa fie iubit, si el gandeste, si el simte, si el are aspiratii. Si el e o entitate independenta, si pe El l-a facut Dumnezeu, si el e o lume in sine, cu intrebari, credinte, indoieli, perspective etc. Uneori e ca si cum ai invata din nou alfabetul, fix in stadiul asta de alienare poti ajunge, incat sa fie nevoie sa o iei cu totul de la zero cu omul de langa tine, ca altfel nu poti scapa din inchisoarea propriei minti si perceptii deformate.

Multumesc lui Dumnezeu ca intr-adevar a fost mult milostiv si indelung rabdator cu mine. Ca daca nu era, cine stie cum, unde si cu cine ajungeam, daca isi lua El mainile de pe mine si ma lasa in voia mea, asa cum era ea atunci. Plus ca eu n-as fi putut duce fite de genul asta, din partea altcuiva. Sa imi faca mie cineva ce i-am facut eu lui - pai nu doar ca n-as fi rabdat si n-as fi avut intelegere, ci "si mai mari decat acestea" as fi facut.

In concluzie, Casiana, incearca sa nu te mai centrezi doar pe nevoile si frustrarile tale, ci sa il vezi pe sotul tau ca pe o persoana, vorbeste cu el insa nu cu reprosuri si spunandu-i ad infinitum cat de nefericita esti, ci incearca sa il redescoperi si sa vezi oare in ce masura il implinesti tu pe el? Poate vei avea surpriza sa constati ca te poti (re)indragosti de el. Nu cred ca indragosteala presupune neaparat pasiune sexuala, ci mai mult o anume bucurie de a fi impreuna cu celalalt si de a privi impreuna aceleasi lucruri, aceleasi peisaje, acelasi tavan. In casatorie acestui sentiment se poate adauga si acela de siguranta, ca a binecuvantat Dumnezeu, ca ne tinem intr-un anumit sens, de mana pe cale spre Imparatia Cerurilor (si daca mai derapam, ne tragem unul pe altul inapoi pe cale). Si daca te gandesti ca si-asa nu traim prea mult si ca la un moment dat se termina, iti vine sa-l tii si mai tare de mana si sa-ti spui, poate, daca da Dumnezeu, ne vom intalni si in Imparatie. Adica aceea e destinatia, cred, si-atunci toate celelalte libertati incep sa para nimicuri.

Intreaba-te si tu, dar omul asta oare ce mai gandeste? Ce ii mai place? Ce mai viseaza? Ce asteptari mai are de la viata? Ce putem face impreuna? Oare chiar sunt incapabila de putina tandrete? Oare cum e el? Oare de ce se teme? Oare nu merita si el sa se bucure putin de viata, daca tot m-am maritat cu el? Bine, am fost derutata pana acum, dar nu pot incerca sa schimb ceva la mine din clipa aceasta? Nu se poate face primavara si in sufletul meu? Oare nu pot rupe cercul asta vicios in care ma invart? Oare nu pot sa-mi asum conditia si existenta in doi?

Pace multa si va doresc sa fiti fericiti impreuna si sa va bucurati unul de altul.
Chiar si cu tot ce am scris mai sus, noi doi cam stiam ca suntem unul pentru altul poate de la prima intalnire, simteam si eu doar ca eu nu eram pregatita sa accept faptul asta la 19 ani. Trei regrete mari si late am in viata. Primul e ca L-am descoperit pe Dumnezeu atat de tarziu si dupa atatea pacate grele grele grele. Urmatorul e ca m-am casatorit atat de tarziu desi practic, daca as fi stiut mai bine, as fi putut-o face si dupa trei luni de relatie, nu dupa 6 ani.

Deci si cu asteptatul asta.. depinde de fiecare si de ce vrea. Cred ca salvarea mea a fost faptul ca in mod constant, chiar si cand eram in cele mai grele rataciri, nu mi-am dorit doar un iubit / doar seductie / doar gargara sociala, ci in primul rand aveam nevoie ca persoana de langa mine sa imi fie cel mai bun prieten si sa pot avea incredere deplina in el si cu bune, si cu rele. Zicem ca fara dragoste nu se poate nimic si asa e, dar cum dragostea o defineste fiecare dupa ureche, the second best thing cred ca e prietenia statornica, care asteapta, rabda, nadajduieste si nu cade :)

Hristos a inviat!
Casiana, am citit cu interes tot ce ai scris despre situatia ta si sper sa te pot ajuta macar cu un cuvant... pentru ca in rest depinde de tine ce vei alege sa faci.
Cred ca sfaturile lui Alin sunt foarte mature si intelepte. Poate a fost putin dur in unele afirmatii, dar eu cred ca are dreptate si cateodata mai avem nevoie si de un dus rece ca sa ne revenim din anumite stari.
Tu spui ca iubirea voastra nu mai e cum era in timpul prieteniei... dar ca sunteti casatoriti de mai putin de un an. Te-ai gandit ca poate e un moment de tranzitie, de adaptare? Spun asta pentru ca si eu am avut un oarecare moment de genul asta la inceputul casatoriei... dar sunt sigura ca a fost o ispita ca sa ne departeze unul de altul. Mi s-a parut ca nu mai e nici pe departe asa frumos ca inainte si ca sotul era mult mai atent cu mine inainte sa ne casatorim, dar recunosc ca a fost la mijloc mandria mea si orgoliul acela feminin de a fi curtata. Incearca sa vezi dincolo de starea asa aparenta... mai ales ca sotul tau este atent cu tine si te iubeste. Lasa-te iubita si incearca sa-i oferi si tu dragoste, cat de putin.
Statutul de sotie inseamna in primul rand sa fii sotia barbatului tau, cu care ai ales sa te casatoresti pentru ca va iubiti si ati primit binecuvantarea lui Dumnezeu. Deci cel cu care sa imparti viata, cu bune si rele, cu bucurii si incercari. Gandeste-te ce dar minunat este sa ai langa tine un om care te iubeste, care se gandeste la tine, care te suna sa te intrebe ce faci si care te ajuta cand esti suparata sau obosita de grijile vietii... incearca sa primesti toate astea ca pe un dar. In sufletul tau tu ti-ai dorit si iti doresti o familie, dar acum cand ai toate conditiile pentru a-ti implini visul, gandurile ti s-au intunecat si nu mai vezi decat piedici. Mie mi se pare ca este mai mult o mare ispita care a venit la tine pentru ca probabil tu esti mai sensibila, dar e un moment critic pe care trebuie sa-l depasesti.
Ai spus ca vrei LIBERTATE... dar de ce nu te simti libera langa barbatul care-ti este sot? Cu ce te constrange si de ce crezi ca el ti-a rapit aceasta libertate cand s-a casatorit cu tine? Incearca sa-ti raspunzi foarte sincer la aceste intrebari, altfel nu vei gasi adevarata problema.
Casatoria este intr-adevar o cruce, adica o cale cu greutati si incercari, dar si cu bucurii si cea mai mare bucurie este ca esti alaturi de un om care te iubeste si te ajuta. Si din cate ai spus tu, sotul tau te iubeste si vrea sa-ti fie alaturi. Dar trebuie sa oferi si tu iubire, intelegere si cateodata sa ai rabdare cu celalalt, altfel risti sa ramai in egoism si mandrie si sa ajungi sa te vezi mereu nedreptatita, chinuita si lipsita de iubire... cum a spus si Alin, trebuie sa fim maturi si sa nu ne comportam ca niste copii rasfatati care pretind sa primeasca tot fara sa faca nimic. Dumnezeu ne da har la cununie, adica ajutorul Sau, dar depinde de noi cum il folosim.
Roaga-te Maicii Domnului, parintele meu spune ca Maica Domnului ajuta foarte mult in orice probleme de familie. Si mergi sa te spovedesti sincer, sa spui tot ce ai pe suflet pentru ca povara ta este mare, dar trebuie marturisita si duhovnicul (daca nu ai unul, cauta pentru ca de mare folos iti va fi) te va indruma si te va ajuta.
Doamne-ajuta!

Pt Alin
 

Relatia noastra a inceput sa semene cu o relatie dintre un frate si o sora inainte de casatorie si in ciuda eforturilor mele de a-mi convinge parintii, de a-l convinge pe el ca poate ar trebui sa mai asteptam si apoi sa luam o decizie de a ne casatori sau nu, tot nu am reusit sa-i conving. E adevarat ca nu am fost suficient de hotarata pentru ca m-am temut ca o sa raman cu sentimentul de vinovatie ca ii fac rau, ca ii distrug viata daca ne despartim dupa o relatie de cativa ani buni. Imi tot promitea ca o sa schimbam ceva in relatia noatra, ca lucrurile se vor indrepta dupa casatorie, dar nu a fost deloc asa.
Toata lupta mea a fost in zadar nu am gasit intelegere asa ca m-am lasat in voia sortii si m-am casatorit. Am facut nunta plina de ezitari si indoieli si de obositoare contradictii. Poate daca am mai fi asteptat o perioada m-as fi putut obisnui cel putin cu gandul de a locui cu altcineva.

Sunt momente cand mi se pare ca am pierdut totul. Imi vreau inapoi viata mea cea dinainte de a fi casatorita... cand aveam alt nume, cand eram puiul mamei si fata tatei, cand dupa orele de serviciu imi faceam programul zilnic fara sa tin cont de nimeni, cand nu eram intrebata de cunoscuti si necunoscuti cand vin copiii si multe altele..
As fi putut locui in continuare singura asa cum am facut in ultimii aproape zece ani. Mi-as fi putut face programul zlinic fara sa tin cont de nimeni (poate o zic din egosim), dar nu ma pot obisnui nici cu faptul ca trebuie sa-l gasesc acasa seara, ca ma aduce la serviciu dimineata si ma asteapta in fiecare seara dupa program, ca trebuie sa mergem doar impreuna la cumparaturi, acasa la parinti, in vizita la prieteni...(sotul meu are mul mai mult timp liber decat mine, iar timpul meu liber il petrecem doar impreuna...stiu ca am mai zis faptul ca tocmai aceasta dependenta a lui de mine ma oboseste si ma necajeste mult de tot).

Ziceam mai sus ca relatia noastra semana cu o relatie intre frati... ma refeream mai mult dpdv fizic pentru ca nu puteam accepta si nici acum nu pot sa-l las sa se apropie de mine. De multe ori mi se intampla sa- mi cada lacrimi, sa incep sa tremur doar cand simt ca vrea sa se apropie de mine, sa ma atinga sau sa ma ia in brate..pur si simplu nu pot sa suport asta...nu stiu daca intelegi ce spun, dar imi e din ce in ce mai greu si chiar nu stiu care e solutia..sau solutia de moment. Am reusit sa-i vorbesc despre unele dintre aceste probleme, dar cu toate astea tot traiesc cu teama ca intelegerea lui s-ar putea sa aiba o limita. Imi doresc copii, mi-i doresc din toata inima, dar nu pot sa fac nimic in aceasta privinta si ma tem ca trecerea timpului va ingreuna si mai mult lucrurile.
Imi lipsteste linistea pe care ar trebuie sa o gasesc langa el, linistea si pacea pe care trebuie sa ti-o ofere familia..eu nu am asa ceva, asta imi lipseste. Am avut o relatie de prietenie frumosa si linistita, poate prea linisitita uneori, dar cred ca ruptura s-a produs asa in timp pentru ca am inceput sa simt ca nu sunt pe primul loc pentru el. Si incet, incet, relatia noastra a inceput sa nu mai semene decat cu o relatie dintre un frate si o sora. Daca la inceputul relatiei, parintele nostru duhovnic pe care il aveam atunci ne sfatuia sa nu ramanem f mult timp singuri, sau sa nu dormim noaptea impreuna pentru ca ar putea aparea tot felul de ispite, la un moment dat am inceput sa fiu imuna la asa ceva...ma obisnuisem asa mult langa el fara sa am vreo altfel de pornire (trupeasca) incat ajunsesem sa mi se para ceva cu totul anormal de a ma apropia de el sau el de mine.

Nu-mi doresc sa cunosc alti barbati cu atat mai putin sa daruiesc o bucata din sufletul meu altuia sau sa gasesc un umar care sa ma sprijine sau ceva de care sa ma agat pentru ca nu imi e frica de singuratate, vreau doar sa ma simt libera pentru ca am credinta ca as avea doar de castigat.

Poate ar trebui sa ne mutam separat si sa stau asa o perioada, dar daca nu ma mai pot intoarce niciodata la el? Daca plec, stau singura o vreme si pentru ca o sa simt asta ca o usurare nu o sa mai am puterea sa incerc niciodata altceva pentru ca imi doresc mult sa raman doar eu cu mine.

M-au obosit stresul, tristetea si dezamagirile....Stiu ca nu imi face bine aceasta stare si afectez si starea oamenilor din jurul meu. Incerc sa tin capu' sus..dar nu stiu cat o sa mai rezist ca nu am nicio speranta ca voi reusi sa-mi vindec sufletul sau sa ma scutur de toate problemele astea vreodata. Nu stiu cui sa mai cer ajutorul, m- am saturat si sa ma plang asa intr- una. M- am saturat si de mine ca tot timpul sunt suparata si tulburata de viata mea..imi doresc sa ma trezesc si sa am alta viata, dar stiu ca asta nu se poate.

Sper ca am reusit sa ma fac inteleasca pentru ca sunt asa trista si obosita ca nu ştiu a-ti spune mai multe şi mai concrete despre mine acum.

Va multumesc mult tuturor pentru cuvintele de incurajare.

Astazi sunt ceva mai trista decat de obicei...n- am inchis un ochi azi noapte, am plans si nici macar nu pot sa plang pe umarul celui de langa mine....

Mare lucru nu mai am de facut..las totul in voia lui Dumnezeu..poate are un plan si cu mine. Dar dincolo de suferinta pierderii, de incertitudini, de neintelegeri, de framantari, de momentele de revolta.. imi doresc sa gasesc puterea sa cred ca toate sunt de folos..ca toate astea mi-au fost date cu un scop, ca asta e crucea ce trebuie sa o duc..dar e foarte greu oricum, mult prea greu..

Multumesc inca o data pentru sfaturile bune!

Nu stiu cui sa mai cer ajutorul, m- am saturat si sa ma plang asa intr- una. M- am saturat si de mine ca tot timpul sunt suparata si tulburata de viata mea..imi doresc sa ma trezesc si sa am alta viata, dar stiu ca asta nu se poate.




CASIANA, MAI PUTETI FACE SEMINARUL IERTARII

http://www.sfintiiarhangheli.ro/node/2

aveti in stanga "" Să ne vindecăm iertând - Seminar Duhovnicesc ""

ce a spus Alin, e de citit si recitit/ luat aminte [de mers la un psiholog , preot, seminarul iertarii - lucrarea lor si onestitatea in ele va vor ajuta ]

mulumesc Langu pt incurajari,
si eu iti doresc tot binele!

Uite, cand ai adus in discutie sentimentul acesta de puiul mamei, si fata tatei..m-ai facut sa imi aduc aminte ca si eu mai tanjesc uneori dupa acea perioada...in sensul ca nu ma asteptam, sau nu eram, si nici nu puteam fi constienta de cat de mult ti se schimba viata o data ce te casatoresti.

Acum...realizez ca multe din lucrurile pe care le faceam atunci, impreuna cu parintii mei, cu sora mea...nu le voi mai putea face niciodata, si asta pentru ca fiecare acum are un alt drum...si parca ma intristeaza acest lucru putin.:46:

Offf, cred ca nici eu nu m-am maturizat inca...

A scuze...am uitat sa mai adaug ce ma gandeam ca as putea adauga referitor la gandul tau de a locui o perioada separati.

Intr-un fel...poate ca ar fi bine sa faci si acest lucru, si astfel iti vei limpezi gandurile mai bine, dar si sentimentele...spun asta, gandindu-ma ca eu cred ca aceasta e doar o perioada de tranzitie, si tu de fapt tii la el...numai ca nu iti poti da seama de acest lucru...acum.

Casiana,

Ai spus: "dar cred ca ruptura s-a produs asa in timp pentru ca am inceput sa simt ca nu sunt pe primul loc pentru el."

Nu stiu daca reusesc sa inteleg. Cine ar fi totusi pe primul loc pentru el?
Sau ce lucruri pune inaintea ta?
Din ce ai mai spus, tot timpul este dupa tine..ce l-ar putea interesa mai mult?

Din ce spui inteleg ca ti-ai pierdut practic interesul pentru el ca pe undeva ai ramas impresia ca de fapt nu te iubeste.
Esti sigura ca este o parere obiectiva?

Sau poate este un pretext?

Ce ai face acum cu timpul tau liber daca ar fi sa stai singura?
Gandeste-te cam ce ai putea face pe termen scurt, mediu si lung.

Crezi ca ti-ar place sa stai singura toata viata? Sau te gandesti ca ai putea totusi sa nu fii singura dar nu alaturi de el?

N-are de ce sa-ti fie teama ca nu te-ar intelege, in punctul asta unde au ajuns lucrurile chiar n-ar avea ce sa se intample mai rau de atat.

Incearca sa vezi ce ai totusi efectiv sa-i reprosezi.
Ca am impresia ca totusi au fost destule lucruri dar n-ai putut sa o faci la timpul potrivit si ele s-au materializat in distanta afectiva. Care tot a crescut..

Si daca tot plangi, nu incerca sa o faci indreptatindu-te.
Gandeste-te ca problema nu este viata ta de acum, pe care multii altii in locul tau si-ar dori-o, ci faptul ca tu nu poti sa o apreciezi, ca ai o neputinta.
Asta ar trebui sa o plangi, nu viata inainte de a fi casatorita, din copilarie, etc.
Iar daca ai ceva sa-i reprosezi si lu-i, fa-o cum ziceam fara teama.
Mai rau nu poate fi.

Eu nu cred ca in sufletul tau iti place atat de mult singuratatea incat n-ai avea nevoie de nimeni alaturi pentru tot restul vietii.
Inainte de povestea asta, te-ai gandit vreodata sa te calugaresti?
Poate firea ta ar fi fost mai potrivita cu modul asta de viata.
Acum te-ai calugari?

Din pacate nu pot sa spun aici pe forum cine a fost pe primul loc pt el, nu ca nu mi-as fi facut deja publica viata, dar asta nu pot. Acum tot timpul este dupa mine, dar asta acum, nu de f mult timp...A inceput sa se schimbe cu putin inainte de casatorie cand mi-au venit mie gandurile de a renunta la relatie si de a anula nunta. Inainte nu era asa ca daca ar fi fost lucrurile stateau cu totul altfel acum, nu s-ar fi instalat distanta afectiva de care ziceai.

Stiu ca ma intrebai ce imi lipseste la/langa el. Nu am un raspuns exact, dar in schimb il simt ca pe ceva in plus in viata mea, ceva de care m-as putea lipsi si mi-ar fi mai usor, mai bine.
Impresia ca nu ma iubeste o aveam la un moment dat, dar tot inainte de casatorie..acum m-a mai convins pe ici pe colo de trainicia sentimentelor lui pt mine, dar m-a convins prea tarziu..cand eu deja nu mai asteptam nimic de la el, cand as fi preferat sa fie de acord sa punem capat relatiei..atat imi doream.

Daca as fi singura cred ca as continua sa studiez: sa mai fac o facultate, cursuri de pian, canto, sa ma inscriu la un centru de voluntariat…si multe altele. Eu asta simt ca as putea sa stau singura toata viata, asa simt acum. Nu pot sa ma gandesc sa fiu langa altcineva, nu-mi da voie constiinta. In plus, la cat sufar acum nu cred ca as mai putea sa mai am curajul de a oficializa vreo relatie vreodata. Nu sper sa ma vindec curand de ce e in sufletul meu acum.

Primul meu gand de calugarie a fost in clasa a 8 a, dar ai mei nici n-au vrut sa auda de asa ceva, nici macar la Seminarul de la Agapia nu m-au lasat sa dau. Apoi am mai avut ganduri de a ma indrepta spre manastire, dar ma tem ca nu sunt pregatita pentru asa ceva. Daca as sti ca asta m-ar ajuta sa-mi gasesc linistea, m-as indrepta si maine spre manastire desi faptul ca sunt casatorita cred ca e deja un impediment serios.

M-ai pus serios pe ganduri cu faptul ca poate e vorba doar de o neputinta a mea, ca ma consider mai mult nevinovata decat culpabila pt toata situati..o sa cuget mai bine la toate astea, macar in momentele mele de luciditate, f putine de altfel.

Nu pot sa zic ca nu tin la el, ca nu-mi pasa sau ca imi e indifferent; nu vreau sa i se intample nimic rau, doar ca nu ma pot obisnui cu el tot timpul langa mine…as vrea sa stau singura si sa ne vedem fiecare de viata noastra. Ma simt ca intr-o cusca, simt ca ma sufoc si imi pierd simtul realitatii, ca nu mai pot face nimic sa imi influentez cursul vietii. Ma simt ingradita fizic si psihic si starea asta o am permanent.

Am momente cand imi vine sa ma urc in tren, in masina si sa plec in lume. Nici nu-mi pasa daca ma descurc sau nu, mai rau de atat nu cred ca imi poate fi. Dar ma simt constransa de imprejurari si nu pot face nici macar asta.

De asta zic ca daca as pleca, cred ca as pleca pentru totdeauna nu doar pentru o perioada, cred ca nu as mai vrea sa ma intorc nicicand si ma tem pentru mine, pentru sufletul meu, ma tem ca asta m-ar putea lipsi de mantuire.

Frate, esti super tare... Suntem totusi pe forum crestin si mai ales....ortodox! Cum daca nu exista Dumnezeu?

Eu sunt de parere sa continui sa studiezi. Inscrie-te la facultate, la un centru de voluntariat. Astfel vei avea timpul ocupat si nu-l vei mai vedea atat de des. Poate vazandu-l mai rar inima ti se va vindeca si il vei ierta pentru lucrurile peste care nu poti sa treci.

singuratatea nu e buna decat in cazuri rare....bun inveti,faci o facultate,te realizezi, dar daca nu ai pe nimeni alaturi cu care sa imparti ceea ce ai realizat viata parca nu are sens, iar lucrurile pe care le-ai adunat nu au valoare

eu una daca as avea prieten pe care sa ma pot baza cred ca as privi mai cu optimism viata,mi-ar da motive sa studiez mai mult,as avea cu cine sa-mi petrec timpul liber

In privinta bunurilor adunate si care nu-ti sunt utile,da-le de pomana sa vezi ce valoare le dai...Sensul vietii il dam noi in functie de ceea ce vrem sa realizam,niciodata nu suntem singuri nici chiar atunci cand vrem sa fim.Fi mai optimista,viata e frumoasa,priveste bine pe langa tine si vezi cate minunatii sunt.Fruntea sus si lumina in priviri!Toate cele bune!

E posibil ca aceste trairi ale tale, de acum...sa fie o consecinta a faptului ca el candva ti-a inselat asteptarile, te-a dezamagit...sau ceva de genul asta, si cumva lipsa ta de incredere in el, asa cum ti-ai dori sa o ai...a ridicat un zid intre voi, prin care tu mai ales...incerci de fapt sa te protejezi?

Casiana, nu ne-ai spus daca el stie despre gandurile tale si daca e dispus sa te ajute intr-un fel sa treci peste starea rea prin care treci, eventual sa iti dea mai multa libertate sa faci ceea ce iti doresti tu( nedestramand totusi familia pe care ati intemeiat-o).

Unele ganduri le stie, altele nu...din teama de a nu-l face si pe el sa sufere in aceeasi masura cu mine prefer sa le tin doar pt mine. Face si el eforturi destul de mari pentru a-mi usura durerea,dar a ajuns in punctul cand nu stie ce sa mai faca...pt ca in fiecare seara ajung acasa, foarte tarziu de altfel, ma asez in pat si incep sa plang, si plang minute in sir pana ma linistesc putin si sunt in stare sa schimbam 2-3 vorbe, nimic mai mult. Uneori as prefera nici sa nu vorbeasca cu mine.Sa ma lase asa cum sunt.

Intr-un fel sau altul, am trecut printr-o experienta asemanatoare, dar din perspectiva sotului. M-am casatorit pe cand aveam 22 de ani, prea tanar si nestiutor. Am crezut ca daca accepta sa-mi fie sotie inseamna ca ma iubeste si ca o sa fim o familie unita. Dar nu m-a iubit niciodata. Spre diferenta de tine, ea nu a avut nici o constiinta, nu a plans pentru aceasta lipsa, nu a regretat, ci a trait pentru ea insasi, luand de la mine tot ceea ce era bun si tratandu-ma ca pe un nimeni. Dupa opt ani am decis ca nu mai e nimic de facut si am cerut divortul, eram prea straini si toate puntile dintre noi s-au daramat. Ma simteam ca un mort viu, un om care traieste pentru nimic si mai ales cand i-am spus ca vreau un copil mi-a raspuns ca nu am bani ca sa mi-l ofere. Si aceasta a fost ultima picatura.
Cred ca nu e de ajuns ca doar unul dintre parteneri sa iubeasca. Daca iubirea nu vine din ambele parti, mai devreme sau mai tarziu, totul se prabuseste si nu mai ramane nimic.

el a facut o greseala grava fata de tine
 

Din fragmentele indicate rezulta limpede ca la inceput va iubeati(cativa ani, dupa spusele tale), el a facut o greseala grava fata de tine(posibil infidelitate,,acum tot timpul este dupa mine, dar asta acum, nu de f mult timp...), tu chiar ai vrut sa te desparti de el, el a insistat sa va casatoriti, spunandu-ti ca lucrurile se vor indrepta dupa casatorie, tu ai fost de acord, el a incercat sa corecteze de atunci greseala facuta printr-o purtare exemplara, prin grija si devotament. Numai ca rana facuta nu s-a vindecat, ci, dimpotriva, se deschide din ce in ce mai larg... si ai inceput sa ai chiar o aversiune fata de el. Banuiesc ca el si-a cerut scuze fata de tine,(sper ca a facut-o, asta tu stii mai bine) dar si-a marturisit greseala si fata de duhovnic? si daca a facut-o, si a fost iertat de Dumnezeu cand s-a spovedit, de ce nu il ierti si tu?
,,12şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri
13şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău. Căci a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!
14Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre.
15Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre."
Asadar tu ai certitudinea ca daca il vei ierta din tot sufletul, si Dumnezeu iti va ierta tie greselile pe care le vei face, mai usor si mai repede, la judecata.
Daca insa nu si-a cerut scuze fata de tine, sau persista in greseala, asta e cu totul alta poveste.
Oricum aici e buba si ea trebuie atacata caci efectele ei sunt, asa cum ne-ai povestit, devastatoare. Cred ca un sfat de la un duhovnic mai cu experienta v-ar putea ajuta, cu conditia sa-i spuneti toate amanuntele, sa nu-i ascundeti nimic. Stiu ca pe forum e mai greu sa dai toate amanuntele, dar in cazul de fata eludezi insasi radacina problemei ,si anume ce greseala a facut el si cum ati gestionat situatia. Fara aceaste date esentiale ale problemei nimeni nu poate sa-ti dea un sfat de calitate.

Ai sintetizat f bine cele descrise de mine si situatia sta cam in felul in care ai rezumat-o. Adevarul e ca l-am iubit, ca eram in stare sa fac orice pentru el, ca ajunsesem sa-i multumesc lui Dumnezeu pentru ca l-am intalnit si ca suntem impreuna, dar chiar daca nu a ajuns pana la a ma insela fizic, mi-a gresit si mi-a gresit destul de mult o perioada de cateva luni cu 2 ani in urma. Nu zic asta pentru a ma dezvinovati de orice greseala pt ca m-am tot gandit ca poate eu l-am impins spre asta, poate avea alte asteptari si l-am dezamagit sau poate nu gasise in mine tot ce avea el nevoie la momentul acela, sau nu i-am oferit totul, dar oricare ar fi fost motivul, adevarul e ca m-a ranit foarte tare. Atat de multa umilinta si tristete am putut aduna incat stau si acum si ma gandesc cum de nu am cedat psihic atunci.

Imi ziceai de iertare, sa stii ca l-am iertat, ne-am spovedit amandoi, dar oricat as vrea nu pot sa uit, nu pot sa trec peste tot ce-a fost, nu-mi da voie mintea, inima, gandul si am depus eforturi destul de mari timp de 1 an si ceva plus astea 11 luni de cand suntem si casatoriti. Si totul a fost in zadar. Am ajuns doar in stadiul in care povesteam in postarile mele anterioare.

Si nu inteleg de ce? De ce nu a vrut sa ne despartim? De ce a insistat sa ne casatorim daca lucrurile intre noi nu mai erau ca la inceput si deja sufeream f mult? De ce a trebuit sa ne distrugem viata si mai mult prin casatorie?

Imi pare nespus de rau pentru ca empatizezi cu mine, cu situatia prin care trec, desi dintr-o alta perspectiva, din cea a sotului, durerea trebuie sa fie sau sa fi fost la fel de mare. Nici nu-mi imaginez ca e altfel. Am citit si despre dorinta ta de a avea copii si eu o am si e o dorinta foarte mare si ma gandesc ca va trebui sa renunt la ea tocmai pentru ca lucrurile dintre mine si sotul meu stau asa cum stau si pt ca eu nu simt nicio clipa ca am o familie, pt mine e doar o tortura casnicia asta.

Cât timp veţi gândi că este "o tortură căsnicia asta", chiar va fi o tortură. Condiţia pentru o căsnicie reuşită este ca, mai întâi, să existe dorinţa unei căsnicii reuşite.

Motivul schimbării dv de atitudine (acela incomplet dezvăluit) pare a fi MULT mai mic în comparaţie cu reacţia dv. Probabil că a fost ceva nu mult mai mult ca un fleac, dar care a luat, în mintea dv, proporţiile unui dezastru. Pare a fi vorba de o anumită voluptate a suferinţei aici, ceva de tip "o, priviţi inima-mi zdrobită şi ce neînţeleasă sunt!"

Dacă veţi dori să vă salvaţi căsnicia, o veţi salva. Dacă nu o veţi salva, înseamnă că nu aţi dorit, de fapt, să o salvaţi. În mod evident, totul depinde acum de dv.

Indiferent de ce ar fi dorit el sa nu va despartiti, problema e de ce ai acceptat tu sa o faceti, daca "lucrurile dintre voi nu erau ca la inceput". De ce a trebuit sa continuati poti sa ne spui tu, caci ai spus "da " in fata ofiterului de stare civila si a preotului. Indiferent cat de insistent ar fi fost el tu aveai posibilitatea de a spune "nu".

Acum faptul e consumat si ai facut cu el un legamant in fata lui Dumnezeu. Ai jurat sa-l iubesti si sa-l respecti si nimeni nu te-a obligat sa o faci. Cu ajutorul lui Dumnezeu si cu multa rugaciune inima ti se va vindeca si veti putea fi ca inainte. Numai sa existe bunavointa. Nu e nimic sa nu poata schimba Dumnezeu si nu exista inima ranita sa nu o poata vindeca. Numai sa-I ceri sincer lucrul asta.

Sunt de acord. In momentul in care iti iei aceasta responsabilitate, trebuie sa o duci pana la capat, sa-ti faci datoria fata de sot si fata de Dumnezeu. Dumnezeu nu binecuvanteaza divorturile. Iti recomand sa citesti Catehezele maritale si Cuvantarile despre viata de familie ale Sf. Ioan Gura de Aur si Sfaturi intelepte ale Sf. Teofan Zavoratul. Vei gasi niste raspunsuri si incurajari potrivite situatiei tale. Eu le-am citit prea tarziu. In situatiile acestea, cand unul dintre soti nu merge pe acelasi drum al iubirii, e cam greu de mentinut o casnicie, dar nu imposibil. Cu Dumnezeu, putem face si duce totul.
De ce nu cereti sfatul unui duhovnic?

Chiar daca m-ati facut sa plang prin postarea dvs, incerc totusi sa raspund. E posibil sa nu fi suferit niciodata la nivelul asta, sau nici macar sa nu va imaginati ce e in sufletul meu acum de puteti afirma cu atata usurinta ca e vorba doar de un fleac. Tocmai de asta nu pot sa scriu in detalii despre ce s-a intamplat cu doi ani in urma, tocmai pt ca nu a fost nici pe departe vorba de un fleac sau de un lucru lipsit de importanta pt care am facut prea mult caz. Cand s-a intamplat asta, s-a rupt ceva intre noi, s-a rupt si nu am mai reusit sa mai avem aceeasi relatie cum o aveam inainte pt ca mare a fost dezamagirea. Ne-am instrainat unul de altul si desi l-am rugat sa renunte la mine, sa ne despartim si sa ne vedem fiecare de viata noastra am ramas impreuna si ne-am trezit casatoriti.

Nu am povestit asta cu nici un scop ascuns, ci doar cu acela ca poate cuiva foloseste si daca s-ar afla intr-o situatie asemanatoare nu ar repeta greseala mea. Nu astept sa fiu incurajata sa ma despart sau sa divortez pt ca daca vroiam asta o faceam fara sa cer acordul cuiva, dar nu vreau, nu vreau sa-l parasesc, nu vreau sa-l las singur desi pentru mine, pentru sufletul meu ar fi mult mai bine.

Tocmai asta regret acum nespus de mult, faptul ca nu am avut taria sa spun nu ca nu am fost suficient de puternica sa-i infrunt pe toti: parinti, frati, prieteni... cei care s-au opus si nici nu au vrut sa auda de o eventuala despartire sau amanare/anulare a nuntii.
Stiu ca e prea tarziu pt astfel de regrete, faptul e consumat, ramane asa cum spuneai doar sa ma rog, sa ma rog si sa sper ca Bunul Dumnezeu va indrepta lucrurile si voi scapa de aceasta povara cand va fi voia Lui.

Multumesc mult de sfaturile bune.

Am un parinte duhovnic la care merg sa ma spovedesc si in mare stie despre problema mea, dar ce poate sa-mi faca?Cred ca nici nu stie ce sa-mi mai zica decat sa ma rog, sa ma rog si iar sa ma rog (un sfat f bun de altfel).

Va multumesc mult pentru recomandari. Incerc sa intru in posesia cartilor indicate cu nadejdea ca citindu-le vor fi o alinare pentru sufletul meu si voi gasi in ele macar putina nadejde si putere.

Parintele duhovnic iti da un sfat bun, de tine depinde ascultarea pe care o faci. Caci daca tu nu asculti, zadarnice sunt sfaturile lui. Eu, citandu-i pe Sfintii Parinti, recomand rabdarea si continuarea acestui drum, dar nu o spun din propria mea experienta pentru ca eu am facut pe dos. Oricum, nu cred ca e o solutie buna sa refuzi sa faci un copil cu sotul tau. Nu cauta sa agravezi mai rau situatia. Trebuie sa lupti pentru aceasta casnicie, chiar impotriva ta, trebuie sa porti aceasta cruce, iar la final biruinta va fi a ta. Dar cum ti-am spus, citez de la Sfintii Parinti. Domnul sa va lumineze si sa va calauzeasca pe aceasta cale stramta.

Dar nu refuz sa fac un copil, nu asta e problema, ci faptul ca nu pot accepta sa se apropie de mine, ca imi doresc sa fiu cat mai mult timp singura si ma ingrozeste gandul de a ma atinge... daca s-ar intampla asta as trai permanent cu un sentiment de viol si ar aparea alte probleme as fi si mai tulburata decat sunt. Nu refuz pentru ca imi doresc copii, dar nu pot face asta. Nu pot, chiar nu pot.

Iarta-ma, dar cred ca sotul tau e un om deosebit. Nu multi barbati pot accepta sa se casatoreasca si apoi sa fie respinsi de sotie, singura femeie din viata lor [in acest moment]. Are multa rabdare cu tine si asta e lucru mare. :1:

Dupa cate vad, problema e cam grava daca nu exista astfel de apropieri intre voi. Poate ca ar trebui sa incercati sa mergeti impreuna la o consiliere psihologica ( sper sa nu fiu inteles gresit ). Noi, cei de pe forum, incercam sa te sfatuim cat mai bine, dar cred ca solutia problemei voastre cere mai multa atentie si o cercetare de specialitate. Oricum, cred ca daca stati asa, fara sa faceti nimic pentru relatia voastra, nu va fi de bine in viitor. Un divort este destul de tulburator, chiar si atunci cand nu mai iubesti pe cel de langa tine. E o suferinta. Si e trist sa vezi ca 90% dintre procese sunt pentru divort sau urmari ale unui divort cum ar fi partajarea bunurilor, pensia alimentara sau intretinerea copilului, etc. Nu va doresc sa treceti prin asa ceva. Luptati pentru casnicia voastra. Iubiti ceea ce e mai frumos in voi si acoperiti ceea ce a fost gresit. Doamne ajuta!

Deci pana la urma s-a ajuns si la cauza problemei..
Nu e vorba de dorinta de libertate, copilarie, etc.
Cineva a intuit mai bine mai devreme cand ti-a recomandat acel "curs de iertare".

Nu cred ca e nevoie sa ne spui ce anume s-a intamplat pentru ca oricum situatia este mult mai complexa, probabil ar trebui ca lumea sa stie care este si parerea lui, care au fost motivele lui atunci, etc.
Si chiar asa, fiecare om judeca in felul lui, unora li se pare mai putin de iertat, altora li se poate parea mai mult, tie ti se pare imposibil...

De ce s-a mai casatorit el cu tine? Pentru ca totusi te iubeste (chiar daca tu nu poti sa intelegi, iti vezi doar starea ta) si spera intr-un fel sa poata repara ceea ce a stricat.
Spui ca s-a produs o instrainare, crezi ca asta este pentru ca nu te mai iubeste sau pentru ca de fapt tu nu-l mai iubesti?

Concluzia in ceea ce te priveste este ca fara doar si poate ai luat niste decizii gresite.
Nu spune ca l-ai iertat pentru ca NU este asa, a fost o chestie f. superficiala si nu se poate numi iertare.

Iar faptul ca nu-l poti ierta este un handicap sufletesc si spiritual major pe care ar fi trebuit sa-l constientizezi mai devreme si cu asta sa pui punct relatiei inca de atunci, in nici un caz sa mai ajungi si la casatorie.

Ce poti face acum?
E clar ca sa stai separata de el o vreme nu e o solutie, asa cum e clar ca nu-l mai iubesti, lucru pentru care la ora actuala nu el este vinovat.

Solutia cea mai usoara ar fi sa va despartiti.
Din punct de vede legal n-ar fi o problema.
Spiritual insa este o cadere a ta si inca una majora.

Eu daca as fi duhovnicul tau nu vad ce fel de iertare s-ar putea da pentru ceea ce este practic un handicap spiritual in derulare si care duce si la disolutia casniciei.

Calea cea mai grea este sa te maturizezi afectiv si sa intelegi ca asa cum dragostea este o chestiune de o viata si nu de cateva momente, nici o infidelitate de cateva momente nu ar trebui sa refuze la amandoi ocazia unei iubiri de o viata.


Sigur ca ceea ce s-a intamplat iti induce si o doza de incertitudine in prezent cu care probabil nu poti lupta. Dar gandeste-te si altfel: daca NU te-ar fi insealat niciodata pana acum, cine ti-ar fi oferit vreo garantie ca NU o va face nici in viitor?

Iluziile? Astea nu sunt garantii. Incertitudinea aceasta trebuie sa si-o asume fiecare si sa vegheze asupra ei in fiecare zi, prin atitudinea pe care o are fata de celalalt si atentia la nevoile lui si binenteles, rugaciune si viata duhovniceaca.
In rest nu exista garantii.

Inteleg genul asta de afectiune si sensibilitate, in care orice greseala din partea celuilalt este o catastrofa majora, ar rupe vraja iluziilor cu care ne inconjuram si ar face sa para ca cerul se prabueste.
Dar ASTA NU ESTE DRAGOSTEA.

Stiu pe cineva care gandea la fel si dupa mai multe relatii nereusite in care cauta perfectiunea inchipuita intr-un fel sau altul (dar care admitea si unele exceptii) a ajuns la una unde a fost confruntat cu intrebarea: daca intr-o buna zi m-ar insela(ocazional)? (existau anumite motive sa se intrebe altfel)

Si experienta relatiilor anterioare esuate n-a fost degeaba, a reusit sa inteleaga ca iubirea sta in lucruri mult mai profunde decat o cadere de moment. Si in primul rand sta in propria persoana, cea care este dispusa sa INTELEAGA, sa IERTE, SA IUBEASCA.

Si in incheiere, mai cunosc un caz asemanator ca al tau, in care el a ajuns dintr-o cadere practic (plictiseala?) sa o insele. Ea a aflat (erau casatoriti), l-a iertat (formal, ca tine) insa in practica n-a trecut niciodata peste, reprosandu-i in diverse feluri si cu diverse ocazii lucrul asta.
Iar el intr-o zi n-a mai putut rabda si a cerut divortul.

Acum ii pare rau desi nu ar recunoaste-o direct, cred ca si ei, insa raul este facut deja, fiecare a apaucat-o in alta directie si a ramas un copil la mijloc prins in situatia asta.

Sfatul meu ar fi sa renunti la ura, sa cauti o iertare autentica care de fapt nu cred ca este departe dar preferi mai degraba sa-l urasti, probabil cu atat mai mult cu cat te-a determinat sa te casatoriesti cu el.
Daca ai investi energia pe care o risipesti acum plangadu-ti de mila si respingand realitatea in directia re-evaluarii situatiei si a cautarii unei iertari autentice, atunci lucrurile s-ar putea indrepta.

Iubirea nu este doar o scanteie si nu se poate stinge ca o lumanare la prima pala de vant. Altfel nu este iubire ci doar un sentiment romantic, capricios, inconstant, care nu de putine ori e vecin apropiat cu ura.

Pt Alin
 

Eu recunosc ca nu-l mai iubesc, nu-l mai iubesc ca altadata, dar nici nu i-am ascuns asta, i-am spus-o inainte de casatorie. I-am spus ca ceva s-a rupt in mine si nu pot sa-l mai vad ca altadata. Am avut perioade cand l-am urat, l-am urat din tot sufletul, acum eu simt ca s-a mai ameliorat mult intensitatea atitudinii mele ostile (aveam impresia ca am depasit-o definitiv), dar intr-adevar e posibil sa ma mai incerce astfel de sentimente grele si sa traiesc doar cu gandul ca mi-am facut datoria si l-am iertat. Si asta o zic gandindu-ma la viata de zi cu zi...daca nu suntem singuri..in ochii mei problemele nu mai par sau nu mai sunt asa grave, dar cum raman doar cu el ma apuca depresia. Cu alte cuvinte suport prezenta lui alaturi de mine in societate (desi nu mi-o doresc), dar mi-e f greu, imposibil chiar, sa ma obisnuiesc tot timpul cu el (si dimineata, si seara si noaptea) cand mi-as dori sa fiu doar singura.

Stiu ca vina pentru situatia asta imi apartine intr-o masura la fel de mare (sau poate mai mare) si tocmai din acest motiv nu ii reprosez nimic acum ( dar recunosc ca am facut asta la momentul acela), nu ma comport ca si cum eu am doar drepturi, iar el doar obligatii, in schimb imi este f greu sa lupt cu toate gandurile mele pt ca ma chinuie rau, ma simt vlaguita si fara puterea de a mai lupta pentru a indrepta situatia (daca mai sunt sanse pt asa ceva).

Mare lucru nu mai pot spune, o sa ma rog la Dumnezeu in continuarea sa ne ajute sa trecem peste toate aceste probleme si sper din tot sufletul sa reusim.

Multumesc mult de tot pentru toata rabdarea si pt toate sfaturile intelepte.

Ma gandesc ca poate nici el n-a aratat suficiente regrete pentru ce s-a intamplat si poate din cauza asta iti vine greu sa-l ierti.

Dar chiar si asa, cred ca gesturile lui arata suficienta dragoste pentru tine incat ar trebui sa intelegi asta.

Iarta-l din toata inima si lucrurile vor fi ca la inceput. Asta se poate intampla chiar intr-o secunda.
Daca simti ca n-ai suficienta putere pentru asta, roaga-l pe Dumnezeu sa te ajute si sa-ti dea puterea asta, foloseste-ti lacrimile doar pentru asta, nu pentru altceva.

Plange-ti partea ta de vina, neputinta sufleteasca, lipsa de afectiune - nu faptul ca te-ai casatorit cu el, ca ai fi luat o decizie pripita, nu ca este alaturi de tine.

Eu sunt convins ca El iti va raspunde.
Tu crezi?

Stiu ca nimic nu este mai mare ca puterea lui Dumnezeu si cred si nadajduiesc ca Dumnezeu ma va scapa candva de toata durerea asta.

Am citit si am recititi de cateva ori raspunsurile tale si ieri am fost mult mai optimista si mai increzatoare ca trebuie doar sa ma rog, sa-i cer lui Dumnezeu ajutorul, sa lupt si sa fac tot ce pot si vom trece cu bine peste perioada asta, dar nu stiu cum sa fac ca starea asta a mea sa nu fie trecatoarea pentru ca fara sa vreau iar m-am trezit napadita de gandurile mele si cazuta in tristete.

Stiu ca Dumnezeu mă iubeşte. Asta este o siguranţă pe care nimic nu o va putea clatina vreodată si poate că dragostea Lui este în spatele tuturor necazurilor mele, dar cu toate astea e asa greu uneori, parca mult prea greu...