Ceva despre bărbatul macho nu ai?...
Şi despre feminism, desigur...

Ţi-aş rămâne pe veci îndatorat...:)

P.S. Copilul este o promisiune magnifică. Pentru ca ea să se împlinească, este nevoie de o maturitate adecvată. Adică de munţi de sare ai deziluziei...

Asadar, pentru controlul mintii umane, este suficienta afectarea centrilor nervosi doar din emisfera dreapta! Ce se mai poate intampla la scara larga, daca nu suntem vigilenti, daca presa tace:

http://translate.google.ro/translate...ed=0CEMQ7gEwAA

Taxa pe păcat
 

sursa: orthodoxwayoflife.blogspot.ro



Care sunt căile prin care evităm de obicei să ne plătim taxele duhovnicești? Schimbăm subiectul atunci când vine vorba despre ele. Căutăm explicații raționale pentru comportamentul nostru, adesea dând vina pe împrejurări sau pe altcineva. Suntem destul de creativi atunci când vine vorba să găsim metode de a le evita.
Când părintele Paisie a fost întrebat dacă a avut de înfruntat multe atunci când a fost novice în cele ale monahismului a dat următorul răspuns: De fiecare dată mi se întâmpla ceva atunci când mă luptam cu mine însumi, iar când alții îmi atrăgeau atenţia asuprea unui lucru nu lăsam niciodată ca vorbele lor să treacă pe lângă mine, lăsând greșeala „netaxată”. Asta conduce inevitabil la următoarea întrebare: ce este taxa și cum taxăm greșelile și păcatele? În mod normal taxa reprezintă un cost adiţional adăugat la bunurile pe care le cumpărăm sau la serviciile pe care le utilizăm. Reprezintă o sumă în plus pe care trebuie să o achităm.
Dacă inversăm algoritmul, când ne referim la ceva netaxat, înseamnă că nu se adaugă un cost adițional. Părintele Paisie explică în acest mod ideea de taxare a păcatelor sale. Acesta spune că „netaxat” înseamnă atunci când păcatele sunt nesocotite, când nu ne simțim afectați de ele și când le ignorăm. Taxa reprezintă efortul pe care îl depunem atunci când încercăm să ne observăm propriul comportament. Astfel, dacă nu impunem o „taxă” pentru păcatele săvârșite vom descoperi singuri, sau ni se va spune de către alții, că nu facem decât să le ignorăm și să le trecem cu vederea. Iar ignoranța duce la indiferență. Astfel începem să le acceptăm ca fiind parte a comportamentului de zi cu zi, devenind obișnuințe iar apoi știm că obișnuința este o a doua natură. Inima ni se împovărează iar conștiința devine oarbă.
Referitor la această indiferență părintele spune că ea ne împietreşte inima, nimic din ne spun ceilalți nu ne mai afectează și orice s-ar întâmpla, nu conștientizăm vina, ca mai apoi să ne căim pentru ea și să câștigăm iertare. Odată deveniți indiferenți față de păcatele săvârșite, nu mai găsim șanse pentru a deveni mai buni. Or noi știm că Dumnezeu ne cere să avem o inimă curată. Singura modalitate de a o obține este prin conștientizarea căderii în păcat. Trebuie să învățăm să combatem indiferența ce ne-ar putea cuprinde, să ne căim și să facem un progres continuu în propriul stil de viață. Trebuie să învățăm să ne impunem singuri o taxă pentru păcatele noastre.
Care sunt căile prin care evităm de obicei să ne plătim taxele duhovnicești? Schimbăm subiectul atunci când vine vorba despre ele. Căutăm explicații raționale pentru comportamentul nostru, adesea dând vina pe împrejurări sau pe altcineva. Suntem destul de creativi atunci când vine vorba să găsim metode de a le evita. Nu este o taxă prea mare să ne facem timp să ne cercetăm singuri, să ne facem un proces al conștiinței și să căutăm să fim asemenea lui Hristos.
Părintele ne dă următorul exemplu: Dacă cineva mă numeşte făţarnic nu o să-i doresc acestuia numai rele. În loc să fac asta aş încerca să aflu ce l-a făcut să spună un asemenea lucru. M-aș gândi și aș spune: „Ceva nu e bine, problema nu e la el ci e la mine.” Trebuie să fie ceva în neregulă cu mine iar eu nu mi-am dat seama. Am lăsat probabil loc de interpretare greșită a comportamentului meu. Nu mi-ar fi zis asta fără motiv. Dacă aș fi fost mai atent și aș fi acționat cu prudență, lumea nu m-ar fi înțeles greșit. Am făcut rău altora și voi fi judecat pentru aceasta în fața lui Dumnezeu.
Să observăm cum a reacţionat părintele. Acesta nu l-a judecat pe celălalt pentru că i-a atras atenția. Nu a presupus că acesta încearcă să îl discrediteze din invidie sau răutate. Dimpotrivă, a luat în considere probabilitatea faptului de a fi comis o greșeală la care trebuie să se gândească mai bine. Acest efort suplimentar reprezintă taxa de care avem nevoie pentru a nu ne abate de pe calea pocăinței.
Părintele Paisie spunea: Dacă nu analizăm problema în felul acesta, nu vom câștiga niciodată vreun beneficiu. Tocmai de aceea spunem despre cineva că „a pierdut controlul“. Conştientizăm oare când pierdem controlul? Când nu ne analizăm îndeaproape? Odată cu trecerea anilor, omul se maturizează din punct de vedere spiritual și reușește să folosească experiențele din trecut în beneficiul său, progresând în viață cu mai multă siguranță și smerenie. De cele mai multe ori până și drumul cel mai anevoios ne ajută să avansăm ușor și sigur în viața duhovnicească.
Aceasta este cheia, să continuăm să facem progrese prin modul în care trăim și prin felul în care interacționăm cu semenii noștri în această lume. Pe măsură ce învățăm să ne perfecționăm propriile fapte, inima se va deschide tot mai mult către problemele altora și către primirea iubirii lui Dumnezeu. Vom primi din ce în ce mai mult binecuvântarea slavei Sale dacă învățăm să plătim pentru păcatele noastre. Trebuie să profităm de orice indiciu pe care ni-l oferă viața de zi cu zi și să încercăm neîncetat să ne înțelegem propriul comportament.

Bine le zicea Gheronul, bine de tot...
Ce bucurie de om şi ce şansă pe noi de câte ori îi punem vorbele la inimă...

Cu mulţumiri, Cristiane!

Pedeapsa cu moartea pentru bebeluşi
 

sursa: christianpost.com



Pedeapsa pentru un prunc care se dezvoltă în unele femei este simplă: moartea.
Cei din media care promovează avortul au raţiunile lor pentru care vor să ţină sub tăcere atrocităţile fostului aborţionist Kermit Gossnell. Ceea ce a făcut acest om cu acei copii scoşi din pântecele mamelor lor nu este mai rău decât ceea ce fac medicii aborţionişti cu copiii în pântece. Şi toate acestea se petrec în numele „alegerii” şi „drepturilor”.
Dacă Gossnell ar sta în faţa unei oglinzi, ceea ce am vedea privindu-ne este faţa Americii. Naţiunea noastră a oferit acoperire aborţioniştilor care intră în pântecele mamelor pentru a rupe în bucăţi literalmente copiii. Nimeni nu poate să-l privească pe Gossnell fără să vadă faţa Americii. De aceea mulţi oameni din media nu vor să vorbească prea mult despre ucigaşul de la Moara avorturilor din Philadelphia. Ei ar prefera ca voi să vă gândiţi la alte lucruri.
Natura hidoasă a avortului nu poate fi ignorată când un om ca Gossnell este la ştiri. Decapitarea copilaşilor înafara pântecelor este rezultatul logicii avortului. Această logică este tăiată de la responsabilitatea morală care spune că trebuie să protejăm pe nevinovaţii din jurul nostru. Se uită Gossnell în oglindă şi tot ceea ce putem vedea este America privindu-ne. şi nu e deloc plăcut.
Ca naţiune, tindem în general să avem grijă de oameni. TIndem să avem compasiune şi empatie. De obicei ajutăm pe „cel mic”. Dar când e vorba de pântecele matern, suntem o naţiune psihopată. Alegerile păcătoase fac asta persoanelor şi naţiunii întregi. Suntem mult prea mulţi în această ţară care suntem OK cu „alegerea” şi cu „drepturile” ca justificare pentru uciderea celor nenăscuţi.
Mulţi copii sunt avortaţi în America în fiecare zi, inclusiv azi. Cine ştie ce ar fi devenit aceşti copii când ar creşte? Ce soluţii ar putea găsi pentru noi? Nu vom şti niciodată. Aceşti copii merită să trăiască. A fost crud şi nedrept să le ucidem vieţile nevinovate. Pedeapsa cu moartea este vie şi nevătămată în pântece astăzi. Pedeapsa pentru un prunc care se dezvoltă în unele femei este simplu: moartea.
Dumnezeu iubeşte mamele necăsătorite aşa cum Dumnezeu iubeşte prucii nenăscuţi. Dumnezeu creează viaţa aşa ca noi să ne bucurăm de El şi să împlinim planul Lui în viaţa noastră. Toate astea sunt distruse când avortul are loc. Dacă rămâne ascunsă la maxim, oamenii nu se gândesc mult la realitatea îngrozitoare a avortului. Istoria lui Gossnell aduce avortul afară din întuneric şi afară din pântece. El ne pune faţă în faţă cu decizia groaznică a naţiunii noastre de a ataca pe cei nenăscuţi.
Gossnel a fost scos afară din afacere, dar ce putem spune despre restul aborţioniştilor? Cât timp noi ca naţiune le von da protecţie legală să ucidă pe cei care merită cu adevărat iubirea şi protecţia noastră? Când se va termina această nebunie şi oroare?
Cred că putem alege să nu ne uităm în oglindă. Acest lucru nu va proteja copii neajutoraţi din pântece, însă ne-ar putea permite să ne vedem de ale noastre fără să ne amintim tot timpul ceea ce noi ca naţiune permitem să se facă în numele alegerii.
Gossnel a ales. Mamele necăsătorite au ales, şi pot alege să dea pruncii spre adopţie. Şi America are o alegere de făcut. Multe dintre alegerile noastre au consecinţe semnificative. Însă nicio decizie a noastră ca naţiune nu este mai mortală decât aceasta. Vom deschide ochii să ne uităm în oglindă? Este singura cale să schimbăm ceea ce se va întâmpla.
Articol scris de Dan Delzell pentru Christian Post sub titlul Chipul Americii în oglinda lui Gossnell

Să aflăm cum percepem lumea-Andreea Hefco
 

http://www.doxologia.ro/sites/defaul...reea-hefco.jpg
Despre autor :
Andreea Hefco este medic psihiatru, doctor în ştiinţe medicale, specialitatea neurologie.


Lawrence K.Frank este cel care a utilizat prima dată denumirea de “teste proiective”. El afirmă că “o tehnică proiectivă este o metodă de studiu a personalităţii care confruntă subiectul cu o situaţie pentru care va răspunde, urmând sensul pe care aceasta îl are pentru el şi în funcţie de ceea ce resimte în timpul acestui răspuns. Caracterul esenţial al unui test proiectiv este acela că evocă în subiect ceea ce el este, în diferite feluri, adică expresia lumii sale personale.”

Proiecţia este mecanismul prin care localizăm în altul anumite calităţi, defecte, sentimente şi dorinţe, pe care nu le recunoaştem sau le refuzăm în noi înşine. Testele proiective se sprijină pe ideea că în situaţii mai puţin clar delimitate pot să apară elemente ce activează şi dezvăluie structurile psihice blocate, tensionate sau dorinţele neconştientizate. Nu există un răspuns standard la test şi este lăsată o mare libertate de percepţie şi de imaginaţie pentru participant. Există teste proiective de completare (a unei fraze, a unei povestiri, a unui desen) plecând de la un anumit cadru ce stimulează, teste proiective de producţie în care se cere subiectului sã deseneze, picteze, modeleze, să construiascã liber, punctul stimulator fiind materialul sau tema şi testele proiective de observaţie în care se construieşte o situaţie, o poveste vag structuratã.
Desenarea unui copac dezvăluie informaţii despre imaginea de sine
Una dintre cele mai folosite tehnici proiective, de producţie, este testul arborelui. De-a lungul timpului arborele a fost recunoscut ca un simbol al legăturii între cer şi pământ. Simplu şi rapid de realizat, testul este valabil pentru copii şi adulţi, iar practica a dovedit că el funcţionează ca un detector al dezvoltării psihice, fiind util pentru înţelegerea şi abordarea complexă, în devenire, a celui investigat.
Desenarea unui copac dezvăluie despre conţinuturile inconştiente ale imaginii de sine.
Testul arborelui constă în desenarea pe o coală de hârtie a oricărui tip de copac (care să nu fie brad). Concepţia originală gândită de Charles Koch a fost modificată de Storra care a propus ca subiectul să deseneze după primul desen, pe altă foaie, un alt arbore. Pus în faţă situaţiei de a repeta desenul, se pierde inhibiţia, subiectul nu se mai simte examinat, fiind mai sincer. Dacă primul desen îi reprezintă personalitatea aparentă, al doilea arbore oferă o imagine mai profundă şi mai reală a participantului. Acest fapt are avantajul că face să apară conflictele nevrotice de apărare şi de compensare. Urmărind desenul celor doi arbori nu se evidenţiază numai o eventuală diferenţă în ceea ce individul este şi în ceea ce vrea să pară, dar şi alte semne patologice.
Câmpul grafic al foii este identificat cu spaţiul vital care este structurat de reprezentările persoanei în funcţie de arhetipurile care îşi au originea în inconştientul colectiv. Arhetipurile sunt tiparele comune din structura psihologică a omului sau o matrice care influenţează comportamentul uman. Rădăcina copacului este simbolul legăturii cu materia, cu inconştientul şi începutul primordial. Trunchiul este elementul de susţinere, de suport al coroanei. El reprezintă ceea ce este stabil, durabil, central, fiind şi simbolul structurii personalităţii. Exteriorul coroanei, extremităţile ramurilor sunt zone de contact între interior şi exterior, dând informaţii despre raportul pe care le are persoana cu mediul. Coroana este, de asemenea, suport pentru fructe şi flori. Fructele, florile şi frunzele sunt elementele cele mai instabile. Dar coroana în ansamblul ei este câmpul de expresie prin excelenţă, putând lua cele mai variate forme. Marginile foii capătă semnificaţiile unor limite şi sunt resimţite uneori ca obstacole sau ca zone de sprijin.
Un test util pentru evidenţierea trăsăturilor nevrotice
Înainte de a trece la examinarea propriu-zisă a parţilor principale ale arborelui şi a raporturilor existente între acestea, adică a aşezării copacului în pagină, se apreciază impresia de ansamblu a desenului (armonioasă, monotonă, lipsită de viaţă, confuză, dinamică, dezordonată, delicată, violentă, solidă, complicată, tensionată). Este un test util pentru evidenţierea trăsăturilor nevrotice: anxietate, depresie, nervozitate, agresivitate, imaturitate, aspecte regresive, problematici sexuale, tendinţe obsesionale, ambivalentă, a tendinţelor psihotice şi tulburărilor de personalitate. De exemplu, dacă arborele este mic sau foarte mare, se arată un posibil sentiment de inferioritate, respectiv de exaltare a imaginaţiei. Un trunchi îngustat poate fi un blocaj al încărcăturii afective, trunchiul împărţit în două relevă o divizare a personalităţii, iar dacă arborele creşte în ghiveci persoana are senzaţia că este prizoniera unei probleme. O coroană aplecată spre stânga descrie un subiect ce se agaţă de copilărie, de trecut şi care nu investeşte în viitor. La un temperament extravertit marginile frunzişului sunt fine, adeseori rotunjite, cu deschideri, arborele este mare şi coroana bogată.
Tehnicile proiective pot fi folosite şi ca terapie (art-terapie) pentru a exprima şi elibera tensiuni, dar şi pentru sensibilitatea lor faţă de schimbările ce apar, ceea ce ar permite o prognoză privind terapia şi efectele acesteia.

Românii, de acord cu predarea religiei în şcoală
 

http://www.basilica.ro/_upload/img/6...s1f6o11p1a.jpg

Cotidianul „Adevărul“ a publicat recent un sondaj al INSCOP Research, referitor la încrederea românilor în Biserică şi la participarea lor la sfintele slujbe, informează Ziarul Lumina, Ediția de Moldova.

Potrivit sondajului, realizat pe un eşantion de 1.082 de persoane, 48,5% din români declară că merg la biserică săptămânal sau măcar o dată pe lună. Referitor la predarea religiei în şcoli, 86,7% din români sunt de acord cu acest lucru. Din totalul persoanelor care sunt de acord cu predarea religiei în şcoli, 85,4% cred că religia ar trebui predată la ciclul primar, 58,4% sunt de acord să se predea la gimnaziu şi doar 28,4% cred că ar trebui predată la liceu. Aceste procente indică, potrivit INSCOP, că românii sunt destul de încrezători în rolul educativ al religiei. Dacă în ceea ce priveşte aprecierea predării religiei la liceu sau la gimnaziu nu sunt mari diferenţe între categoriile socio-demografice, în privinţa aprecierii predării religiei la ciclul primar, persoanele cu venit mare sunt mai puţin convinse de utilitatea acesteia decât cele cu venit mic sau mediu.

„Patimile lui Hristos”, o abordare ortodoxă
 

sursa: johnsanidopoulos.com



Trăim într-o epocă în care se pune mare accent pe emoții și percepțiile senzoriale, motiv pentru care oamenii preferă să îl vadă pe Hristos în filme în loc să îl cunoască așa cum ne învață Biserica.
Din când în când sunt create filme pe tema Sfintei Crucii și a Patimilor lui Hristos pentru a impresiona oamenii în legătură cu aceste evenimente importante. Asta se întâmplă și astăzi în cazul filmului ce abordează aceeași temă, cu titlul Patimile lui Hristos (Passion of Christ), realizat în regia lui Mel Gibson.
Biserica ortodoxă nu acordă prea mare importanță acestor apariții cinematografice din puternice rațiuni teologice, identificând trei motive pentru aceasta:
În primul rând Sfânta Cruce și Pătimirile lui Hristos sunt aflate în strânsă legătură cu Învierea Sa. Când cele două sunt privite separat față de Învierea Domnului nu mai exprimă taina Bisericii cu privire la mântuire și la relația dintre Răstignire și Înviere.
În al doilea rând, deși Sfânta Cruce și Învierea lui Hristos sunt evenimente istorice care s-au petrecut la un moment dat în istorie ele reprezintă o experiență tainică, trăită adânc în inimile oamenilor, inimi care se preschimbă prin pocăință, printr-o viață curată, trăită în Biserică și părtașe fiind Sfintelor Taine. Așadar acestea nu sunt niște elemente ale esteticii ci dimpotrivă ale ascezei, tainei și devotamentului față de Dumnezeu.
În al treilea rând, amintindu-ne în fiecare an de Pătimirile lui Hristos, de Crucea pe care a fost răstignit, Biserica nu ne face să trăim aceste evenimente fizic, să le auzim sau să le vedem, ci mai degrabă să le percepem ca pe o răstignire și înviere a propriei persoane alături de Hristos. Asta înseamnă că intenția sa principală nu este de a ne încărca emoțional sau pur și simplu de a ne aminti despre ceva ,ci să ne preschimbe patimile în virtuți și să ne transforme atât sufletul cât și trupul.
Tocmai din aceste motive Biserica ne invită să trăim taina ce se află în jurul Sfintei Cruci și a Învierii lui Hristos prin sfintele slujbe. Prin rugăciune, nevoință și Sfintele Taine, în special cea a Sfintei Euharistii, fiecare poate trăi atât cu sufletul cât și cu trupul, taina Sfintei Cruci și a Învierii lui Hristos.
Bineînțeles, trăim într-o epocă în care se pune mare accent pe emoții și percepțiile senzoriale, motiv pentru care oamenii preferă să îl vadă pe Hristos în filme în loc să îl cunoască așa cum ne învață Biserica Ortodoxă. Preferă să îl cunoască pe Hristos mai degrabă prin simțurile pământești decât prin cele duhovnicești. Însă asemenea abordări ale Învierii lui Hristos nu numai că ne îndepărtează de la taina ce se află în jurul Răstignirii și a Învierii dar în același timp duce la erezie, întrucât interpretarea doar umană a lui Hristos în filme duce din nou la erezia nestorianismului.
Trebuie să realizăm importanța trăirii într-un ritm duhovnicesc, al sfintelor slujbe și al Sfintelor Taine. Orice abordare doar din perspectivă pământească a lui Hristos nutrește sentimentul de frustrare existențială.

Cum să ne înţelegem anxietăţile?- Psih. Smaranda Buju
 

Despre autor :
Psih. Smaranda Buju
Smaranda Buju este lector universitar la Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic din cadrul UTI Iasi, unde lucreaza de peste 10 ani. Are pregătire interdisciplinară (psihologie, filosofie, spiritualitate creștină) din perspectiva căreia și-a realizat lucrarea de doctorat și a publicat diverse studii. În calitate de psiholog specialist în Psihologie educațională, consiliere școlară și vocațională realizează consiliere psihologică (la Cabinetul individual de psihologie) și desfășoară proiecte educaționale în mediul școlar primar, gimnazial, liceal și universitar.






Anxietatea (teama difuză, fără un obiect bine precizat) este un aspect pozitiv al vieţii noastre, pentru că ne ajută să supravieţuim, făcându-ne atenţi la lucrurile neplăcute (cele care sunt împotriva dorinţelor sau scopurilor noastre) care se întâmplă la un moment dat, în sensul că ne avertizează să luăm măsurile necesare pentru a le face faţă.
Anxietatea benefică o putem numi preocupare, vigilenţă sau precauţie şi ne ajută să obţinem cât mai mult din ceea ce ne dorim, să ţinem sub control emoţiile copleşitoare asociate situaţiei ameninţătoare, pentru a ne confrunta mai bine cu aceasta.
Dar există şi o anxietate nesănătoasă, generată de panică, fobii (teamă cu obiect bine precizat), hiperîngrijorare, teroare etc., care are consecinţe contrare celor enumerate mai sus, fiind mai degrabă o spaimă iraţională sau irealistă (provenind din exagerarea realităţii).
De exemplu, când cineva trece strada printr-un loc foarte aglomerat de maşini, nesemaforizat, poate avea teama justificată de a fi lovit de o maşină. În schimb, refuzul de a ieşi din casă de teama unui accident rutier sau refuzul de a merge pe trotuar pentru că e total nesigur sunt frici exagerate.
Prin anxietatea nesănătoasă ajungi să fii preocupat în exclusivitate numai de pericole şi pierderi, să fii hiperîngrijorat şi panicat, să dezvolţi frica de frici („mi-e frică de teama mea de a nu fi părăsit“). În această situaţie, emoţiile puternice vor interacţiona cu modul persoanei de a acţiona şi va declanşa „dezastrul“ pe care l-a anticipat, care în mod fals va confirma că realitatea este aşa. Dr. Albert Ellis susţine că anxietatea iniţială, autoprotectivă, devine hiperprotectivă şi dăunătoare la adresa propriei persoane.
Diferenţe între anxietatea maladivă şi cea sănătoasă
Pentru a ne da seama dacă ceea ce simţim este o reacţie sănătoasă ori nu, există trei aspecte pe care le putem avea în vedere.
Mai întâi, cercetăm atent şi obiectiv realitatea care ne indică pericolul sau primejdia, având grijă ca interpretarea pe care o dăm situaţiei care ne ameninţă (în exterior sau în interior) să fie una cât mai realistă. Spaimele nerealiste provin din exagerări şi/sau generalizări duse la extrem. Nevoia omului de protecţie faţă de o neplăcere/suferinţă devine exagerată şi poate percepe exagerat ameninţarea. Spre exemplu, dacă o persoană este criticată la o şedinţă de un coleg poate lesne gândi că toţi colegii o pot/vor critica la şedinţele următoare. Tendinţele spre exagerare sau generalizare ale minţii umane sunt predominant inconştiente, de aceea ne scapă controlul lor ca procese. Dar putem interveni în produsul lor (distorsionat) pe care îl generează - percepţia/interpretarea/presupunerile noastre despre realitatea respectivă.
Persoanele care au o gândire dihotomică (care văd lucrurile ori în alb ori în negru) au predispoziţie mai mare spre exagerări sau generalizări, adică trăiesc mai frecvent spaime iraţionale sau irealiste. Frica de a nu greşi, de a vorbi în public, de a nu-i dezamăgi pe ceilalţi, de a nu fi criticat, teama de propriile reacţii sau comportamente, de a nu fi iubit sau părăsit, teama de necunoscut, de examene, de a crede în Dumnezeu, de a nu fi judecat la spovedanie etc. sunt fireşti omului, deşi el se simte uneori vinovat, slab sau vulnerabil pentru că le are. Deşi unii gândesc că nu au anxietăţi sau alţii că le au pe toate, nu există om care să nu fie afectat de acestea, mai mult sau mai puţin conştient.
Prin credinţa în Dumnezeu scăpăm de anxietăţi?
Pe măsură ce omul înaintează în relaţia sa cu Dumnezeu, reuşeşte să trăiască o viaţă psihologică mai echilibrată (în care nivelul autocontrolului său este îmbunătăţit semnificativ), să experimenteze realist propriile anxietăţi, oarecum mai detaşat, necopleşit de consecinţele lor emoţionale, dar şi să le diminueze pe cele nerealiste. Până şi angoasele existenţiale îşi reduc efectele lor depresive, deoarece omul cu Dumnezeu începe să înţeleagă sensul propriei existenţe, al lumii şi al celorlaţi sau sensul vieţii în/cu Dumnezeu. Anxietatea, incertitudinea, îndoiala fac parte din firea „nefirească“ (căzută) a omului şi pot pune stăpânire pe viaţa sa într-un mod inimaginabil de grav şi tulburător. Pe parcursul înnoirii sale de bunăvoie în Hristos, omul capătă „abilităţile“ unui reglaj fin al propriilor anxietăţi, în care extremele (exagerările) sunt evitate, pentru că dreapta socoteală sau măsura devin un reflex al calibrării (reglării) vieţii sale interioare şi exterioare.
Părintele Tadei ne-a dăruit o carte preţioasă, intitulată „Cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa“, în care arată legătura dintre gânduri şi viaţa lăuntrică. Mulţi alţi gânditori şi trăitori ai spiritualităţii ortodoxe au descris exact şi clar despre cum se nasc gândurile, felurile lor şi despre războiul cel nevăzut cu cele care îndeamnă la păcat şi alimentează patimile. Anxietatea, această stare sufletească despre care am realizat acum o scurtă introducere, are mare legătură cu gândurile omului, organizate ceva mai complex, în ceea ce numim credinţe, convingeri sau idei despre propria persoană, despre ceilalţi şi despre lume. În articolul viitor voi dezvolta această idee şi voi arăta că autorul principal al anxietăţii este însăşi persoana care o trăieşte cu un anumit mod al său de a gândi, privi şi percepe lucrurile.

Să aflăm cum percepem lumea- Andreea Hefco
 

Din eroare a fost repostat acest articol !

Boli ale vremurilor noastre
 

sursa: otrok-ua.ru



În trecut, distanţa dintre două generaţii era de aproximativ 15-20 de ani. Astăzi, în secolul vitezei, distanţa dintre generaţii este de doar 7-10 ani. Astfel, distanţa dintre doi fraţi care fac parte din aceeaşi familie devine cu atât mai semnificativă, dar mai ales între părinţi şi copii, între care se iveşte o mare prăpastie. Începem în ediţia de astăzi un material pe care îl vom continua şi săptămâna viitoare.
„Te fac să plângi - tu plângi, te fac să râzi - şi tu râzi“ este o replică dintr-un film. Însă apoi actriţa se întreabă: „Dar tu însuţi, tu, unde eşti?“ Impulsivitatea, ca trăsătură de personalitate, se explică prin instabilitatea sistemului nervos. Persoana impulsivă nu este capabilă de autoanaliză, reacţionează doar la stimuli externi.
Psihologii de astăzi vorbesc despre diminuarea capacităţii de concentrare a atenţiei. Întrebaţi-vă copilul ce-i place la programele de televiziune şi el vă va răspunde: reclamele. Dacă copilul este prea mic pentru a putea vorbi, răspunsul îl veţi observa din reacţia lui, este de-ajuns doar să apară imaginea pe ecran. În doar treizeci de secunde se desfăşoară intriga, punctul culminant şi deznodământul: colorat, dinamic şi muzical. Pentru „copilul“ de 20 de ani, reclamele sunt înlocuite de imaginile şi citatele de pe paginile reţelelor de socializare. În aceste condiţii, Tolstoi sau Gogol devin plictisitori, descriind un stejar sau o noapte ucraineană.
Părinţii, la rândul lor, se plâng din ce în ce mai des de hiperactivitatea copiilor lor. Tulburarea hiperkinetică cu deficit de atenţie (ADHD) are baze genetice şi fiziologice. De multe ori, chiar şi în absenţa unui diagnostic medical, părinţii sunt preocupaţi de agitaţia şi hiperactivitatea copiilor lor. Aceasta se întâmplă deoarece copilul s-a obişnuit cu stimuli foarte puternici şi se plictiseşte în absenţa acestora, de aceea nici nu este capabil să-şi menţină atenţia pe termen mai lung şi la vârste mai mari. Acelaşi lucru este valabil şi în relaţiile cu oamenii: apare eşecul în a stabili relaţii obişnuite din cauza monotoniei şi a plictiselii.
Într-o lume saturată de stimuli foarte puternici, este deosebit de important să avem răgazuri de tăcere. Adică să avem capacitatea de a petrece timp şi singuri, sau cu o altă persoană, însă fără prezenţa imaginilor, a sunetelor şi a agitaţiei - aceasta este o mare resursă pentru omul modern. O oază de linişte calmează sistemul nervos parasimpatic, favorizează privirea spre interior, spre exemplu, în luarea unei decizii importante, în ascultarea vocii conştiinţei. Pentru persoanele credincioase, răgazurile de tăcere pot fi rugăciunile de dimineaţă şi de seară.
A merge la o plimbare în pădure sau într-un loc cu cât mai puţini oameni poate fi plictisitor. Ne amintim imediat nişte sarcini urgente de îndeplinit, de faptul că trebuie să scriem cuiva un sms important, ne verificăm emailul de pe telefonul mobil sau ne punem căştile. Însă, cu eforturi mai mici sau mai mari, această agitaţie din suflet poate fi depăşită. Ulterior, necesitatea unui răgaz de tăcere va creşte din ce în ce mai mult.
Facilităţile vieţii de astăzi
Astăzi, abia mai reuşim să ţinem pasul cu toate noile produse ale tehnologiei, care promit să ne facă viaţa mai uşoară şi fără griji. Progresul face paşi mari: butoane, senzori, funcţii inteligente etc. Aparent, toate acestea sunt concepute pentru ca omul să petreacă cât mai puţin timp cu treburile casnice. Ni se promite mai mult timp liber, şi totuşi oamenii nu au timp şi sunt foarte extenuaţi. „Întineresc“ bolile bătrâneţii: artrita apare din ce în ce mai des diagnosticată la adolescenţi, iar medicii nu sunt deloc surprinşi - cauzele bolii se regăsesc în stilul de viaţă sedentar, cu mâna încremenită pe un mouse...
Cea mai bună odihnă, după cum ştiţi, este alternarea activităţilor, însă se pare că nouă nu ne rămâne decât să alternăm butoanele apăsate, în funcţie de ceea ce ne dorim. Pentru a face faţă oboselii cronice, activităţile alese trebuie să fie cât mai variate. Ca antidot, se recomandă comunicarea şi ajutorul oamenilor, atât moral, cât şi fizic.
Automatismul: memoria ca atavism
În comunicarea prin sms, uneori reacţia apare mai rapid decât s-ar dezvolta gândul. Îi scriu un sms de 30 de cuvinte, dar el îmi trimite un emoticon, cu sensul că se bucură pentru mine. Mă confrunt cu o problemă - iar el îmi trimite tot un emoticon, însă pe cel cu semnificaţia „îmi pare rău“. Despre zgârcitul şi apaticul „OK“ se poate scrie o carte întreagă.
„Nu trebuie să vă faceţi griji pentru nimic, telefonul dumneavoastră se va ocupa de aceasta.“ „Mâna dreaptă“, „al doilea cap“ sunt expresii prin care inventivii producători de publicitate denumesc telefonul mobil, care este deja folosit şi ca aparat foto, player, computer, agendă etc. Apelurile, sms-urile, mailurile sunt primite „de la corp la corp“. Nu este necesar să bâjbâi constant, va verifica acest lucru „autoritatea“ din buzunar. Memoria umană se îndreaptă din ce în ce mai mult spre atavism, iar noul dispozitiv riscă să devină nu doar „al doilea cap“, ci primul şi singurul. Ne folosim creierul foarte puţin: nu mai avem nevoie să reţinem datele, numele, numerele, adresele. Încotro ne duc toate acestea? Despre noi - generaţia fără memorie - deja se pot face filme de groază în care omul se bazează pe memoria aparatelor inteligente, care brusc eşuează...
Într-o tabără de vară pentru copii a fost făcut un experiment: copiilor le-au fost luate telefoanele mobile, pe care le primeau doar seara pentru jumătate de oră, cu scopul de a comunica cu părinţii lor.
În primele zile, copiii erau dezorientaţi, adesea îmbrăcaţi neadecvat vremii, uitând să ia medicamentele sau să se spele pe dinţi. Până la sfârşitul primei săptămâni fără telefon mobil, copiii au devenit din ce în ce mai adaptaţi şi capabili să-şi folosească facultatea gândirii proprii. La sfârşitul taberei, copiii au devenit de nerecunoscut. Cineva dintre ei (fiindu-i dor de casă şi neavând acces prea uşor la telefonul mobil) a încercat pentru prima dată în viaţa sa să scrie o scrisoare. Chiar şi între ei, copiii au început să comunice ca şi cum ar fi crescut cu un an. Reţineţi însă că aceste observaţii nu sunt valabile pentru copiii preşcolari, ci pentru cei mai mari de 10 ani.
Riscul confortului civilizaţiei, cu siguranţă, nu se regăseşte în beneficiile pe care le aduce, ci în faptul că omul se automatizează, dezactivându-şi importante funcţii ale creierului.

Din jurnalul unui psihoterapeut: Suntem stăpâni vii sau adormiţi ai sufletelor noastr
 

sursa: otrok-ua.ru



Începusem săptămâna trecută o serie de observaţii cu privire la provocările noii generaţii, inexistente în urmă cu puţini ani. Continuăm astăzi acest periplu trecând printr-o altă serie de concepte actuale ca bulimia sufletească, generaţia nemuritorilor, pozitivismul şi respecul de sine.

Observăm că problemelor obişnuite dintre părinţi şi copii li se adaugă astăzi una nouă, cauzată de dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei.
Bulimia sufletească
Bulimia este o tulburare psihică care duce la epuizare toate sistemele organismului. Aceasta semnifică „înghiţirea” propriilor experienţe şi este cauzată de anxietatea propriei dispariţii (sau frica de moarte). Orice persoană însă trebuie neapărat să trăiască această anxietate, care este o consecinţă a căderii, rezultatul separării noastre de Dumnezeu. Dar pentru a face faţă acestei anxietăţi, noi nu cerem ajutorul lui Dumnezeu, ci căutăm ajutor benefic doar pentru minte. Anxietatea va fi potolită cu ceea ce este mai accesibil, ca experienţă: cineva va hoinări prin toată lumea în căutarea de noi trăiri şi experienţe, altcineva îşi va hrăni sufletul cu filme şi seriale. Alţii “înghit” succesiv cărţi, neacordându-şi timp pentru a le “digera”, trecând imediat la următoarea, alţii preferă să schimbe partenerii, companiile, garderoba, doar pentru a-şi potoli “foamea” pentru un timp. Nu noi mâncăm, ci pe noi ne mănâncă „foamea” noastră.
Anxietatea, frica de moarte, de pierdere a sensului – toate pot fi depăşite doar atunci când ele ating un nivel după care nu poţi decât să accepţi un singur răspuns: că Dumnezeu există.
Generaţia nemuritorilor
În copilăria mea am vizionat filme care merită văzute măcar o dată, de oricine. Unul dintre ele este Albul Bim, Urechea Neagră (film rusesc deosebit, mai ales pentru iubitorii de animale). Câinii şi caii sunt întotdeauna mai umani decât oamenii, în filme. Acest lucru se explică prin faptul că animalele îndură suferinţa nedreaptă şi o suportă fără să cârtească, încrezându-se în om. Acest tip de experienţe diminuează nivelul de anxietate inconştientă, în faţa căreia, înainte de moarte şi suferinţă, suntem cu toţii neajutoraţi şi lipsiţi de putere. În general, pentru copil aceasta este una dintre primele oportunităţi de a atinge subiectul morţii. Mulţi consideră că aceste filme provoacă răni în sufletul copilului, determinându-l să se gândească nu la ceea ce este frumos, ci la tristeţe şi la durere. Însă ideea că omul poate trăi fără necazuri şi fără dureri este doar o înşelare, în care omul poate trăi chiar până la întâlnirea cu moartea.
Generaţia tânără îşi potoleşte frica firească de moarte prin intermediul jocurilor sau agresivităţii faţă de animale sau faţă de oameni. Adulţii îşi consumă agresivitatea prin dependenţa de calculator, de jocuri pline de personaje demonice, cu infinite reîncarnări, şi care sădesc în suflet ideea că moartea există, dar nu pentru mine.
Nu ştiu în ce măsură putem protesta împotriva jocurilor video, însă trebuie să oferim adolescenţilor ceea ce îi poate ajuta să se descurce cu fricile şi cu nesiguranţa lor, pe care singuri nu şi le pot explica, nu le pot înţelege. Există o vârstă la care suntem atraşi de groază şi de moarte. Astfel ajungem să o cunoaştem, să-i înţelegem natura. Dacă însă acesta este un subiect înfricoşător şi interzis, copilul va căuta singur nişte răspunsuri, şi nu ar trebui pedepsit pentru aceasta. Este un moment în care ne putem analiza propria concepţie cu privire la viaţă şi la moarte. Doar învăţând să moară, omul poate învăţa să trăiască.
Respectul faţă de sine
Respectul faţă de sine este reprezentat de felul în care persoana îşi auto-evaluează importanţa propriilor activităţi în societate, se preţuieşte pe sine şi propriile calităţi şi sentimente, punctele slabe şi punctele forte. În prezent, stima de sine se construieşte în mare parte datorită anumitor funcţii speciale ale reţelelor de socializare. Îţi place? Fă click pe “Like”! Din păcate, încă nu există şi opţiunea “nu-mi place”. Postând o fotografie sau scriind o idee pe blog, utilizatorul colectează astfel aprecieri. Sunt evaluate nu acţiunile şi calitatea, ci fotografiile şi citatele celebre.
Întorcându-se în lumea reală, omul deseori se simte pierdut, lipsit de apreciere, deoarece între pagina reţelei de socializare şi realitate sunt diferenţe foarte mari. În aceste condiţii, este mai sigur să-ţi faci prieteni sau să începi relaţii în faţa monitorului şi cu mâna pe mouse.
Nivelul optim al stimei de sine este reprezentat de cea mai adecvată atitudine faţă de sine. Aceasta însă nu se poate contura fără capacitatea de auto-analiză şi auto-critică. Omul se naşte în acţiune, spune filosoful. Doar înţelegerea corectă a problemei ar determina renunţarea la utilizarea pasivă a internetului şi trecerea la acţiune. Realitatea este, într-adevăr, nesigură, dar numai acolo este viaţa reală.
Optimism sau pozitivism?
Pozitivismul (sau gândirea pozitivă), promovată astăzi peste tot, este pe de-o parte, similară cu optimismul: să nu te concentrezi pe ceea ce este rău, ci doar pe ceea ce este plăcut şi aducător de bucurie. Sarcina psihoterapiei pozitive este să deprindă persoana să gândească pozitiv, eficient, să nu se gândească la neajunsurile sale, la vicii şi la patimi, ci să vadă în sine şi în ceilalţi doar binele. Importantă este maximizarea eficienţei: în carieră, în viaţa socială şi în alte aspecte. Într-un astfel de sistem de apreciere, nu este necesară lupta cu tine însuţi. Nu este nevoie de Mântuitorul Hristos – căci nu are de la ce să te salveze. Obiectivul vieţii spirituale îşi pierde actualitatea, spiritualitatea este înlocuită de crearea raiului aici, pe pământ, cu propriile puteri, cu credinţa în autoeficienţă. Omul modern, dezvoltându-şi tot ce are mai bun în sine, devine puternic, sigur pe sine, iar fericirea sa devine un merit propriu. Dar despre neimportantele neputinţe… ceilalţi trebuie să se împace cu ele, să le accepte, căci acestea fac parte din personalitate şi unicitate. Pentru Dumnezeu cel Adevărat nu mai ai loc, atunci când te consideri propriul tău dumnezeu.
Bucuraţi-vă pururea, este îndemnul pe care ni l-a lăsat Omul care nu a fost îngăduitor faţă de sine şi faţă de neputinţele sale. Este important să alegem învăţători adevăraţi. Doar există şi optimişti printre ei, care cred în faptul că omul aşteaptă de la Dumnezeu doar ceea ce este mai bun – însă pentru sufletul său nemuritor.
“Sunt un animal, vezi tu, sunt un animal. Eu nu am cuvinte, nu m-au învăţat cuvintele, eu nu pot să gândesc, ticăloşii aceştia nu mi-au permis să învăţ să gândesc, dar uită-te în sufletul meu, eu ştiu că acolo este tot ceea ce ai nevoie. Ar trebui să fie. Sufletul nu mi l-am vândut niciodată, nimănui. Este tot ce mai e uman în mine.”
Cu aceste cuvinte dintr-un roman ştiinţifico-fantastic aş vrea să închei aceste gânduri, dorindu-mi ca noi toţi, în aceste vremuri ale supertehnologiei, să rămânem stăpânii vii ai sufletelor noastre nemuritoare.
otrok-ua.ru

Biserica rămâne instituţia în care românii au cea mai mare încredere
 

La capitolul instituţii sociale/private în care românii au încredere, Biserica este pe primul loc în această ierarhie, urmată de universităţi, presa şi organizaţii ale societăţii civile.

Un sondaj realizat de INCSOP Research, în perioada 20-28 aprilie anul curent, arată că, în ceea ce priveşte încrederea românilor în instituţii sociale sau private, Biserica este pe primul loc în această ierarhie, cu 67,6% cotă a încrederii. Pe locul doi se situează universităţile - 47,7%, urmate de presă - 44,1% şi organizaţiile societăţii civile - 36,6%.

În ceea ce priveşte încrederea românilor în diferitele categorii profesionale, topul este următorul: pompieri (87,9%), jandarmi (73,2%), militari (72,6%), profesori (64%), preoţi (61,2%), medici (59,7%), poliţişti (55,8%), jurnalişti (47,3%), judecători (44,1%), procurori (42,8%), avocaţi (34,9%), bancheri (23,9%), politicieni (23,5%), relevă cercetarea.

„Primele trei categorii profesionale sunt cumva ideale. În mod normal şi într-o perioadă de pace nu prea ai de ce să fii nemulţumit de pompieri, jandarmi sau militari. De aici şi prezenţa lor în vârful clasamentului. Plasarea profesorilor, preoţilor, medicilor şi poliţiştilor pe treptele următoare, dar, oricum, peste cota de 50%, este îmbucurătoare dacă avem în vedere că de data aceasta vorbim despre categorii profesionale cu care cetăţenii se întâlnesc în mod curent. Toate sunt categorii destul de comentate şi de criticate în mass-media sau în «folclorul» urban. Este posibil ca răspunsul să nu fie influenţat doar de experienţele particulare ale subiectului cu anumiţi profesori, preoţi, medici, poliţişti, ci să reflecte şi un tip de consideraţie adresată profesiei în sine“, explică sociologul Darie Cristea, coordonator programe INSCOP Research.

În ceea ce priveşte încrederea în instituţiile politice, pe primul loc se situează primăriile, cu 41,8%, în timp ce, la polul opus, se află partidele politice, cu 19,2%.

Guvernul se bucură de încrederea a 38,6% din totalul populaţiei, Consiliul judeţean - 34%, Curtea Constituţională - 32,9%, Parlamentul - 28,4%, Preşedinţia - 27,9%.

În ceea ce priveşte instituţiile executive, Armata are o cotă de încredere de 68,8%, BNR 54%, Poliţia - 49%, SRI - 48,9%, DNA - 45%.

În cazul instituţiilor internaţionale, ierarhia încrederii se prezintă astfel: NATO conduce clasamentul, cu 52,4%, ONU beneficiază de încrederea a 50,5% dintre români, iar Parlamentul European atrage încrederea a 45,5% dintre respondenţi. Comisia Europeană are 44,7% încredere, Banca Mondială 35,6%, în timp ce FMI a adunat 28,2%.

Minunea
 

MINUNEA care a apărut pe cerul Rusiei. "Oamenii şi-au făcut cruce şi s-au aruncat cu faţa la pământ"





http://www.antena3.ro/thumbs/big2/20...ant-208064.jpg






În Rusia s-au săbătorit 75 de ani de la înfiinţarea Forţelor Armate Aeriene, iar gruparea Cavalerii Rusiei au oferit oamenilor un spectacol aerian pe cinste.

Aceştia au "dansat" în aer, lăsând în văzduh conturul unui înger. "Mulţi oameni nu au ştiut ce se întâmplă. Unii au crezut că este un miracol, chiar credeau că s-a arătat pe cer un înger; îşi făceau cruci şi se aruncau cu faţa la pământ", a spus un martor la impresionantul eveniment.

Alte imagini
 

http://www.antena3.ro/thumbs/small2/...ant-208063.jpg http://www.antena3.ro/thumbs/small2/...ant-208064.jpg http://www.antena3.ro/thumbs/small2/...ant-208065.jpg

păi ... a fost minune, sau măiestria piloţilor?

pai . . . , minune-maiestrie , sau . . . !:1:

sau ... măiestrie minunată :)

Au fost filmati doi ingeri care ridica sufletul unui copil
 

Despre iubire şi desfrânare-pr. Ioan Valentin Istrati
 

Despre autor :
Preotul Ioan Valentin Istrati este redactor-şef al Portalului Doxologia, asistent asociat la Facultatea de Teologie Ortodoxă "Dumitru Stăniloae" din Iaşi şi preot la Parohia "Sfânta Vineri" din Iaşi.
Doctor în Teologie Liturgică "Magna cum laudae" la Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu (Facultatea de Teologie Ortodoxă "Andrei Şaguna")

A scris cărţile:
"Odele lui Solomon - o mistagogie a îndumnezeirii", Anastasia, Bucureşti, 2003,
"Sfântul Ierarh Nicolae - mirul iubirii lui Hristos", Pars pro toto, Iaşi, 2007,
"Taina Veacurilor - unirea timpului cu eternitatea în rugăciunile Bisericii", Doxologia, Iaşi, 2010,
"Minunile Maicii Domnului de la Mănăstirea Hadâmbu", Ed. Măn. Hadâmbu, Iaşi 2011



De la rochia scurtă purtată pe stradă sau la servicu până la cohortele de secretare din firme, de la dezvoltarea modei ca perisabilitate a plăcerii conformiste până la întunecatele stabilimente ale păcatului, toate sunt note dintr-un roman al devenirii omului în marfă, care-şi vinde trupul pentru confort, materie şi plăcere.
Păcatul împreunării haotice, fără făgăduinţă şi fără binecuvântare, este fără umbră de îndoială cel mai prezent în lumea de azi şi suma sintetică a tuturor păcatelor. De fapt, el a acaparat însăşi noţiunea de păcat: „Părinte, am păcătuit”.
Aceasta pentru că acest păcat poate fi săvârşit cu toate simţurile trupului, cu sufletul şi cu mintea, infestând abil întreaga fire cu animalitate iresponsabilă şi cu dependenţă de plăcere. De asemenea, păcatul desfrânării este atât de efectiv şi de prezent pentru că se săvârşeşte în taina trupului uman, care devine instanţă care dictează moartea libertăţii şi instaurarea robiei. De orice duşman, oricât de cumplit poţi fugi, dar de trupul tău nu. Singura şansă de scăpare este schimbarea fundamentală a minţii, care trebuie să devină, din casă a conspiraţiei plăcerii, Biserică a Dumnezeului celui viu.
Pentru început, să vedem de ce acest păcat tiranizează umanitatea de la începuturile lui fiind responsabil de cele mai multe morţi veşnice şi nu numai. Omul a fost zidit ca fiinţă duală, trup şi suflet, având în sine animalitatea ca moştenire, dar pe care trebuie să o transfigureze prin har şi să o asume pe altarul de jertfă al lui Dumnezeu. Creatorul nu avea nevoie de jertfe de animale, ci ele erau doar proorocia iniţiatică a dorului lui Dumnezeu ca omul să-şi jertfească animalitatea pe altarul iubirii şi să devină o fiinţă euharistică şi creatoare prin har, asemănându-se cu Cel Preacurat. Animalitatea este un dat ireproşabil, ea rămâne ca o şansă şi un risc, prin care omul înţelege şi asumă întreaga creaţie, dar şi o tentaţie de a cădea în tenebrele materiei subversive şi redundante, în cercul vicios al plăcerii şi durerii. Calitatea omului de fiinţă sexuată a fost însămânţată în om de Dumnezeu pentru ca acesta să ajungă la culmile iubirii fără prihană, acolo unde naşterea de viaţă este lumina asemănării cu Născătorul lumilor.
Păcatul desfrânării a aţâţat şi momit omul încă de la naşterea lui în rai şi a fost mereu pricină de moarte în toată istoria umanităţii. Din el au izvorât războaie, molime, bătălii înfricoşate. S-au inventat de către omul dependent de sexualitate în coabitare cu duhul rău chiar şi religii care celebrau împreunările animalice şi orientau cultul uman către cel viclean.
În vremurile moderne, păcatul acesta a infestat toate domeniile vieţii, datorită transformării umanităţii în monedă de schimb şi în marfă de iarmaroc ontologic. De la rochia scurtă purtată pe stradă sau la servicu până la cohortele de secretare din firme, de la dezvoltarea modei ca perisabilitate a plăcerii conformiste până la întunecatele stabilimente ale păcatului, toate sunt note dintr-un roman al devenirii omului în marfă, care-şi vinde trupul pentru confort, materie şi plăcere. Mai grav este faptul că lupanarele oribile din evul medieval s-au mutat mult mai aproape de casele noastre, mai exact tronează în casele noastre, la distanţă de doar un clic de ochii şi minţile curate (până când?) ale copiilor noştri. Fornicaţia a devenit acum un divertisment accesibil oricui. Vrăjmaşului regnului uman şi al lui Dumnezeu a înţeles de mult că aţâţând umanoizii către plăcere trupească, va declanşa o pandemie erotică de mii de ori mai grea decât orice ciumă ori sida. Şi toată această pandemie aduce roade grase pe mesele schimbătorilor de bani şi de suflete din infern: miliarde de bebeluşi ucişi, concepuţi în păcat şi aruncaţi la periferia fiinţei, transformând părinţii în criminali de drept comun.
Păcatul erotismului dezordonat are funcţia de a impregna nu numai pântecele femeilor ci întreaga fiinţă devine loc de celebrare a înstrăinării de Dumnezeu şi abator uman, şi la femei şi la bărbaţi. Trupul întreg devine stabiliment al păcatului şi se îmbolnăveşte de nefiinţă dependentă, iar simţurile devin intrări ale plăcerii care îl alungă de Duhul Cel Preacurat din templul Său. Este simptomatică în acest sens o rugăciune de la Taina Sfântului Maslu: „Sau cu ochii au poftit, sau cu mirosul s-au desfrânat, sau cu gustul s-au dezmierdat, sau cu vreo aprindere oarecare trupească şi sufletească s-au despărţit de a Ta voie şi sfinţire, orice au greşit şi ei şi noi, ca un Bun şi de oameni Iubitor, iartă”.
Atitudinea de iertare responsabilă a Mântuitorului oridecâte ori întâlneşte un om suferind de acest apex al păcatelor (samarineanca, Maria Magdalena, femeia păcătoasă mironosiţă, femeia condamnată la ucidere cu pietre) arată faptul că Dumnezeu înţelege neputinţa şi iartă durerile trupului întunecat prin dependenţă, izbăvind lumea de stricăciune prin har.
De multe ori întâlnim la Spovedanie o atitudine de frondă şi de explicare raţională a păcatului desfrânării din partea tinerilor: „Ce părinte, ne iubim amândoi, este normal să trăim împreună, nu facem niciun rău nimănui”. La o primă vedere, gândirea tinerilor concubini ţine de logica acestei lumi. Iubirea lor e împărtăşită reciproc, poate se şi gândesc la căsătorie etc. Însă ceea ce nu ştiu tinerii înfocaţi de iubire este faptul că într-un fel sau altul, prin iubire iresponsabilă, se ucid pruncii iubirii lor. Ei fără să ştie, îi fură lui Dumnezeu un dar pe care El oricum li-l dă, acela al iubirii. Ei transformă focul iubirii lor în înstrăinare de Dumnezeu, călcare de poruncă şi ceea ce este mai grav, în pricină de omorâre a pruncilor.
Numai iubirea biecuvântată de Dumnezeu, trecută prin cuptorul de foc al Evangheliei, încoronată în har prin Cununie, jertfită în feciorie şi aşteptată cu dor în taină, mustind de lumină, orbitând în jurul Tronului lui Dumnezeu şi chemându-l la sine pe Domnul din Cana Galileii, are şanse de a deveni icoană a iubirii creatoare a lui Dumnezeu. Şi aceasta pentru că iubirea adevărată este născătoare şi euharistică, firavă de se poate ascunde într-o petală de păpădie, însă mai puternică decât toate veacurile pământului, pentru că dă naştere unor suflete nemuritoare care dau mărturie în veci despre viaţa care se revarsă din Dumnezeu şi umple universul de bucurie.

Preţul vieţii unei familii din Africa - 6 dolari
 

Toţi banii rulaţi într-o seară în cazinourile din Las Vegas pot hrăni întreaga Africă pentru câţiva ani.

Un copil mic moare de malarie la fiecare 28 de secunde. Pe măsură ce veţi citi acest articol, alţi 8 copii au murit de malarie.
Peste 216 milioane de oameni au contractat malarie în 2010, şi peste 655 000 au murit în acelaşi an din cauza acestei cumplite boli, conform Centrului pentru Controlul şi Prevenirea Bolilor (CDC) citat de portalul creştin christianpost.com. Pentru a combate aceste statistici ale morţii, multe asociaţii creştine s-au raliat în lucrare şi informare, mai ales în Africa Sub-Sahariană şi în India. Organizaţia World Vision a dezvoltat o iniţiativă de acest fel în colaborare cu Bisericile creşţine locale numită "Iniţiativa Divină" (Divine Initiative).
Din 2008, organizaţia HIS Nets a distribuit mai mult de 130 000 de plase de ţânţari tratate cu insecticid pentru familiile sărace, femeile însărcinate şi copiii care trăiesc în Ghana, Kenya, Tanzania, Liberia, Zimbabwe, Malawi, Haiti şi în alte ţări lovite crunt de malarie. Fiecare plasă costă 6 dolari şi protejează o familie de ţânţari timp de 6 ani.
S-a estimat că lucrarea acestei organizaţii creştine a salvat până acum peste 1 milion de oameni de la moarte prin plasele de ţânţari.
Deşi toată lumea vorbeşte despre SIDA, această boală face doar jumătate din victimele pe care le face malaria în lume.
CDC estimează că 3000 de copii sub 5 ani mor zilnic de malarie, pentru că bebeluşii şi femeile însărcinate sunt cei mai expuşi acestei boli. Acest lucru înseamnă că la fiecare 28 de secunde, un copil mic moare de malarie în lume.
Ceea ce este foarte grav este că această boală poate fi prevenită 100% şi poate fi tratată, însă copiii africani sunt prea săraci pentru o plasă de ţânţari. Malaria ţine Africa pe marginea prăpastiei morţii, a spus un doctor din Senegal, Lamine Diawara.
Malaria este cauzată de un parazit numit Plasmodium, care este transmis prin muşcătura ţânţarilor infectaţi. Odată ce parazitul intră în organism, se multiplică în ficat şi infectează celulele sangvine. După 10-15 zile, cei infectaţi au simptome de febră, durere de cap şi stare de vomă. Netratată, această boală este mortală, tăind practic afluxul de sânge către organele corpului. Din 2000, şi datorită organizaţiilor creştine umanitare, malaria a scăzut cu 25% la nivel global.
Un calcul simplu arată că o sumă infimă de bani pentru occidentali, câteva zeci de milioane de dolari - ar putea stârpi sau cel puţin limita drastic extinderea unei boli tratabile, prevenibilă şi eradicată în ţările occidentale. Toţi banii rulaţi într-o seară în cazinourile din Las Vegas pot hrăni întreaga Africă pentru câţiva ani. Banii alocaţi pentru fenomenul absurd de mutare a capitalei europene de la Bruxelles la Strasbourg şi înapoi ar putea eradica malaria într-un an. Cruzimea şi cinismul celor bogaţi fără măsură condamnă însă o jumătate de planetă la o viaţă de durere, de foamete şi de moarte. Cafeaua este cumpărată cu câţiva dolari tona în ţările africane sărace şi este vândută cu câţiva dolari kilogramul, cu un adaos de o mie de ori mai mare care ajunge în buzunarul intermediarilor în loc să hrănească milioane de copii care plâng de foame.
Dreptatea dumnezeiască nu este însă călcată în picioare. Cei ce suferă aici câteva zeci de ani sau mai puţin, primesc răsplata veşnică a fericirii din mâinile lui Dumnezeu. Bebeluşii morţi de foame merg în ceruri la ospăţul iubirii, însă cei vinovaţi de moartea lor primesc osânda. Fiecare lacrimă vărsată pe pământ valorează enorm în ţara unde nu este durere, nici întristare nici suspin. Iar cei fără de măsură de bogaţi, surzi la plânsul miliardelor de săraci, orbi la vederea morţii bântuind pe străzile lumii, vor suferi o veşnicie, şi în mod paradoxal, nici măcar aici pe pământ nu sunt fericiţi, hăituiţi de fantomele trecutului şi asediaţi de legiunile morţii.

*doxologia.ro

indiferenta este o MARE crima

Si in acelasi timp dusul pe care il faci tu asigura apa necesara a 1000 de familii pe saptamana. Vreo problema?

Minori români, recrutaţi pentru sex cu preoţi de la Vatican!
 

http://jurnalul.ro/stiri/externe/min...an-646524.html

Nouă prelaţi sunt acuzaţi de pedofilie. Adolescenţii ar fi fost racolaţi de un fost carabinier!
Scandalurile de pedofilie care au afectat Vaticanul nu sunt de dată recentă şi s-au tot acumulat de-a lungul timpului. La instalarea în fruntea Bisericii Catolice a noului Papă, Francisc, s-a vorbit mult despre complicatul mandat al acestuia, printre altele, tocmai pentru că el era aşteptat să gestioneze cazurile clericilor acuzaţi de pederastie, urmând linia toleranţei zero instituită de Benedict al XVI-lea.

Turnaţi din interior
Noi dezvăluiri zguduie Vaticanul. Şi de data asta este vorba despre o reţea de pedofilie la Vatican, în care ar fi implicaţi numeroşi minori români, din şi din alte ţări ale Europei de Est. Dezvăluirea vine chiar din rândul clericilor, din partea unui fost preot italian, care a denunţat recent, la comandamentul carabinierilor, existenţa acestei reţele, iar Corriere della Sera, Il Matino, Menti Informatiche, La Depeche şi alte publicaţii scriu în detaliu despre cazul de faţă.
Don Patrizio Poggi, în vârstă de 46 de ani, le-a declarat autorităţilor italiene că un fost carabinier era cel care le procura prelaţilor băieţii pentru partidele de sex.

Sex în biserici
Potrivit declaraţiilor lui Poggi, adolescenţii români, printre care numeroşi minori, ar fi fost recrutaţi de carabinier în localurile de noapte din incinta gării Termini de la Roma şi ar fi fost obligaţi să întreţină raporturi sexuale cu nouă preoţi italieni, în câteva biserici de la periferia din nordul capitalei Italiei. Pentru fiecare raport sexual, românii ar fi primit sume de bani care variază între 150 şi 500 de euro.

Reţea “bine organizată şi gestionată”
Patrizio Poggi, condamnat la cinci ani de închisoare pentru agresiuni sexuale asupra unor minori, a denunţat carabinierilor, la 8 martie, reţeaua de prostituţie cu minori, inclusiv români.
Cei nouă preoţi care îi abuzau pe minorii români, cu vârste de 16 şi 17 ani, făceau parte din parohiile Pisa, Magliana, Pineta Sacchetti, Cassia şi St. John, potrivit publicaţiei quotidiano.net.
Potrivit ediţiei online pentru Roma a Corriere dela Sera, fostul preot paroh al Bisericii San Filippo Neri din Roma a denunţat prelaţii şi reţeaua de prostituţie "bine organizată şi gestionată".

Complicitate
Poggi afirmă în denunţul său fostul carabinier "selecta" tineri şi minori dintr-un local gay, "Twink", şi în zona acestuia, pe bulevardul Giolitti, în apropiere de gara Termini. În afară de acesta, fostul preot afirmă că de "recrutare" în cadrul acestei reţele se ocupau, de asemenea, directoarea unei mici agenţii matrimoniale şi "un personaj care ţinea contabilitate la negru în parohia San Filippo Neri", unde a fost preot Poggi.
Poliţistul care îi "livra" pe copiii români preoţilor era implicat şi în alte reţele de prostituţie masculină, inclusiv în cele din lumea artistică sau a modelling-ului, iar printre clienţii pe care îi deservea s-au numărat şi membri ai sectelor sataniste. El pleca în căutare de tineri şi pe la discoteci gay, saune şi săli de sport din Roma.
Cei trei au mai lucrat împreună "creând un program cunoscut sub numele 'Belli e Dannati' (Frumoşi şi Blestemaţi) "pe aceeaşi "piaţă", potrivit fostului preot.

“Un caz exploziv”
Potrivit publicaţiei britanice The Times, fostul carabinier, care conducea un Fiat Panda cu inscripţia "Urgenţă Sânge" pentru a putea parca uşor în zona "Twink" (în argou, tânăr gay), selecta imigranţii români, unii minori. "Este un caz exploziv, care ameninţă să afecteze Vaticanul", apreciază ziarul britanic.
Poggi susţine că face aceste declaraţii acum pentru a proteja “Sfânta Biserică şi comunitatea creştină”. În plus, potrivit acestuia, băieţii erau racolaţi pentru sex pentru că “erau muritori de foame şi disperaţi”, notează cotidianul Il Messaggero.

Are probe
Potrivit ibtimes.co.uk, Poggi a prezentat carabinierilor documente şi probe foto, fiind însoţit de doi reprezentanţi ai clerului de la Vatican, care i-au susţinut credibilitatea. Printre cei nouă prelaţi identificaţi de Poggi, doi sunt înalte feţe bisericeşti. Trei persoane se află oficial sub investigaţie.
Afirmaţiile au fost respinse de Vatican, notează ibtimes.co.uk. Cardinalul Agostino Vallini, şeful Vicariatului Catolic al Romei, a declarat că afirmaţiile sunt false şi sunt făcute din răzbunare şi resentimente personale.

“Lobby gay” la Vatican
Recent, Papa a şocat cu o declaraţie îngrijorătoare:”Reformarea Curiei romane (Guvernul Bisericii catolice), solicitată de 'aproape toţi cardinalii' care au participat la Vatican la reuniunile pregătitore în vederea desfăşurării ultimului Conclav, este 'un lucru dificil de realizat'”. “În cadrul Curiei există persoane cu adevărat sfinte, dar există şi un curent de corupţie. Se mai vorbeşte despre un lobby gay şi este adevărat, există şi acesta”, a mai admis Pontiful.
Papa Francisc a mai afirmat că a încredinţat realizarea reformării Curiei romane unei Comisii formate din opt cardinali, pe care a numit-o şi care se va reuni pentru prima dată, în mod oficial, la Roma, în luna octombrie.
http://jurnalul.ro/stiri/externe/min...an-646524.html

In primul rand, estimarea este exagerata.
O familie, sa zicem din 4 persoane, are nevoie (minim) de cca. 8l apa/zi.
56litri pe saptamana,
1000familii - 56 tone de apa/saptamana.
Daca atat folosesti tu la dus, trebuie sa fii tare mizerabil.

Si inca o observatie, sa transport apa de aici acolo, costa mai mult decat apa in sine.
Nu acelasi lucru se poate spune si despre bani.

Si cum au ajuns aceti tineri romani in Italia, mai ales ca multi erau si minori?! Unde erau parintii acelor tineri?

Acuma sincer, astia-s si Catolici si pe langa asta, cred ca e o pastila aruncata de cei ce sunt impotriva crestinismului, de ce nu s-ar fi dus la o prostituata preotii astia? Voia neaparat copii... sa fim seriosi, daca exista un caz la un milion de asa ceva si deja toti fac asta.

Parerea mea e ca toti suntem pe fiecare meserie ca o clasa de elevi, fiecare ati avut colegi mai buni si colegi mai rai, dar daca unul e labil psihic, asta nu inseamna ca toti sunt, ma enerveaza usurinta cu care generalizeaza presa.

Pe langa asta cu riscul de a-mi sari tot forumul in cap, subiectul nu-si avea rostul avand in vedere ca asta e un forum Crestin Ortodox sa zic asa, nu Crestin Catolic.

“Un prieten al lui Iisus”
 

Un avocat din Kenya, fost purtator de cuvant al magistraturii din aceasta tara, vrea sa dea in judecata Italia, Israelul, pe imparatul Tiberiu si pe Pilat din Pont pentru procesul “incorect” si condamnarea la moarte a lui Iisus Hristos, scrie le Monde.

Barbatul vrea ca “asasinii” lui Iisus sa fie gasiti vinovati si incearca sa duca acest caz la Curtea Internationala de Justitie de la Haga, relateaza Le Monde.

“Este datoria mea sa reabilitez demnitatea lui Iisus. Am mers la Curtea Internationala de Justitie de la Haga pentru a incerca sa restabilesc dreptatea in cazul lui Iisus din Nazaret ” a declarat Dola Indidis pe site-ul de stiri kenyan Citizen News.

Cu toate ca o initiativa de acest gen ar face pe multi sa rada, avocatul isi ia sarcina in serios. Vrea ca statul italian, Israelul, imparatul Tiberiu si Pontiu Pilat sa fie judecati la Haga. “ Procesul sau discriminant si rauvoitor si-a batut joc de drepturile sale ca om” a declarat barbatul care pentru a-si sustine cazul se foloseste de dovezi irefutabile in ochii sai- Bibila.

“Dovada ca Iisus a fost asasinat si ca acestia sunt vinovatii se gaseste in Biblie. Si nu putem sa discreditam Biblia“, marturiseste Dola.

Daca Pilat din Pont si imparatul Tiberiu sunt morti de peste 2000 de ani, avocatul crede ca statul pe care l-au reprezentat – Italia – trebuie considerat responsabil pentru actele lor.

Chiar daca Curtea Suprema de Justitie din Kenya a respins acest caz, avocatul nu dispera: “ Sunt sanse mari ca acest caz sa fie judecat cu succes si sper ca procesul sa aiba loc in timpul vietii mele.”

Curtea Internationala de Justitie a declarat printr-un purtator de cuvant ca nu are jurisdictie in acest caz si ca arbitreaza litigiile intre state. “Nici in teorie nu putem lua in considerare un asemenea caz” a declarat acesta, citat de Le Monde.

Pentru cei care-l considera nebun, Dola Indidis, autointitulat “un prieten al lui Iisus”, are un sfat: “Daca lupti pentru o cauza pe care o consideri dreapta, nu trebuie sa fii descurajat pe motiv ca nimeni nu intelege ce faci.”:13:

Mare e grădina Ta, Doamne!

Dieta călugărilor de pe muntele Athos. Rezultatele sunt uimitoare
 

Hrana pentru trup şi suflet este secretul! Călugarii ordocşi de pe muntele Athos se numără printre cele mai sănătoase comunităţi de pe pământ şi deţin secretul longevităţii şi al sănătăţii fizice şi mentale.
http://ad-emea.doubleclick.net/ad/N5...rd=1377278690?


http://media.realitatea.ro/multimedi...3_25715300.jpg FOTO: www.jurnalul.ro

Un studiu complex si intins pe parcursul a 10 ani vine sa ne uimeasca si sa ne demonstreze ca simplitatea este secretul de baza al longevitatii si al sanatatii indelungata, scrie garbo.ro.
Rezultatele acestui studiu? Sunt pur si simplu fascinante. Se pare ca una dintre cele mai sanatoase comunitati de pe pamant este cea a calugarilor de pe muntele Athos. Sanatatea mentala si fizica a calugarilor greci, riscul scazut al bolilor cardiovasculare, dar si longevitatea se datoreaza unui stil de viata echilibrat si unui stil alimentar modest si sanatos.

Sigur, veti spune, nu ne aflam nici pe muntele Athos si nici nu avem la dispozitie timpul, vointa, aerul sau alimentele pure cultivate pe muntele sfant. Vremurile sunt de asta natura incat este aproape imposibil sa urmam intocmai aceasta dieta si stil de viata indiferent de cat de sanatosi ne-am dori sa fim. Dorim insa ca acest articol sa ne inspire in alegerile pe care le facem zilnic in ceea ce priveste alimentatia si sa optam, pe cat posibil, catre alimentele care ne aduc cat mai aproape de natura si de Dumnezeu.

Din cei 1500 de calugari care locuiesc in 20 de manastiri antice si a caror stare de sanatate a fost studiata intre 1994 si 2007, niciunul dintre ei nu a dezvoltat cancer intestinal si numai 11 au fost afectati de cancer de prostata.
Cercetarile sunt cu atat mai uimitoare cu cat aflam ca media de varsta a calugarilor a caror sanatate a fost investigata era de 40-104 ani.muntele athos Studiile ne arata ca monahii nu au dezvoltat practic boli de inima, ca nu s-au confruntat cu stopuri cardiace si nici cu atacuri cerebrale. Uluitor este si faptul ca incidenta bolii Alzheimer in randul acestei comunitati a fost de 0, iar cancerul (plamani, intestine, vezica) a fost inregistrat in rate neobisnuit de scazute. Din 1500 de calugari, doar un procent mic au dezvoltat cancerul. Niciunul nu a dezvoltat cancer la plamani sau la intestine.

Desi sexul frecvent este necesar pentru a reduce riscul cancerului la prostata - una dintre cele mai frecvente si mai de temut boli care afecteaza barbatii adulti - in cazul calugarilor, rata cancerului la prostata a fost mai putin de un sfert din rata internationala. Va recomandam documentarul "Mt. Athos: A visit to the Holy Mountain" produs de Harry Radliffe and Michael Karzis, ce ne ofera o privire obiectiva asupra stilului de viata si alimentatie de pe muntele sfant.

Traditiile si obiceiurile stilului de viata din manastirile de pe muntele Athos, pe care insusi Printul de Wales le viziteaza cu regularitate, sunt neschimbate de 1000 de ani. Se pare ca monahii ortodocsi au gasit echilibrul perfect intre a fi vegan si a fi vegetarian, introducand in alimentatia lor grasimi si proteine de buna calitate. Acestia consuma mancare proaspata preparata din alimente proaspete si constand mai ales in legume, fructe, boabe de leguminoase si cereale in moderatie. Mediul in care traiesc acestia este lipsit de stres si de poluare, iar comunitatea este una bine sudata, in care calugarii se sprijina si se ajuta reciproc. Dieta traditionala din posturi abunda in vitamine, antioxidanti, nutrienti si acid folic, avand in acelasi timp un continut sarac in grasimi animale saturate.
Calugarii de pe muntele Athos nu mananca carne”, spune parintele Epifanios Miloptaminos in cartea “Cooking on Mount Athos” (momentan disponibila doar in Grecia). "Cuvantul unt nu este nicaieri mentionat in carte si nu adaugam faina pentru a ingrosa sosurile. Pur si simplu lasam ingredientele sa fiarba pana scad.”
Deoarece carnea este exclusa cu desavarsire din dieta calugarilor (consumata in cantitati mari este asociata cu un risc crescut de cancer intestinal), in weekend si de sarbatori se consuma in schimb peste sau fructe de mare. Dulciurile sunt consumate doar ocazional si sunt preparate in casa, cu ingrediente naturale cultivate chiar de calugari. Produsele lactate sunt consumate ocazional, in cantitati modeste. “Majoritatea dulciurilor sunt facute din zahar si altele din miere. Ne facem propriile bucati de halva de susan pentru perioadele de post si ne cultivam propriile legume si fructe”, a comentat calugarul Epifanios intr-un articol publicat pe greece.greekreporter.com.

-------------------------------------------------------------------------

German Sterligov, al doilea milionar oficial al Rusiei de după căderea URSS, candidat la preşedinţia Rusiei şi la primăria Moscovei, şi-a abandonat în 2005 averea pentru a trăi cu familia ca un ţăran într-o parte îndepărtată a Rusiei, fiind dovada că se poate găsi fericirea, relatează BBC.
S-a bucurat de o avere impresionantă, a trăit în vile somptuoase, a avut limuzine Masseratti, Ferrari, yachturi de zeci de milioane de dolari şi avioane private, dar a renunţat definitiv la acest stil de viaţă în urmă cu patru ani şi a ales să se mute cu familia sa într-o zona rurală a Rusiei, unde a ales să trăiască în mijlocul sălbăticiei.
"Majoritatea prietenilor mei au crezut ca mi-am pierdut minţile, dar după patru ani se dovedeşte ca am făcut alegerea corectă. Criza economică care i-a afectat pe majoritatea oligarhilor este departe de mine. Spre deosebire de ei, eu sunt liber aici. Nu sunt dependent de nimeni şi am suficiente resurse pentru a supravieţui".
La doar 24 de ani, German Sterligov a pus bazele propriei companii şi în scurt timp, profitând de vidul de legislatie din acea vreme, a reuşit să construiască un imperiu financiar, cu birouri în Londra şi New York, şi a devenit multi-milionar.
În timp ce Sterligov îşi făcea un nume în domeniul afacerilor, ameninţările începeau să se intensifice, iar el şi sotia sa trăiau în permanenţă cu frica de a nu fi răpiţi, brutalizaţi sau chiar omorâţi. “În primii doi ani de relaţie ne-am mutat de 23 de ori. El mă suna şi-mi spunea: «Împachetează, iar ne mutăm». În cercurile în care soţul meu activa aveau loc multe crime", îşi aminteşte Alyona, soţia miliardarului.
Tocmai din această cauză, nu este de mirare ca oligarhii ruşi angajează o armată de gardieni care să-i protejeze. Alyona, a cărei familie era apropiată cu fostul lider comunist Nikita Hrusciov, a urât dintotdeauna să aibă servitori. "Nu-mi doream străini în casa mea. Dar întotdeauna era o excepţie: bodyguarzii înarmaţi până-n dinţi. Dupa ce ne-am mutat în Moscova, după o perioadă petrecută în Mayfair- Londra, am realizat că aceştia erau indispensabili. Eram foarte bogaţi într-o ţară în care majoritatea oamenilor nu erau avuţi, iar oamenii de afaceri erau ţintele favorite ale răpitorilor. Era îngrozitor. Întotdeauna aveam cel puţin două gărzi de corp cu mine, dar odată numărul acestora a ajuns la 60 pentru a mă supraveghea atât pe mine, cât şi pe copiii mei", a continuat aceasta, în timp ce soţul său a dat afirmativ din cap. "Eram ca păsările într-o cuşcă aurie. Fiind foarte bogaţi, trăiam într-o sclavie, din care, din fericire, am scăpat", a completat German.
Pentru a scăpa de ameninţări, în era preşedinţiei lui Boris Elţîn, multe cupluri bogate declarau că s-au despărţit şi se afişau la petreceri cu alte persoane pentru a distrage atenţia de la familia adevărată.
Un factor important în decizia lor de a-şi schimba stilul de viaţă l-a constituit înfrângerea lui German în alegerile prezidenţiale din 2004, când învingător a ieşit actualul premier rus Vladimir Putin.
Au ales ca locaţie o zona împădurită, aflata la 100 de kilometri depărtare de Moscova, o zonă lipsită de luxul cu care s-au obişnuit, dar pe care nu îl regretă.
În perioada lui de prosperitate, German Sterligov a oferit locuri de muncă pentru 2.500 de persoane. În prezent, aceştia mai sunt doar în numar de doi, ambii muncitori, care îl învaţă pe Sterligov cum să facă lucruri precum construcţia de ziduri sau repararea de garduri.
După o viaţă trăită în cel mai luxos cartier din Moscova, Sterligov şi soţia sa şi-au schimbat perspectivele asupra vieţii şi au decis să-şi vândă proprietatea din cartierul Rublyovka, apartamentul cu vedere spre Statuia Libertăţii din New York, birourile de pe Wall Street şi din Londra, casa din Elveţia, castelul din Franţa şi apartamentul din Piaţa Roşie din Moscova pentru a se muta la ţară.
Sterligov şi-a vândut averea la licitaţie dupa ce s-a ales praful de ambiţiile sale politice, care începuseră cu o campanie pentru funcţia de guvernator al Siberiei şi au fost urmate de candidaturile pentru primăria Moscovei şi în final pentru preşedinţia Rusiei.
Şi-a construit o casă de lemn în pădurile dese de lângă Moscova şi trăieşte acolo muncind, el şi copiii săi. Programul de fiecare zi pentru copii constă în literatură, matematică, istorie şi geografie cu mama lor, apoi multă rugăciune, lucru la tâmplărie, citirea cărţilor.
Altfel spus, eliberat de boala materialismului şi de traiul îmbâcsit într-o mare capitală a lumii, Sterligov a găsit adevărata fericire, fericirea fără bani.
Pentru a se adapta noii vieţi, soţia acestuia, Alyona, a schimbat bijuteriile scumpe şi hainele de marcă cu fustele lungi şi basmaua, precum ţăranii din romanele lui Tolstoi. Soţii Sterligov şi cei patru copii au ales ca reşedinţă o casa umila, fără electricitate, aflată la 15 kilometri depărtare de orice altă locuinţă. Alyona a născut cel de-al cincilea copil al familiei în noua locuinţă, fiind asistată la naştere de soţul ei.
După ce s-au mutat, familia a aruncat toate pozele reprezentând vechiul stil de viaţă şi refuză să se uite la televizor sau să folosească Internetul.
"Nu are rost să pierdem timpul copiilor noştri utilizând aceste mecanisme de spălare de creier. Mai bine ne asezăm la masă şi vorbim despre cărti decât să ne uităm la mizeriile de la televizor...Ce sunt acum? Doar un ţăran oarecare. Un crescător de animale. Nu cred că Putin se mai teme acum de mine", a conchis fostul oligarh.
Părintii nu au dorit să-şi dea copiii la şcoală. Familia este foarte credincioasă, respectând toate obiceiurile religiei ortodoxe.
Sterligov şi familia sa nu-şi doresc să se întoarcă la viaţa de dinainte.

În numele Iuliei- pr. Constantin Sturzu
 

Apropo de datul cu părerea: toată lumea a comentat gestul Iuliei Ionescu - de bine sau de rău -, mai puţin adolescenta în cauză. Cu alte cuvinte, toţi au vorbit în numele Iuliei. De ce? Pentru că Iulia nu mai are nimic de spus, a spus totul prin gestul ei, mai grăitor decât o mie de cuvinte.




http://www.doxologia.ro/sites/defaul...escu-1_zdi.jpg



S-au întâmplat atât de multe în ultima perioadă, încât e foarte greu unui semnatar de rubrică săptămânală să aleagă doar un subiect spre a-l comenta. Să alegi a vorbi despre grozăvia din Belgia, ţară care este pe punctul de a adopta o lege care să permită eutanasierea copiilor bolnavi? Să-ţi îndrepţi privirile către o Ucraină ortodoxă sfâşiată de lupte de stradă, în care străzile capitalei au devenit practic un teatru de război? Sau să încerci să te apropii de un subiect atât de delicat - şi de nemilos exploatat mediatic - cum e cazul Iuliei Ionescu, adolescenta cu dor de mănăstire?
Mă voi opri mai mult asupra acestui din urmă fenomen (deja îl putem numi aşa), al "elevei olimpice ce a vrut să ajungă la mănăstire", nu înainte de a rezerva un pic de spaţiu şi celorlalte două mari subiecte de presă. Gândindu-mă la decizia parlamentarilor din Belgia (se mai aşteaptă doar semnătura regelui pentru ca legea eutanasierii copiilor bolnavi să intre în vigoare), e firesc să fiu îngrozit: e de neimaginat ideea că există oameni care văd o soluţie (!!) în a curma suferinţa unui copil omorându-l, în loc de a-i alina durerile (lucru pe care medicina de astăzi îl poate oferi) şi a-i mai dărui, astfel, clipe de viaţă de nepreţuit pentru el şi pentru familia lui. Un plus de oroare vine şi din faptul că, spre deosebire de Olanda, prima ţară care a legiferat "dreptul" copiilor de a fi ucişi, dar care a impus o vârstă minimă de 12 ani pentru "beneficiarul" (cum au titrat unii jurnalişti!) eutanasiei, Belgia nu pune o astfel de limită, ci doar solicită deţinerea "capacităţii de discernământ" din partea copilului respectiv. Cât discernământ poate avea un copil care poate nici nu înţelege noţiunea de moarte? Şi cine garantează că nu se vor face abuzuri (precum se întâmplă deja în cazul adulţilor eutanasiaţi), copiii fiind manipulaţi să spună "da" doar pentru ca părinţii să scape de grija lor? Dar cel mai mult mă îngrozeşte seninătatea cu care - cel puţin în presa românească - este tratat acest subiect. Doar ştiri în care se mai aminteşte, eventual, de faptul că legea este contestată de "unii medici pediatri şi de Biserică", dar nici o luare de poziţie mai fermă, nici o reacţie de amploare la diversele paliere ale societăţii civile. Ca să avem un termen de comparaţie, haideţi să ne amintim câtă emoţie şi vâlvă a produs ideea eutanasierii câinilor fără stăpân de pe străzi. Sigur, unii au strâns din umeri şi s-au scuzat rapid - "nu e treaba noastră, nu e în România". Dar mai crede cineva că mai există vreo lege de genul "dreptului" la eutanasie, care să fie aprobată în ţări precum Olanda şi Belgia şi care să nu ajungă, treptat, a fi impusă la nivel european? Hai să ne uităm doar la ceea ce se întâmplă în cazul legalizării "căsătoriilor" între persoane de acelaşi sex...
Cât despre ceea ce se întâmplă în Ucraina, aici avem un subiect mai degrabă de meditaţie - în primul rând pentru clasa politică - şi de rugăciune. Şi în România se cultivă intens, pe canalele TV, îndeosebi, un spirit al urii şi al intoleranţei. Adversarul politic devine ţintă şi duşman de neiertat, bombardat în cadrul unui război mediatic ce trece mult de graniţele decenţei şi ale bunului simţ. Societatea românească este împinsă de forţe din presă spre tot soiul de fracturi, părţile fiind alimentate cu ură, nu cu argumente raţionale. Asta deşi există instituţii democratic constituite şi persoane alese în fruntea comunităţii, validate de electorat. Faptul că nu se cultivă dialogul şi polemica decentă, fie ea şi aprigă, credeţi că nu va aduce cu sine şi o notă de plată? "Cine seamănă vânt, culege furtună", spune un înţelept proverb românesc. Iar noi, dacă nu vrem a ajunge - Doamne fereşte! - în situaţia de azi a Ucrainei, trebuie să încetăm imediat războiul mediatic şi să punem toţi umărul la edificarea unei culturi a dialogului. Mâine s-ar putea să fie prea târziu! Până atunci, ucrainenii, indiferent de baricadă, au nevoie de sprijinul nostru - umanitar sau de altă natură, şi, mai ales, de rugăciune. Duhul autentic de pace nu poate veni decât de la Dumnezeu.
<< continuare >>

În numele Iuliei- pr. Constantin Sturzu ( continuare )
 

Ce au în comun Belgia şi Ucraina, din perspectiva celor enunţate mai sus? Categoric un lucru: crima. Fie că poartă eticheta de "eutanasie" (un eufemism din categoria ce include şi sintagma "întrerupere de sarcină"), fie că se vorbeşte despre "situaţia (sic!) din Ucraina", în spatele acestor cuvinte sau expresii mai digerabile pentru consumatorul de presă se ascunde îngrozitoarea realitate a uciderii omului de către om. Ceva ce nici un ateu cu educaţie umanistă n-ar trebui să aprobe, darmite unul dintre cele mai religioase popoare din Europa, cum este cel român. Or, şi tăcerea, şi lipsa de reacţie tot un soi de aprobare sunt; una tacită, ce-i drept.
Poţi fi geniu, dar nu poţi fi sfânt?
E drept că poporului român - cel puţin celui consumator de presă - i s-a livrat, volens nolens, în această perioadă, un subiect ceva mai suculent şi mai de-al nostru: fuga la mănăstire a Iuliei Ionescu, eleva de 15 ani din Bucureşti, cea cu note de 10 pe linie. Prilej numai bun de reactivare a unor atitudini antireligioase, anticreştine sau anticlericale. S-a plecat de la premisa că dorinţa unui adolescent de a pleca la mănăstire nu poate fi decât una bolnavă. Că nu e normal ca un copil de vârsta Iuliei - şi cu multă ştiinţă de carte, pe deasupra - să vrea să se "închidă" pe tot restul vieţii într-un univers "cazon". Că sigur sunt de vină ora de religie, duhovnicul, literatura religioasă de pe net, mersul săptămânal la biserică şi altele din aceeaşi categorie! Iar ca teoria să fie susţinută şi "ştiinţific", s-a apelat la tot felul de specialişti, mai ales la psihologi.
Departe de mine gândul de a încuraja pe cineva să meargă la mănăstire înainte de a-şi încheia studiile şi de a atinge vârsta majoratului. Ca duhovnic, recomand, mai degrabă, unui tânăr să nu se pripească şi, dacă e posibil, chiar să obţină o diplomă de licenţă. De altfel, atunci când cineva se prezintă la poarta mănăstirii, cu intenţia de a îmbrăca haina monahală, tradiţia şi canoanele spun că trebuie testat o lungă perioadă de timp, punându-i-se la încercare dorinţa, spre a vedea dacă e suficient de puternică spre a învinge focul ispitelor. Dar faptul că un tânăr - chiar şi un adolescent de vârstă mai fragedă - doreşte să intre în mănăstire, nu e deloc ceva nemaivăzut. Avem, spre exemplu, cazul Sfântului Simeon din Muntele Minunat, cel care a intrat într-o obşte monahală la doar 7 ani. Da, copiii noştri pot dori să fie mai aproape de Dumnezeu, chiar şi mai înainte de vârsta majoratului. Ei pot fi genii precoce în matematică sau în artă, în sport sau în alte domenii, şi chiar sunt apreciaţi astfel de copii, iar părinţii lor lăudaţi că îi încurajează pe această direcţie (uneori cu preţul pierderii copilăriei). Dar când un copil sau un adolescent doreşte să meargă pe calea sfinţeniei, avem, brusc, de a face cu o alegere din sfera patologiei!
E drept că toată vâlva stârnită de plecarea Iuliei la mănăstire a fost şi un bun prilej de a reflecta asupra a ceea ce înseamnă viaţă dedicată lui Dumnezeu, asupra relaţiei ucenic-duhovnic etc. Găseşti pe net opinii de prin toate zările. Din Cluj, profesorul Radu Preda avertizează că "mai bine îl cauţi pe Dumnezeu decât pe negustorul de droguri!". Din Constanţa, Părintele Eugen Tănăsescu atrage atenţia asupra rolului distinct pe care-l au duhovnicul, respectiv psihologul sau psihiatrul, punctând foarte plastic: nu poate "psihiatria să pună diagnostic nebuniei frumoase pentru Hristos". Din Alba, Alexandra Svet, în articolul Fiica risipitoare?", devenit - cum se spune - viral pe internet, ne atrage atenţia că "Iulia a fost mereu acasă" şi că alături de Tatăl ceresc este şi locul nostru, al celor cărora ni se spune să stăm "cuminţi, docili, total spălaţi pe creier, cu inimi înnoroite de patimi şi cu suflete înrăite". În timp ce la Iaşi, Florin Antohi îl apără pe stareţul care a găzduit-o pe Iulia, întrucât a abordat-o "cu mai multă delicateţe decât un mascat sau individ în uniformă", o voce de dincolo de Prut, a Părintelui Savatie Baştovoi, dezumflă, în articolul "Scufiţa Roşie cu decor ortodox", toată isteria mediatică, ajungând la o concluzie care pune pe gânduri: "Felul în care a ajuns presa română să provoace isterii din nimic este un caz vrednic de tratatul de dezinformare a lui Vladimir Volkoff".
Din Scoția, Părintele Ioan Florin Florescu, plecând de la "fuga" elevei din București, rememorează o experiență personală: "Am fugit și eu din țara mea până în țara mea, așa cum a făcut, acum, și Iulia. De aceea, vinovat fiind, eu n-am cum s-o judec, nu știu pe ce demoni a vrut ea să se răzbune, dar dacă m-ar întreba pe mine, – un popă păcătos! –, i-aș spune că nu avem voie să fugim decât pentru a ne întoarce mereu. Dumnezeu ne caută acasă. Am fugit și m-am întors, numai că eu n-am avut ghinionul să fiu urmărit de o haită care să umple ziarele cu fotografiile și viața mea." Poate cel mai mult însă i-a enervat pe cei ce au văzut în "cazul" Iuliei Ionescu un nesperat prilej de a mai da o lovitură Bisericii, jurnalistul Marius Vasileanu, cel care face o neaşteptată mărturisire, anume că el însuşi - când avea, totuşi, câţiva ani mai mult decât are acum "eleva olimpică" -, a rămas la Mănăstirea Sihăstria pentru o vreme, cu gândul de a îmbrăţişa viaţa monahală. Şi, din postura celui ce a "consumat" o astfel de experienţă, îi pune la punct pe toţi "păreriştii" care "habar n-au despre viaţa spirituală, dar nici dovadă de bun-simţ nu prea dau".
Apropo de datul cu părerea: toată lumea a comentat gestul Iuliei Ionescu - de bine sau de rău -, mai puţin adolescenta în cauză. Cu alte cuvinte, toţi au vorbit în numele Iuliei. De ce? Pentru că Iulia nu mai are nimic de spus, a spus totul prin gestul ei, mai grăitor decât o mie de cuvinte. Cine are ochi de văzut, să vadă, cine are de înţeles, să înţeleagă!

Prea de tot . . . !
 

Un copil de 8 ani a fost INTEROGAT pentru că şi-a declarat solidaritatea cu atacatorii jihadişti din Paris






http://www.antena3.ro/thumbs/big2/20...sti-292999.jpg
Un copil de opt ani, din oraşul francez Nisa, a fost interogat de către poliţişti după ce micuţul şi-a exprimat "solidaritatea" cu jihadiştii care au atacat redacţia Charlie Hebdo.

Iniţial, autorităţile şcolare au devenit îngrijorate atunci când băiatul a refuzat să participe la momentul de reculegere în memoria victimelor atacurilor din Paris, organizate de unitatea de învăţământ.

"Tot timpul, copilul şi-a exprimat solidaritatea cu atacatorii", a spus Marcel Authier, şeful securităţii publice regional.

Aflat în clasa de curs, Ahmed, a fost întrebat dacă se identifică cu "Charlie".
El a răspuns că este de partea teroriştilor, fiind împotriva caricaturilor care îl înfăţişează pe profetul Mahomed, a spus avocatul acestuia, Sefen Guez, citat de BFMTV.

Când băiatul a fost întrebat ce este terorismul, copilul a ridicat din umeri şi a răspuns că nu ştie.

Şcoala primară al cărei elev este Ahmed a sesizat poliţia după acest incident. Directorul şcolii a fost cel care a luat această decizie.

"L-am chemat pe copil şi pe tatăl lui la secţie pentru a încerca să înţelegem cum un copil de opt ani poate avea o asemenea opinie radicală. În mod evident, băiatul habar nu are ce vorbeşte", a menţionat Authier.

Atât avocatul, cât şi un grup de protecţie a drepturilor omului, s-au opus la unison chemării copilului la secţia de poliţie.