Poti sa reflectezi la urmatorul lucru: De ce la intalnirea efectiva cu Hristos ,preotul spune la chemarea la Impartasanie:

Cu frica de Dumnezeu ,cu credinta si cu dragoste sa va apropiati....

Vezi cum se impletesc aceste trei ?!

Cine iubeşte pe Dumnezeu cu adevărat, pe Cale, se teme de El ca să nu păcătuiască pentru că asta este Înţelepciunea sfântă dăruită de sus încă de la întemeierea lumii. Cine nu iubeşte pe Hristos şi Cuvântul lui Dumnezeu să fie an-a-tema... şi să nu se creadă el pe sine ca locuind întru ciclul anual de graţie dăruit de Dumnezeu creştinilor care-şi fac întotdeauna temele prin Iisus Domnul şi răspund prezent... la greu, atunci când vine furtuna necredinţei care vrea să-ţi zboare crucea de pe umeri, nu crucea vieţii tale ţi-o fură ci crucea ÎNVĂŢĂTURII şi răbdării. Întâi trebe lepădare de sine, de satana, de păcate, de gLume, apoi cruce şi abea apoi mărturisire... cu toată viaţa ta şi a omului şi nu doar cu zidurile şi instituţiile făţărniciei unde este trecut cu viclenie numele Domnului ca să se păcălească toţi fraierii că aia e biserica şi sigur e în cămări Mesia sau musai în pustie.

Desi nu era tema topicului ,am sa postez ceva si mai relevant,de la Cleopa :

Sfantul Isaac Sirul : Frica lui Dumnezeu este temelia tuturor faptelor bune. El spune ca intelepciunea are doua capete : primul capat este frica lui Dumnezeu si al doilea capat este dragostea de Dumnezeu. Dar pentru ce asa ? Pentru ca toata fapta buna se incepe de la frica lui Dumnezeu si se termina in dragostea de Dumnezeu, care este legatura desavarsirii si treapta cea mai de sus a tuturor faptelor bune, caci mai mare decat toate este dragostea. Dar, ca sa ajunga cineva la dragostea de Dumnezeu, negresit trebuie sa aiba mai intai frica lui Dumnezeu. Ca de aici porneste toata fapta buna : din a se teme omul de Domnul.
Auzi ce zice Duhul Sfant ? Fericit este omul care se teme de Domnul, ca intru poruncile Lui va voi foarte. Ai auzit ? Cine se teme de Dumnezeu, voi este foarte mult sa faca poruncile lui Dumnezeu, adica fapteel bune; dupa cum si cela ce nu se teme, isi da frau liber la toata rautatea si la tot pacatul.
Cine are frica lui Dumnezeu, este ceel mai intelept om de pe fata pamantului. Pentru ca spune Sfantul Grigore de Nissa, marele filosof si fratele marelui Vasile, asa : " Am vazut pe multi oameni care s-au silit sa invete toata stiinta cea din afara, iar in cele teologhicesti, adica in stiinta despre Dumnezeu, nu putin au sporit. Dar fiindca le-a lipsit lor adevarata intelepciune, care este frica lui Dumnezeu, departe s-au facut de Dumnezeu si in mocirla tuturor relelor au ajuns ".

heaven, cred că putem privi frica şi din perspectiva de a nu supăra pe cineva care te iubeşte şi pe care îl iubeşti. Sunt de acord însă că această frică nu trebuie să ne inhibe, ci să ne determine să ne purtăm, să trăim cu grijă, cu atenţie, încercând să deosebim binele de rău şamd.

Iar sintagma acestui topic, am mai spus-o, se potriveşte într-un anumit context. Căci ispitele, supărările, greutăţile, tristeţea apar în viaţa noastră vrând-nevrând. Atunci nu trebuie să ne pierdem nădejdea, chiar dacă mintea noastră este "în iad".

Iar dacă Dumnezeu ne dă bucurii, nu văd cum le-am putea refuza. Ştiu însă că bucuriile în această viaţă sunt vremelnice, trecătoare, şi atunci, în bucurie, putem aveam conştiinţa că de a-i mulţumi lui Dumnezeu şi pentru bune, şi pentru cele mai puţin bune care au fost şi care vor urma.

Mai cred că frica are şi efect educativ. Din experienţă pot spune că omul, simţindu-se iubit, fiind tratat cu bunătate, poate să ajungă să creadă că toate i se cuvin şi să "sară cumva calul", sau să "întindă coarda"... înţelegeţi ce vreau să spun. Căci nu suntem suficient de maturi şi responsabili. De fapt vorbesc despre mine. Atunci Dumnezeu ne mai dă câte o palmă, ca să ne aducă pe drumul cel bun, din marea Sa iubire. Palma asta ne învaţă şi frica de El. Poate de aceea frica este pusă înaintea iubirii. Căci cine nu a simţit şi pedeapsa lui Dumnezeu, are o imagine trunchiată a Lui. Oricum nu ajungem noi, sau eu, la o cunoaştere completă a lui Dumnezeu. Dar faptul că e şi drept, nu numai bun, nu trebuie uitat.

Încerc să-mi explic de ce şi frica de Dumnezeu e bună.

LA iad...
 

Însă nu este zis şi scris 'în iad' ci ''la iad, adică la seiful din bancă unde ţi-ai dat credinţa din inima ta căci acolo unde îţi este comoara acolo îţi va fi şi inima ta.

Cine e iadul şi cine or fi porţile iadului?.. de trebuie să-ţi ţi mintea în ei... însă fără să deznădăjduieşti!
Mincinoşii păcălici cuibăriţi în eul din tine, acolo unde este frică smintită de Dumnezeu, acolo unde este sofismul superstiţios lipit şi unit cu frica cea bună.

Părintele Cleopa a fost mare pentru multe lucruri, dar dintre toate calităţiile lui excepţionale aş deosebi formidabilul său dar de a adecva materialul omiletic la nevoile şi capacitatea de înţelegere ale celor, nu puţini, care îl căutau pentru sfat şi cuvânt de încurajare/îndreptare. Dat fiind faptul că cei mai mulţi pelerini ai Sihăstriei căutau izbăviri din necazuri concrete, uneori aproape insolubile, părintele avea grijă ca aceştia, în caz că primeau răspuns bun (a se înţelege convenabil) la solicitările lor, să rămână şi după aceea pe orbita credinţei. Cleopa cunoştea foarte bine omul cu care are de-a face şi era conştient că mulţi dintre pelerini nu vor depăşi niciodată registrul sacral al creştinismului, clasificat de către Sfântul Isaac Sirul la nivelul somatic şi psihic. Că tot am pomenit de marele siriac, trebuie menţionat aici că sfinţia sa a arătat foarte limpede că frica, deşi este indiscutabil începutul înţelepciunii (Pilde 1:7), aparţine încă trupului, este o reacţie instinctivă la o ameninţare exterioară chiar şi în varianta fricii de iad, respectiv de osânda veşnică. Tot Isaac arată mai departe că urmarea acestei stări de frică nu este încă duhovnicească ci psihică, înţeleasă în limbajul actual ca un fel de convertire din interes vizând "îmblânzirea Stăpânului". Funcţionarea evlaviei în registrul sacral continuă cu dragostea din interes pentru Dumnezeu , cu nimic mai mizerabilă şi mai falsă în straturile profunde decât omoloagele sale lumeşti, fiindcă urmăreşte mântuirea egoistă, salvarea individuală de ameninţarea cu iadul şi suferinţa veşnică. Deci Sfântul Isaac Sirul nu dă apă la moară pietiştilor şi habotnicilor blocaţi în stadiul somatic şi psihic , dar le înţelege neputinţa fără a le gira confuzia şi pretenţiile de mari înduhovniciţi.
Una dintre cele mai frumoase ilustrări ale diferenţei dintre sacral şi duhovnicesc o găsim în teofania de pe muntele Horeb:

A zis Domnul: "Ieşi şi stai pe munte înaintea feţei Domnului! Că iată Domnul va trece; şi înaintea Lui va fi vijelie năprasnică ce va despica munţii şi va sfărâma stâncile, dar Domnul nu va fi în vijelie. După vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în cutremur; După cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vânt lin şi acolo va fi Domnul".(III Regi 19:11,12)

Iată şi câteva texte din sfântul Isaac Sirul:

"Cel trupesc se teme de moarte ca animalele de tăiere. Cel raţional (psihic) se teme de judecata lui Dumnezeu. Dar cel care e fiu se teme nu de nuia, ci de frumuseţea iubirii lui Dumnezeu" (Partea I, cuvântul 62)

"Teme-te din dragoste de El, iar nu pentru numele de aspru ce i s-a dat. Iubeşte-L nu pentru cele pe care ni le va da, ci pentru cele pe care ni le-a dat" (Partea I, cuvântul 50)

"Căinţa este plânsul omului ascuns vărsat în inimă când înţelege iubirea Tatălui, iar nu pentru că-i e teamă de osândă" (Partea a III-a cuvântul 6)

Frumoasă şi oportună clarificare! Mulţumesc!

Nu e si concluzia mea,nu putem trece peste etapa fricii de Dumnezeu,pentru ca citim nu stiu ce ,undeva. Cine se teme de Domnul e intelept . Mai e nevoie de adaugat altceva.

As putea trage concluzia ca cine se teme de Domnul e intelept,cine nu e superintelept...depaseste granitele simplei intelepciuni....

Nu am concluzionat că se poate trece de etapa fricii, ci că această etapă este una de început. Adevărata iubire de Dumnezeu este cea care a depăşit frica aceasta de început.

Nu am înţeles ultima ta frază.

Pai daca e doar etapa de inceput,atunci care e problema? Noi suntem in etapa de inceput,si foarte putini o vor depasi ......Ar trebui sa ne intereseze etapa de inceput ,nu cea de final...

Te poate ajuta in intelegere si acest articol:
Formula "Tine mintea in iad si nu deznadajdui" in lumina traditiei patristice
http://www.crestinortodox.ro/sfaturi...dui-68503.html

Poate că şi etapa de început are mai multe... etape... Mai în glumă, mai în serios...

Si care ar fi acele etape,mai in gluma mai in serios,ca eu nu le stiu?

Mulţumesc pentru link, Ekaterina!
Îmi pare un studiu dens, pe măsura temei. Tipic pentru Larchet. Aparent arid, pentru că oferă de fapt câteva indicatoare spre miezul unor lecturi mai bogate, precum şi către experienţa trăitorului creştin.
Mă frământă, însă, o întrebare: ce are Dumnezeu, ce oferă, de este atât de uşor refuzat? Ce compensaţie aduce mândria, de este perpetuu cultivată şi atât de masiv practicată, inclusiv de oameni ca Siluan?
Reformulez: de ce, mai degrabă, noi oamenii refuzăm oferta Domnului, zi de zi păcătuind şi acceptăm oferta pulberii şi a deşertăciunii? De ce mai degrabă nu acceptăm, în loc să tot respingem?

De ce este luciditatea (faţă de condiţia omului) atât de insuportabilă deseori?
De ce mai degrabă omul nu se bucură că se întâlneşte, în sfârşit, cu sine însuşi şi aleargă la ochelari care oferă viziuni confortabile? De ce se ţine la învrăjire (şi învrăjbire), când s-a prins de multă vreme că e mai de folos lui să se ţină la dezvrăjire (şi dezvrăjbire)?

Oare refuzul "ofertei" lui Dumnezeu se datorează necunoaşterii ei, pur şi simplu?
Nu este, totuşi, cunoaşterea prin experienţă singura garanţie a ţinerii la pocăinţă şi implicit a credinţei mântuitoare?
Cunoaşterea ca rezultat? Sau mai degrabă ca proces al apropierii simţite de experienţa lucrării Harului...
În acest ultim caz, a cunoaşte (pe Dumnezeu, pentru a accepta definitiv "oferta" Lui şi a semna "contractul") înseamnă pur şi simplu a călători. Tot mai împuţinat, mai fără "bagaje". A călători neîncetat, printr-un deşert plin de fete Morgana care face parte din viaţă, fete Morgana numite ca atare: deşertăciuni, toate cele trecătoare în praznicul vieţii...

Poate acesta e motivul refuzării lucrării lucidităţii: renunţarea la bagajele considerate indispensabile pe pământ. Pe pământul din om.
"Noi vrem pământ!" sună, acum, macabru. Şi cu cât se înghesuie mai mult investitorii în cernoziomul meu lăuntric, cu atât parcă îmi doresc să cer o tarla, cât de mică, de Cer...

"Lasă toate ale tale şi urmează Mie!" AMIN+

Nu mă refer la nişte etape bine definite, universal valabile. Şi nici nu aş vrea să îmi etalez aici mândria. Dar fiecare dintre noi evoluăm. Nu ştim cât de departe vom ajunge pe scara virtuţilor, dar cel puţin ne străduim, fiecare cum vrea şi cum poate, şi bineînţeles cu ajutorul lui Dumnezeu.
Am vrut să zic că, deşi nu sunt la o etapă avansată, nu mai sunt nici la primul pas. Ca exemplu, acum mulţi ani, nu aveam nici cea mai mică idee că mândria este un păcat, că într-adevăr ne pricinuieşte multe rele şamd. Am fost crescută în spiritul mândriei pentru anumite calităţi, realizări etc. Din acest punct de vedere, nu mă mai consider în prima etapă - sau în prima sub-etapă........

Cred că am scris prea mult pe acest topic. Şi deja mi-am scris opinia.

Cred că frica de Dumnezeu nu trebuie să ne facă să uităm de iubirea pentru El. Am văzut cam două curente printre răspunsurile de pe acest topic. Unii pledează pentru cât de bună e frica de Dumnezeu, alţii preferă iubirea.

Cel mai edificator răspuns mi s-a părut cel al lui Mihailc.

Rapsunsul la care te referi eu nu l-am inteles.Probabil sunt la etapele alea de inceput,in care frica de Dumnezeu primeaza.
Începutul vietii celei adevarate, din om, este frica de Dumnezeu“ (Cuvintele ascetice ale Sf. Isaac Sirul, Cuv. 1, pag. 3)
„Fii întelept, si-ti pune temelie a calatoriei tale teama de Dumnezeu si fara ocoluri în cale, peste putine zile vei fi la usile Împaratiei“

Eu nu am ajuns inca la Usile Imparatiei...

...LA iad...
 

Adică la minciuna cu fata arătata!.. Dar să nu te laşi pe mâna copiluseruului, fiindcă e mic şi lacom, cretin, credul şi foarte pofticios şi uşor de păcălit de satana cu scenariile viclene mamoniac deşertice şi porno... fiindcă-i place, lui îi place orice-i arăţi căci nu vede, nu i s-au deschis încă ochii credinţei şi nu ştie dedesubturile ascunse ci el e curios de altceva, de ce-i place dracoolhului.

Nu deznădăjdui când ţi-e dor şi vrei iar să spurci ci spune-ţi un NU hotărât păcatului pentru slava Domnului în taina ta căci sigur nu s-a dat şi nu se dă liber niciodată la visochiul scenarist viclean şi la poze spurcate spre a fi imitate, căci acolo e vorba de bani din trădare, înşelare, şi sinucidere prin spurcare din oroare.

Copie-lust-eres = copiluser (mândrul malahell şi cu 'fata' spurcata cu ochii) , u vine de la necredinţă şi nestatornicie şi mândrie îndoielnică, lust este lăcomie în engleză şi er de la workeres gLumesc.

Atenţie mare când citezi din Isaac, că dacă o faci aşa, după ureche, o iei în mod sigur pe un drum înfundat. Ai idee la ce se referă sfântul când vorbeşte despre "Împărăţie"? Aş putea paria că cei mai mulţi înţeleg că ar fi raiul post-mortem, beatitudinea compensatorie pentru o viaţă terestră ratată. Nimic mai fals... "Împărăţia" pentru Isaac (şi nu numai) este comuniunea fiilor lui Dumnezeu după har cu Sfânta Treime şi întreolaltă, care începe încă din această viaţă şi cunoaşte alte forme de plenitudine dincolo de moartea fizică. Încercaţi să rezistaţi ispitei de a-l prezenta pe Sfântul Isaac ca pe un făcător de platitudini pietiste pseudoduhovniceşti, citând lăutăreşte din firmituri decontextualizate pescuite de pe internet. Fără să fie nepărat un sistematic, în sensul actual al acestui termen, Isaac este un autor complet şi destul de explicit dacă ai răbdare să-l cercetezi pe îndelete, fără grabă şi, cel mai important, fără dorinţa de a-l folosi pe post de portavoce pentru ideologia preferată. Însuşi Sfântul Grigorie Palama, într-una din epistolele dogmatice, îi scria unui prieten că n-ar fi avut nimic de adăugat la Isaac dacă nu intervenea disputa cu umaniştii aceia care se credeau mai deştepţi decât un mileniu de creştinism trăit şi mărturisit la modul plenar.
Probabil cineva competent va trebui să-şi asume truda de a scrie o carte în care să lămurească terminologia patristică şi filocalică, întrucât există o tendinţă vădită, mai ales printre propovăduitorii ideologiei ortodoxiste, de a aplica retroproiectiv înţelesuri contemporane, grav avariate semantic ale unor cuvinte din lexicul bisericesc sau parabisericesc, unor autori din vechime care foloseau cuvintele respective cu o precizie desăvârşită.

Din pacate Mihailc,nu inteleg nimic din ceea ce spui,cred ca sunt eu ignorant....

Incearca sa va spuna trei lucruri:daca dati citate fara a lua in considerare contextul lor le puteti schimba semnificatia doar de dragul de a va proba teoria,Imparatia nu este doar ceva viitor ci incepe din aceasta viata(conform sfantului citat)si nu in ultimul rand daca proiectati in trecut intelegerea dvs din prezent,fara a lua in calcul sensul celor spuse de sfant in contextul si sensul lor de atunci veti obtine o imagine care nu prea are nimic in comun cu realitatea teologica si istorica.Adica va invita la o analiza in context,de substanta,aprofundata,temeinica si cuprinzatoare pt a sesiza exact ceea ce trebuie.O analiza,sau un concept,construit pe citate raspandite in afara contextului va va duce pe un drum infundat.Cred ca este un indemn la dragoste pt sfant ce s-ar concretiza in studierea lui cu pasiune,intr-o viziune de ansamblu,ce nu se poate sesiza decat intr-un anumit fel de abordare,diferita de cea a dvs.Sa fiti sigur ca nu v-a socotit ignorat,doar ca-l iubeste mult pe sfant si vrea sa fie perceput in adevarata lui lumina si invatatura.

Miram-aş să aibă cineva drumuri desfundate afară de Dumnezeu care a dat proorocilor şi profeţilor ca să scrie Cuvântul Său care duce la Viaţă.

Voi v-aţi făcut stăpâni pe indicatoare şi pe intersecţii şi pe drumuri?

Cine vrea să ajungă la drumul cel desfundat ''să-şi vândă haina şi să-şi cumpere cuţit'' cu care să-şi taie cale printre buruieni... hainele alea moi să le vândă, căci cei ce poartă hainele astea moi şi de lux iată că şed în casele împăraţilor pământului... parcă aşa ne sfătuiau sfinţii.

Aici însă e vorba de a ţine mintea LA iad şi a nu deznădăjdui care se poate traduce:

Ţine mintea la minciuna cu fata spălata şi nu deznădăjdui ca să nu cumva să mânci din păcat, să nu mânci din păcatele care-ţi hrănesc 'puterea' să intri în ispită acolo unde o să-ţi placă s-o spurci cu ochii şi să nu cumva să-ţi fie apoi şi frică de răspundere ci de Dumnezeu ca să te smereşti!

Însă creştinul şi preotul şi arhiereul de azi aşa se smereşte el ca să fie el mare şi nu ca să fie Dumnezeu, deci halal ce mai smerenie făţarnică şi deşertificatoareoare!

Vivi..viziunea ta eseniano-apocaliptica ma depaseste cu viteza unui TGV de ultima generatie.Probabil ca ai dreptate in ce spui in felul tau inimitabil/inconfundabil si undeva,candva,in alta dimensiune,voi percepe sensul corect.Numai bine ,,batrane" :)

În răspunsurile mele anterioare pe acest topic am scris despre nişte etape. În urma predicii pe care am ascultat-o azi, mi-a atras atenţia ideea că Dumnezeu nu se uită la nivelul omului, aceasta este o noţiune dragă nouă, oamenilor, în mod asemănător cu etapele de care eu însămi vă vorbeam. Dar, ne spunea părintele, harul lui Dumnezeu poate lucra în orice om, oricât de păcătos şi "aflat la un nivel oricât de mic". Nu ştim noi ce se petrece înlăuntrul fiecăruia. Să fim însă sinceri, ca şi femeia samarineancă, pomenită în Evanghelia de azi.

Sper că nu am smintit pe nimeni cu mesajele mele... mă refer în special la cele cu "etapele", dar Dumnezeu ştie câte prostii oi mai fi scriind :-(

Daca nu ai discernamant,degeaba esti sincer....

Foarte corect comentariul in intregimea lui!

O astfel de carte ar fi binevenita. Ca o prima lectura care mie mi s-a parut f buna in sensul de a explica foarte clar terminologia (o parte din ea) - este seria de carti intitulata Talcuiri la Filocalie (mai ales vol 4 despre rugaciune explica f concis anumiti termeni)

voilaa
 

Parerea mea este ca expresia respectiva s-ar putea referi la “vigilenta”. Stiu de lucrurile din mintea mea, dar tinutul mintii (mele) intr-o stare tensionata n-ar trebui sa insemne nici “a ma fierbe in suc propriu” si nici a-mi amari sufletul prin recunoasterea propriilor neputinte omenesti. Ba dimpotriva.
Este frumos de aflat ca Dumnezeu, l-a investit pe ( un) om cu autoritate constienta asupra mintii proprii, dar , din exprimarea mentionata, rezulta si o sarcina a omului privind responsabilitatea asupra gandurilor sale. Mintea capata sens prin lucrurile ei, care lucruri (din minte) sunt definibile in intelegerea omeneasca prin gandurile constientizabile ale omului.
Acum, cand stim ca apa din natura / din organismele vii se caracterizeaza prin memorie proprie dar si printr-o “constiinta de sine” manifestata (observabila prin formarea de “clusteri” /intr-un limbaj de comunicare specific, inter-molecular) , ne-am putea intreba “cine” se exprima de fapt prin “sinele constient” al apei (?). Mie mi se pare remarcabil ( de bine) faptul ca tu ( ca si mine de altfel) iti poti atribui tie insuti rolul de autor si interpret al lucrurilor din mintea ta ( asa cum te-ai invatat sa le intelegi) asumandu-ti totdata raspunderea asupra lucrurilor gandite “de tine”( privind cauzele si consecintele lor). Fara liberul arbitru nu ne-am putea gandi la “discernamant propriu”,iar fara Dumnezeu nu ne-am putea da seama de corectitudinea discernamantului personal ( privind capacitatea de a decide corect in situatii concrete ale vietii personale si colective / sociale). Daca “raiul” ar putea fi privit ca o stare superioara de spirit, in care lucrurile sunt pe deplin armonizate in intelegerea deplina a lui Dumnezeu, “iadul” ar putea insemna o stare conflictuala in care omul este pus in situatia de a-si pune intrebari pentru a-si afla raspunsuri (in sine) potrivite cu intelegerea din mintea proprie. N-am avea de unde sa stim ca intelegerea noastra ( isvorata din sine / dar autorizata de Dumnezeu) exista , atata timp cat ea nu s-ar manifesta in vreun fel si pentru noi ( fiecare si toti). Si pentru ca intelegerea (noastra) sa se manifeste este nevoie sa aiba “conditii de manifestare”. Asta se intelege prin “iad”, ca o stare de spirit necesara pentru rezolvarea permanenta (printr-o noua armonizare ascendenta) a starilor conflictuale din sine prin intelegerea lui Dumnezeu manifestata in/prin mintile omenesti. Estre vorba asadar mai degraba de o “crestere spirituala” decat de atingerea vreunei stari extatice ce ar putea fi perceputa ca o inghetare a mintii in rai (impacare deplina in tot si in toate). Mai pe romaneste : atunci cand simti ca nu-ti lipseste nimic, la ce sa-ti mai bati capu’ (?). Exista riscul sa-ti amorteasca mintea ( akedia,...parca). Noi sa fim sanatosi. Dumnezeu este milostiv.

Cred ca ar trebui sa citim cu atentie din scrierile Sfintilor Parinti despre ce inseamna "Tine mintea in iad si nu deznadajdui". Daca nu intelegem bine ar fi bine sa intrebam si pe duhovnic.