Cristian, hai să facem un exercițiu de imaginație: avem un ortodox mirean practicant, trăitor într-un oraș mare, foarte hotărât și bine călăuzit să urmeze fără compromisuri calea desăvârșirii creștine.

Ce crezi că ar face o asemenea persoană într-o zi obișnuită, de la deșteptare și până la culcare?

De regulă duhovnicii oferă un program cuprinzător de viață duhovnicească, menit să îl țină pe credincios pe direcție, cu flacăra inimii aprinsă. Cel mai bun (pe care îl cunosc doar pe dinafară) are patru puncte esențiale:

1. Rugăciune
2. Să iubești Biserica
3. Citiri duhovnicești
4. Legătura cu lumea să fie divină, nu păgână.

Primul punct înseamnă să te așezi într-un dialog neîntrerupt cu Dumnezeu, de la prima clipă a dimineții până la ultimul moment al serii. Ziua debutează cu rugăciunile dimineții, este punctată de cele de la mesele principale, încheiată cu cele ale serii. Între acestea, Rugăciunea inimii rostită pe parcursul zilei, profitând de orice moment de răgaz și singurătate, în care mintea nu este obligată să se îndeletnicească cu altceva. Însă și un timp de 15 minute pe zi rezervat special adâncirii acestei rugăciuni. Ea poate să aducă în special conștiința prezenței permanente a lui Hristos, cum mărturisea episcopul Kalistos Ware. Este mai ușor de practicat de cei care au o muncă de rutină, în care mintea este mai liberă, însă pentru ceilalți ea poate însemna să muncească cu dedicare, să facă din rodul muncii lor o ofrandă pentru Dumnezeu și pentru semeni. Sunt multe activități care se pretează la o astfel de transfigurare; cele care nu aduc nimic bun (nebinecuvântate, prin urmare) consider că ar trebui evitate.

Să iubești Biserica s-ar traduce prin participarea la slujbele și rânduielile Bisericii (posturi, împărtășanie, spovedanie), cu toată inima și puterea de înțelegere. Fiecare duminică și praznic sunt un prilej de a trăi în timpul sacru, al lui Dumnezeu, de a ieși din contingent și a pătrunde în eternitate, în Împărăția lui Dumnezeu. Timpul Bisericii, aparent ciclic, este o scară în spirală care urcă spre Cer.

Citirea conferă conținut credinței, trăirilor care altfel ar rămâne neclare, tulburi, incerte, difuze. Întâi de toate, cuvântul lui Dumnezeu – având ca sâmbure Evanghelia, ca miez Noul Testament și coajă Vechiul. Fără acestea nu ai acces, practic, la înțelegerea slujbelor Bisericii, de ale căror cuvinte sunt îmbibate. Apoi scrieri duhovnicești, teologice sau sapiențiale – tot ce te poate ajuta să pricepi mai bine cum lucrează Dumnezeu în lume, în viața oamenilor, cum L-au cunoscut alții.

Legătura divină cu semenii înseamnă să vezi în fiecare om un chip al lui Hristos, un frate al tău, să nu treci indiferent pe lângă nimeni, să nu dorești să te folosești de cineva ori să-l stăpânești, să-l controlezi în vreun fel. Să nu-l judeci. Să ai cu oricine o legătură asemănătoare cu cea pe care Dumnezeu o are cu noi, iubindu-ne desăvârșit și oferindu-ne, în același timp, toată libertatea.

La un moment dat aram aproape să renunț la întrebarea anterioară, mă bucur că n-am făcut-o!

Dacă doi tineri îndrăgostiți care vor să se căsătorească și să trăiască întru Domnul, te-ar ruga să dai trei sfaturi negative, apoi alte trei sfaturi pozitive (adică ce să nu facă și ce să facă cu asupra măsură) ce le-ai spune?

Mi-a dat de gândit întrebarea asta, mai ales că nu mă știu prea priceput la sfaturi. Presupunând însă că cineva chiar ar dori să fac asta... o să încerc, cu speranța că Dumnezeu mă va lumina să spun ceva cu folos.

Mai întâi, cred că deja cei doi au deja un mare dar dacă iubirea lor este îmbrățișată încă de la început de cea pentru Dumnezeu. Dacă amândoi vor, cum spui, să trăiască întru Domnul, punctul de plecare este foarte bun.

1. Și atunci, aș spune că primul lucru de care să se ferească ar fi izolarea în iubirea lor, limitându-se în a se căuta doar unul pe celălalt; pentru că Sursa iubirii nu este în noi, iar o dragoste doar omenească se poate epuiza cu timpul.

2. Să nu se ferească de copii, văzând în fiecare un fruct al iubirii lor, o modalitate de a ieși din sine și de a înmulți iubirea, de la doi la trei, la patru, la cinci... ș.a.m.d.

3. Să nu se teamă; de greu, de suferință – care pot fi semne că te afli pe calea cea bună, pentru că fără Cruce în viața ta nu ai siguranța că credința îți este dreaptă.

Ce să facă:

1. Să nu lase să se stingă flacăra, lumina pe care o simt acum în inimile lor, rugându-L mereu pe Dumnezeu să le sporească dragostea față de El, față de ei înșiși, față de ceilalți.

2. Să aibă un duhovnic (nu neapărat același pentru amândoi) pe care să-l aleagă cu chibzuință, după ce constată că li e potrivește, că este cu adevărat preocupat de devenirea și creșterea lor. Să-l asculte și să-i ceară sfat ori de câte ori se află în cumpănă, fără a renunța, totuși, cu totul la propriile opinii, decizii, alegeri. Duhovnicul te ajută să înțelegi, să te luminezi, dar nu te va substitui.

3. Să dea sens vieții, fiecărei zile, lucrând cu dragoste, făcând din munca lor nu doar un mijoc de subzistență, ci un dar pentru semenii care vor beneficia de roadele ei.

Cum pot sluji lui Dumnezeu oamenii obișnuiți, în speță mirenii? Cum ar trebui aceștia să-și înmulțească talanții?

Îmi amintesc de un răspuns dat de Sf. Isaac Sirul la întrebarea asta, care a fost aproximativ următorul: Să facă milostenie după puterile lor, să păstreze căsătoria curată, să-și crească copiii în credință.

Cred că slujirea lui Dumnezeu începe cu a înțelege care este voia Lui – la modul general și personal. Știu că sunt dator să mă port cu semenii mei potrivit dragostei pe care Dumnezeu o are pentru fiecare dintre ei, cu bucurie, cu milă, cu iertare și îngăduință – după caz.

Mai specific, dacă ai familie, ea este preocuparea principală, locul în care poți să exersezi concret dragostea, jertfa, iertarea, dar și să devii un om mai bun, pentru că în ochii soției și copiilor îți vei putea vedea greșelile, slăbiciunile, neputințele, limitele. Și te vei simți dator să le depășești, să crești. Însă trebuie mereu să păstrezi ca reper al binelui Evanghelia, cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, pentru că altfel riști să te afunzi în lume căutând să le faci pe plac celor pe care-i iubești.

Prin Evanghelie și o viețuire activă în Biserică, te deschizi și către ceilalți - prieteni, vecini, colegi, oameni cu diverse nevoi; nu rămâi izolat în 'raiul' pe care poate ai avut șansa să-l poți construi în familie.

Ca să știi ce ai de făcut, ce așteaptă Dumnezeu de la tine, cred că trebuie să-ți pui întrebarea cu privire la împrejurările concrete de viață în care te afli: Ce pot oferi Lui Dumnezeu și oamenilor în locul în care mă aflu, cu priceperea/talentele pe care le am, singur ori în familie?

Pe lângă familie, sigur că și profesia ar trebui să constituie o oportunitate de lucrare a talanților. Mai întâi, ea ar trebui aleasă în acest sens, după talanții pe care ți i-ai descoperit în prealabil, care pot fi mai puțini sau mai mulți, însă toți pot fi activați într-o inimă care vibrează pentru Dumnezeu și pentru oameni. Și așa ajung la părerea că prima condiție pentru a-ți putea lucra talanții este să ai dragoste. Dar ce te faci dacă nu ai, ori este prea puțină (întotdeauna e prea puțină)? Cum dragostea nu stă în puterea noastră, fiind dar de Sus, nu ne rămâne decât să o cerem de la Dumnezeu, partea noastră fiind pregătirea receptaculului, curățirea vasului, a inimii, ca să o putem primi.

Pe de altă parte, dacă ești singur, cred că și durerea singurătății poate fi folosită ca un catalizator pentru o rugăciune mai intensă, pentru o mai mare fervoare în studierea celor sfinte ori pentru o dedicare totală unei cauze în care crezi, cum ar fi ajutorarea celor în nevoi, de preferat într-o formă organizată, pentru că singur nu poți face mare lucru. În general, cred că orice durere poate fi umplută cu sens și făcută roditoare, dacă o închini lui Dumnezeu.

P.S. Iertare pentru întârzierea răspunsului și totodată mulțumiri pentru întrebările tale, care mă silesc să mă întorc de fiecare dată mai în adâncul inimii, răscolindu-l adesea și nelăsându-l în amorțire.

Mulțumesc pentru timpul investit în răspunsuri și nu mă refer doar la scrierea lor ci, mai ales, la reflecția pe baza căreia acestea s-au cristalizat.

Cum prevenim și cum combatem deznădejdea/depresia existențială (căderea în ispita lipsei de sens a ființării). De ce până și credincioșii cei mai pasionați de Hristos ajung uneori să escaladeze culmile disperării?

Și noi mulțumim pentru mierea din răspunsurile tale.

Dacă punem și ceva lămâie, o să iasă o limonadă numa' bună.

Asta-i una dintre cele mai grele întrebări pe care mi le-ai adresat, iar răspunsul nu poate fi facil. De altfel, în general stau mai bine cu întrebările decât cu răspunsurile, cu atât mai mult cu cât cred că omul este o ființă interogativă, în timp ce la Dumnezeu poate fi aflat răspuns la toate. Prin urmare, ar trebui să vedem ce răspuns dă El interogațiilor, neliniștilor noastre.

La întrebarea pe care o lansezi acum, știm bine ce i-a răspuns Dumnezeu Sfântului Siluan Athonitul: "Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!" El era, precum spui, unul dintre oamenii cei mai pasionați de Hristos, însă traseul duhovnicesc nu i-a fost lin, ci o luptă permanentă, cu nevoințe, rugăciune – răsplătite cu mari bucurii duhovnicești, când Îl simțea pe Hristos foarte aproape, când Duhul Sfânt îi umplea inima dându-i o bucurie de nedescris; dar și cu sfâșietoare pierderi ale harului, perioade de deznădejde resimțite ca iad sufletesc.

Cred că acest cuvânt pe care i l-a dat Hristos într-un astfel de moment înseamnă: "Eu sunt cu tine chiar și când nu Mă simți, când deznădejdea iadului îți chinuie sufletul. Eu, care am cunoscut Iadul, chinurile lui, nu te las singur nici aici, deci nu deznădăjdui, chiar dacă te simți părăsit și pustiu!"

Cred, deci, că aici ar putea fi găsit un răspuns: Cunoașterea și părtășia cu Hristos în această viață nu este numai în har, ci și în cele mai insuportabile dureri - și sufletești, dar și trupești - în crucea fiecăruia dintre noi și chiar în moarte. El le-a asumat pe toate și este prezent în toate. Trecem prin ele, dar nu singuri. Din toate ne va scoate, întinzându-ne și nouă mâna, la fel de repede cum i-a întins-o lui Petru ca să-l scoată din apa îndoielii.

Cred că această depresie existențială este și o expresie a singurătății, simțim că ea mușcă din noi atunci când suntem în afara unei relații iubitoare, de orice fel ar fi ea. Cei care se avântă pe cele mai înalte culmi ale credinței, dorind să urce cât mai rapid spre Hristos, au parte și de cele mai grele furtuni, prăbușiri în gol, lovituri. Ei se avântă în viață singuri, renunțând la toate și toți, cu speranța că iubirea de Hristos le va hrăni permanent sufletul. Dar, cum am văzut la Sf. Siluan, omul nu poate rămâne permanent în har.

Însă cei care nu sunt meniți dedicării totale lui Hristos în singurătate, cred că se pot izbăvi de această durere insuportabilă a deznădejdii dacă-și deschid inima către nevoile și durerile altora, pentru că știm că și acolo poate fi găsit Hristos. Să te faci părtaș suferinței altuia, ajutându-l să-și ducă crucea, este o bună modalitate de a uita de a ta proprie. Ba chiar de vindecare și de câștigare a seninătății și bucuriei.

Cum deslușim voia lui Dumnezeu în crizele de discernământ care se apar în momentele importante ale vieții?

Cred că vocea lui Dumnezeu poate fi auzită din afara sau/ și din lăuntrul nostru, din locul de cea mai mare adâncime care ar fi sinea omului. Dar întâi de toate trebuie să vrem cu toată ființa să-L auzim, pentru că Dumnezeu este de o mare discreție, nu se bagă în viața omului cu de-a sila, nu vine în casa noastră neinvitat.

Nu-i ușor să-I deslușești glasul, să-I cunoști voia dacă ești prins cu mintea în lumea atât de abundentă în stimuli de tot felul, care țin conștiința la un nivel superficial, fragmentată în puzderie de senzații ori gânduri efemere.

Pornind de la exterior spre interior, aș spune că trebuie să cunoaștem voia lui Dumnezeu din cuvintele Sale, din Evanghelie întâi de toate - în care, cum spunea un părinte duhovnicesc, există câte o pildă/întâmplare similară cu orice situație în care ne aflăm la un moment dat. Și care ni se adresează personal, ne dă un răspuns. Apoi celelalte scrieri ale Noului Testament în special, dar și alte cuvinte inspirate cum ar fi cărțile sapiențiale ale Vechiului Testament, iar apoi ale Sfinților Părinți și autori creștini până în zilele noastre.

Spre exemplu, dacă de la Sf. Ap. Pavel îmi vine în minte sfatul de a nu face o alegere atunci când ești îndoit, nesigur; de la Steinhardt îmi amintesc ideea că ești dator să rabzi și să ierți răul care ți se face personal, dar și să nu permiți ca unui semen de-al tău să i se facă un rău.

Deci mai întâi o bună cunoaștere a cuvântului lui Dumnezeu adresat nouă și o meditare profundă la el pentru a cunoaște voia Lui și pentru a acorda propria viață cu ea.

Apoi e nevoie de o conștiință cât mai limpede, care cred că vine dintr-o bună așezare lăuntrică, dintr-un dialog permanent cu Dumnezeu, în urma căruia vine pocăința, împăcarea cu sine, iertarea tuturor, liniștea.

Simplu spus: post și rugăciune, prin post înțelegând limitarea senzațiilor de tot felul, nu doar gustative, ci și ale celorlalte simțuri, pentru a muta atenția de la exterior către interior.

Și, în măsura în care aduce o oarecare suferință, el mai înseamnă și cruce, care are darul de a trezi pocăința, de a răscoli adâncul și de a lumina conștiința; cu condiția de a fi însoțit de rugăciune permanentă.

Iarăși, după cum știm cu toții, de mare ajutor poate fi și un sfat, cerut de la duhovnic ori de la alt om înțelept, care ne poate oferi perspective nebănuite de noi cu privire la semnificația unei situații de viață în care ne aflăm și pe care o privim subiectiv, prin prisma simțămintelor, a dorințelor personale, a unei înțelegeri care nu poate fi decât limitată.

Cristian, ce ar trebui să înțelegem prin expresia "liturghia de după Liturghie"? Să fie doar retorică teologică sau e ceva ce se poate experia la modul cât se poate de practic?

Probabil înțelesul expresiei este polivalent, dar ideea esențială cred că este continuitatea. Duminica marchează începutul săptămânii cu o perpetuă închinare a vieții proprii lui Dumnezeu și, dacă participăm cu luare-aminte, dacă ne lăsăm inimile pătrunse de cuvintele Liturghiei, înțelegem că a fi cu Dumnezeu doar două ore pe săptămână nu înseamnă a fi cu adevărat credincios.

Către finalul Liturghiei ne rugăm ca "pe noi înșine, și unii pe alții, și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!"
Sunt încredințat că unii dintre noi iau în serios această asumare de care ne amintim săptămânal, făcând tot posibilul să-și pună viețile în acord cu voia lui Dumnezeu, așa cum o cunoaștem din Evanghelii, din alte scrieri sfinte, din rugăciune personală uneori, din sfatul duhovnicului și al altor creștini mai înțelepți ca noi.

Nu știu dacă este posibilă o continuitate neîntreruptă – Pleșu spunea că omul nu este capabil de iubire neîntreruptă, motiv pentru care doar cei care se dedică iubirii Lui Dumnezeu pot experia continuitatea, și aceasta din partea Lui, nu a omului; dar se poate înainta către ea cu siguranță, iar cel mai mare ajutor în acest sens cred că este rugăciunea inimii, care știm că ajunge să fie chiar neîntreruptă la mulți dintre cei consecvenți. Mitropolitul Kalistos Ware spunea că obișnuința cu această rugăciune i-a adus o conștiință a permanentei prezențe a lui Hristos. Cred că niciun credincios nu poate dori mai mult de atât. Odată ajuns la acea conștiință – și chiar simțire a prezenței divine, în iubire – viața ta nu poate fi decât total dăruită lui Hristos.

Tot în sensul ăsta, al continuării Liturghiei în propria viață, un program de lecturi și rugăciuni zilnice, cu mătănii și ce ne mai recomandă duhonvincul, ca și participarea mai deasă la celelalte slujbe ale Bisericii sunt, cu siguranță, un bun exercițiu pentru sănătatea inimii duhovnicești.

În felul ăsta cred că dobândim o mai mare deschidere și față de semenii noștri, apropiați ori oameni cu diverse dureri, nevoi, neputințe – nu vom putea trece indiferenți pe lângă ei nepăsători –, iar dacă ne vom implica în viețile lor atunci când e nevoie, vom simți și mai mult, prin aceste împrejurări concrete de viață, că starea propriei noastre inimi se schimbă în bine. A noastră, dar și a lor.

Revenind, consider nu doar că "liturghia după Liturghie" este posibilă, dar că fără această continuare în viața proprie, nu suntem cu adevărat creștini, ci doar ne amăgim că suntem, motiv pentru care pe drept ne acuză de ipocrizie cei care văd că ne mulțumim doar să ne prezentăm duminica la biserică.

Cristian, te rog să ne faci portretul văzut și nevăzut al celui mai bun prieten al tău, răspunzând apoi la întrebarea: ce este prietenia și pe ce valori se întemeiază ea?

Poate că portretul nevăzut aș putea încerca să-l schițez, pentru că un prieten bun n-am mai avut de foarte multă vreme. Cred că prietenia înseamnă a privi împreună în aceeași direcție; sau a merge împreună pe cale. Am avut prieteni în tinerețe, iar asta însemna mai ales împărtășire prin discuții pseudo-filozofice, muzică ori drumeții. Cred că celălalt era, pentru fiecare dintre noi, un prilej de a-și forma propriile idei, opinii, de a deveni conștient de lumea către care deschidea ochii; și inima. Deschis fiind către celălalt și el către tine, era o bucurie reciprocă de a ne descoperi și a ne îmbogăți, de a ne hrăni gândul nu doar cu ceea ce putea produce propria minte, ci și cu a celuilalt, împreună cu simțirea și chiar durerile lui. Prietenul nu este neapărat cineva asemenea ție. Poate avea idei și credințe diferite, dar esențial este acel ceva pentru care îl iubești și pentru care nu te poți supăra pe el niciodată. Sau îl ierți de fiecare dată când îți greșește.

Interviu rar cu părintele Constantin Galeriu:

https://www.activenews.ro/stiri/Pari...olectie-193968

Mulțumesc Iorest, că ne-ai încălzit inima cu această înregistrare din care străbate acea dragoste vibrantă pe care o avea Părintele pentru Hristos, și într-un moment atât de potrivit ca cel în care ne aflăm. Înțeleg, o dată mai mult că tocmai această dragoste dădea atâta putere cuvântului său, reușind să-i molipsească într-o anumită măsură și pe ascultători.