Doi ani de la trecerea la Domnul !
 

Parastas pentru Părintele Teofil Părăian
http://www.basilica.ro/_upload/img/1...8758761437.jpg


Luna aceasta se împlinesc doi ani de la trecerea la Domnul a Părintelui Arhimandrit Teofil Părăian. La Mănăstirea Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus, acolo unde părintele a trăit mai bine de 50 de ani, credincioşi din toată ţara sunt aşteptaţi să participe, pe 23 octombrie, la o slujbă de pomenire, după cum informează TRINITAS TV.

Arhim. Ilarion Urs, stareţul Mănăstirii Sâmbăta de Sus a precizat că „împreună cu Înaltpreasfinţitul Părinte Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului s-a stabilit ca parastasul doi ani să fie oficiat pe data de 23 octombrie şi va fi săvârşit de Înaltpreasfinţitul Laurenţiu şi Preasfinţitul Episcop-vicar Sofian Braşoveanul”.

Fostul duhovnic al Mănăstirii Brâncoveanu a trecut la Domnul la 29 octombrie 2009, la vârsta de 90 de ani.

Multumesc Cristi pt stire, chiar vroiam sa stiu cand va fi pomenirea parintelui Teofil!

Dumnezeu sa-l odihneasca cu sfintii!

 Părintele Teofil Părăian comemorat la Mănăstirea Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus
http://www.basilica.ro/_upload/img/1...7154623464.jpg




Sute de credincioşi din toată ţara au venit la Sâmbăta de Sus pentru a-şi aduce aminte de „Părintele bucuriei”. La finalul parastasului au evocat chipul luminos al Părintelui Teofil trei dintre prietenii săi apropiaţi: părintele Mihail Bobârnat de la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, ultimul ucenic de chilie al Părintelui, Părintele Ioan Gânscă din Cluj-Napoca – care a depănat câteva amintiri de suflet şi întâmplări minunate cu Părintele Teofil şi Părintele Sabin Vodă din Alba Iulia, care a prezentat ultimul CD editat la Editura Reîntregirea, intitulat Părintele Teofil cel din inima mea, ce cuprinde un dialog cu PS Sofian Braşoveanu despre viaţa şi lucrarea Părintelui Teofil.

Părintele Arhimandrit Teofil Părăian, duhovnicul Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, a trecut la cele veşnice în data de 29 octombrie 2009 la Spitalul Militar din Cluj-Napoca. După o suferinţă de câteva luni, timp în care a fost internat la mai multe spitale din Bucureşti, Deva, Braşov şi Cluj-Napoca, Părintele Teofil Părăian s-a mutat din această viaţă la vârsta de 80 de ani.

Părintele Teofil a fost şi rămâne un reper luminos şi sigur, o persoană care a întrupat concret bucuria şi certitudinea credinţei, un propovăduitor al credinţei lucrătoare prin iubire. A fost un ziditor de suflete şi a renăscut pe mulţi la viaţa duhovnicească în Hristos şi în Biserică prin predicile, conferinţele sau îndrumările sfinţiei sale. Nevăzător, dar luminat, om al rugăciunii, Părintele Teofil şi-a întemeiat viaţă pe credinţă şi cultură.

Părintele Teofil s-a născut la 3 martie 1929 într-o familie de plugari din satul Topârcea, din apropierea Sibiului, primind la botez numele de Ioan şi fiind primul dintre cei patru fraţi. S-a născut fără vedere, motiv pentru care urmează cursurile unei şcoli primare pentru nevăzători la Cluj-Napoca, între anii 1935 – 1940. Îşi continuă cursurile la o şcoală de nevăzători la Timişoara, între anii 1942 – 1943, iar până în 1948 urmează tot la Timişoara cursurile liceale într-un liceu teoretic pentru văzători. În această perioadă îl cunoaşte pe părintele Arsenie Boca de la care deprinde rugăciunea minţii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, rugăciune pe care continuă să o exerseze încă înainte de intra în monahism. Preocuparea pentru viaţa religioasă şi pentru aprofundarea cunoştinţelor teologice îl determină să urmeze cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu, între anii 1948 – 1952, iar la 1 aprilie 1953 ia hotărârea de a intra în obştea Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. După patru luni este călugărit în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului şi primeşte numele de Teofil, cuvânt provenit din limba greacă ce se traduce cu „iubitor de Dumnezeu”. La şapte ani de la călugărie, tot de praznicul Adormirii Maicii Domnului, părintele Teofil este hirotonit diacon de către Mitropolitul Nicolae Colan, iar la 13 mai 1983, după 23 de ani de diaconie este hirotonit preot de către Mitropolitul Antonie Plămădeală. Tot atunci primeşte şi hirotesirea întru duhovnic. În anul 1986 părintele Teofil este hirotesit protosinghel, iar în anul 1988 arhimandrit.

S-a impus ca reprezentant de excepţie al monahismului prin intermediul unei neobosite activităţi cultural-teologice concretizate prin conferinţe, în peste 80 de oraşe ale ţării, cu teme teologice, lucrări scrise (38 de cărţi) şi intervenţii media.

Ne pastoreste din cer.
Biografia parintelui - http://www.youtube.com/watch?v=z1qg_...eature=related


Despre participarea la slujbe - http://www.youtube.com/watch?v=ODESuUsdS94

Parintele recitand versuri -
http://www.youtube.com/watch?v=6xZSza7ln8k

Multumim !
O Duminica binecuvantata !:1:

Seara Duhovniceasca in memoria Parintelui Teofil Paraian !
 

În Aula „Dumitru Stăniloae” a Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia va avea loc luni, 5 martie 2012, de la ora 18.00, o seară duhovnicească în memoria Părintelui Teofil Părăian. Se va viziona un film documentar realizat chiar cu Părintele Teofil despre viaţa sfinţiei sale şi despre învăţătura sa plină de bucurie şi lumină. Trei invitaţi, prieteni ai Părintelui Teofil, părintele Sabin Vodă, părintele Florin Botezan şi părintele Jan Nicolae vor evoca personalitatea Părintelui Teofil Părăian. Întâlnirea este organizată de Arhiepiscopia Ortodoxă de Alba Iulia, Radio Reîntregirea şi Facultatea de Teologie, iar intrarea este liberă.

Mai multe amănunte despre această seară duhovnicească a oferit părintele Sabin Vodă: „Evenimentul de luni seara dorim să fi o evocare a Părintelui Teofil, în preajma zilei sale de naştere. La 3 martie se împlinesc 83 de ani de la naşterea sa şi în ultimii ani de viaţă ai Părintelui ziua acesta era marcată cu multă bucurie la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus unde veneau cei mai apropiaţi prieteni ai sfinţiei sale. Întreaga obşte îl aniversa pe Părintele Teofil şi pe Părintele Stareţ Ilarion Urs, care are ziua de naştere pe 4 martie, prin liturghie, agapă şi un cuvânt rostit de Părintele Teofil. Era o atmosferă foarte familială, pentru că Părintele Teofil a fost un adevărat părinte cu inimă de părinte, cu inimă de frate şi cu inimă de prieten. Împreună cu Părintele Florin Botezan şi cu Părintele Jan Nicolae vom încerca să ni-l readucem aminte pe Părintele Teofil cel din inimile noastre. Spunea Părintele cuvântul acesta: „inima mea are numai intrări, cineva care a intrat în inima mea nu mai poate ieşi de acolo” şi despre prieteni spunea că şi le-a programat pentru veşnicie. Avem această convingere că am rămas şi noi, cei care l-am cunoscut, în inima Părintelui Teofil, aşa cum şi sfinţia sa a rămas în inimile noastre, tot pentru veşnicie. Va fi o seară frumoasă care va fi întregită de vizionarea unui film documentar realizat la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus chiar cu Părintele Teofil despre viaţa sa, cu amintiri din copilărie şi din viaţa familiei părintelui şi a satului natal, Topârcea, dar şi cu gânduri şi concluzii duhovniceşti ale părintelui Teofil”.

Părintele Arhimandrit Teofil Părăian, duhovnicul Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, a trecut la cele veşnice acum doi ani, în data de 29 octombrie 2009, la vârsta de 80 de ani.

Părintele Teofil s-a născut la 3 martie 1929 într-o familie de plugari din satul Topârcea, din apropierea Sibiului, primind la botez numele de Ioan şi fiind primul dintre cei patru fraţi. S-a născut fără vedere, motiv pentru care urmează cursurile unei şcoli primare pentru nevăzători la Cluj-Napoca, între anii 1935 – 1940. Îşi continuă cursurile la o şcoală de nevăzători la Timişoara, între anii 1942 – 1943, iar până în 1948 urmează tot la Timişoara cursurile liceale într-un liceu teoretic pentru văzători. În această perioadă îl cunoaşte pe părintele Arsenie Boca de la care deprinde rugăciunea minţii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, rugăciune pe care continuă să o exerseze încă înainte de intra în monahism. Preocuparea pentru viaţa religioasă şi pentru aprofundarea cunoştinţelor teologice îl determină să urmeze cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu, între anii 1948 – 1952, iar la 1 aprilie 1953 ia hotărârea de a intra în obştea Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. După patru luni este călugărit în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului şi primeşte numele de Teofil, cuvânt provenit din limba greacă ce se traduce cu „iubitor de Dumnezeu”. La şapte ani de la călugărie, tot de praznicul Adormirii Maicii Domnului, părintele Teofil este hirotonit diacon de către Mitropolitul Nicolae Colan, iar la 13 mai 1983, după 23 de ani de diaconie este hirotonit preot de către Mitropolitul Antonie Plămădeală. Tot atunci primeşte şi hirotesirea întru duhovnic. În anul 1986 părintele Teofil este hirotesit protosinghel, iar în anul 1988 arhimandrit.

S-a impus ca reprezentant de excepţie al monahismului prin intermediul unei neobosite activităţi cultural-teologice concretizate prin conferinţe, în peste 100 de oraşe ale ţării, cu teme teologice, lucrări scrise (42 de cărţi) şi intervenţii media.

Mie mi-ar placea tare, tare mult sa particip. Mai vine cineva de pe forum?

Manifestare culturală dedicată Arhimadritului Teofil Părăian la Timişoara
 

 http://www.basilica.ro/_upload/img/1...8492338896.jpg


Arhiepiscopia Timişoarei, împreună cu Biblioteca Judeţeană Timiş şi Filarmonica Banatul, organizează în zilele de 26 şi 27 aprilie 2012 o nouă serie de manifestări închinate personalităţii Părintelui Arhimandrit Teofil Părăian, după cum ne-a menţionat George Giurgiu.

Manifestarea din acest an îşi propune să pună în lumină însemnătatea extraordinară a activităţii pastorale susţinută de marele duhovnic şi teolog român, prin inaugurarea în cadrul Bibliotecii Judeţene Timiş a unui spaţiu dedicat Fondului de documentare „ Arhimandritul Teofil Părăian”. Cu acest prilej va avea loc o masă rotundă pe tema „ Tinereţe şi renaştere spirituală”. În continuare, evenimentul va fi urmat de o emoţionantă seară de evocări închinate marilor duhovnici ai Ardealului precum, Părintele Arsenie Boca, Părintele Serafim Popescu şi Părintele Teofil Părăian. Evocările vor fi însoţite de momente artistice. Manifestarea va avea ca invitaţi ierarhi şi preoţi, ucenici apropiaţi ai „ Părintelui Bucuriei”, Arhimandritul Teofil Părăian.

Astfel, vor fi prezenţi la eveniment, Preasfinţitul Părinte Sofian Braşoveanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Germaniei, Austriei şi Luxemburgului, pr. protos. Matei Bilauca, stareţul Mănăstirii „ Duminica Tuturor Sfinţilor” din Şinca Nouă, jud. Braşov. şi pr. Ioan Gînscă, artist plastic şi directorul editurii „ Teognost”, din Cluj-Napoca.

Programul manifestării va debuta joi 26, aprilie, de la ora 12:00 cu inaugurarea Fondului de documentare „ Arhimandritul Teofil Părăian” de la Biblioteca Judeţeană Timiş, filiala Casa Tineretului, din str. Arieş nr.9. Apoi, va continua de la ora 18:00 în Sala Capitol a Filarmonicii Banatul din Timişoara, unde va avea loc o întâlnire duhovnicească cu viaţa şi învăţătura troiţei de duhovnici ai Ardealului, Părintele Arsenie Boca, Părintele Serafim Popescu şi Părintele Teofil Părăian. Programul va fi intercalat de recitări de poezie religioasă, în interpretarea actriţelor Lamia Beligan şi Maria Ploae, dar şi de momente muzicale susţinute de Sorin Petrescu, Sorin Dogariu, Theodor Alexandru Rădulescu şi Ovidiu Cozma.

Cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Părinte Nicolae, Mitropolitul Banatului, vineri, 27 aprilie, de la ora 7.30, la catedrala mitropolitană „ Sfinţii Trei Ierarhi” din Timişoara, va fi oficiată Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie de către Preasfinţitul Părinte Sofian Braşoveanul şi Preasfinţitul Părinte Paisie Lugojanul, episcop vicar eparhial, înconjuraţi de un sobor de preoţi şi diaconi. După Sfânta Liturghie soborul slujitorilor va oficia o slujbă de pomenire pentru Arhim. Arsenie Boca, Arhim. Serafim Popescu şi Arhim. Teofil Părăian.

„De dragul Părintelui Teofil”
 

http://www.basilica.ro/_upload/img/1...8758761437.jpg

Cu prilejul celei de-a XIV-a ediţii a manifestărilor religioase şi culturale dedicate prăznuirii Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, ocrotitorul spiritual al Râmnicului, la Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul” din Râmnicu Vâlcea, la iniţiativa Biroului de catehizare a tineretului din cadrul Arhiepiscopiei Râmnicului a fost vernisată expoziţia itinerantă de fotografie „De dragul Părintelui Teofil”, după cum informează Biroul de Presă al Arhiepiscopiei Râmnicului.

La eveniment au luat parte din partea Arhiepiscopiei Râmnicului Părintele Constantin Olariu, Inspector în cadrul Biroului de catehizare a tineretului, împreună cu Părintele Iulian Mădălin Buşagă, Protopop de Drăgăşani.

Editura Teognost din Cluj-Napoca împreună cu un grup de prieteni apropiaţi Părintelui Arhimandrit Teofil Părăian (3 martie 1929 - 29 octombrie 2009), unul dintre cei mai mari duhovnici contemporani, au conceput expoziţia itinerantă de fotografie intitulată „De dragul Părintelui Teofil”.

Expoziţia prezintă pe simeze fotografii vechi din colecţia Mănăstirii Brâncoveanu, precum şi fotografii recente realizate de Dorin Berian, Ioan Gînscă, Ovidiu Man, Ovidiu Muraru, Horea Preja, Andrei Rosetti, Pantelimon Şuşnea şi Serafim Vuc. Expoziţia mai cuprinde texte reprezentative din cuvântările părintelui precum şi un panou interactiv pe care vizitatorii pot expune fotografii personale cu Părintele Teofil.

Expoziția va fi deschisă în perioada 25 septembrie – 5 octombrie 2012 în holul Bibliotecii Județene „Antim Ivireanul” din Râmnicu Vâlcea, cu program de vizitare între orele 09.00-18.00.

Poate stiati, eu acum am dat probabil de ultimele cuvinte ale par. Teofil si m-am gandit sa vi le impartasesc si voua:

Părintele Teofil şi-a păstrat nota de umor salvator(niciodată ironic), des întîlnită şi la Părintele N. Steinhardt, în contrast cu starea sa trupească gravă, pînă la final . Înainte de a i se face anestezia a mai spus celor de faţă:,,Ştiţi bancul ăla cu omul care-o murit şi o ajuns la porţile raiului? O bătut la porţi şi pînă să iasă Sf. Petru nu mai era nimeni. Sf. Petru o întrebat dacă o fost cineva şi îngerii i-o zîs că o fost un om, da l-o luat iară înapoi la reanimare. Apoi, cu mine, să nu faceţi tot aşa!..”
http://calindragan.wordpress.com/200...mina-bucuriei/

Să aducem în lume frumuseţe şi bucurie!
 

https://lh6.googleusercontent.com/-F...si%2Bflori.jpg

Floarea nu poate fi comparată cu nimic altceva. Floarea e ceva unic. Şi asta ne aduce aminte că şi noi suntem ceva unic în lumea aceasta. Adică ceva ca noi, ca fiecare dintre noi, nu mai există în lumea aceasta, suntem ceva unic. Aşa că există o legătură între flori şi oameni. Florile sunt unice prin rosturile lor de a înfrumuseţa lumea aceasta, pământul acesta, şi aşa suntem şi noi. Şi noi avem rostul acesta de la Dumnezeu: să înfrumuseţăm pământul, să aducem ceva din cer pe pământ, să înmulţim ceea ce este frumos, să înflorim aşa cum înfloresc floriile, fără să ştie pentru cine înfloresc. O floare înfloreşte prin firea ei, ea nu are cum să se gândească să înflorească pentru cineva anume. Şi, bineînţeles, pentru că vine de la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu face tot ce este frumos în lumea aceasta, floarea adaugă ceva la frumuseţea lumii şi mai ales îi desfată pe cei la care ajunge.
O floare înfloreşte pentru ea, în primul rând, pentru că aşa există, dar înfloreşte şi pentru oamenii care vin în legătură cu ea. Oriunde ar fi, o floare înfloreşte. Există o floare care se numeşte „floarea-reginei" sau „floare-de-colţ". Creşte pe munte, în locuri la care se ajunge greu şi de aceea este văzută de puţini oameni. S-ar putea întâmpla să nu ajungă nimeni la floarea-de-colţ; şi ea totuşi înfloreşte, pentru că e în firea ei să înflorească, pentru că aşa a lăsat-o Dumnezeu. Dar când ajunge cineva totuşi la ea, înseamnă că a înflorit şi pentru acela care o vede şi care o culege. Aşa trebuie să fim şi noi. Fiind în noi ceva unic, trebuie să avem şi ceva din gingăşia unei flori. De altfel, şi florile sunt de mai multe feluri. Gândiţi-vă la un bujor, de pildă, aşa de mare, plăcut mirositor, parcă ar vrea să spună ceva despre măreţia lui Dumnezeu prin mărimea lui, prin parfumul lui. Sunt însă şi flori plăpânde, de exemplu ghioceii, brânduşele – nuşcelele, cum le mai spune pe aici - sau viorelele. Cât sunt de plăpânde, cât sunt de mici şi totuşi ce parfum minunat au, mai ales în buchet! Te desfată, pentru că aşa a vrut Dumnezeu.
Ei, dacă noi ne asemănăm cu florile, şi noi trebuie să fim aşa. Şi noi trebuie să aducem ceva nou în lumea aceasta, ceva care să se realizeze prin noi, să oferim oamenilor din jurul nostru ceva din ceea ce purtăm în sufletul nostru. Florile aduc bucurie, să aducem şi noi bucurie. Florile aduc gingăşie, să aducem şi noi gingăşie. Florile cele plăpânde ne îndeamnă cumva la smerenie, să avem deci smerenie. Florile care sunt mai mari spun ceva despre măreţia lui Dumnezeu, să spunem şi noi ceva despre măreţia lui Dumnezeu. Florile mirositoare îşi revarsă parfumul lor în jur, să avem şi noi „miros de bună mireasmă duhovnicească", să oferim ceva din sufletul nostru când, cu darul lui Dumnezeu, putem să oferim.

Spor de bucurie şi de mulţumire
Când aducem lui Dumnezeu florile pe care le-am primit de la alţii, zicem cumva ca la Sfânta Liturghie: „Doamne, îţi aduc «ale Tale dintru ale Tale». De ce? Pentru că ceea ce îţi ofer eu acum, Tu ne-ai dat. Floarea nu e creată de mine, mi-au dat-o prietenii mei, mi-au dat-o cei care mă iubesc, floarea aceasta mi-au dat-o cei care mă cinstesc, şi eu, Doamne, le-am primit pe toate acestea, iar acum Ţi le ofer Ţie, odată cu sufletul meu, odată cu inima mea, primeşte-le pe ele cum m-ai primit pe mine.

Poetul Vasile Militaru are o rugăciune de seară în care sunt pomenite şi florile. El zice:
„Cu de lacrimi gene ude înalţ rugă Domnului, Sufletul păzeşte-mi, Doamne, în tot ceasul somnului. Gândurile ce mă tulbur' cu-al Tău Duh înfrânge-le, Trupului meu dă-i odihnă, răcoreşte-mi sângele. Somn uşor să mă cuprindă, să dorm lin ca florile Şi cu inimă curată să mă scoale zorile. Să pornesc la muncă sfântă, cum pornesc albinele, Să pot umple ca şi ele fagurii cu binele. Şi să Te slăvesc pe Tine, de pe valea plângerii, Dumnezeule din slavă, ce-L slăvesc toţi îngerii."

E o alcătuire gingaşă ca florile, e o alcătuire pe care o poţi oferi lui Dumnezeu în rugăciunile de seară, când îi spui lui Dumnezeu: „Aş vrea, Doamne, ca în lumea aceasta să se înmulţească binele - «să pornesc la muncă sfântă cum pornesc albinele, să pot umple ca şi ele fagurii cu binele» - şi să Te slăvesc pe Tine, din lumea aceasta -„de pe valea plângerii, Dumnezeule din slavă, ce-L slăvesc toţi îngerii" să mă unesc cu îngerii întru a Te preaslăvi, a Te preaslăvi ca şi florile, cu gingăşie, cu delicateţe, cu smerenie, cu mărturisire. Să înfloresc şi eu ca ele pentru cei din jurul meu, să aduc şi eu un spor de bucurie, un spor de mulţumire. Să nu fiu ca buruienile, pe care le smulg oamenii pentru că nu au nevoie de ele, ci să fiu ca florile, pe care le iubesc oamenii, pe care le oferă, pe care le primesc, pe care le sădesc şi la grijesc, ca să fie mai multă bucurie, ca să fie mai multă frumuseţe în lumea aceasta.
Astfel de gânduri mi-au venit în minte acum, când ne pregătim pentru spovedanie şi când ar trebui să spunem şi dacă suntem ca florile, şi dacă oferim ceva pentru binele altora, când ar trebui să spunem şi dacă suntem delicaţi, şi dacă suntem sau nu suntem gingaşi, când ar trebui să spunem dacă înmulţim binele sau nu îl înmulţim, dacă avem conştiinţa că am putea să fim sau chiar suntem ca florile şi prin aceasta să aducem mai mult bine în lumea aceasta Pentru că am fost creaţi ca să înmulţim binele, ca să fim şi noi ca florile, bineînţeles oameni fiind, şi nu numai flori. Am fost creaţi ca să învăţăm de la flori să fim curaţi, să fim luminaţi, am fost creaţi să ne bucurăm de ceea ce oferă Dumnezeu în lumea aceasta prin florile care cresc şi înfloresc, să ne bucurăm şi prin ceea ce adunăm noi în sufletul nostru spre mărirea lui Dumnezeu. Amin.

Părintele Teofil Paraian, fragmente din cuvântul ţinut la Mănăstirea Brâncoveanu, 8 martie 2002 Apărut în volumul „Calea spre bunătate”

Eu acum am dat peste acest filmulet si tare m-am bucurat:

http://www.youtube.com/watch?NR=1&v=...ture=endscreen

Părintele Teofil - Darul lui Dumnezeu pentru noi
 

http://www.basilica.ro/_upload/img/1...h1nv81lrha.jpg


A.S.C.O.R. Bucureşti organizează duminică, 9 decembrie 2012, la Casa de Cultură a Studenţilor, începând cu orele 18:00, conferinţa extraordinară "Părintele Teofil - Darul lui Dumnezeu pentru noi" susţinută de Protosinghel Iustin Miron, Stareţul Mânăstirii Oaşa din judeţul Alba.

Părintele Iustin Miron este renumit în întreaga ţară pentru misiunea sa extraordinară în rândul tinerilor, şi mai ales în mediul universitar şi liceal.

Studenţi şi tineri din toată ţară se strâng pe tot parcursul anului, în taberele naţionale organizate de mânăstire pentru aceştia, găsindu-şi acolo răspunsuri la întrebările lor existenţiale, dar şi bucurii nesperate şi chiar împlinirea mult căutată de fiecare dintre ei.

Astfel, mânăstirea condusă de Părintele Iustin Miron este singura din ţară care s-a angajat, în exclusivitate, la o lucrare de revigorare spirituală a tinerilor noştri. În prezent, există 4 tabere naţionale studenţeşti organizate de mânăstire: Tabăra Naţională de Iarnă care va începe în curând, mai precis, în data de 21 decembrie, şi care are ca activitate predominantă, colindatul tradiţional prin satele din judeţele Alba şi Mureş în straiele strămoşilor noştri; apoi Tabăra de Fotografie (două ediţii), Tabăra Naţională Pr Teofil Părăian şi Tabăra Naţională Civilizaţia Românească (două ediţii).

Părintele Teofil Părăian a fost duhovnicul mânăstirii Oaşa, şi de asemenea conferenţiar, timp de 15 ani în Tabăra Naţională de Vară, care, după trecerea sa la Domnul, îi şi poartă cu cinste, numele.

La acest eveniment sunt aşteptaţi toţi bucureştenii, cu mic cu mare, la o seară de bucurie duhovnicească autentică, împletită cu colindele tradiţionale ale studenţilor.

Multumim, draga Cristi, ca ai mijlocit unora dintre noi o mare bucurie, prin publicarea acestui afis!
Parintele de la Oasa l-a evocat foarte frumos pe parintele Teofil, vazut prin experienta sa de ucenic al lui si chiar a citit o parte dintr-o scrisoare inedita. I-a devenit duhovnic, in adolescenta, la indemnul unui parinte, iar in imaginatia sa, parintele Teofil, orb, nu putea fi decat un om ursuz, redus intelectual, pe care nu il cauta nimeni si de care nu se bucura nimeni. Au fost spuse multe lucruri pe care eu una nu le-am regasit in carti.
In scrisoare, raspunzand emotiei ucenicului care tocmai vizitase Athosul, parintele Teofil ii marturiseste ca manastirea in care l-a pus Dumnezeu sa slujeasca este pentru el si Sfantul Munte, si Ierusalimul, si Sihastria si Frasineiul. Si ca a avut totul pentru ca nu a dorit ce nu s-a putut: orb fiind, nu si-a dorit sa vada, la Sambata fiind, nu si-a dorit sa ajunga la Sfantul Munte, preot fiind, nu si-a dorit sa ajunga nu stiu ce staret. Asta mi-a placut cel mai mult. Aceasta era si sursa bucuriei permanente a parintelui, a conchis ucenicul: el se bucura, de fapt, din Dumnezeul din el. Bucuria nu poate inflori decat intr-un suflet plin si generos. Or el a primit totul, pentru ca a daruit totul. S-a confirmat faptul ca, in ciuda negarilor vehemente, parintele Teofil a avut darul inainte vederii, pentru ca la spovedanie, stia ce avea omul pe suflet.

Parintele era omul depasirii. Aflat la spital, pentru ca isi rupsese piciorul, ucenicul (parintele Iustin de la Oasa) l-a intrebat: parinte, de ce a ingaduit Dumnezeu oare sa va rupeti piciorul? Care e rostul? Iar parintele a spus ca nu stie si ca nici nu il intereseaza, ci tot ce vrea este sa depaseasca situatia. Intra in logica depasirii situatiei si nu in filosofarea ei.

Parintele Teofil era omul muncii. se scula la 3 dimineata, desi slujba incepea la 6. Nu pierdea timpul. Spunea ca trebuie sa muncim nu doar pentru a castiga, ci si pentru a ne castiga, pe noi, pe Dumnezeu si pe cel de langa noi. Noi ne raportam simplist la munca, vedem doar rezultatul imediat - banul. In munca se lucreaza dragostea, intelegerea, rabdarea, credinta. Nemtii lucrau pe gratis la refacerea tarii lor distruse, au muncit, s-au jertfit, au dat si au primit. Noi vrem doar roade, dar fara jertfa. Nu trebuie sa alegi pe X sau pe Y, ci doar sa alegi sa fii bun. Parintele punea mare accent pe bunatate, pe gandul bun. Trebuie sa ne cultivam mereu binele din noi, iar daca pui inainte gandul bun si ai stari bune, esti in stare sa depasesti si circumstantele mai grele din viata. Toate cele primite in viata, insasi viata, sunt darul lui Dumnezeu, dar nu sa faci tu ce vrei cu ele, ci ce vrea Dumnezeu. Totul ii apartine lui Dumnezeu, si noi insine. Viata se traieste prin celalalt, nu prin tine insuti. Prin celalalt este drumul catre cer.

Cateva vorbe celebre de-ale parintelui Teofil:
- "Nu-i asa, Doamne, ca-i faina?" - la rugaciune, parintelui ii mai veneau in minte poezii. Si atunci se oprea din rugaciune si ii recita Domnului o poezie si apoi Il intreba: "Nu-i asa, Doamne, ca-i faina?"
- "Ce faci te si face"
- "Catre Dumnezeu sa avem inima de fii, catre aproapele inima de mama si catre noi inima de judecator" - aici a comentat parintele de la Oasa ca inima de fiu vine din relatia personala cu Tatal. Totul trebuie personalizat prin relatia cu Dumnezeu.

Parintele Teofil era sigur ca se va mantui: dupa ce toata viata si-o petrecuse slujindu-i Lui si raportandu-se la El ca la un tata, nu avea nicio indoiala ca s-ar putea sa ajunga in iad, departe de Dumnezeu.


Eu tare m-am bucurat de ce am auzit, mai ales ca dupa conferinta incepuse sa ninga ca in povesti! Cred ca si parintelui Teofil i-a placut, de sus, conferinta, mai ales in momentele in care toata sala radea cu candoarea la evocarea glumelor si a pataniilor sale, in special cea cu cazutul din pod: Fiind nevazator din copilarie, i se intampla sa cada in pivnita. Si atunci se lovea si striga tare: "mamaaaa, iar am cazut in chimniţă!" Si noaptea avea cosmaruri si striga in somn: "mamaaaa, am cazut in chimnita!" Si spunea parintele ca era tare bine ca atunci cand se trezea, simtea ca e in pat si nu in chimnita.

Cum ţi-e viaţa, aşa ţi-e şi credinţa!
 

Nu se poate să nu ne dea bine dacă ne încadrăm în binele pe care vrea să ni-l dea Dumnezeu. Cred că v-am mai spus eu şi altă dată şi aş vrea să reţineţi lucrul acesta: la noi la mănăstire a trăit un părinte cu nume mare şi cu viaţă deosebită (e vorba de părintele Arsenic Boca), iar el zicea întotdeauna: "Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare pă*cătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu!".

Noi trebuie să ne încredem în Dum*nezeu, în bunătatea Lui. În psalmul l02 se spune: "Pe cât sunt de departe ceru*rile de la pământ, atât este de mare bu*nătatea Lui spre cei ce se tem de El. Cât de departe este răsăritul de apus, atât a depărtat de la noi fărădelegile noastre". Fiţi atenti, cât e de departe răsăritul de apus! Nu zice: cât e de departe răsăritul de mine sau cât e de departe apusul de mine, ci cât e de departe răsăritul de apus, atât a depărtat El de la noi fărădelegile noastre. Acestea sunt cuvinte adevărate, sunt cuvinte pe care le mărturisim, şi de aceea avem noi încredere, şi de aceea avem bucurie, bucurie din minunea În*vierii, pentru că toate acestea s-au în*tâmplat pentru noi. S-au întâmplat pentru binele lumii, adică Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a venit în lumea aceasta, Domnul Hristos a pătimit, S-a răstignit, a înviat din morti. De ce? Pentru binele nostru!
Nu se poate să nu ne dea bine dacă ne încadrăm în binele pe care vrea să ni-l dea Dumnezeu. Cred că v-am mai spus eu şi altă dată şi aş vrea să reţineţi lucrul acesta: la noi la mănăstire a trăit un părinte cu nume mare şi cu viaţă deosebită (e vorba de părintele Arsenic Boca), iar el zicea întotdeauna: "Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare pă*cătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu!".
Noi credem. Pentru noi sunt lucruri încurajatoare, nu ne este frică de nimic, pentru că Domnul este cu noi. Dumne*zeu este cu noi! Dacă Dumnezeu este cu noi, cine poate să fie împotriva noastră? "Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii lui"! Când? Atunci când învie în sufletul nostru, atunci când Învierea e o realitate pentru noi, atunci vine şi înnoirea noastră. Şi câtă vreme avem faptele omului vechi, şi câtă vreme suntem în păcatele necredincioşilor, nici n-ar trebui să ne mai numărăm printre credincioşi, pentru că ştiţi care-i măsura credintei? Măsura vietii - cum ţi-e viaţa, aşa ţi-e şi credinţa! Degeaba te numeri la credincioşi, dacă faci fapte vrednice de necredincioşi. Degeaba vrei să te nu*mere oamenii printre sfinţi, dacă faci fapte de om păcătos şi de ticălos. Nu se poate!


(Părintele Teofil Părăian, Învierea lui Hristos, înnoirea vieţii nostre, Editura Doxologia, p. 39-41)

La Dumnezeu să te gândeşti ca la Dumnezeu, nu ca la om, şi să-L respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul!
Acum vreo 20 de ani, au trecut pe la mănăstirea noastră nişte călugări din Franţa, care au vizitat Sfântul Munte Athos. De la ei am aflat că Părinţii de la Sfântul Munte dau îndrumarea aceasta: „La Dumnezeu să te gândeşti ca la Dumnezeu, nu ca la om. Şi să-L respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul!”. Se ştie că fără aer nu putem exista. Din toate câte ne sunt necesare pentru viaţă, pentru existenţa noastră, aerul este condiţia primordială. Gânditorii de Dumnezeu şi-au dat seama că aşa cum pentru viaţa fizică aerul este cel mai necesar, tot aşa de necesar ne este, pentru viaţa spirituală, gândul la Dumnezeu şi rugăciunea. De aceea ei vin cu ideea că la Dumnezeu să ne gândim în măsura în care respirăm. Evident, Dumnezeu nu este un element care poate fi respirat, dar gândul la Dumnezeu, e bine să-l avem fără încetare, dacă se poate tot așa de mult cum avem aerul pe care îl respirăm şi prin care existăm.
Părinţii de la Sfântul Munte fac însă precizarea că „la Dumnezeu să te gândeşti ca la Dumnezeu, nu ca la om” adică cu gânduri înalte, cu gânduri mai presus de lume, cu gânduri care ne ridică mai presus de obişnuit şi ne introduc în sfera vieţii divine. Este ceea ce vrea să ne sugereze irmosul din Joia Săptămânii Sfintelor Patimi, în care ni se spune: „Din ospăţul Stăpânului şi din masa cea nemuritoare, veniţi, credincioşilor, la loc înalt, cu gânduri înalte să ne îndulcim“. Sau cum ni se spune în imnul heruvimic din Sâmbăta cea Mare, care începe cu următoarele cuvinte: „Să tacă tot trupul omenesc şi să stea cu frică şi cu cutremur, şi nimica pământesc întru sine să nu gândească“. Când se ajunge la o astfel de stare, rugătorul se simte aproape de Dumnezeu şi i se deschid orizonturi de fericire şi pârtii de lumină, pe care mergând, sufletul lui răsfrânge ca o oglindă mărirea lui Dumnezeu şi se preface în aceeaşi asemănare (II Cor. 3, 18), căci Dumnezeu însuşi Se descoperă pe Sine în omul care se face vrednic de Dumnezeu.
(Arhim. Teofil Părăian, Punctele cardinale ale Ortodoxiei, Editura Lumea credinței, p. 113-114)

„Omul creşte în ce porneşte”
 

Avantajul tinereţii faţă de celelalte vârste este că la tinereţe omul e modelabil, adică te poţi aştepta să se schimbe, pe când la bătrâneţe nu mai poţi să te schimbi nici în bine, nici în rău, eşti la un fel de rezumat al vieţii.
Avantajul tinereţii faţă de celelalte vârste este că la tinereţe omul e modelabil, adică te poţi aştepta să se schimbe, pe când la bătrâneţe nu mai poţi să te schimbi nici în bine, nici în rău, eşti la un fel de rezumat al vieţii. De exemplu, clipa de faţă ne cuprinde pe fiecare dintre noi cum suntem până în clipa de faţă şi ne pregăteşte pentru viitorul nostru, de aceea este foarte important să faci lucruri bune, ca să creşti în bine, cum se zice undeva că „Omul creşte în ce porneşte”, adică, dacă eşti rău, creşti în rău şi te faci şi mai rău; dacă eşti bun, creşti în bine şi te faci şi mai bun. Iar rezumatul vieţii noastre suntem noi înşine, şi la tinereţe, şi la bătrâneţe, pentru viaţa câtă am trăit-o.
Pentru că vorbim într-un cadru al isihasmului, adică într-un cadru propice pentru rugăciune, într-un cadru care ne atrage atenţia asupra importanţei pe care o are rugăciunea, şi mai ales rugăciunea de toată vremea, putem să spunem (şi aceasta că în fiecare clipă a vieţii noastre, şi mai ales la rugăciune) că noi suntem rezumatul vieţii noastre în raport cu Dumnezeu. Dacă eu mă rog acum şi îmi vin gânduri felurite şi împrăştieri, înseamnă că încă nu am ajuns la o rugăciune curată, pentru că sunt împrăştiat în cealaltă vreme a vieţii mele (sunt împrăştiat şi când nu mă rog) şi atunci la rugăciune se rezumă viaţa mea cu toate împrăştierile mele, care se cumulează atunci când mă rog şi atunci îmi dau mai bine seama de ceea ce sunt, pentru că dacă sunt împrăştiat în cealaltă vreme şi în celelalte acţiuni, înseamnă că sunt împrăştiat întotdeauna. Când ştiu ca acum nu mai trebuie să fiu împrăştiat şi totuşi sunt împrăştiat cu gândul, înseamnă că încă nu sunt curăţit, că nu am ajuns la măsura aceea ca să mi se limpezească mintea, şi gândul încă vagabondează.
(Arhim. Teofil Părăian, Punctele cardinale ale Ortodoxiei, Editura Lumea credinței, p. 69

Prima afirmaţie, trimite la vorba concisă a Părintelui "Ce faci te şi face".
Admirabilă vorbă, deplin adevăr, verificabil de fiecare în parte pe propria piele. Nu e deloc întâmplător în ce activităţi ne implicăm. Acţiunile noastre ne constituie, întrucât în acţiunile care se împletesc înlăuntrul unei activităţi sunt antrenate toate stihiile omului, într-un mod anume. Iar ce dăm la moara minţii se macină şi apoi dospeşte în inimă... Definind astfel profilul omului lăuntric...
Un exemplu: rugăciunea (rostită) naşte rugăciune (a minţii) care naşte rugăciune (a inimii). Cu harul Domnului.
Sfântul Teofan Zăvorâtul insista mereu, în special în scrisori, asupra incompatibilităţii dintre o viaţă dezordonată şi o rugăciune folositoare, ca să nu mai zic de rugăciunea curată... Sfântul foloseşte termenul de "atmosferă" a rugăciunii atunci când se referă la faptele noastre. Cum e "atmosfera", aşa e şi rugăciunea, aşa-i şi duhul omului.
Ceea ce facem nu piere, ci ne constituie.

În ce priveşte a doua afirmaţie... sunt un pic nedumerit. Pentru că sunt momente, poate chiar minute, când un rugător chiar şi începător îşi poate ţine mintea la rugăciune, fără împrăştiere. După cum sunt zile întregi când, dincolo de orice stăruinţă, mintea nu şade la rugăciune nici 3 secunde ci se agită de colo-colo, ca o maimuţă prin copaci...
Cred că părintele, formulînd de fapt un îndemn şi o binecuvântare, vorbeşte de o stare înaltă a rugăciunii şi a rugătorului. De un avans serios în lucrarea despătimirii. Probabil se referă chiar la propria experienţă şi măsură, despre care, ştim chiar de la Părintele, era cu totul bogată în privinţa stăruinţei (ani şi ani, încă din adolescenţă şi apoi toată viaţa) şi roadelor rugăciunii. Bucurii ale credinţei.

Noi trebuie să ştim că Maica Domnului este mamă. Şi nu este mamă numai pentru Domnul Hristos, este mamă pentru toţi cei care vrem s-o avem de mamă. „Tu, dacă nu mai poţi sta aici, să vii acasă, că ai unde veni.”.
Mi-aduc aminte, a fost odată la noi la mănăstire o împrejurare mai grea şi mama a zis: „Apoi, dacă nu mai poţi sta vii acasă, că doar tu ai unde veni.”. E ceva atât de înduioşător... Vedeţi ce înseamnă inima de mamă? Nu te lasă niciodată. Te lasă alţii, nu te vor, te ocolesc, te resping, te marginalizează, te împing, te asupresc. Aşa ceva nu poate face mama! Pot face străinii, dar cine are inimă de mamă, nu poate. „Apoi tu, dacă nu mai poţi sta aici, să vii acasă, că doar tu ai unde veni...”.
Dacă mama cea pământească poate face aşa ceva, gândiţi-vă la Maica Domnului!
Maica Domnului să ne părăsească vreodată? Se poate cumva să ne părăsească Maica Domnului? Nu se poate! De ce nu se poate? Pentru că este mamă, pentru că are inimă de mamă. Noi zicem „Maica Domnului” ca şi când am zice un titlu. Or, noi trebuie să ştim că Maica Domnului este mamă. Şi nu este mamă numai pentru Domnul Hristos, este mamă pentru toţi cei care vrem s-o avem de mamă. „Tu, dacă nu mai poţi sta aici, să vii acasă, că ai unde veni.”.
Apoi să ştiţi că Maica Domnului zice tot aşa către noi!
(Arhimandritul Teofil Părăian, Maica Domnului - Raiul de taină al Ortodoxiei, Editura Eikon, 2003, p. 121)

Alegerea duhovnicului - factor determinant în calea spre mântuire
 

Domnul Hristos, când a oferit Sfânta împărtăşanie Apostolilor, posibilitatea de împărtăşire cu El, i-a împărtăşit şi pe doi dintre ucenici care, mai apoi, unul l-a vândut şi altul, s-a lepădat de El. Mântuitorul a ştiut lucrul acesta şi, totuşi, a dat posibilitatea aceasta de împărtăşire.

Eu sunt pentru o împărtăşire deasă a credincioşilor şi insist pentru treaba aceasta, dar nu trag de oameni. De ce? Pentru că eu insist să se spovedească. Şi dacă nu se spovedeşte, atunci n-are de ce să vrea să se împărtăşească. Dacă se spovedesc şi doresc să se împărtăşească n-am niciun motiv să-i opresc de la a se împărtăşi. Nu zic să se uite în calendar, să vadă când trec 40 de zile, că numai atunci se poate, şi aşa mai departe. Eu zic că totdeauna se poate pentru omul care are o viaţă mai limpezită, pentru că Sfânta Împărtăşanie nu se dă ca recompensă pentru o viaţă excepţională, ci se dă ca ajutor. Domnul Hristos, când a oferit Sfânta împărtăşanie Apostolilor, posibilitatea de împărtăşire cu El, i-a împărtăşit şi pe doi dintre ucenici care, mai apoi, unul l-a vândut şi altul, s-a lepădat de El. Mântuitorul a ştiut lucrul acesta şi, totuşi, a dat posibilitatea aceasta de împărtăşire. Noi niciodată nu ne putem socoti vrednici, în sensul acesta, că trebuie să aşteptăm vrednicia. N-ai cum aştepta vrednicia, deoarece pentru aşa ceva niciodată nu eşti destul de pregătit. Nici la moarte nu eşti vrednic, dar ne învredniceşte Dumnezeu.
Eu mă împărtăşesc pentru vrednicia pe care mi-o dă Dumnezeu să mă împărtăşesc. Dumnezeu, Care mă cheamă şi mi Se oferă, Acela mă şi învredniceşte. Cum zicem noi: „Învredniceşte-ne, Doamne, în seara aceasta, fără de păcat să ne păzim noi!" sau „Şi ne învredniceşte pe noi, Stăpâne, fără de osândă să Te numim pe tine Tată, Dumnezeul cel ceresc!" sau „Şi ne învredniceşte pe noi, fără de osândă, să ne împărtăşim cu dumnezeieştile Tale Taine!". Aceasta este credinţa mea. Şi atunci, Domnul Hristos, ştiind că suntem nevrednici, ne învredniceşte El, cum zicem în „Îngerel", când suntem copii: „Eu sunt mic, Tu fă-mă mare, eu sunt slab, Tu fă-mă tare!". Credem, deci, în învrednicirea pe care ne-o dă Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Noi suntem mici şi Dumnezeu ne învredniceşte, ne dă El vrednicia. Şi atunci, dacă-i vorba de aşa ceva, e bine, totuşi, să îţi cauţi un duhovnic. Şi, dacă nu-l găseşti, să te rogi lui Dumnezeu să ţi-l descopere, şi, dacă îl găseşti, să te ţii de el. Pentru că un duhovnic n-are motiv să se impună cu severitate între tine şi Dumnezeu, ci trebuie să reflecte dragostea lui Dumnezeu faţă de păcătoşi, intervenind între păcătos şi Dumnezeu, spre binele păcătosului.
Eu, ca duhovnic, trebuie să lucrez cu inimă de părinte, nu trebuie să lucrez cu inimă de judecător, chiar dacă am şi posibilitatea aceasta şi capacitatea aceasta - de a fi judecător. Îl ajut pe om mai mult cu inimă de părinte, pentru că el şi zice către mine că sunt părinte.
(Părintele Teofil Părăian, Învierea lui Hristos, înnoirea vieţii noastre - Conferinţele ASCOR Iaşi, Editura Doxologia, Iaşi, 2013, p. 57-58)

Înălţarea Domnului şi a noastră
 

"Sărbătoarea Înălţării este pentru noi totdeauna prezentă, deoarece noi nu putem să ne întâlnim cu Domnul Hristos altfel decât cu Cel care S-a înălţat la cer. Nu putem să ne gândim la Domnul Hristos decât ca la Cel ce şade de-a dreapta Tatălui, nu putem să-L avem în vedere pe Domnul Hristos decât ca pe Cel ce este în cer şi pretutindeni, pretutindeni cu Dumnezeirea şi în cer cu firea omenească. De câte ori stăm în faţa Domnului nostru Iisus Hristos, noi stăm în faţa Domnului Hristos Celui ce S-a înălţat la cer. Pomenim noi Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Naşterea Mântuitorului nostru, pomenim Botezul Lui, pomenim Schimbarea la Faţă, pomenim cu sărbătoare Jertfa Lui cea mântuitoare, Învierea cea de-a treia zi, Înălţarea la cer, însă toate acestea le pomenim şi le sărbătorim din perspectiva Înălţării, adică de pe poziţia noastră în faţa Mântuitorului nostru Cel ce S-a înălţat la cer.
Prin urmare, şi când pomenim Întruparea Fiului lui Dumnezeu la Bunavestire şi Naşterea Lui ca om la Crăciun, şi când pomenim toate celelalte, le pomenim învăluite cumva în gândul că Domnul nostru Iisus Hristos este în cer şi şade de-a dreapta Tatălui, şi este pretutindenea, şi este şi în sufletele noastre înălţat mai presus de lumea aceasta."

(Părintele Teofil Părăian, Lumini de gând, Editura Antim, 1997, p. 154)

Mărgăritare duhovniceşti - citate din opera Părintelui Teofil Părăian
 

"Noi nu ştim care e planul Mântuitorului cu fiecare dintre noi, dar ştim că credinţa noastră ne lipeşte de Domnul Hristos şi că nu mai suntem singuri în lumea aceasta. Teama e semn de necredinţă, frica e semn de necredinţă, îngrijorarea e semn de necredinţă, neliniştea sufletească de orice fel ar fi, e semn că nu avem credinţă."

"Noi avem credinţă, avem nădejde, avem iubire, avem atâtea şi atâtea avantaje faţă de cei necredincioşi şi toate acestea ne aduc bucurie în suflet. Mai întâi, iubiţi credincioşi, pentru viaţă, în faţa morţii şi în faţa veşniciei să avem gândul acesta pe care ni-1 dă Domnul Hristos când zice: „ Nu te teme, crede numai şi se va mântui…”."

"Să ne întărim în credinţă, să facem faptele credinţei, să cerem înmulţirea credinţei, să cerem înmulţirea iubirii, să cerem să avem o credinţă lucrătoare prin iubire, să cerem să avem credinţa aceea care ne asigură că murind nu murim, ci trăim şi după moarte; să avem credinţa aceea care ne asigură că va fi o înviere a morţilor, nu din puterea omului, ci din puterea lui Dumnezeu."
(Din “Credinţa lucratoare prin iubire – Predici la duminicile de peste an”, Arhim. Teofil Părăian)

"Pacatul necredintei. Oamenii nu tin seama de Dumnezeu, adica nu sunt convertiti. Aceasta este concluzia la care am ajuns dupa 25 de ani de cand sunt in slujba de duhovnic. Cei mai multi nu stiu de Dumnezeu, il neglijeaza, fara sa aiba constiinta faptelor lor. Sunt oameni care sustin ca au credinta in Dumnezeu, dar nu stiu sa-ti spuna ce fac pentru credinta lor. "

"Sunt atatea lucruri pe care nu le poti avea decat in biserica. Cel care nu merge la biserica nu are credinta, sau nu are atata credinta cat sa-l duca la biserica. Cred ca pacatul cel mai mare, de care lumea nu e constienta, este necredinta."

"Credinta nu e ca un curs la fara frecventa, credinta trebuie sa o traiesti zi de zi."
( sursa )

„De ce oare la închisori sunt mai multi bărbati decît femei?” De ce într-o închisoare, în închisori, în general, sunt mai multi bărbati decît femei? Si răspundem: pentru că la biserică sunt mai multe femei decît bărbati. Apoi cine stă în legătură cu Biserica si cu Dumnezeu nu poate ajunge la închisoare. Cine-I slujeste lui Dumnezeu ajunge în bucuria împărătiei, ajunge în împătia lui Dumnezeu."
(Pr. Teofil Părăian , citat din predica rostită în Duminica Mironositelor, Blaj, 7 mai 1995)

"Să ştiţi că numai Dumnezeu ne poate încredinţa despre lucrurile dumnezeieşti."

"Dacă Dumnezeu nu este pe primul loc în viaţa ta, atunci nu este pe locul care I se cuvine."

,,Bucuria nu se poate defini. Bucuria se trăieşte."

"Nu locul, ci calitatea rugăciunii este ceea ce se caută. Dar să reţinem că cea mai mare jertfă şi rugăciune posibilă pe pământ este Sfânta Liturghie."

"Domnul Hristos nu vrea să fim o ceată de tânguitori, ci o ceată de înmulţitori de bucurie."

"Puteţi citi toate cărţile din lumea asta despre rugăciune, mai mult decât faptul de a te angaja nu-i nimic."

,,Nu există mai mare fericire în lumea aceasta, în nici o privinţă, decât fericirea care vine din iubire."

"Nu, putem să facem lucruri bune, dar lucrurile bune pe care le facem noi sunt datoriile noastre faţă de Dumnezeu. Nu le facem din puterea noastră numai, ci le facem ca un fel de colaboratori ai lui Dumnezeu. "

,,Rugăciunea în care nu-ţi pui inima pentru aproapele nu-i rugăciune, ci formalitate şi profesionalism."

,,Numai la rugăciune putem să ştim ce legătură avem cu Dumnezeu, ce legătură avem cu oamenii."

,,Dumnezeu când dă un dar, nu-l dă pentru o clipă, Dumnezeu când dă o binecuvântare, n-o dă pentru o clipă, o dă pentru totdeauna."

,,Dumnezeu te binecuvântează în starea în care te găseşti şi cu rosturile pe care ţi le dă."

"Se spune ca la un om care cersea cineva i-a dat o floare. Niciodata nu s-a asteptat omul acela ca cineva sa-i dea o floare. N-a asteptat floarea, dar floarea l-a bucurat, pentru ca o floare spune ceva despre cel care o daruieste. "

Numai rugându-te mereu poţi înainta în rugăciune
 

Sfântul Ioan Scărarul spune că rugăciunea poate fi întinată sau spurcată, poate fi furată, poate fi pierdută şi poate fi curată. La rugăciune curată ajung cei care au rezolvat în ei întinăciunile. Dar Sfântul Ioan Scărarul nu spune că dacă ai rugăciune spurcată să nu te mai rogi, ci prin rugăciune progresezi în rugăciune. Nu trebuie să te sperii niciodată de ce-ţi vine în minte, nici din cele ce le-ai văzut, nici din cele ce le-ai adus din străfunduri de existenţă, important este să vrei să nu le ai. Şi atunci, pentru că noi nu suntem capabili prin noi înşine să ne facem rânduială, cerem ajutorul lui Dumnezeu.
Mântuirea, am zis, vine prin Mântuitorul. Şi cerem ajutorul Mântuitorului: „Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Se spune despre Sfânta Maria Egipteanca că 17 ani a trăit în desfrânare şi că tot 17 ani i-au trebuit ca să-şi facă rânduială în minte. Deci lucrurile trebuie luate în serios.
Acuma să ştiţi că nu sunt un rugător din acela care e copleşit de rugăciune în aşa fel încât să-mi vină numai gânduri extraordinare în rugăciune; îmi mai vin şi gânduri obişnuite. Dar nu-mi pare rău niciodată, dacă îmi vine în gând un binefăcător îl pun înaintea lui Dumnezeu în atmosfera de rugăciune şi zic: Doamne, ajută-l pe cutare, că uite m-a ajutat şi el pe mine, sau îmi vine în minte o poezie frumoasă, o spun şi când mă rog, şi zic: Aşa-i Doamne că-i fain? Asta înseamnă îmbunătăţire de viaţă, să ajungi la nişte gânduri pe care să le poţi prezenta şi să le poţi învălui în rugăciune.
Cum eşti, aşa ţi-e rugăciunea, cum te porţi, aşa te rogi. Nu te rogi, scazi în rugăciune. Te rogi, înaintezi în rugăciune. Chiar există un îndemn: „Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie!”. Un cuvânt vrednic de a fi reţinut şi urmat este acela că: „Rugându-te, înveţi să te rogi”. Numai rugându-te mereu, poţi înainta în rugăciune. Cine renunţă la rugăciune, renunţă la progresul în ea.


(Arhimandritul Teofil Părăian,Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, p. 127)

Televizorul – bun sau rău?
 

M-au întrebat unii: Cum îi televizorul, bun sau rău? Şi le-am spus: Dacă nu îi stricat, îi bun. Dragă, acum să ne înţelegem. Orice lucru în mâinile omului poate să fie şi bun şi rău. După cum îl foloseşti. Dacă te robeşte televizorul, atunci îi rău. Dacă nu te robeşte şi poţi să urmăreşti la televizor numai lucruri pozitive, atunci îi bun.
Chiar a zis o femeie: Părinte, să ştiţi că aşa m-am bucurat că aţi ajuns şi în casa noastră, că am pupat televizorul (că mă văzuse la televizor). De ce o pupat televizorul? Păi l-o pupat pentru că o zis că îs eu acolo şi s-o gândit că o să mă pupe pe mine. Numai că eu am fost departe tare, că nu era o emisiune în direct, ci a fost o casetă înregistrată. Prin urmare, uite că oamenii se pot bucura de un lucru pe care ni-l dă civilizaţia noastră, de un lucru care ne poate fi de folos.
Eu sunt foarte împotriva faptului de a se uita cineva la filme necuviincioase la televizor, la spurcăciuni pe care şi le bagă în suflet şi care, după aceea, nu le mai poate scoate şi care lucrează, care-l excită şi care îi dau stări pe care nu le poate contracara.
Ori te uiţi la slujba de la televizor, ori te uiţi la meci, tot atâta-i! Şi de fapt, mulţi dintre credincioşi nu se uită cu atâta interes la Slujba Bisericii de la televizor cum se uită necredincioşii la meci.


(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, p. 164)

Maica Domnului, cea pregătită ca să-L nască pe Mântuitorul lumii, cea pregătită ca în pântecele ei să se unească firea omenească cu firea dumnezeiească în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a intrat şi ea în Sfânta Sfintelor – prin viaţa ei, prin gândurile ei, prin măreţiile ei, prin darurile ei. A intrat în Sfânta Sfintelor care este smerenia, pentru că la Bunavestire a zis către îngerul binevestitor: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38), iar Sfânta Elisabeta i-a zis: „Binecuvântat este rodul pântecelui tău!” (Luca 1, 42).
Toate acestea s-au întâmplat având-o în vedere pe Maica Domnului, care este „mai înaltă decât Cerurile”, şi, dacă este mai înaltă decât Cerurile Bisericii noastre, dacă este mai curată decât strălucirile soarelui, sigur că prin aceasta a intrat în Sfânta Sfintelor nefăcută de mână omenească – prin viaţa ei, prin ceea ce purta în suflet, prin ceea ce a avut în gândurile ei când se pregătea să nască pe Mântuitorul, prin ceea ce a gândit, prin ceea ce a simţit când L-a purtat în pântecele ei pe Mântuitorul lumii.
(Arhimandrit Teofil Părăian, Maica Domnului – Raiul de taină al Ortodoxiei, Editura Eikon, 2003, pp. 26-27)

Cât de anevoios e drumul de la iubire la fericire?
Arhimandrit Teofil Părăian

Niciodată nu-i omul atât de fericit, decât atunci când se ştie iubit şi când iubeşte, când îşi revarsă iubirea din sufletul său.
Toată credinţa noastră, toată rânduiala noastră de rugăciune, toate slujbele noastre ‒ sunt dătătoare de lumină, dătătoare de bucurie: „Toate de lumină s-au umplut: şi cerul, şi pământul, şi cele de dedesubt! Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru care s-a întărit! Cerurile, după cuviinţă, să se veselească, şi pământul să se bucure! Şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută, că Hristos a înviat, Veselia cea veşnică!”.
Ce-i Hristos? „Veselia cea veşnică”! Ce-i Evanghelia? Dătătoare de nădejde şi de bucurie! Ce-i creştinismul? Religie a bucuriei, religie a iubirii! Toate acestea le-am spus ca să putem face legătura între iubire şi bucurie. Niciodată nu-i omul atât de fericit, decât atunci când se ştie iubit şi când iubeşte, când îşi revarsă iubirea din sufletul său.

Unde este iubire, acolo este liniste
《 Părintele Teofil Paraian 》

Într-una din alcătuirile de la sfintele slujbe se spune aşa: „Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând, strig către Tine: «Scoate din stricăciune viaţa mea, Multmilostive»“. Ne dăm seama că patimile zdrobesc, că patimile aduc zbucium, ură, că patimile aduc îndepărtare. Patimile fărâmiţează, distanţează, resping, patimile marginalizează, desconsideră, îl socotesc pe altul nevrednic şi de aceea viforul patimilor aduce nemulţumire, nelinişte. Unde vezi nemulţumire, unde vezi nelinişte, unde vezi zdroabă, unde vezi zbucium, să ştii că sunt prezente patimile, pentru că iubirea odihneşte, iubirea luminează, iubirea întăreşte, iubirea fericeşte. Unde este iubirea, acolo este linişte, bucurie, pace, acolo sunt roadele Duhului; acolo nu poate avea loc nici ura, nici nemulţumirea, nici împotrivirea, nici desconsiderarea.
Ar trebui să ne fie ruşine ori de câte ori intervine în viaţa noastră ceva care aduce depărtare, care împinge, care respinge, care întoarce răutatea, care întoarce ura în suflet, care aduce vârtej. Patimile sunt ca un vifor, patimile sunt ca o furtună,
patimile sunt ca un vârtej, de aceea zicem: „Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor“. Iar iubirea este liman lin, linişte, este odihnă sufletească.
Ar trebui să ne fie ruşine de câte ori în sufletul nostru se ivesc nişte răutăţi care ne depărtează de „omul de lângă noi“. De fapt, omul de lângă noi este omul cel mai însemnat. Nu trebuie să ne gândim la oameni de peste mări şi ţări (care ne sunt apropiaţi şi ei), ci trebuie să-l avem în vedere pe omul de lângă noi, pentru că Dumnezeu l-a pus lângă noi. Cei care suntem aici, de pildă, suntem pentru că vrea Dumnezeu să fim aşa. Dumnezeu vrea să fim bucuroşi unii de alţii şi să împlinim ceea ce lipseşte. Asta face iubirea: împlineşte, completează, adaugă.
Dacă ai pe cineva apropiat, îi treci cu vederea şi defectele. Dacă iubeşti pe cineva, îl iubeşti cu scăderile lui cu tot, cu patimi cu tot, cu răutăţi cu tot. Dacă nu-l iubeşti, nu-l iubeşti nici cu calităţile lui, nu-l iubeşti nici cu virtuţile lui. Sigur, fiecare dintre noi avem şi virtuţi, avem şi scăderi, dar iubirea acoperă scăderile şi completează acolo unde este de completat şi pune în evidenţă acolo unde este ceva de pus în evidenţă. Numai că până acolo este departe! Este departe în înţelesul că trebuie să rezolvăm o dată patimile, răutăţile, scăderile, insuficienţele, să trecem peste toate şi atunci vine iubirea, care e fericire. Domnul Hristos ne cere iubire şi faţă de vrăjmaşi („Iubiţi pe vrăjmaşii voştri“ - Matei 5, 44) ca să avem încă o posibilitate de a fi fericiţi, de a înmulţi iubirea, şi prin ea să se înmulţească
fericirea.
Parintel Teofil Părăian

Părintele Teofil a fost socotit şi adeseori numit „duhovnicul tinerilor“, această caracterizare arătând, pe de o parte, dragostea şi preocuparea sa de a oferi tinerilor sfaturi şi îndemnuri aducătoare de bucurie şi speranţă şi deschizătoare de drumuri pline de lumină şi nădejde, iar pe de altă parte, preţuirea pe care i-au acordat-o tinerii, care s-au regăsit pe ei înşişi în dragostea şi căldura lui.
Toate aceste îndemnuri de viaţă creştină, crâmpeie de bucurie şi sfinţenie, au fost adunate în 35 de volume, în atât de numeroasele şi ziditoarele conferinţe susţinute în peste 200 de localităţi, în unele dintre acestea, precum Timişoara sau Făgăraş, conferenţiind de peste 100 de ori.
„Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie“
În repetate rânduri, părintele Teofil explica auditorilor semnificaţia cuvântului „călugăr“, care, în limba greacă înseamnă „bătrân frumos şi bun“. Prin tot ceea ce a făcut, dar în mod deosebit prin îndemnurile şi îndrumările sale duhovniceşti, părintele Teofil Părăian şi-a meritat cu prisosinţă aceste calificative. A fost un om al lui Dumnezeu printre noi, un bătrân sfânt şi bun, frumos la chip şi la suflet.
Pe sine se caracteriza ca „duhovnic mare, mic şi de nimic“. Mare pentru cei care-l caută şi îi urmează sfatul, mic - pentru cei ce nu îl ascultă şi de nimic - pentru cei care nu îl cunosc şi nu sunt preocupaţi de mântuirea sufletului lor.
Ca duhovnic, a fost un om al echilibrului, bun cunoscător al sufletului omenesc, dăruit cu sfat mântuitor şi discernământ duhovnicesc. Om al iubirii, bucuriei şi odihnei sufleteşti, mângâia prin cuvintele sale, care ajungeau în sufletul însetat de sens ca un balsam alinător. Adesea repeta cu plăcere cuvintele athonite: „În inima mea nu este decât uşă de intrare“, pentru că, odată intrat, cineva nu mai putea ieşi din dragostea şi rugăciunea părintelui.
Chip al bucuriei creştine, părintele Teofil învăţa că bucuria nu este o frumoasă recomandare creştină, ci o poruncă dumnezeiască şi că noi ne arătăm a fi împlinitori ai poruncilor divine şi în măsura în care suntem oameni ai bucuriei.
Dăruia odihnă sufletească şi pace tuturor, iar pacea, după spusele Sfântului Ioan Scărarul, scriitor filocalic îndrăgit, este semn al prezenţei Duhului Sfânt, după cum şi sufletul omului paşnic este locaş al dumnezeirii.
Însă, în acelaşi timp, părintele Teofil a fost un om al rugăciunii. Totdeauna a considerat Sfânta Liturghie a fi culme a rugăciunii şi ne-a îndemnat a încerca să trăim, să simţim curat fiecare Sfântă Liturghie, nu ca nişte asistenţi pasivi, ci ca slujitori activi ai ei. Iar îndemnurile sale privind rugăciunea ne vor însoţi pe toţi cei care l-am preţuit: „Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie“, ori îndemnul filocalic: „Când îţi aduci aminte de Dumnezeu, înmulţeşte rugăciunea ta, ca atunci când Îl vei uita, să Îşi aducă El aminte de tine“.

Scurt fragment din " Gânduri bune pentru gânduri bune"
 

Sus să avem inimile!
Un alt îndemn de la Sfânta Liturghie este: „Sus să avem inimile!”, îndemn la care se răspunde cu „Avem către Domnul”.
Inima înseamnă interiorul, esenţa omului. „Sus să avem inimile”: mintea şi simţirea. Să ştiţi că cei vechi nu făceau deosebire între minte şi simţire şi de aceea se spune în Sfânta Evanghelie de exemplu că „din prisosinţa inimii grăieşte gura” (Matei 12, 34), sau că „de ce astfel de gânduri se suie în inimile voastre?” (Luca 24, 38). Când zicem „inimă” zicem tot interiorul omului, toată partea conştientă. Deci nu-i vorba de inima de carne sau de inima numai ca loc al simţirii, ci-i vorba de tot interiorul omului: „Sus să avem inimile”, „Avem către Domnul”.
Să dea Dumnezeu să avem către Domnul inimile noastre nu numai în clipa în care zicem că „avem către Domnul”, ci să avem inimile sus în toată vremea şi în orice loc. Să nu uităm de Dumnezeu, asta înseamnă. Să ţinem seama de Dumnezeu.
(vol. Gânduri bune pentru gânduri bune, Arhimandritul Teofil Părăian , Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1997)

Să urmărim un rezultat, o înnobilare sufletească. Fără înnobilare sufletească, degeaba ne numărăm zilele de post. Bineînțeles că nu-i vorba de zilele de post pe care trebuie să le ţină toată lumea, toţi creştinii: miercurea şi vinerea, plus posturile Bisericii, ci mă gândesc la un post special pe care l-ar face cineva. Degeaba-şi numără zilele de post, dacă nu urmăreşte un rezultat anume, adică îmbunătăţirea sufletească. Noi suntem chemaţi să fim ascultători cu Bunul Dumnezeu, căci dacă suntem răi, ne asemănăm cu cel rău, iar dacă suntem buni, ne asemănăm cu Bunul Dumnezeu. Trebuie să ne silim să ne îmbunătăţim viaţa, iar îmbunătăţirea vieţii se face prin astfel de metode: prin rugăciune, prin postire, prin rugăciunea minţii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” , prin retragere, adică nu te duci totdeauna acolo unde-s pricinile patimilor, acolo unde-s cine ştie ce lucruri care după aceea te duc în ispită, ci cauţi să-ţi simplifici viaţa.
Noi de aceea nu avem timp pentru Dumnezeu, pentru că prea complicăm viaţa, prea ne trebuie multe, prea vrem lux, prea vrem lucruri care, de fapt, nu ţin de o viaţă duhovnicească. Toate-s bune şi la locul lor, dar dacă pierzi prea multă vreme care I s-ar cuveni lui Dumnezeu, şi o pierzi în loc să-ţi faci datoriile, atunci nu-i bine! Zicea Părintele Serafim Popescu că atunci când s-a dus la Sfântul Munte a întâlnit acolo un părinte care zicea că „e mai bun peştele decât cartoafele, dar pierzi prea multă vreme de pravilă pentru pescuit” . Deci el avea ceva mai important de făcut decât să pescuiască. Prefera să mănânce cartofi şi să nu mănânce peşte, decât să-şi piardă vremea care-i hotărâtă pentru pravilă, pentru rugăciune.
( Arhimandritul Teofil Părăian)

Sfântul Apostol Pavel spune undeva: „Toate sunt curate pentru cei curaţi, dar pentru cei întinaţi nimic nu este curat” (Tit 1, 15). Când ai ajuns o dată la o privire sfântă, la o privire curată, poţi să te uiţi; dacă te uiţi la lumea aceasta cu ochii lui Dumnezeu, vezi binele, dar dacă te uiţi cu ochi pătimaşi şi cu ochi păcătoşi, vezi şi ce n-ar trebui să vezi. Iar acum poţi vedea şi anumite lucruri rele, care ţi se arată anume parcă; parcă sunt oameni făcuţi anume ca să-ţi arate nişte lucruri pe care n-ar trebui să le vezi şi pe care nici nu le-ai vedea, dacă oamenii ar şti cum să se îmbrace, dacă femeile ar şti ce ţinută să aibă. Bineînţeles că cineva care trăieşte într-un oraş, nu poate să fie foarte retras, dar poate totuşi să-şi ferească privirea de lucrurile negative ; şi trebuie, cât poate, să facă asta.
Se zice în Pateric că un părinte dintr-o mănăstire sau dintr-o pustie a fost chemat de arhiepiscopul din eparhia respectivă şi s-a dus la el. Când s-a întors, l-au întrebat fraţii ce-a văzut pe unde-a umblat. Şi zice el: „Fraţilor, iertaţi-mă, dar să ştiţi că eu n-am văzut decât faţa arhiepiscopului. Celelalte nu le-am văzut” . Şi-atunci ei, aşa ironic, au zis: „Da’ ce, Avvo, nu cumva s-a scufundat lumea?” . Şi el a zis: „Nu s-a scufundat lumea, dar eu nu mi-am lăsat ochii să umble încoace şi încolo. Am privit în jos, mi-am văzut de cale, m-am dus la arhiepiscop, l-am văzut, şi iarăşi, ca şi când s-ar fi scufundat lumea, m-am întors”. Acuma, bineînţeles că n-a fost ca şi când s-ar fi scufundat lumea, că doar călugărul a trebuit să vadă pe unde umblă. Dar, în orice caz, nu a avut împrăştiere, cum caută mulţi dintre oamenii din vremea de astăzi, când îşi înmulţesc impresiile negative şi nu se mai gândesc la Dumnezeu, ci se gândesc la lucrurile pe care le văd, doar aşa, ca să-şi ocupe cumva mintea, ca să-şi ocupe cumva sufletul. Apoi, de aşa ceva cei de demult nu ştiau şi nici nu voiau să ştie!
( Arhimandritul Teofil Părăian )

10 îndemnuri ale Părintelui Teofil Părăian. „Faptele noastre intră în componenţa noastră: ce faci te şi face”
Cartea vieţii noastre suntem noi înşine. Faptele noastre intră în componenţa noastră: ce faci te şi face.Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie.Cine nu se roagă dimineaţa şi seara, cine nu-şi face vreme de Dumnezeu, acela poate să ştie că nici n-are Dumnezeu. Dacă ai Dumnezeu, nu poţi ocoli pe Dumnezeu.Măsura credinţei este măsura vieţii. Cum îţi trăieşti viaţa, aşa îţi este credinţa.Pe mine două lucruri m‑au ajutat în viaţă: credinţa în Dumnezeu şi cultura, pe amândouă le recomand.Credinţa trebuie să fie mărturisitoare şi mărturisitoare nu numai prin cuvânt, ci mărturisitoare prin întreaga noastră viaţă.În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă.Asta face iubirea: împlinește, completează, adaugă. Dacă ai pe cineva apropiat, îi treci cu vederea și defectele. Dacă iubești pe cineva, îl iubești cu scăderile lui cu tot, cu patimi cu tot, cu răutăți cu tot. Dacă nu-l iubești, nu-l iubești nici cu calitățile lui, nu-l iubești nici cu virtuțile lui.Prin gânduri ne înălțăm și tot prin gânduri ne coborâm. Dacă ocrotim în mintea noastră gândurile rele – scădem, iar dacă înmulțim gândurile cele bune – ne ridicăm.În principal, mântuirea ni se dă prin har, iar faptele bune ne fac receptivi pentru harul prin care primim mântuirea.

Cinstiţi părinţi, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi, când am venit eu prima dată aici, la mănăstire, în 1942, am auzit de la părintele Arsenie Boca un cuvânt care mi-a rămas în minte, şi de atunci am străbătut cu el prin viaţă, iată, vreme de şaizeci şi doi de ani. Cuvântul părintelui a fost acesta: „Nu toţi cei din lume se prăpădesc, nici toţi cei din mănăstire se mântuiesc.” Am străbătut prin viaţă cu gândul acesta şi, cu vremea, am mai auzit un cuvânt de la Sfântul Petru Damaschin, de fapt l-am citit din Filocalie: „De va lăsa omul voile şi cugetele sale şi va face voia şi cugetul Iui Dumnezeu, pentru acela nu se va găsi nici loc, nici lucru care sa-i împiedice mântuirea.” Este o concluzie a Sfântului Petru Damaschin, care a spus: „Am văzut mântuire şi pieire în mirenie şi în mănăstire, în lume şi în pustie.” Şi după ce spune aceasta, că omul acolo unde trăieşte îşi lucrează binele sau răul, după starea pe care o are, spune: „De va lăsa omul voile şi cugetele sale şi va împlini voia şi cugetul lui Dumnezeu, pentru acela nu se va găsi nicăieri un loc sau un lucru care să-i împiedice mântuirea.”
Am ajuns apoi şi la predicile Sfântului Ioan Gură de Aur despre pocăinţă şi într-una din aceste predici se spune aşa: „Lui Adam, în Rai i s-a înecat corabia, iar Lot în Sodoma s-a mântuit, Saul nu s-a mântuit în palat împărătesc, iar Iov s-a mântuit pe o grămadă de gunoi.” La toate acestea fiindu-mi luarea-aminte, îmi dau seama, pentru mine şi pentru alţii, că locul mântuirii noastre este locul în care ne desfăşurăm viaţa: dacă în Rai fiind, Adam nu s-a putut menţine în legătură cu Dumnezeu, pentru ne- luarea lui aminte, dacă Lot, fiind în Sodoma, între oameni căzuţi de la rânduiala cea după Dumnezeu, a putut să se menţină curat înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, dacă Saul, regele iudeilor, nu s-a putut mântui intr-un palat împărătesc, pentru neluarea lui aminte, dar s-a mântuit Iov pe o grămadă de gunoi înseamnă că locul mântuirii noastre este locul vieţuirii noastre. In tot locul stăpânirii Lui, binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul!, spunem noi în fiecare zi când citim sau rostim Psalmul 102.
Cinstiţi părinţi, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi, fiecare dintre noi suntem rânduiţi de Dumnezeu să ne trăim viaţa intr-un loc oarecare, pe care poate ni l-am ales noi sau ni l-a dat Dumnezeu, dar important este să facem faptele locului. „Nu toţi cei din mănăstire se mântuiesc”, a zis părintele Arsenie, şi, desigur, s-a gândit la aceia care nu fac faptele locului, după rânduiala vieţii călugăreşti. „Nu toţi cei din lume se prăpădesc”, a zis părintele, gândindu-se la acei oameni care îi slujesc lui Dumnezeu cu viaţa lor, trăită după rânduiala lui Dumnezeu, acolo unde i-a aşezat Dumnezeu să-şi petreacă viaţa.
V-am mai spus şi altădată, vă spun şi acum că o femeie duhovnicească, o sfântă din Biserica din Apus, care a trăit în a doua jumătate a veacului al XlX-lea, a zis către Dumnezeu aşa: „Doamne, pentru că în iad nu este nimeni care să Te preamărească, trimite-mă pe mine în iad, ca să fie şi acolo cineva care să Te preamărească!” E o dorinţă care ţine mai mult de Dumnezeu decât de om, în înţelesul că nimeni nu îşi doreşte să ajungă în chinurile iadului, dar cineva care vrea să slujească lui Dumnezeu oriunde, ar fi dispus să ajungă şi în iad cu dorinţa de preamărire a lui Dumnezeu, acolo unde nimeni nu-L preamăreşte pe Dumnezeu.
E bine ca fiecare să se cerceteze pe sine însuşi, cât este de hotărât pentru Dumnezeu, cât se sileşte să împlinească voia lui Dumnezeu acolo unde l-a rânduit Dumnezeu să-şi petreacă viaţa, în cazul nostru în mănăstire, în tinda Raiului, în casa lui Dumnezeu, la poarta cerului, în locul împlinirilor, în cerul cel de pe pământ, în locul fericirii.
Fără îndoială că, dacă împlinim voia lui Dumnezeu şi lăsăm voile şi cugetele noastre la o parte, dacă deci călcăm pe noi înşine, cu pornirile noastre, şi împlinim voia lui Dumnezeu, fără îndoială că trebuie să simţim în viaţa noastră ajutorul lui Dumnezeu şi binecuvântarea lui Dumnezeu. „Cel ce binecuvântezi pe cei ce Te binecuvântează, Doamne”, spunem noi la Sfânta Liturghie. Binecuvântăm noi pe Dumnezeu, ne binecuvântează şi Dumnezeu pe noi, şi unde e binecuvântarea lui Dumnezeu nu e nici un lucru rău. Unde e credinţă acolo e iubire, unde e iubire acolo e pace, unde e pace e binecuvântare, unde e binecuvântare e Dumnezeu şi unde e Dumnezeu acolo nu e nici un lucru rău.
Inaintăm prin Dumnezeu, înaintăm cu gândul la Dumnezeu, înaintăm spre Dumnezeu, dacă-L avem pe Dumnezeu în prim-planul vieţii noastre şi atunci suntem sub binecuvântarea lui Dumnezeu şi Dumnezeu îi binecuvântează pe cei ce îl binecuvântează pe El. Vă pun în atenţie lucrurile acestea, pentru că se întâmplă adeseori ca oamenii, fiind în locul cel mai favorizam pentru mântuire, care este mănăstirea, mulţi dintre ei, cei care sunt în mănăstire, adică între cer şi pământ şi mai aproape de cer, totuşi să nu ajungă să aibă linişte sufletească. Şi nu au linişte sufletească pentru că nu fac faptele locului.
ARHIMANDRIT TEOFIL PĂRĂIAN
Fragment din cartea "CALE SPRE BUNĂTATE"