The sacrosanct Roman Church, founded by the voice of our Lord and Savior, firmly believes, professes, and preaches one true God omnipotent, unchangeable, and eternal, Father, Son, and Holy Ghost; one in essence, three in persons; Father unborn, Son born of the Father, Holy Spirit proceeding from Father and Son; that the Father is not Son or Holy Spirit, that Son is not Father or Holy Spirit; that Holy Spirit is not Father or Son; but Father alone is Father, Son alone is Son, Holy Spirit alone is Holy Spirit. The Father alone begot the Son of His own substance; the Son alone was begotten of the Father alone; the Holy Spirit alone proceeds at the same time from the Father and Son. These three persons are one God, and not three gods, because the three have one substance, one essence, one nature, one divinity, one immensity, one eternity, and all these things are one where no opposition of relationship interferes .

(Cantate Domino)
În bold sunt cuvintele care arată caracterul infailibil al documentului.
Deci, avem întrunite următoarele mărci ale infailibilităţii papale:
-este document semnat de papa în mod personal (nu prin delegaţi)
-se referă la chestiuni de credinţă sau morală
-există forumulare solemnă: aceasta este credinţa Bisericii, nu părerea personală a papei.

Pentru neclarităţi privind cine este capul Bisericii şi care sunt condiţiile infailibilităţii, consultaţi clarificările aduse de Conciuliul Vatican I.

ceva despre papa
 

Anul acesta se împlinesc 26 de ani de la moartea mucenicească a episcopului Pavel de Ballester-Convolier (1927-1984). Întru pomenirea sa, readucem la lumină această mărturie, în care ne explică cum şi de ce a trecut de la romano-catolicism la Ortodoxie, scris pe vremea când era încă ierodiacon

Întâi şi întâi, în romano-catolicism Biserica Creştină „nu este altceva decât o monarhie absolută”, al cărei singur conducător este Papa, acţionând în fiecare sector în calitatea lui de Papă. În această suveranitate papală „stă toată puterea şi tăria Bisericii”, care „altminteri nu va dăinui”. Însuşi creştinismul are ca suport total Papalitatea. Încă ceva: Papalitatea este nici mai mult nici mai puţin decât „cel mai important element al Creştinismului; vârful şi esenţa lui”.

Autoritatea suverană a Papei în calitate de comandant suprem şi cap văzut al Bisericii („Piatra cea din capul unghiului”; „Dascăl al lumii, fără de greşeală în materie de credinţă”; „Reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ”; „Păstorul păstorilor” şi „Marele Arhiereu”) este dinamică şi puternică, însumând toate drepturile legislative şi doctrinare ale Bisericii. Papa îşi extinde „dreptul divin” asupra tuturor şi îndeosebi asupra fiecărui om botezat din toată lumea. Această autoritate dictatorială poate fi deci exercitată oricând în mod direct asupra oricărui creştin, laic ori preot, şi asupra oricărei Biserici, de orice rit sau neam ar fi, dat fiind că Papa e super-episcopul fiecărei eparhii ecleziastice din lume.

Toţi cei ce refuză să-i recunoască această autoritate şi nu i se supun orbeşte sunt „schismatici”, „eretici”, „necinstitori de Dumnezeu” şi „sacrilegi”, iar sufletele lor sunt de pe acum sortite osândei veşnice, întrucât pentru a ne mântui e necesar să credem în dumnezeiasca instituţie papală şi să ne supunem ei şi reprezentanţilor ei. "

Un privilegiu absurd, ieşit din comun, pe care nici idolatrii cei mai învederaţi nu şi-l puteau închipui. Este infailibil de drept divin, potrivit definiţiei dogmatice a Conciliului Vatican I din anul 1870. De atunci încoace, acestuia omenirea îi e datoare să i se adreseze cu cuvintele adresate Domnului: „Tu ai cuvintele vieţii veşnice”. De aici încolo nu mai e nevoie de Duhul Sfânt ca să călăuzească Biserica „la tot adevărul”. Nu mai e nevoie de Sfânta Scriptură, nici de Sfânta Tradiţie, căci de acum este un dumnezeu pe pământ, având puterea de a cataloga ca netrebnice şi înşelătoare învăţăturile Dumnezeului Ceresc

Din moment ce Papa este infailibil, trebuie ascultat orbeşte. Cardinalul Bellarmine, proclamat „sfânt” de către Biserica Catolică, zice următoarele într-un mod foarte firesc: „Dacă Papa într-o bună zi impune păcatul şi interzice virtutea, Biserica este datoare să creadă că păcatul este bun, iar virtutea este rea şi vătămătoare”.

Mai multe vedeti in http://www.familiaortodoxa.ro/2010/0...lui/#more-1787

Conciliile aduc numai clarificări necesare. Noi sunt hotărârile dogmatice şi anatemele asociate, de regulă, lor. Nu dogmele însele. Prin urmare, papa era infailibil şi înainte de Conciliul Vatican 1 (al 20-lea ecumenic) tot aşa cum cinstirea icoanelor era licită şi înainte de Conciliul al 7-lea ecumenic.


P.S.: Aş fi interesat de sursa citatului din Sf Bellarmin.

considerati ca ar fi ceva in aceste texte papale (sau altele) impotriva credintei crestine catolice?

eu va ceream un exemplu de astfel de aplicare a infailibilitatii
care ar fi?

asa si totusi nu
dogma infailibilitatii papale este aplicabila doar ulterior formularii ei

"Cele zece porunci" sunt vesnice
dar, de nerespectarea lor, nu pot fi facuti vinovati cei care au trait inainte de formularea poruncilor

nu si cand nu se exprima "ex cathedra"


da, dar nu a fost declarat sfant pentru interpretarea gresita care se da acestor cuvinte ale sale

este vorba aici de ceea ce lumii ar putea sa i se para a fi pacat sau virtute
este exact asa cum copilului i se pare unori ca parintele ii impune ceva impotriva binelui copilului, dar este dar o parere a copilului
desigur, parintele, ar putea ajunge chiar sa impuna ceva impotriva binelui copilului...
dar nu Sf. Parinte "ex cathedra"

cum de sunt asa de sigura?
sunt sigura pentru ca am incredere in atotputernicia lui Dumnezeu

Să înţeleg, deci, că scrisorile enciclice ale lui Petru nu sunt infailibile, deoarece au fost scrise înainte de Conciliul Vatican I ?

sa intelegeti ca textelor si actelor anterioare formularii principiului infailibilitatii papale nu li se aplica principiul acesta


revin cu rugamintea:
dati exemple de ceva ce este anticatolic sau anticrestinesc si sta sub semnul infailibilitatii papale!

Prin urmare, nici patroana dv, Sf Maria, nu este fecioară decât începând din secolul al VI-lea, când a apărut definiţia dogmatică asupra acestui aspect. Iar ridicarea cu trupul la Cer a ei s-a petrecut imediat după ce Pius al XII-lea a dat decretul infailibil "Munificentissimus", în anii 50 ?

Referiţi-vă la ceea ce am susţinut eu şi nu la ceea ce NU am susţinut. Când am susţinut absurditatea că un sfânt părinte sau un sfânt sinod ar putea defini în mod infailibil ceva anticatolic ?

cand un principiu "nu se aplica", nu se aplica nicicum
nici pozitiv, nici negativ
despre papii anteriori formularii principiului infailibilitatii nu se poate spune nici ca au fost nici ca nu au fost infailibili in vreo privinta



nu ati spus
de aceea va cer exemplu

În concluzie, nu se poate spune nici că Sf Fecioară a fost fecioară, nici că nu a fost fecioară anterior secolului al VI-lea. Fiindcă nu exista definiţie dogmatică, deci nici materia dogmei anterior acelui secol.

Ma bucur sa aud aceasta apreciere.
Dar nu inteleg ce considerati atunci ca fiind 'nevalid' in ortodoxie ? Sau ce reprosati ortodoxiei ?

Ortodoxia nuu vrea sa asculte de papa. Ii deranjeaza rau de tot.

Raportat la Biserica unita, cea de dinaintea schismei, catolicii le reproseaza ortodocsilor ca au renuntat la ceva (supunerea fata de urmasul lui Petru) iar ortodocsii le reproseaza catolicilor ca au introdus ceva (primatul papal, filioque etc.).

Ortodocsii nu au renuntat la supunerea fata de papa, pentru ca nu au avut-o niciodata. Celalalta afirmatie este corecta.

Nu cred ca supunerea fata de Papa a existat in sensul de subordonare cand Biserica era una.Totusi comuniunea cu Roma si cu Papa era considerata destul de importanta in economia unirii si a intregimii Bisericii...

Ortodocşii, în sensul de membrii Bisericilor Ortodoxe de după schismă, desigur că nu au avut-o niciodată, fiindcă altfel ar fi fost catolici.

Ortodocşii, cu înţelesul de Sfinţii Părinţi din apus şi din răsărit ai Bisericii Nedespărţite au recunoscut mereu primatul papal şi nu l-au contestat niciodată.

Daca Sfintii Parinti acceptau primatul papal cu siguranta nu aveam scrieri impotriva primatului papal si infailibilitatii papale .

Primul intre parti. Nu deasupra. Si infailibil. Nemuritor mai lipseste.
Ai ceva informatii despre Sfintii Parinti care sa probeze recunoasterea?

Desigur. Fidelă Sfinţilor şi Dumnezeieştilor Părinţi, Biserica Catolică mărturiseşte primatul lui Petru. Nu, nu este vorba numai de un primat în onoare, în felul în care patriarhul Constantinopolului este considerat primul în onoare în lumea ortodoxă (şi de fapt, batjocorit de toţi şi neascultat de nimeni). Este vorba de un primat real, magisterial şi de jurisdicţie. Să ascultăm, spre exemplu, ce are de spus în această privinţă Sf Ioan Gură de Aur, în a 88-a omilie la Evanghelia lui Ioan (subl mea):

"Şi de ce, apoi, trecând de ceilalţi, El vorbeşte cu Petru despre aceste lucruri (Ioan, 21:15) ? El a fost cel unu ales dintre Apostoli şi gură a lor şi conducător al corului. Din acest motiv, însuşi Pavel s-a urcat la el şi l-a vizitat pe el mai degrabă decât pe ceilalţi (Gal 1:18). Şi ca să-i arate că, de acum încolo, trebuie să aibă credinţă, lepădarea fiind de acum ştearsă, El pune în mâinile sale conducerea fraţilor săi. El nu mai aminteşte de lepădare şi nici de nimic din trecut, ci spune: "Dacă mă iubeşti, condu pe fraţii tăi", iar a treia oară El îi dă aceeaşi poruncă, arătând ce mare preţ pune El pe conducerea oilor Sale. Şi, dacă cineva ar întreba "Dacă este aşa, atunci de ce Iacob a primit tronul Ierusalimului ?", la aceasta voi răspunde că El a numit pe acest om (pe Petru) învăţător nu al acelui tron, ci a lumii întregi."

Ideea ca orice Papa e infailibil e gresita... au fost papi in biserica unita si primara care au avut exprimari dogmatice gresite[eretice]... Primul intre parti cum s-a zis si aci... Un statut mai mult onorific, decat administrativ... Iar supunerea fata de Papa in sensul subordonarii nu a existat, pentru ca Biserica nu ii era subordonata Papei... Dar Roma [si Papa] era considerata o prezenta importanta intre parti.Chiar daca din cate am inteles eu majoritatea conciliilor[sinoadelor] au fost convocate si prezidate de imparat... si se spune ca la unele dintre ele, chiar si dintre cele 7 Papa nu a participat.Prezenta Papei insa insemna integralitate si autoritate ... Insa nu e vorba ca nu era autoritate fara Papa,pentru ca au fost concilii si fara Papa si in care pozitia unor Papi au fost combatute... dar ca Papa ortodox intregea si desavarsea adunarea episcopilor.Insa Biserica exista oriunde exista un episcop ortodox si atata vreme cat exista episcop ortodox... Fara episcop drept-credincios nu exista Biserica... Biserica este episcopul ortodox, cu sau fara episcopul Romei... Biserica a functionat intotdeauna ca un intreg fiind indespensabila de o parte sau alta... au cazut in erezii episcopi si din apus si din rasarit si din orient... insa episcopul ortodox a tinut intotdeauna Biserica.De aceia si scrie Apostolul Luca in Fapte, dupa cum a zis Pavel:

"Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său." Fapte 20:28

Noi, catolicii, urmându-i pe Sf Părinţi şi cu clarificarea adusă de Conciliul Vatican I, credem că orice papă, dacă se exprimă de la catedra sa într-o chestiune de credinţă sau de morală, este infailibil.

Adeserori am observat că ortodocşii (şi acatolicii, în general) fac confuzie asupra înţelesului exact al termenului de infailibilitate.

Astfel, "infailibil" nu înseamnă "impecabil". Noi credem că numai Dumnezeu şi Maica Sa sunt impecabili. Petru nu a fost impecabil, ci a păcătuit de mai multe ori. Totuşi, când Petru se exprimă în calitate oficială în materie de credinţă şi morală, aşa cum a făcut-o de exemplu în epistolele sale catolice (adresate întregii Biserici), este infailibil.

"infailibil" nu înseamnă nici "inerrabil", adică negreşelnic în general în materie de credinţă. Papa numai în calitate oficială (de la catedra sa) este infailibil. Petru a greşit în materie de credinţă şi morală, aşa cum a fost, de exemplu, când a susţinut că este necesar ca oamenii să se taie împrejur şi abia după aceea să fie botezaţi. Aceasta a fost o părere personală a lui Petru. A publicat Petru asta în vreuna din Epistolele sale ? Nu. La fel şi urmaşul său, are drept la păreri personale precum are dreptul orice creştin.


Numeroase intervenţii ale feluritelor Biserici Răsăritene la Roma arată că papa era văzut ca instanţă de ultim apel, având deci jurisdicţie universală (chiar dacă manifestată în împrejurări mai degrabă extraordinare decât obişnuite). Cine a studiat istoria celor care au ocupat scaunul de patriarh al Constantinopolului a observat că acei patriarhi şi episcopii lor au fost mai mult heterodocşi decât ortodocşi (ceea ce nu a fost cazul cu episcopul Romei). De fiecare dată când un patriarh sau episcop ortodox era descăunat şi înlocuit cu unul heterodox, se apela la jurisdicţia universală a papei. Există numeroase scrisori despre asta, Sf Maxim Confesorul nu a fost deloc o excepţie.

Infailibil eu cred ca inseamna si negreselnic... Adica cand se pronunta in materie de dogmatica si doctrina oficiala nu poate gresi... Ori de cand Papalitatea s-a autoproclamat infailibila numai greseli a facut.A dogmatizat multe erezii... Culmea ironiei :).Nici un papa nu a fost negreselnic, adica nesupus greselii si nici nu este, nici macar cand vorbeste de la pupitrul sau.

Aţi putea da un exemplu de erezie dogmatizată de vreun papă ?

Credeţi sau nu credeţi că, în Epistolele sale catolice ("soborniceşti") din partea a doua a Noului Testament, Petru este infailibil ?

De ce "sobornicesti" cu ghilimele? Sa scriem si noi "catolic"?
Iar Petru este cumva Sf. Apostol Petru, care a fost rapit pana in al treilea cer? Dar s-a mandrit el oare cu asta? Oare el s-a numit infailibil pe sine?

Corinteni 2,

1.Şi eu, fraţilor, când am venit la voi şi v-am vestit taina lui Dumnezeu, n-am venit ca iscusit cuvântător sau ca înţelept.
2.Căci am judecat să nu ştiu între voi altceva, decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit.
3.Şi eu întru slăbiciune şi cu frică şi cu cutremur mare am fost la voi.
4.Iar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii,
5.Pentru ca credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu.

6.Şi înţelepciunea o propovăduim la cei desăvârşiţi, dar nu înţelepciunea acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori,
7.Ci propovăduim înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci, spre slava noastră,
8.Pe care nici unul dintre stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o, căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei;
9.Ci precum este scris: "Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El".

10.Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu.
11.Căci cine dintre oameni ştie ale omului, decât duhul omului, care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu.
12.Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu;

13.Pe care le şi grăim, dar nu în cuvinte învăţate din înţelepciunea omenească, ci în cuvinte învăţate de la Duhul Sfânt, lămurind lucruri duhovniceşti oamenilor duhovniceşti.

14.Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte.

15.Dar omul duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni;

16.Căci "Cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-L înveţe pe El?" Noi însă avem gândul lui Hristos.

Da, Dumnezeu a comunicat şi comunică într-un fel deosebit cu Petru. Nu numai Petru, ci şi mai mulţi urmaşi ai săi în Scaunul Apostolic au fost răpiţi în duh.

Nu am auzit ca Petru sau vreun urmaş al său să se fi mândrit cu darul inafilibilităţii, pe care li l-a dat Dumnezeu în mod gratuit, adică fără legătură cu meritul personal. Cât despre numirea de infailibil, nu el, ci Biserica pe care o conduce a spus asta.

Cam ciudata intrebarea ( chiar si in forma )...in epistolele sale,Sfintul apostol Petru a fost inspirat de Duhul Sfint Dumnezeu in exact aceeasi masura ( daca nu chiar mai putin...vorba vine ) decit Sfintul apostol Pavel ( cel rapit pina la al treilea cer ),sau Ioan,Matei,Luca,Iacov,Iuda.

Oricum,infailibila este numai Biserica in plenul ei,caci Biserica a stabilit care sint cartile inspirate ale Sfintei Scripturi ( cine este Petru,cine este Pavel,etc )...iar expresia cea mai inalta a Bisericii este Sfintul...omul-Dumnezeu,omul in care se salasluieste in mod fizic( real ) Dumnezeu...si prin care ne vorbeste Dumnezeu,raminind astfel cu noi pina la sfirsitul vremurilor....( Dumnezeu se ascunde,se smereste...in oameni )

Ce legatura reala este intre Sfintul apostol Petru si catolicii de acum ? Sau unii sint ai lui Petru,altii ai lui Pavel,altii ai lui Andrei...etc ?

Este exact ceea ce credem şi noi. Atunci când s-a pronunţat în numele Bisericii şi în calitate oficială de apostol, Petru a fost inspirat de Dumnezeu. În această calitate, Petru nu a greşit în materie de credinţă şi morală, adică s-a pronunţat (sau mai riguros spus: Duhul Sfânt s-a pronunţat prin pana lui) în mod infailibil.

Foarte justă observaţia. Nu numai Petru în calitate oficială, ci toţi apostolii au fost infailibili. Aş spune mai mult: aş adăuga că nu numai apostolii au fost infailibili, ci şi, dacă ne întoarecem în vremea Vechiului Testament, şi profeţii au fost infailibili. Noi nu credem că Ieremia a greşit ori ar fi putut greşi în profeţiile sale. Nici Ilie, nici ceilalţi. Nici Moise nu credem că a greşit ori ar fi putut greşi în opera sa de călăuză a ceea ce era pe atunci Poporul Ales de Dumnezeu. Fiindcă nu ei au vorbit (scris), ci Duhul Sfânt, după cum credem şi mărturisim în Simbolul Credinţei ("Care a grăit prin prooroci").

Şi atunci, apare întrebarea pe care am mai pus-o mai spre începutul acestui topic: văzând şi crezând că Duhul Sfânt a dăruit darul negreşelniciei în credinţă şi morală atâtor oameni de-a lungul a mii de ani, ce anume vă face să credeţi că El nu ar mai da acest dar în zilele noastre ?

Foarte adevărat: Biserica lui Cristos este infailibilă. Dar nu aş spune "numai" în plenul ei. Noi nu avem în Biblie "Scrisoarea plenului Bisericii către Corinteni" ori "Întâia scrisoare catolică a plenului Bisericii". Ci avem scrisorile unor oameni, iar despre conţinutul lor spunem că este infailibil. Prin urmare, autorii acestor scrisori, care în mod văzut nu au fost "plenul Bisericii", ci oameni ai Bisericii, sunt infailibili.

Între sf apostol Petru şi catolicii de acum este exact aceeaşi legătură ca între sf apostol Petru şi catolicii din urmă cu aproapre 2000 de ani. În fond, nu s-a schimbat nimic. Este aceeaşi Corabie, este acelaşi Cristos pe munte, este mereu urmaşul lui Petru la cârma corabiei Sale. Doar că, o dată pe secol dacă nu mai des, mereu au plecat dintre marinari, făcându-şi bărcuţele lor.

Poate gresesc dar din spusele dumneavoastra se poate trage concluzia ca nu numai Papa este infailibil ci si Patriarhii Bisericilor Ortodoxe sunt infailibili.

Este Patriarhul Daniel infailibil?

Daca nu este, poate deveni? Care ar fi conditiile?

Condiţia ar fi să reia comuniunea cu Biserica. Atunci va fi sigur că se află sub umbrela infailibilităţii colective a Bisericii.
Acuma, vorbind serios: în actul în care promite Biserica şi caracterul ei inexpugnabil, Cristos ne arată că acest dar, atribuit în mod colectiv Bisericii, este atribuit în alt mod, anume în mod personal, lui Petru. Dumnezeu are o legătură personală cu Petru, în afară de aceea pe care o are cu toţi fraţii săi în mod colectiv. "Tatăl din Ceruri ţi-a descoperit aceasta" spune El. Nu toţi fraţii beneficiază direct de aceeaşi revelaţie, căci unii credeau, cu mintea lor omenească, că Isus este Ioan, sau Ilie revenit.

Este curios că neoprotestanţii, care se disting prin interpretarea atât de literală a Bibliei în atâtea alte privinţe, aici nu o interpretează literal, ci după cum le convine.

Am inteles, pe vremuri:

Astazi insa: Nu toti apostolii sunt infailibili, ci numai Petru.

Da.Filioque... Primatul Papal, Azimile, Purgatoriul , Limbo , Imaculata Conceptie, Infaibilitatea papala..


Nu le-as numi infailibile, ci scrise sub inspiratia Duhului Sfant...

Nu Petru a fost rapit pana la al treilea cer, ci Pavel..

Biserica a functionat intotdeauna ca un intreg... dispensabila de o parte sau alta... Noi nu sustinem ca adevarul apartine unui anume om, ci ca adevarul este in comunitate[Biserica].

Imi cer iertare. nu stiu prea multa istorie a Bisericii Crestine,dar saptamana trecuta am vazut un film cu viata Sf. Francisc de Assisi.M-a ingrozit marturia unui cruciat care cere ajutorul Sf.pentru a face pace.Acesta avea sarcina sa apere Ierusalimul ,dar marturiseste ca nu s-au putut abtine sa nu atace Constantinopolul , sa nu prade si sa jefuiasca, sa ucida si sa siluiasca . Spunea ca de trei zile cavalerii cruciati 'crestini' sunt mai cruzi si mai odiosi chiar decat cumplitii sarazini. Filmul nu este facut de ortodocsi. Si mai sunt toate aberatiile si crimele facute prin niste hotarari 'infailibile'
Nu cred ca cineva contesta alegerea si rolul pe care Sf. apostol Petru l-a avut. Ortodocsi , cred ,contesta continuitatea principiilor si a moralei si teologiei crestine a apostolilor perpetuata prin conducatorii ajunsi in fruntea Bisericii Crestine.Mi se pare o mare eroare si chiar o grozavie ca unui om ( chiar daca are o functie suprema in conducerea bisericii) sa i se asigure dreptul de a face orice, sau a da orice hotarare, fara nici un control.

Am cautat sa ma informez pe Wikipedia.Am inteles ca se vrea demonstrarea continuitatii papale de la Sf. Apostol Petru pana in prezent de catre catolici.Dar eu constat altceva:
Termenul grecesc πάππας / πάπας (părinte) de la care derivă latinescul papa, este specific limbajului familial şi era folosit de primele comunităţi creştine pentru desemnarea propriului episcop, evidenţiind în felul acesta legătura filială dintre credincios şi «păstorul» său.

"Pentru secolele I-IV izvoarele privind istoria papilor sunt foarte puţine şi deloc uniforme, cu timpul însă aceste date se înmulţesc.

Pe scurt, lucrurile stau astfel:

- până la finele secolului al II-lea izvoarele sunt atât de rare încât lasă în întregime fără informaţii o bună bucată de timp;

- secolul al III-lea şi prima jumătate a secolului al IV-lea izvoarele încep să se înmulţească, însă nu chiar atât încât să nu lase încă goluri;"

"În primele secole, creştinismul a fost permanent proscris din cauză că se opunea venerării împăraţilor romani şi a zeilor romani. În consecinţă, atunci când Biserica îşi eticheta inamicii ca "eretici" şi îi alunga din comunităţi sau când rupea legăturile cu bisericile dizidente, ea nu avea puterea de a le persecuta. Totuşi, aceia numiţi "eretici" mai erau numiţi şi cu diverse nume (de exemplu "nebuni", "câini sălbatici", "slujitorii Satanei"), astfel încât, cuvântul "eretic" a avut o asociere negativă încă de la începuturi, aşa cum s-a şi intenţionat.

La mijlocul secolului al II-lea, trei grupuri neortodoxe de creştini au aderat la o serie de doctrine care au divizat comunităţile creştine din Roma:

* Montanismul, care susţinea revărsarea continuă a revelaţiei creştine penticostale asupra profeţilor creştini în extaz (mişcare numită aşa deoarece a fost iniţiată de Montanus şi discipolele sale feminine)
* Marcionismul - învăţăturile predicatorului Marcion din Sinope
* Gnosticismul - învăţăturile lui Valentin din Alexandria

Primele atacuri asupra acestor erezii au constituit conţinutul lucrării lui Tertulian, Reţete împotriva ereticilor (cu 44 de capitole şi scrisă la Roma) şi a lui Irineu Contra ereticilor (cca 180, în cinci volume), scrisă la Lyon după reîntoarcerea sa dintr-o vizită la Roma. Scrisoarile lui Ignatie de Antiohia şi a lui Policarp al Smirnei către diverse biserici au avertizat împotriva falselor învăţături, iar Epistola lui Barnaba, acceptată de mulţi creştini din secolul al II-lea ca parte componentă a Scripturii, avertiza asupra amestecării iudaismului cu creştinismul, la fel ca şi alţi scriitori. Toate acestea au condus la deciziile luate la Sinodul I Ecumenic, care a fost convocat de împăratul Constantin cel Mare la Niceea în 325, ca răspuns la controversele polemice din cadrul comunităţilor creştine, în cazul de faţă disputele ariene privind natura Sfintei Treimi.

Irineu a fost singurul care a susţinut că poziţia "proto-ortodoxă" era aceeaşi credinţă pe care Iisus a transmis-o apostolilor şi că identitatea apostolilor, a succesorilor şi învăţăturile acestora sunt cunoştinţe publice bine cunoscute. Acesta a fost, aşadar, un prim argument, pe baza succesiunii apostolice."(ro.orthodoxwiki.org/Erezii)

Mie mi se pare ca papii erau, de fapt, episcopi crestini, ai Romei.


"Despre Sfântul Silvestru I Papă( Episcop) se cunosc foarte puţine date, afară de faptul că a condus Biserica Romei de la anul 314, ca urmaş al Sfântului Melhiade şi până la anul 335; un pontificat de lungă durată, care a mers paralel cu domnia împăratului Constantin cel Mare (306-377), într-o perioadă de mare importanţă pentru Biserică. Prin Edictul da la Milano (312) persecuţiile au luat sfârşit şi s-a început organizarea vieţii bisericeşti, operă la care Constantin cel Mare a avut o contribuţie însemnată. Împăratul, crescut în vechea tradiţie romană, se considera că este reprezentantul legitim al divinităţii, prin urmare şi al Dumnezeului creştinilor, şi ca atare îi revine dreptul să supravegheze Biserica; el nu a renunţat niciodată să folosească titlul de «pontifex maximus». Papa Silvestru I a dovedit o înţelegere adâncă a lucrurilor şi o viziune largă, respectând bunele intenţii ale împăratului faţă de credinţa creştină şi acceptând iniţiativele luate de el."
Conciliul de la Niceea

"Constantin cel Mare, şi nu Papa Silvestru, a convocat în anul 314 Conciliul care a potolit o schismă izbucnită în Africa, şi în anul 325 a convocat primul Conciliu Ecumenic din istorie - Conciliul de la Niceea, în Bitinia, locuinţa de vară a împăratului. La acest prim Conciliu Ecumenic s-a stabilit Crezul de la Niceea şi a condamnat erezia lui Arie de Alexandria, Silvestru nu a putut lua parte «din pricina vârstei sale înaintate», dar a trimis ca reprezentanţi pe Episcopul Osius din Cordoba împreună cu doi preoţi - Vitus si Vincentius.

În timpul pontificatului Papei Silvestru, Episcopii din Occident, adunaţi în Conciliul de la Arles au stabilit principiul conform căruia validitatea sacramentelor nu depinde de sfinţenia celui ce le conferă; Episcopii din Orient, în conciliul de la Ancira (astăzi Ancara), au hotărât admiterea la Sfânta Împărtăşanie a tuturor celor ce se pocăiesc cu adevărat, oricare ar fi fost păcatele săvârşite."


"Buna înţelegere între Papa( Episcopul) Silvestru şi împăratul Constantin a dus la o mare dezvoltare a construirii lăcaşurilor de cult. Istoricul contemporan lor, Eusebiu din Cezareea, scrie: «Noi care ne-am pus toată speranţa în Hristos eram cuprinşi de o bucurie de nedescris şi pe feţele tuturor strălucea un fel de veselie divină, când vedeam cum reînviau ca după o îndelungă şi ucigătoare boală toate lăcaşurile care cu puţin mai înainte fuseseră ruinate de impietatea tiranilor; şi multe temple se ridicau din nou, de la pământ până în înaltul cerului, strălucind de curăţenie şi frumuseţe cu mult mai mult decât cele ce au fost dărâmate» (Historia ecclesiastica X, l-3).

Conform legislaţiei romane, distrugerea unui cimitir constituia un «sacrilegium», o profanare, şi numai «pontifex maximus» avea dreptul să decidă soarta cimitirelor. Constantin cel Mare, folosind calitatea de «pontifex maximus», a hotărât desfiinţarea şi acoperirea cu pământ a unui cimitir de pe colina Vaticană, pentru a se ridica o mare bazilică pe locul unde fusese înmormântat Sfântul Petru. Colaborării strânse între împărat şi Papa Silvestru se datorează şi construirea altor două mari Bazilici romane, una în cinstea Sfântului Pavel şi alta în cinstea Sfântului Apostol Ioan.

Pentru a-şi putea arăta simpatia faţă de Papa( Episcop) Silvestru, Constantin i-a dăruit Palatul Lateran, care de atunci a fost timp de multe secole locuinţa Papilor. Sfântul Silvestru a murit în anul 335, nemulţumit în suflet că nu a putut să-l convingă pe marele său prieten Constantin cel Mare să primească botezul, deoarece acesta dorea să fie botezat aproape de ziua morţii, pentru a se prezenta în faţa lui Dumnezeu cu sufletul curat. Cartea «Deposito episcoporum», scrisă în 354, notează că Papa Silvestru a fost înmormântat la 31 decembrie, în cimitirul Priscilla de pe Via Salaria."

Dupa parerea mea pana la conciliul de la Niceea Biserica Crestina era in 'ilegalitate', persecutata, martirizata si condusa de episcopi( papi) locali.

In ceea ce priveste jefuirea Constantinopolului de catre cruciati, e bine de retinut ca acest act a fost precedat de asa numitul "masacru al latinilor" din 1182, cand crestinii ortodocsi din Constantinopol au ucis sau alungat in jur de 60.000 de locuitori de origine latina si confesiune catolica. Capul cardinalului Ioan a fost tarat pe strazile orasului, legat de coada unui caine. Aceasta poveste te ingrozeste si ea ?

Nici ortodocsii, nici catolicii, din nefericire, nu sunt feriti de pacate.

In ceea ce priveste "toate aberatiile si crimele facute prin niste hotarari 'infailibile'", te-as ruga sa dai macar un exemplu.

In ceea ce priveste "marea eroare si grozavie" - in primul rand, nu i se da dreptul de a face orice, este a suta oara oare cand trebuie sa explicam ce inseamna infailibilitatea ? iar in al doilea rand, ce se intampla daca drepturile, sau mai corect spus charisma, pe care o are, i-au fost date de Dumnezeu prin mijlocirea Duhului Sfant ? E tot o grozavie ?

"Păstorirea Bisericii de către Papa Liberiu a fost de la 17 mai 352 până la 24 septembrie 366, care a coincis cu perioada tristă a cezaropapismului exercitat de Împăratul Constanţiu al II-lea. Acesta, instigat de ariani, voia să proscrie doctrina Conciliului de la Niceea şi să impună condamnarea marelui Atanasie din Alexandria. La început Papa Liberiu a ştiut să reziste bine pretenţiilor împăratului, dar cu timpul a cedat; cel puţin în parte. Şi această slăbiciune a sa i-a procurat un renume nefavorabil – bine-nţeles: fals şi exagerat – dar despre care a rămas ecou în Liber Pontificalis. Într-adevăr, în această cronică pontificală, Liberiu este prezentat direct ca un eretic şi înverşunat persecutor al clerului catolic-ortodox."(http://ro.wikipedia.org/wiki/Papa_Liberiu)

După Liber Pontificalis, Papa Damasus a fost acuzat de diaconii Concordiu şi Calixt de adulter, cel mai probabil din cauza stilului său de viaţă opulent şi influenţei asupra soţiilor aristocraţilor (creştinismul în cercurile aristocratice), sinodul care s-a întrunit, pentru a discuta aceste acuzaţii grave, l-a exonerat pe Damasus de orice vină şi i-a expulzat pe acuzatori din Biserică.În timpul pontificatului său, Papa Damas a continuat lupta predecesorului său, Papa Liberiu, atât împotriva ereziei ariene care avea o influenţă tot mai mare la curtea împăratului roman, cât şi împotriva episcopilor care nu păstrau comuniunea cu Scaunului Apostolic. Toată osteneala Papei Damas a avut un succes neaşteptat, când împărat roman Teodosiu cel Mare prin Edictul de la Tesalonic 380, sprijină hotărât Creştinismul care devine religia de stat obligatorie pentru toţi supuşii imperiului, îndepărtându-se de arianism care, în Conciliul ecumenic de la Constantinopol 381, este condamnat definitiv."

"Papa Sixt al III-lea a fost papă al Romei în perioada 31 Iulie 432 - 18 August 440.

Înainte de a fi ales în funcţia pontificală, Papa Sixt al III-lea a fost patronul lui Pelagian, a fost judecat (fără succes) de către ceilalţi clerici pentru seducerea unei călugăriţe[1], iar ulterior a fost condamnat pentru erezie.

"Papa Leon I cel Mare. Poate primul care ar fi protestat împotriva acestui titlu ar fi fost el însuşi. Într-o predică ţinută la slujirea de aniversare a încoronării sale, spunea: „Deşi în Biserica lui Dumnezeu există trepte şi grade diferite, totuşi, după cum ne învaţă Apostolul, în Cristos suntem cu toţii unul. Prin unitatea credinţei şi a Botezului, preaiubiţilor, formăm fără deosebiri o singură societate şi egală este demnitatea noastră, după cuvântul preasfânt al fericitului apostol Petru: «Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţime sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos» (1Pt 2,5), şi mai jos: «Voi, însă, sânteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi l-a câştigat să fie al Lui ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întunerec la lumina Sa minunată»” (1Pt 2,9).

Simpliciu a apărat destul de slab biserica în faţa ereziei monofizite care câştiga destul de mare teren în est, lucru care a dus mai apoi la pierderea supremaţiei sale asupra bisericilor răsăritene.

În timpul ponticatului său, la 28 august 476, Romulus Augustulus, ultimul împărat roman apusean, este îndepărtat de la tron de către Odoacru, căpetenia herulilor (neam germanic din uniunea de triburi a goţilor), care se proclamă apoi rege al Italiei. Odată ce Imperiul Roman de Apus se dezintegrează în mai multe principate, Biserica va rămâne singura moştenitoare a pestigiului imperial roman, lucru discutabil, având în vedere că insignele imperiale au fost trimise de la Roma la Constantinopol, după înlăturarea lui Romulus Augustus

Papa Ioan al II-lea a fost un Papă al Romei în anii 533 - 535.
În această perioadă simonia din timpul alegerilor episcopilor şi papilor a infectat majoritatea clerului şi a laicilor. În timpul perioadei de sede vacante care a durat două luni, până şi vasele sfinte au fost scoase la vânzare. Intrigile şi corupţia devenise atât de mare, încât succesorul lui Theodoric cel Mare, Athalaric, a emis o lege specială pentru a preveni aceste fapte. Până la urmă a fost ales Papa Ioan al II-lea care era în relaţii bune atât cu Athalaric, creştin arian, cât şi cu noul împărat răsăritean, Iustinian


Papa Agapet I a fost Papă al Romei în perioada 13 Mai 535 - 22 Aprilie 536.
Primul lucru pe care s-a grabit să-l facă după alegere, a fost convocarea unui conciliu, la care a adus documentul de anatemizare al lui Dioscur , luat din arhiva Vaticanului, şi i-a dat foc. Prin acest gest, el declara nedreaptă excomunicarea pe care o obţinuseră de la Bonifaciu al II-lea partizanii acestuia şi în plus condamna pentru viitor ideea desemnării de către papă a unui succesor în timpul vieţii."

Papa Honoriu I a fost papă al Romei din 3 noiembrie 625 până în 12 octombrie 638. Numele lui înseamnă "cel Onorific". Se spune că în timpul pontificatului său ar fi avut loc o activitate intensă de misionare. La fel, se pare că din timpul lui se trage sărbătoarea Ridicării Sfintei Cruci.

Pentru poziţia lui permisivă faţă de monoteleţi (era de aceeaşi părere ca Împăratul Herakleios), al III-lea Conciliu de la Constantinopol l-a pedepsit la 40 de ani după decesul lui cu anatema. În cadrul şedinţei din data de 28 martie 682 monoteletismul a fost condamnat ca o convingere eretică. Apoi a mai fost confirmată de diferiţi papi, prin care şi Leon al II-lea.

Anatema de atunci a fost un argument principal împotriva Dogmei Infaibilităţii papilor (vezi Conciliul Vatican I din 1870).

daca vrei sa fii bun ,nu fa paralela intre cele doua evenimente.cruciatii au fost primiti ca prieteni si sau comportat salbatec,iar alungarea latinilor a fost o rascoala impotriva samavolniciilor latinilor care subjugau pe greci.daca vrei sa fii drept nu fi partinitor.nu contest greseli sau facut de ambele parti dar nu trebuie judecate cu partinire

Papa Honoriu (638) a fost declarat eretic de catre un Sinod Eumenic