"vinul veseleste inima omului" Psalmi "iar painte inima omului om intaraste" Psalmi.

Avem voie sa petrecem cuviincios, cu cumpatare, nu in ptereceri destrabalate in care sa ne imbatam de vin si de alte bauturi ametitoare si mai nou ne si "drogam"

Un dans frumos, decent este potrivit... dar nu manifestari cu tenta sexuala ce indeamna la desfrau.
Un cantec frumos ce face sa vibreze inima in tine de bucurie este binevenit dar nu si un cantec care sa te indemne la violenta sau la mai stiu eu ce manifestari nefiresti.

Hristos nu a preschimbat apa in vin ca sa se imbete nuntasii si sa comporte ca animalele (asa cum din nefercire se mai intampla pe la unele nunti care mai au si pretentia sa se numeasca "dupa randuiala ortodoxa crestina").

Hristos si Maica Domnului nu au participat la nunta din Cana Galieii pentru ca acolo ar fi fost dansuri si jocuri destrabalate, ci au participat invitati fiind sa se alaturie bucuriei mirilor ce si-au unit vietile in Taina Casatoriei dupa legea lui Dumnezeu, intru dragostea lui Dumnezeu, spre mantuirea lor.

De acord cu ce ai scris mai sus.

Aici însă nu e tocmai bine... :) E adevărat că omul nu crează în sensul în care spui, din nimic, e logic că nu. Nu putem nici să adăugăm un cot staturii noastre, d-apoi mai mult de atît. Cu toate acestea, omul crează prin participare la legile naturale stabilite de Hristos şi proniate de Duhul Sfînt.

Părintele Stăniloae susţine ideea de creativitate a omului în "Teologia dogmatică ortodoxă" la capitolul Condiţiile mîntuirii. Părintele Galeriu o reia în "Jertfă şi răscumpărare". Capacitatea noastră de a crea este chiar unul dintre atributele Chipului divin sădit în noi, atribut prin intermediul căruia putem să ne ridicăm spre asemănarea cu Creatorul, dacă vrem. Evident că prin iubire, milă, jertfă şi celelalte ne mîntuim şi ne desăvîrşim, însă şi prin creaţie - ca o completare - ne înălţăm către Dumnezeu: zidind o casă pentru urmaşi, compunînd muzică de calitate, scriind literatură, pictînd, sculptînd, dar mai mult decît toate, aducînd prunci la existenţă veşnică. Lumea se va schimba, Judecata va trece, eonii se vor derula unul după altul, dar fiinţele aduse la viaţă vor trăi în dialog cu Dumnezeu pentru totdeauna, indiferent unde vor alege să-şi traiască existenţa.

Chiar dacă, să presupunem, facem copii care vor ajunge în Iad - Doamne păzeşte, totuşi e mai bine aşa decît să nu fi existat niciodată aceşti copii. Cînd Tatăl a binevoit zicînd "să facem om", ştia clar că mulţi vor prefera îndepărtarea de El, era limpede că Iadul va păpa miliarde de suflete, dar Hristos a zis "DA, SĂ FIE" şi Duhul Sfînt a făcut totul posibil. Deci avem aici o taină foarte greu de priceput, anume că existenţa este mai presus decît nimicul - vorbind doar de fiinţe create libere, după modelul divin. A nu se înţelege că sîntem predestinaţi, nicidecum! Sîntem aşa cum vrem şi avem opţiuni de a vieţui aproape sau departe de Dumnezeu, pentru că altfel... ar fi fost absurd.

:) Sunt mai strict cu termenii, mai ales cei teologici (asa am fost invatat de profesori, mai ales de cei de dogmatica), pentru a evita confuziile (neclaritatile, echivocul...).

Spre exemplu:
Adorarea sau «latreia» constituie cultul suprem, sau închinarea în sens propriu, care se cuvine numai persoanelor Sfintei Treimi, şi se deosebeşte de actul de venerare sau de cinstire în general (proskynesis). Urmează supracinstirea '(sau hiperdoulia) Maicii Domnului, în calitatea ei de Născătoare-de-Dumnezeu (Theotokos) şi cinstirea (doulia) îngerilor şi sfinţilor, pe baza asocierii lor cu persoana lui Hristos. Pâinea şi vinul euharistie prefăcute în Trupul şi Sângele Domnului se bucură de acelaşi cult de adorare, pe când Evanghelia, crucea şi icoanele sunt cinstite în mod relativ, adică prin referire la evenimentele şi persoanele reprezentate. Adorarea se exprimă în acte de prosternare (v. metanie), aducere de ofrande, rugăciuni de invocare şi doxologie, în gesturi de pietate şi reverenţă.

Astfel, asemenea profesorilor de dogmatica (si a Sfintilor Parinti), consider ca temenii: creator, mantuitor (spre exemplu) trebuie folositi doar pentru Dumnezeu (Sfanta Treime) in cadrul cultului de adorare.
Desigur si Maica Domnului si sfintii si ingerii ne ajuta in procesul mantuirii, insa ca mijlocitori si ca miluitori cu harul si puterea lui Hristos, care este singurul mantuitor (in sesnul teologic corect: "Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul, Mântuitor al lumii." I Ioan 4,14 ).

Povestea un coleg care a fost pe un sait, la Turk Telecom, că a întîlnit acolo un tip de religie musulmană cu care a trebuit să lucreze o vreme. La un moment dat acela a trebuit să configureze ceva în interfaţa grafică şi să apese metoda CREATE - la care omul a refuzat, pe motiv că numai Allah crează şi ar fi o erezie ca el să salveze acea configuraţie apăsînd pe butonul CREATE.


Apropo de mîntuire, noi avem rugăciunea "Preasfîntă Născătoare de Dumnezeu, mîntuieşte-ne pe noi". În ce sens se foloseşte aici cuvîntul? În sensul de izbăveşte-ne pe noi de cel rău, prin rugăciunile tale către Fiul Tău şi Domnul nostru.

Deci nu cred că trebuie să fim atît de restrictivi în ce priveşte anumite cuvinte, altfel riscăm să ajungem ca acel inginer musulman din Turcia. Important este să le înţelegem corect sensul.

Bineinteles. Insa Maica Domnului nu doar mijloceste in rugaciune la Iisus Hristos Domnul Dumnezeul si Mantuitorul nostru, ci ne si ajuta cu puterea lui Hristos. Ea ne aduce la Hristos si ne ajuta si ne indeamna sa ascultam de EL ca atunci la nunta din Cana Galileii.

De aceea trebuie folosit corect "miluieste-ne" ca sa nu mai existe nici o confuzie. Rugaciunea corecta intalnita in Scrierile Sfintilor Parinti este: "Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi".

Folosirea termenilor intr-un mod necorespunzator, induce in eroare multi oameni.

Noi ortodocsii crestini ii acuzam pe romano-catolici ca au exgerat prea mult roul Maicii Domnului in mantuirea omului, caci o numesc co-mantuitoare si au introdus doctrina "imaculatei conceptii" si cea a "asumtiei" (Maica Domnului este luata de vie la cer cai ea nu mai trebuia sa moara).

Maica Domnului se bucura cand ne rugam corect la ea, folosind termeni corespunzatori pe care ii cunoastem, si se intristeaza cand nu stim sa ne rugam ei, ca mijlocitoare la Hristos si miluitoare cu puterea lui Hristos. :)
In cadrul Sfintei Liturgii trebuie sa existe o diferenta clara intre rugaciunile adresate lui Dumnezeu si cele adresate Maicii Domnului. "Mântuieşte-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu". Astfel rugaciunea de mantuire trebuie adresata exclusiv lui Dumnezeu, iar Maicii Domnului si sfintilor si ingerilor ne rugam pentru mijlocirea mantuirii, pentru miluire.
Aceasta este pozitia profesorilor de dogmatica in cadrul facultatii de teologie ortodoxa (evindent in asetimentul Sfintilor Parinti), cu care sunt intru totul de acord.

Se observa si la cantarea Trisaghionului in timpul Sfintei liturghii ca in unele biserici nu se canta corect, dublandu-se al doilea sfinte (ca sa se potriveasca melodia) insa din punct de vedere dogmatic rugaciunea in acest mod este o erezie mare, caci nu mai este o rugaciune adresata Sfintei Treimi. Cel rau e foarte multumit cand omul nu stie sa se roage, sau se roaga gresit, cand omul face erezii...

Sau cand se canta imnul de slava adresat Sfintei Treimi nu se canta corect intotdeauna "Sfant Sfant Sfant este Domnul Savaot" (Isaia 6,3)... ba lipseste verbul, cum poate lipsi verbul "a fi" cand Dumnezeu se defineste pe sine "Eu sunt cel ce sunt"?; ba in unele parti se canta "Sfnat, Sfant e, Sfant e" adica se spune de doua ori verbul a fi, ceea ce iar este incorect pentru ca Sfanta Treime are o singura existenta fiintiala... nu mai intru in amanunte. Ideea e ca oamenii trebuie sa intealeaga ce se roaga, sa evite formalismele... si evident ereziile.

Astfel, in teologie mai ales, trebuie sa folosim termenii corespunzatori ca sa nu apara alte erezii (si in cazul filioque la inceput se cunostea sensul corect, insa in timp am vazut unde a dus folosire incorecta a termenilor).

Doamne ajuta. Har si pace.

Teologia rasariteana nu desparte fiinta de ipostas. Fiinta nu se manifesta in afara ipostasurilor Sfintei Treimi. Scolastica vorbeste despre atribute ale fiintei si le mai numeste si naturale, dar spiritualitatea rasariteana intelege atributele ca lucrari sau energii, dar nu manifestate intr-un mod impersonal. Lucrarile izvorasc din Fiinta dar sunt manifestate de Persoana. Recomand un articol remarcabile despre relatia dintre Fiinta si Persoana, la parintele arhid. Ioan Ica jr. in Prinos de cinstire, carte scrisa in memoria parintelui Dumitru Staniloae.
Inchei printr-o afirmatie persoanalista a Sfantului Vasile cel Mare"Avem un singur Dumnezeu pentru ca avem un singur Tata", deci nu cum se afirma in manualele de Dogmatica"Un singur Dumnezeu pentru ca este o singura Fiinta".

In facultatea de tologie ortodoxa crestina se studiaza corespunzator Dogmatica.

Fiinta nu exista in sine ci doar in ipostasuri, insa atributele apartin fiirii si nu ipostasei (persoanei). Personana (ipostasul) are toate atributele firii iar aceste atribute pot fi particularizate sau nu (in fuctie de ipostas, persoana).

In cazul Sfintei Treimi, singura diferenta intre persoanele (Sfintei Treimi) este atributul cauzalitatii care pentru Tatal este: nenastere, pentru Fiul este: nastere din Tatal; iar pentru Sfantul Duh este: purcedere din Tatal.

Aşadar, fiinţa Dumnezeirii este una singură şi este mai presus de existenţă şi de cunoaştere, şi “toate aceste însuşiri trebuie atribuite întregii Dumnezeiri în chip comun, identic, fără deosebire, neîmpărţit şi unitar. În chip deosebit însă, atribuim fiecărei ipostase a Dumnezeirii expresiile: Tată, Fiu, Duh, necauzat, cauzat, nenăscut, născut şi purces, care nu indică fiinţa, ci raportul unei ipostase faţă de celelalte şi modul lor de existenţă”[Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea I-a, cap 10] supraexistenţial (mai presus de Univers, de spaţiu şi timp).
Prin urmare, după cum spune şi Sfântul Ioan Damaschin, noi creştinii ortodocşi urmând adevărul “credem într-o singură fiinţă, într-o singură Dumnezeire, într-o singură putere, într-o singură voinţă, într-o singură activitate, într-un singur principiu, într-o singură stăpânire, într-o singură domnie, într-o singură împărăţie, cunoscută în trei ipostase desăvârşite”[Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea I-a, cap 10.] şi anume: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

Părintele profesor doctor Ioan Bude, protopop de Timişoara, susţinea la o cateheză că în timpul răstignirii Persoana Tatălui S-a separat temporar de Persoana Fiului, fapt care ar explica acele versete discutate ale rugăciunii dinainte şi cele din timpul Jertfei de pe Cruce.

Este aceasta o idee ortodoxă, demnă de luat în considerare?

"Eu si Tatal una suntem" Ioan 10,30.
"Toate cate face Tatal asemenea face si Fiul intocmai" Ioan 5

Nu trebuie facuta confuzie intre fiinta si persoane.
Doar persoana Fiului s-a intrupat. Doar Hristos Iisus s-a rastignit si a murit ca om si a inviat ca om (ca Fiu al lui Dumnezeu este este insasi viata, iar unitatea dumnezeiasa cu Tatal este atemporala - deci nu poate fi vorba de despartie spatiala sau temoporala intre Dumnezeu Tatal si Dumnezeu Fiul, ci doar intre Dumnezeu Tatal si umanitatea lui Iisus Hristos. Intr-adevar acestea sunt subiecte teologice ortodoxe profunde dificil de inteles).
Iisus Hristos nu a fost niciodata parasit de Tatal ca Fiul al lui Dumnezeu, ci doar ca om a fost parasit de Tatal, cand a murit doar ca om pe cruce (cand sufletul s-a desparti de trup, caci aceasta este moartea pentru om).

Astfel sufletul omenesc al lui Iisus, care este unit cu Dumnezeu, se pogoara la iad si scoade de acolo pe toti cei drepti; iar trupul este pus in mormant dar nu putrezeste pentru ca este unit cu Dumnezeu (Psalmul 15). Ipostasa Iisus Hristos nu s-a distrus prin moartea pe cruce caci Fiul lui Dumnezeu facea legatura intre trupul omenesc si sufletul omenesc. Omul insa, cand moare, se strica (distruge) ipostasa lui, prin despartirea sufletul de trup.

Sfantul Ioan Damaschin explica foarte bine in "Dogmatica" aceste adevarui ortodoxe crestine.

P.S. Am spus ca se studiaza corespunzator dogmatica ortodoxa in facultate, dar asta nu implica faptul ca toti studentii inteleg...

Doamne ajuta. Har si pace.

Te rog sa nu pierzi din vedere ca insusirile persoanle nu se confunda cu atributele, asa s-a intamplat si in teologia romano-catolica cand a facut comuna insusirea Tatalui de purcezator si Fiului. Nu vreau sa deschid o polemica. Sunt de acord cu citatele din Sfantul Ioan Damaschin.

Pai Sfantul Ioan Damaschin spune clar: Tatal este nenascut, Fiul este nascut din Tatal, Duhul Sfant purcede din Tatal. Cauzalitatea, atribut al fiintei, este evidenta in acest sens pentru fiecare persoana: Tatal, Fiul si Sfantul Duh.

Putem face analogie intre un foc si Sfanta Treime.
Precum atat lumina focului cat si caldura focului sunt cauzate de flacara focului (iar daca nu ar fi flacara focului nu ar fi nici caldura focului si nici lumina focului. Caldura focului vine din flacara focului si nu din lumina focului).
Astfel asemanam pe Dumnezeu Tatal cu flacara focului, pe Dumnezeu Fiul cu lumina focului, iar pe Dumnezeu Sfantul Duh cu caldura focului; si in cazul Sfintei Treimi Dumnezeu Fiul e nascut din Dumnezeu Tatal iar Dumnezeu Sfantul Duh este purces din Dumnezeu Tatal (Tatal este cauza Fiului si a Sfantului Duh. Sfantul Duh purcede doar din Tatal).

Doamne ajuta. Har si pace.

As dori sa revin la tema din topic, deoarece o familie - buni prieteni de-ai mei se confrunta cu o problema spinoasa, deja ff dificila, care ii implica si pe copii, desigur...
Mai intai precizez ca e o familie alcatuita in mod spontan (cum s-a exprimat duhovnicul barbatului), adica tinerii s-au iubit, au facut copii. Nu s-au casatorit insa, nici macar in forma laica. Au cunostinte despre Sfanta Taina a Cununiei, li se lumineaza privirea cand pomenesc de Nunta, dar... nu mai este dragoste intre ei, in special din partea femeii. Ma grabesc sa adaug ca nu se pune problema unei relatii paralele pentru nici unul din ei.
Au pozitii diferite fata de Sfanta Taina: el o vede ca pe o plinire (prin Duhul Sfant) a iubirii iar ea o vede ca pe o datorie fata de Dumnezeu.
Marea lui problema este aceasta: daca nu se mai iubesc, ce se va "plini" prin Sfanta Taina? Considera casatoria drept implinire a iubirii, nu a resentimentelor.

Problema e grea, pentru ca femeia, la indemnul parintelui Duhovnic (care a intarit refuzul ei natural), nu mai doreste sa aiba viata sexuala cu barbatul ei, iar daca au totusi activitate ea nu simte nici o placere, dimpotriva. Se considera foarte vinovata pentru pacat.
El ii reproseaza ca se foloseste de Taina pentru a-si masca respingerea naturala fata de barbatul ei si ca ar fi normal ca mai intai sa faca amindoi dovada iubirii (in diverse planuri) apoi sa mearga la Cununie.
Ea crede ca iubirea va renaste dupa Cununie, el crede ca asta suna a pacaleala.
Considera ca Dumnezeu desavarseste sau plineste dragostea fireasca, ca nu e cuvenit ca ei sa ceara de la Dumnezeu o minune, cata vreme e posibil ca pacea si iertarea sa si-o acorde fiecare, cu inima buna, ca doi crestini, si sa porneasca cu nadejde la Cununie DUPA unirea fireasca a sufletelor, iar nu dezbinati...
Pe de alta parte, duhovnicul barbatului a criticat abstinenta impusa si a spus ca o eventuala "casatorie in alb" nu este binecuvintata, oamenii fiind tineri si sanatosi iar abstinenta lor ar fi nefireasca (inclusiv pentru ca Domnul le mai poate darui prunci).
In acest moment, prietenul meu se zbate intre doua alternative:
1) sa paraseasca domiciliul, (lucru pe care femeia pare sa il accepte), vizitind copiii si contribuind la cresterea si educatia lor asa cum e posibil, evntual sa se retraga definitiv intr-o manastire (dar toata lumea ii spune ca asta e aberant in situatia lor)
2) sa se casatoreasca cu femeia lui, dupa cum ea insasi doreste, dar cu handicapul ca ea, asa cum recunoaste, nu il mai iubeste. Aceasta insa pare absurd si, spune el, e spre smintirea copiilor. "cum vor creste copiii nostri intre doi parinti care nu cultiva o atmosfera de dragoste?... ce hrana sufleteasca le vom da noi? oare nu mai degraba otrava?..."

Dupa multa perpelire, prietenul meu tinde spre varianta casatoriei, din motivul ca nu vrea sa se razvrateasca fata de Biserica ci sa dea ascultare. Considera ca, din moment ce 3 preoti i-au spus sa se casatoreasca, iar Dumnezeu binecuvinteaza casatoria, el ar fi incapatinat, mandru, sfidator etc. daca nu si-ar lua aceasta cruce (casatorie fara iubire reciproca, doar pentru ca sunt copii in familie). Se mai gandeste si la copiii care ar ramine fara tata...
E dispus, deci, sa rabde lipsa de iubire a femeii sale, desi se teme ca nu va rezista pe termen lung si se va imbolnavi intr-un fel sau altul (a avut cu ani in urma unele probleme cu alcoolul si se teme sa nu tinda cumva, pe un fond de suferinta cronica, spre vechea meteahna).
Nu exclude insa posibilitatea ca Dumnezeu sa intervina in viata lor, dupa Nunta, astfel incat toate aceste necazuri sa piara.

E o situatie grea, eu nu stiu cum sa ii ajut. Recunosc ca tind sa empatizez mai mult cu el si, recunosc, imi e chiar mila de el (ca e pe pragul de a se casatori doar din ascultare de Duhovnic si din dragoste pentru copii, precum si pentru femeia care se arata hotarita sa ramina inflexibila, cu gandul mai degraba la corectitudine, la Lege, iar nu la starea sufleteasca).
Personal l-am incurajat sa rabde si sa nu se infricoseze. Odata facut sacrificiul (asa cred ca se cheama daca se casatoreste cu o femeie care afirma si dovedeste ca nu il mai iubeste..), sunt sigur ca Dumnezeu il va rasplati pentru fapta lui, cu mult har.
Voi cum vedeti situatia acestor oameni? Va multumesc.

Hmmm... eu nu stiu ce sa zic, dar iti pot spune ca bunicul meu s-a casatorit cu bunica din dragoste, ea s-a casatorit cu el din datorie (fata de parinti, fata de Dumnezeu). Si au trait impreuna cununati 52 de ani, rezistand atata timp, numai cu ajutorul lui Dumnezeu, prin datoria ei si prin dragostea lui. Si ghici ce a dainuit mai mult, caci datoria ei s-a transformat in jertfa! A dainuit si dragostea lui, dar nu a fost suficienta. Am vazut cupluri care s-au casatorit reciproc din dragoste si dupa 10-20 de ani s-au destramat.

Totusi, nu recomand nimanui asa ceva, pentru ca nu stie nimeni ce capacitate de iubire, datorie sau jertfa are. Totul le da harul lui Dumnezeu! E bine sa pornim la drum cu toate trei, zic eu.

Ce bine ar fi fost ca toate aceste întrebări să şi le fi pus cei doi cu ani în urmă ! Înainte de a face copii şi înainte de a trăi în necuviinţă. Datele problemei fiind, însă, cele care sunt, problema se pune ce trebuie să facă de aici înainte.
În mod evident, sunt următoarele două posibilităţi: sau se căsătoresc şi trăiesc ca un singur trup, sau nu se căsătoresc şi urmează să trăiască în abstinenţă, preferabil nu sub acelaşi acoperiş. Copiii nu pot fi invocaţi ca datorie de a te căsători. Nu există o datorie de a te căsători, ci există datorii după ce te-ai căsătorit.
Călugăria nu e o bună soluţie, cel puţin deocamdată. Fiindcă sunt copii care trebuie ajutaţi: lor le trebuie un tată, nu un călugăr. Pe urmă, la călugărie e bine să ajungi căutându-L pe Domnul şi dorind, de dragul Lui şi din sete de El, să trăieşti încă de pe acum precum îngerii şi nu fugind de viaţa căsătorită.
Nici căsătoria fără legătură trupească nu e o soluţie. Această variantă (noi o mai numim "căsătorie iosefină") are un caracter excepţional şi presupune două condiţii:
-învoiala amândurora şi
-să fie făcută din motivaţie pozitivă (ca şi călugăria) şi nu fugind de responsabilităţile date de legătura trupească.

Dacă să se căsătorească sau nu, numai cei doi pot hotărî. Oricare ar fi hotărârea lor, revin la ceea ce am spus cu alt prilej: iubirea nu este atât sentiment, cât este act de voinţă. Dacă se înţelege acest lucru şi ea nu are o atitudine te tip "contra", el va şti să aprindă în ea scânteia iubirii, şi împreună vor şti să facă din asta o flacără. Nu e greu să iubeşti, totul e să vrei. E ca şi o casă iubirea, se construieşte cărămidă cu cărămidă. Deci, întrebările cheie pentru a şti dacă e mai bine să se căsătorească ori să se despartă acestea sunt:
-pentru el: o iubeşte îndeajuns ? ("Bărbaţilor ! Iubiţi pe femeile vostre !")
-pentru ea: are destulă voinţă să asculte de el ? ("Femeilor ! Ascultaţi de soţii voştri !").

Este Taina Căsătoriei eficientă şi i-ar putea aduce într-o stare mai bună decât cea prezentă ? Tainele Bisericii sunt întotdeauna eficiente, dacă sunt primite cu dispoziţia cuvenită. Deocamdată, ceva îmi spune că cei doi nu au dispoziţia cuvenită. Toate au, însă, un început.

Va multumesc pentru bunele voastre ganduri, sora si frate intru Hristos, le voi transmite prietenilor mei opinia voastra. Nadajduiesc sa le aduca repere la care sa ia seama.
Pace intru Domnul Hristos!

Întîi de toate, slavă Domnului că respectivii au hotărît să nască cei doi copii. Cel mai mare rău a fost evitat şi îi felicit pentru asta pe amîndoi. Ei sînt un exemplu pentru cuplurile necăsătorite care se trezesc în situaţia unei sarcine nedorite, pentru că au ales viaţa în locul morţii.

Instinctiv, mă gîndesc că lipsa tainei cununiei le provoacă ispite şi neplăceri acum. Ispite la nivelul gîndului, provocate de cel care vrea cu tot dinadinsul să îi despartă, pentru că la asta se pricepe cel mai bine. Cred că dacă s-ar căsători, multe probleme ar dispărea şi dragostea reciprocă (mai ales a ei) ar reînvia.

Şi cred că ar fi cel mai bun lucru mai ales pentru copiii lor, care altfel ar creşte fără atmosfera caldă a unui cămin normal, ceea ce ar putea să-i afecteze şi să le schimbe viaţa în rău pe viitor, cînd vor creşte şi vor deveni conştienţi de situaţia tristă a părinţilor lor.

La Cana Galileii a fost binecuvantata nunta si deci nasterea de fii !

Hristos a inviat, Cezar!
Din ce spui tu, ea este mai cu capul pe umeri decat el, in sensul ca nunta nu vizeaza in mod exclusiv implinirea personala, desavarsirea iubirii - si au trait fericiti pana la adanci batraneti - si mantuirea, in doi, prin asumarea crucii. Asta e pe primul loc, apoi nasterea de copii si netrairea in pacat. Asta am dedus eu din experienta bunicilor si imi amintesc, in acest sens, ca aniversarea nuntii de aur fixata de primarie a coincis cu sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci si mi se pare ca episcopul care a tinut slujba a aratat legatura dintre sarbatoarea Crucii si aniversarea nuntii de aur ale batraneilor adunati acolo.

Eu rezonez mai mult cu atitudinea femeii.
Am chiar toata admiratia pt. ea!

1. Iubirea dintre soti este un dar de la Dumnezeu.
Foarte probabil ca daca ei fac ascultare de duhovnic si se casatoresc, Dumnezeu se va milostivi de ei si le va da pace in casa si intelegere.

Cred cu atata tarie ca numai Dumnezeu ne da iubire pt celalalt incat eu chiar asta ii cer in rugaciuni: sa-mi dea iubire de sot si copii (si nu invers).
Poate sa te iubeasca o lume intreaga.. daca tu nu ai iubire pt celalalt, tot degeaba.

Iar femeia care nu-si "iubeste" sotul (cine sustine asta?!) este dispusa sa se casatoreasca cu el.. pai eu as numi asta iubire.
Doar ca este alt fel de iubire. De-aia mai greu de realizat.
(Adica il asculta, il sprijina, se ingrijeste de bunastarea lui etc.. adica il slujeste - este iubire. Aaaa, ca nu e iubire "romantica"? Ce daca? Aceea romantica nu dureaza decat .. trei ani, nu? Adica este praf in ochi)

2. Normal ca femeia NU vrea relatii trupesti in afara casatoriei!
Aceasta este curvie. Bravo ei ca are taria sa se lepede de pacat.
Am prietene prinse in astfel de relatii nelegitime care sufera extraordinar din cauza ca nu au puterea de a gasi o iesire.
O suferinta este sa faci pacatul, sa te complaci in el, iar iubirea fara binecuvantarea lui Dumnezeu nu este decat o minciuna.

3. "unirea fireasca a sufletelor" nu este o exprimare poetica a actului sexual. Ci este realizata in Taina casatoriei. NUMAI in Taina casatoriei, cu binecuvantarea lui Dumnezeu.


4. Victimele reale sunt copiii!
Parintii se descurca, rationalizeaza, orice decizie vor lua va fi sprijinita ulterior de argumente construite de ei (si/sau prieteni familie - presiunea sociala) ca au facut bine..
Dar pentru copii diferenta va fi enorma intre a trai cu parinti sau cu.. un parinte.

5. Punct de vedere personal:
Cred ca femeia a realizat starea de pacat in care se afla si a apucat-o disperarea ca nu are iesire. Eu aici proiectez, poate, ca am si eu sot necredincios si posturile sunt o adevarata "lupta".
Nici eu nu-mi "iubesc" sotul in posturi.. (dupa definitia comuna, desigur, ca in realitate il iubesc = ii doresc mantuirea).
Si pe mine ma apuca mila, sila si ne-"iubirea" cand ii vad cum isi ascunde slabiciunea in cuvinte mari (cuvinte ca iubirea).

Daca iubesti pe cineva cu adevarat il accepti asa cum este.
Cu defectele lui reale sau inchipuite (asta nu inseamna sa-i iubesti defectele, ci doar sa accepti persoana intreaga cu tot cu neputintele ei).
Iubire = JERTFA.
Asta ne-a invatat Hristos. Si asa ne-a iubit El, pana la ultimul suspin.

Deci daca sotul si-as iubi sotia, i-ar respecta pana si abstinenta (care eu sunt foarte convinsa ca e cauzata de neacceptarea pacatului - nu cred ca va exista dupa casatorie).
Mie imi place aceasta femeie. Cred ca ar fi o sotie buna si responsabila.

Sa le ajute Dumnezeu si sa le dea gandul cel bun.

Text editat.

Cred ca bunica mea ar fi fost in asentimentul Annei. Nu stiu daca ar fi exprimat in cuvintele acestea, dar cu siguranta a implinit in casnicia ei ce a scris aici Anna21. Mai mult decat oricand, astazi am nadejdea ca a iertat-o Dumnezeu si ca a primit-o in imparatie.