Bine ar fi sa ne intelegem din privire; dar asta presupune sa ne cunoastem; sa ne fi intalnit. Cuvintele insa, oricat de pasnice ar fi, pot fi intelese sau receptionate gresit.
Scria cineva, ca nu ajunge sa spunem adevarul de credinta, ca cuvantul nostru sa fie lucrator, ci trebuie sa fi ajuns noi insine la un anumit nivel duhovnicesc - la "facultate" sau chiar la doctorat, cum spune mai sus Jenica - pentru ca impactul cu cel caruia ii sunt adresate cuvintele, sa fie cel scontat. Fara acest nivel duhovnicesc al emitentului, cuvintele pot deveni, sau pot fi receptionate ca "ghiulele", atata timp, cat receptorul nu este dispus sau pregatit a le primi.

La fel cum spune şi în Evanghelia despre "Semănător"...

Doamne ajuta ! ma bucur sa citesc ca uite sunt persoane care inteleg ca si preotii au ispite si greutati in aceasta viata si Mare raspundere in fata Domnului .Rugati-va neincetat sa ne indrume bine si sa facem ascultare de preot duhovnic ,sa privim cu respect un preot mereu chiar daca ispita este si pentru noi mirenii ,acum eu va rog frumos puneti o rugaciune si pentru calugarii si calugaritele de la noi si din toata lumea ,ei se roaga pentru noi cei care nu putem uneori sau suntem adanciti in munca si treburi pamantesti ,uitam de Dumnezeu si spunem cu nonsalanta lasa ca este timp stie Dumnezeu...nu? Eu zic sa ne rugam cum putem pana ajungem sa ne rugam cum trebuie asa am citit la Parintele Teofil Paraian {bun sfat vrednic de urmat}

Blagosloviti si iertati frati si surori.

Of, ce subiect ! Ma atinge la coardele sensibile, mai ales ca am fost ispitita de ambele cazuri, dupa cum spune zaharia, si preot si doctor....diferenta dintre cei doi tine doar de principiu, primul mi-a sfarmat sufletul, iar al doilea l-a vindecat....oare nu trebuia sa fie invers ? !
Nu mai conteaza !

Medicul are o ispitire mai mare pe termen scurt in compensarea unei raspunderi mai mici pe termen lung.
Nu suntem responsabili de mantuire sufleteasca pe prim rang, desi nu exista in teorie nici un crestin care sa nu fie responsabil de indiferent ce fiinta alta decat diavolul. Dar la masura aceasta sunt numai sfintii. Medicul se poate limita la "continator" si sa produca minime ingrijiri pentru suflet si n-a facut nici un rau, ori misiunea si raspunderea preotului abia acolo incep.
Pe de alta parte, lumea in fata preotului are retineri firesti, nu "incarca nota" cu lucruri necuvenite spuse chiar verde, ei bine, la medic uneori tocmai de aceea cu astea se incepe.
Daca am fost ispitit - o spun cu cata umilinta ma poate caracteriza, n-a fost fel in care sa nu fiu ispitit.
Daca am cazut - am aflat ca exista Dumnezeu alaturi de medic nu cand am vindecat pe cineva contra asteptarilor ci cand am inteles ca nu apartine omului nici sa nu fie ispitit nici sa inlature ispita. Pana la asta, suntem un fel de carti ambulante mai complicate. Medicina cu adevarat incepe de la asta incolo. Nici nu vreau sa ma gandesc ce reprezinta duhovnicia, e ca razboiul atomic fata de cel cu archebuze.

Aceste momente de sinceritate si deschidere sterg (cel putin pentru mine, nu stiu cum va fi in fata Lui) restul timpului pierdut pe acest forum. Iti spun sincer inorogule. Mesajul si sinceritatea (pe care eu una am simtit-o) ta mi-a bucurat ziua.
Intr-o lume in care toti cautam sa justificam caderile, ispitirile, pacatele, vii tu si spui asta:

"Daca am cazut - am aflat ca exista Dumnezeu alaturi de medic nu cand am vindecat pe cineva contra asteptarilor ci cand am inteles ca nu apartine omului nici sa nu fie ispitit nici sa inlature ispita."

Nu am ce sa mai adaug legat de topic. Indiferent cine este cel care cade, preotul, doctorul sau omul, consider ca prin aceasta fraza ai spus totul.

Multumesc mult, dar gandeste-te in ce sens am scris: daca este asa pentru un medic, cum trebuie sa fie pentru un preot sau un arhiereu...

de multe ori, de foarte multe ori am fost si eu tentata sa ma las prada enervarii citind multe raspunsuri date pe acest forum la diferite discutii.
Insa incerc sa ma stapanesc si sa nu judec sau incerc sa citesc inca odata ceea ce m-a enervat prima data spunand mai intai o rugaciune si rugandu-L pe Bunul Dumnezeu sa ma ajute sa inteleg exact ce au vrut oamenii respectivi sa spuna si sa nu mai percep totul doar prin prisma trairilor si a experientei mele proprii de viata (destul de limitata).

In alta ordine de idei, pentru ca topicul avea un anumit subiect, (de la care s-a divagat ca de obicei) am sa scriu si eu o intamplare. Proprie.
Multi ani mi-am cautat un parinte duhovnic. La toti preotii la care mergeam sa ma spovedesc simteam ca nu rezoneaza cu sufletul meu, ca nu am simtit usurarea pe care trebuia s-o simt dupa spovedanie.. nu stiu cum sa explic mai clar. si am continuat sa caut.
Pana intr-o zi, cand, total intamplator am intrat intr-o biserica din cartier, nu a parohiei de care apartin, o biserica pe care am descoperit-o plimbandu-ma pe niste stradute laturalnice, pe unde nu as fi avut in mod normal ce sa caut, si intrand, intr-o miercuri seara, am intrebat o femeie de la pangar (mai tarziu am aflat ca este maicuta) daca ma pot spovedi (vazusem afara afisat programul de slujire).
Dansa s-a indreptat spre sfantul altar si l-a chemat pe parinte "preacuvioase, e aici o fata care vrea sa se spovedeasca".
Ma asteptam sa apara un preot in varsta, insa, spre surprinderea mea, parintele cred ca este chiar mai tanar decat mine. Nu stiu, nu am cautat sa aflu, dar asa pare.
Felul in care mi-a vorbit, respectul, zambetul cald, sfaturile pe care mi le-a dat, totul m-a facut sa imi doresc sa revin sa ma spovedesc la el si asa am si facut. Astfel a devenit duhovnicul meu.
Credeti ca am avut liniste? NU! Cred ca necuratului nu i-a placut deloc cum m-am simtit eu dupa taina spovedaniei atunci, nu i-a placut linistea mea sufleteasca, faptul ca pentru prima data in timp ce ma spovedeam mi-au dat lacrimile si am spus chiar si cele mai vechi si mai grele pacate ale mele pe care nu le spovedisem niciodata, nu cred ca i-a placut ca nu mi-a fost deloc rusine ca vorbeam cu un barbat tanar, ca nu m-am gandit nici o clipa ca stau de vorba cu un om ci am simtit intr-adevar, pentru prima data ca vorbesc eu cu Domnul Iisus.
Asa ca.... m-a lovit, m-a atacat cum nu se poate mai dur si mai nemilos.
Chiar in timpul sfintei liturghii, cateva duminici dupa aceea, in timp ce eram ingenuncheata si ascultam slujba, preotul meu duhovnic slujea, mi-a dat ganduri de ispitire. Dintr-o data m-am trezit ca il priveam pe parintele cu ochi de femeie, am observat ca imi place statura lui inalta, zambetul lui blajin, trasaturile fetei, mainile lui... ce sa mai... ganduri pacatoase.
M-am aruncat cu fata la pamant (ma rog, podeaua bisericii) si am inceput sa plang. Mai mare pacat decat sa gandesc asta nici ca-mi puteam inchipui in acel moment. Am plans pana la sfarsitul slujbei, iar la final, cand m-am dus sa ma miruiasca, nici n-am avut curajul sa ridic privirea catre dansul si nici sa-i mai sarut mana asa cum faceam deobicei.
am plecat foarte tulburata si multa vreme am ezitat sa ma mai duc sa ma spovedesc.
Cu ceva timp inaintea acestei intamplari o cunoscusem (vazusem) si pe sotia lui, preoteasa, si ramasesem atat de surprins placuta de aspectul ei, de infatisarea sa blanda, cu trasaturi frumoase dar intr-un fel smerit fara sa iasa in evidenta, foarte curata si decenta in imbracaminte si in purtari, blanda in adresare si cu un cuvant bun si intelept pentru cei carora li se adresa. Mi-au dat lacrimile de bucurie atunci cand i-am vazut impreuna. Stateau alaturi pe o bancuta si erau ca doi copii frumosi, puri si atat de unul al altuia incat mi-am dorit atunci din tot sufletul sa am si eu parte intr-o zi de o asemenea stare, de un asemenea om alaturi, de un suflet pereche care sa devina una cu mine in fata lui Dumnezeu. Mi-am zis, "uite ca se poate". Mai exista si astfel de oameni, mai exista si astfel de cupluri binecuvantate. Nu este pierduta orice speranta.
Pentru ca apoi sa vina intamplarea pe care am povestit-o mai sus.
M-am framantat mult si m-am gandit initial sa ma duc sa-mi spovedesc acest pacat unui alt preot. Insa am considerat ca mai mare imi va fi pocainta daca ma voi spovedi chiar parintelui in cauza, duhovnicului meu.
Nu stiam insa cum sa fac, in asa fel incat nu care cumva sa inteleaga ca despre dansul este vorba, ca nu cumva sa-l smintesc in vreun fel. Si am facut-o. I-am povestit ca am fost ispitita, ca am avut ganduri necurate fata de un preot, chiar in biserica in timpul Liturghiei. Nu am mentionat insa care biserica ;)
Si apoi m-am simtit mult mai bine. Si parintele este in continuare duhovnicul meu.
inutil sa va mai spun ca ispitele nu au incetat detot. se mai intampla uneori. odata chiar am visat ceva neplacut in acest sens.. eu si parintele, etc (nu intru in detalii) insa am cautat sa nu ma gandesc prea mult la acel vis, sa-l gonesc din mintea mea si sa ma rog mai tare pentru dansul si pentru mine sa ma lumineze Dumnezeu si sa nu ma lase sa renunt la a merge la el din cauza acestor ispite.

Maria te inteleg. Si eu am cunoscut asa un preot tanar si am fost nevoita sa alung niste ganduri.
Suntem oameni si noi si ei. Nu este nici un necurat la mijloc, ci pur si simplu constructia noastra umana.
Si cine spune ca este altfel, nu spune adevarul.
N-am inteles comparatia de mai sus cu medici si preoti si etc., dar stiu ca se poate intampla oricui si cu oricine; preot, medic, avocat, etc.
Uneori chiar se termina frumos (daca cei doi nu sunt casatoriti fiecare, si nu este vorba de un preot).
Si mai cred ca pot exista si sentimente curate, de prietenie, sau fratie cu un preot. Nu stiu de ce ar trebui sa fie numai rau si interzis.
Si preotii sunt oameni si au nevoie de prieteni si frati.

acest mesaj a fost şters

Trista povestea, cu atat mai mult cu cat s-a ajuns la asa un motiv ca ea sa mearga la manastire.
Pacat ca nu a avut oameni buni in jurul ei s-o ajute sa nu mai fie singura, sa-si urmeze profesia si poate gasea si un rost privat in viata (macar adopta un copil).
Imi imaginez ca mai sunt astfel de tineri care din asemenea motive se duc la manastire si este f.trist.
Nu judec aici si nici nu spun cu rautate, ci imi pare sincer rau.
Nu stiu daca preotul era casatorit, dar ca sa faca asa ceva...
Nu, nu pot judeca.

mesaj şters

Nu stiu daca au devenit mai credincioase, sau mai degraba au cautat ocrotire la Dumnezeu. Nu-i acelasi lucru.
Daca este casatorit este oribil. Ar trebui vazut si de sotia lui.

In varzaria de topicuri , care mai de care mai interesant, am intilnit tot felul de preocupari ridicate de initiatorii acestora : ce ai vrea sa fi ?, care este cea mai frumoasa intimplare din viata ta ?, cine este calugarul ?, dar preotul, preoteasa ar trebui sa fie cumva?, ce sunt masonii ?, ce sunt legionarii si ce au vrut ei ?... care punct cardinal iti place cel mai mult ?, care hrana consideri ca este mai aproape de firea omului si este integral eutrofica, ce astepti de la acest forum ...etc,etc.
Citind aceasta miscatoare intimplare, chiar pilda, mi-am adus aminte ca aceste lucruri le caut , le apreciez si le urmaresc eu prin forum : experiente individuale reiesite din dorinta curata si sincera de a trai in Hristos. Teologia corecta se invata din carti si nu din forum, parelnicia forumista este una dintre ispitele si inselarile cele mai fine , subtiri, legate de net, asa de fine incit abia citiva o sesizeaza, trairea in Hristos ne invata duhovnicii cu adevarat buni...dar experientele personale semnificative sunt cele care atrag atentia rivnitorilor la capcanele ispititorului sau la invitatiile Mintuitorului.
Frumoasa ca frumoasa dar mai ales pilduitoare poveste ! Mare bucurie ca ti-a venit in minte sa o spui totusi !

@Zaharia - cred ca n-ai inteles bine povestea si subiectul.
Este vorba nu despre traire curata intru credinta si Dumnezeu, ci de a te feri de unele gesturi urate ale unora.
Eu cel putin, asa am inteles.
Nu pot sa stiu cata credinta era in victimele preotului inainte. Ele ai fost deranjate, lezate oricum. Rezultatul este ca s-au dus spre credinta?
Fata care a fost mentionata s-a dus la manastire. De ce a ales calea aceea, eu nu inteleg. De ispita si fapte rele ale unora mai poti sa scapi si in alt fel, in lume.
Si eu am avut experiente neplacute, dar am gasit alta cale: mi-am vazut de viata, am rezistat ispitelor, mi-am vazut de serviciu, m-am casatorit.
N-o spun din mandrie.
Nu vad insa legatura intre cele doua aspecte si n-as vrea sa se inteleaga aici ca acel preot si altii ca el chiar sunt si merituosi pentru ca au dus in acest fel oamenii spre Dumnezeu. Ca sa mai ai si altii exemplu Doamne fereste!
Este chiar ciudat ce afirmati voi aici.

Si da, spun inca o data: exista ispite, si in biserica, si la preoti si mai sunt si cei ispititi vinovati cumva. Dar nu toti au forta sa lupte si sa fie tari, sa infrunte, sa ia niste masuri.

Mi s-a parut naturala si frumoasa povestea Mariei si...mai dificila. trai in lume mai departe si a lupta cu niste sentimente de acest fel nu este usor.
Si este minunat cand poti sa le infrangi si sa-ti pastrezi tie si celeilalte parti binele, chiar daca este si o suferinta la mijloc.

Da, hmm, dar oare cate suflete a pierdut cu comportamentul lui? Sau cate ar fi putut castiga fiind un preot model?

@Dorinastoica
 

M-a emotionat povestea prietenei tale..
Este datatoare de speranta. Intelepciunea lui Dumnezeu este mare..
Daca intr-adevar si preotul a fost "certat" prin aceasta femeie.. Ma bucur pentru ea.

Mie-mi place povestea pentru ca arata ca Dumnezeu poate deturna si-un lucru inceput prost spre bine.

Nu cred ca din cauza acestei ispite s-a dus la manastire acea femeie. Cred ca din momentul in care a ajuns sa frecventeze biserica (indiferent de motivul care a dus-o acolo), a inceput sa se schimbe ceva in ea asa cum se schimba in noi toti (chiar daca prima data ajungem acolo din intamplare "pacatoasa" ca asta). Nu cred ca femeia aceea se spovedea si venea la slujba si se impartasea numai din dorinta de a fi aproape de acel preot, asta ar insemna sa negam puterea Sf. Taine si lucrarea lor in noi pe parcursul timpului (dovada faptul ca a inceput sa planga si sa se parasca, ori asta inseamna ca depasise etapa de ispitire si constientizase din plin).

Deci daca s-a calugarit pana la urma, sunt convinsa ca a avut chemare, ca a facut-o in deplina credinta. Si am citit ca dintre cei care se calugaresc, multi isi dau seama abia atunci de caile pe care-au ratacit si de rostul acelor cautari si rataciri, ca nu intotdeauna te ia Dumnezeu de-o aripa si te duce unde ti-e locul. Cu atat mai mare bucuria cand ti-l gasesti, probabil :)

Pur si simplu, eu nu inteleg chestia cu ; " preotul a sarutat-o pe gura inainte de a pleca ...", mai ales , savarsindu-se acest lucru in conditiile in care preotul o vedea pentru prima oara pe femeie. Nu inteleg cum se poate intampla asa ceva la prima vedere, mai ales in cazul unui preot ? Este, totusi, nevoie de timp pentru o astfel de indrazneala.
Poate ca a aparut lupta, ulterior, poate ca aceasta a fost pe masura ispitei si intensitatii simtirilor, pot exista multi de " poate ", insa adevarul este mult mai amplu decat se deduce din niste aparente.
Eu sunt veterana in astfel de situatii, cu umilinta o spun, cu nimicnicia anilor naivi si plini de confuzie, in amalgamul de simtire si traire, de principii si esecuri...cu decaderea lor cu tot. Viata nu este o ispita, viata este doar viata, existenta si doctrina, printre oameni, printre lucruri, printre toate cate se foarmeaza reciproc dar se indatoreaza individual , ne manipulam unii pe altii, asta este cea mai mare certitudine...
Nu fantasticul ne determina intr-un mod misterios sa ne schimbam viata, ci OMUL de langa noi, fiindca aproape iminent ajungem sa depindem de el in acelasi timp in care ne consideram atat de liberi fizic si launtric, dar nu suntem si nu vom fi niciodata, depindem unii de altii direct proportional cu propria atitudine si propriul crezamant.
Ne manipulam reciproc prin fapte, prin principii, prin informatii, prin simtire, prin toata energia care ne domina si care domina acest Univers.
Nu este nimeni vinovat atat de tare, precum nu este nimeni atat de victimizat, pur si simplu, acesta este cursul vietii pornit din natura noastra, chiar daca indraznim sistematic sa-l separam de realitate prin atatea mituri.
Daca este sa privesc in urma la "ispitele " ce m-au incercat, nu constat decat ca am avut de-a face cu oameni, cu oamenii din jur, cu omul din mine, cu tot ceea ce numai rationamentul si neputinta din om face posibil. Nu judec, nu iert si nu apreciez nimic, doar merg mai departe in drumul spre supravietuire care mi-a fost dat, din el catand o cale spre aflarea sufletului si sensului lui divin.

Preotul o cunoştea pe acea femeie.Dacă citeşti cu atenţie povestirea vei vedea că Teodorei îi murise tatăl aceasta a presupus întâlniri cu preotul care i-a oficiat rânduielile înmormântării şi parastasele.

Dorina, presupun ca tu stii povestea sta din ceea ce a povestit el. Partea preotului nu o stim, asa ca este greu sa judecam. Daca mai sunt si astfel de cazuri cu dansul, este grav si trebuie luate niste masuri. Dar inteleg ca nu ai prietena ta a luat drumul manastirii si aici am eu o problema.

Ma gandesc la fata si sensibilitatea ei, citind si mesajul lui Ory. Ma inteb daca problema este grava pentru fata din cauza de actiunea omului ca barbat, sau ca preot, sau se invinovateste pea ea insasi.
Faptul ca era singura la varsta avansata, da de gandit.
Exista urmatoarele variante:
1. Fie era f.sensibila si cu teama fata de barbati in general si gesturile astea indraznete au speriat-o si mai mult,
2. Fie avea oarece probleme cu preotul si biserica in general si iar a socat-o gestul, venit din partea acestuia ca preot si om al lui Dumnezeu
3. Fie a avut si alte probleme si temeri si nesigurante si chiar s-a invinovatit pe ea insasi de ispitire si alte cele. Cine stie ce i-o fi spus preotul lumea...
Sau poate ca a avut si ea sentimente pentru preot si a fost socata de ele chiar si de calea asta nepermisa si fara solutie.
Numai ea ne poate spune.

Pentru mine insa ramane un mister a alege calea manastirii si daca spui tu a credintei exact in urma unor astfel de probleme.
Ea nu a fost tare, nu a fost pregatita pentru lume, pentru a ramane singura si a se descurca in lume.
Raman si la parerea mea ca manastirea n-ar trebui sa fie un refugiu de lume in imprejurari grele, ci un tel pentru viata daca ai chemare cu adevarat.

Cîte puţin din toate.
Cred că fiecare om care lumesc fiind devine foarte credincios a avut la un moment dat o experienţă deosebită;o întâmplare asemănătoare celei povestite de mine,o boală care putea să se tremine cau moartea dar s-a vindecat miraculos,o minune la care a fost martor(ex. să fie într-o maşină lovită,să moară toţi şi el să scape) şi câte alte exemple nu ar fi.

Topicul acesta nu are drept scop să judece preotul indiferent ce ar fi făcut el.

Am citit foarte de curand dar zau ca nu mai stiu in ce carte :9: ca se spune ca ingerul mortii, pe care Dumnezeu il trimite sa ia sufletele, are pe aripile sale milioane de ochi. Daca Dumnezeu, prin mila sa, hotaraste in ultimul moment ca respectivului suflet i se mai dau zile de trait pe acest pamant, atunci ingerul mortii nu-l ia, ci-i iasa unul din ochii de pe aripile sale, asa ajungand omul "crutat" sa vada Adevarul, sa se intoarca spre credinta.

Doamne ajuta!

Sublim! :25:

E foarte interesanta aceasta viziune...insa cred ca accidentele nu sunt menite automat sa ridice suflete...unele poate au doar un rol "pedagic"...pentru unii. Daca ingerul ar fi trimis deja cu un scop clar, pare ca sufletului respectiv i s-ar fi tot atras atentia in repetate randuri..si el nimic!!!:46: