Atata timp cat cel credincios isi pastreaza crediinta (practic, cat timp are crediinta cat pt doi).

Ce te faci daca lupta asta este prea grea pt acela, daca in loc ca ispitele sa-l inatreasca (la o intensitate pe care o poate birui), il zdrobesc (fiind mai mult decat poate el biruii), il indeparteaza de Dumnezeu?

Ce te faci dacă viaţa, în general, în loc să te întărească prin lupta şi ispitele ei, te zdrobeşte şi te îndepărtează de Dumnezeu?

Divorţezi de viaţă?
(Sau poate, mai degrabă, te apropii cu adevărat de Dumnezeu, prin smerenie. Prin descoperirea şi deprinderea iubirii creştine, care nu are nici o treabă cu "să-mi meargă bine" ci urmează pe Mântuitorul, Cel Care a purtat Crucea, jertfindu-Se.)

Fara indoiala ca si in acest caz, al "casatoriei formale" cum o denumiti (trebuie observat ca "formal" e inca unul dintre cuvintele care au cunoscut coruptia), putem vorbi pe deplin de o Taina. Astfel incat sotii sa nu se iluzioneze, zicand ca o casatorie nu a avut, de fapt, loc. A avut loc, fiindca o Taina este de ordin obiectiv si nu este ceva subiectiv care sa depinda de launtrul celui asupra careia se administreaza. Si spun "pe deplin" fiindca nu exista ceva ca o "Taina partial valida", ci o Taina este sau nu este: a avut cu adevarat loc sau a fost doar parelnica: ni s-a parut, doar, a fi avut loc.

Pe de alta parte, Tainele trebuie sa fie nu doar valide, ci si eficiente, adica sa aduca folosul pe care se presupune ca le aduc. Or, fiecare Taina are, pe langa tripla conditie de validitate, conditii particulare de eficienta. La fiecare dintre cele 7 Taine conditia de eficienta este dispozitia necesara a sufletului, dar ce se intelege exact prin "dispozitie necesara" variaza de la o Taina la alta.

Sa luam alta Taina: Sf Cuminecare. La aceasta, conditia de dispozitie necesara este ca sufletul sa nu imi fie in stare cazuta. Fiindca, daca nu m-am spovedit cum trebuie, ori daca am facut-o, dar am mai comis o traznaie de la ultima spovada, degeaba ma impartasesc. Nu se poate spune ca nu e Taina, caci e Taina valida: ceea ce iau este chiar Preasfantul Trup si Sange al Domnului. Dar e mai mult decat ineficient, e un sacrilegiu. Domnul nostru o spune clar, in Scriptura: osanda am mancat si am baut.

Un astfel de element, aproape de sacrilegiu, este si cand doi miri se casatoresc fara sa aiba pregatire necesara. Sufletul lor nu este in dispozitie necesara pentru a primi Taina cu folos, ceea ce e complet altceva decat a spune ca nu a avut loc casatoria.

Si ce inseamna, mai exact, conditia de dispozitie necesara a sufletului in cazul particular al Sacramentului Nuptial ? Prima conditie (vai, cat de des uitata!) este ca sufletul sa se afle in stare de har sfintitor. Spunem ca "ne pregatim din timp pentru nunta", fara sa bagam de seama ca ne preocupam de cordelutele care se infig in piept si nu de pacatele care sunt deja acolo. Nu uitati niciodata: doar doua Taine se pot face pentru sufletele moarte, spre invierea lor. TOATE celelalte cinci Taine se fac, spre a fi de folos, in stare de har sfintitor. Mirele care se duce sa se insoare fara sa se fi spovedit inainte este asemenea vanatorului care a uitat sa-si ia pusca. La vanatoare adevarata a fost, dar nu a prins nimica.

Tot de ordinul dispozitiei necesare este si credinta. Dupa cum am aratat mai la deal, credinta e baza a toate, a iubirii inclusiv. Sa nu uitam ca adevaratul savarsitor al oricarei Taine este Cristos. El ne asculta pacatele, El ne iarta. El ne impartaseste, fiind in acelasi timp Preot, Altar si Jertfa. Ei bine, tot El ne casatoreste. Savarsind Sfanta Taina, preotul actioneaza in persona Christi capitis, fiindca in general Dumnezeu actioneaza prin oameni. A te casatori fara sa crezi in Marele Arhiereu care te casatoreste, este ca si cand te-ai boteza fara sa-i slujesti Lui ca unui Dumnezeu si Imparat. Omule! Cat de folositor ti-a fost un astfel de botez, cat de folositoare spovada pe jumatate facuta si impartasania pe murdaritelea, tot atata folos vei trage dintr-o astfel de casatorie! Bolnav neintelept! Asa va trece viata ta, zicand ca ti-ai luat toate medicamentele la timp, cand de fapt le-ai inactivat pe toate prin umorile tale! Nu, nu indrazni acum sa spui ca nu erau adevarate, nu-ti complica situatia crezand ca doctoriile Bisericii sunt din creta, ci uita-te la prescriptia doctorilor, pe care nu ai respectat-o!

Eu puneam problema invers: Divortezi de om ca sa pastrezi Viata? ;-|

Împărtăşesc întru totul acest punct de vedere (admirabil scris).
În ce mă priveşte, am înţeles că slujba prin care intrăm în Taină este doar începutul vieţii întru Hristos. În multe privinţe eu am rămas doar la uşă, chiar dacă, poate, uneori oi fi înaintat vreun pas.
Păcătuind, ne întoarcem la uşă (ori la poalele muntelui), mă tem... Dar căinţa şi spovedania amănunţită pot fi un mare acumulator de energie pentru "salt înainte", concretizat în fapte pe măsură. Mila Domnului viază în noi doar dacă nu suntem mult prea îndrăgostiţi/fascinaţi de pasivitatea leneşă a morţii harnice.

Exclus, dacă eşti mădular al Bisericii şi faci parte din "un singur trup". Căci nu poţi fi parte decât dacă eşti în întreg. Iar Dumnezeu nu des-parte ceea ce a unit. A făcut-o cu sila? A făcut-o încălcînd libera ta alegere?

Nu divorţezi, ci înveţi. Deprinzi răbdarea, dezvolţi abilităţi care, semn că nu le ai, deocamdată te fac să te crezi bun înaintea lui Dumnezeu iar pe soţ îl vezi ca fiind rău. Dacă el urăşte Biserica, în loc să plângi şi să te rogi pentru necazul lui, tu îl urăşti pe el la rândul tău. Arătînd prin aceasta cât eşti, omule, de vrednic înaintea Domnului.
Te foloseşti de necazuri pentru a înainta duhovniceşte şi nu divorţezi. Te mai cureţi de păcate, prin acceptarea cu bucurie creştină a suferinţei. Deprinzi smerita cugetare şi alte virtuţi.
Iar dacă preţuieşti mai mult altceva decât acestea, dacă acestea îţi par secundare iar nu esenţiale, ce să zic... Nimic altceva decât am scris mai sus.

Si daca nu exista dragoste intre soti? Daca sotii se casatoresc formal, sub presiunea rudelor si a imprejurarilor, si nu este dragoste intre ei, mai exista vreo taina? Oare marea taina nu este dragostea reciproca a sotilor si a amandurora catre Dumnezeu? "Ceea ce Dumnezeu a unit, omul sa nu desparta" - dar Dumnezeu nu este oare dragoste?

Bine ar fi ca inceputul vietii intru Domnul sa fie mai din vreme, fiindca daca vom astepta sa ne casatorim ca abia dupa aceea sa vietuim intru Domnul ne asemanam unui pom care asteapta vreun cine stie ce rod inainte de a-i creste radacini.

Pe de alta parte, casatoria este bine sa fie vazuta ca un inceput, dar mai degraba in raport cu celelalte etape ale vietii decat in raport cu Domnul. Prea des, noi gresim vazand in casatorie o cireasa de pe tort, cand ea ar trebui sa fie blatul peste care se adauga celelalte elemente care fac ca tortul sa fie bun. Nu exista eroare mai comuna in privinta casatoriei decat aceasta. "Stai, mai intai sa am o situatie materiala stabila" spune el. Si nu se poate casatori acum, cat are doar o pozitie de entry-level la multinationala careia s-a facut sclav, trebuie sa astepte mai intai avansarea. "Stai, mai intai sa imi termin studiile" spune ea, doar nu s-o casatori inainte de a-si fi predat lucrarea de post-doctorat, spre a fi primita la Academie. "Trebuie mai intai sa aveti casa voastra, pe urma sa va casatoriti, doar nu vreti dragoste la mansarda!" le spun si parintii lor, care ar trebui sa fie vocile lui Dumnezeu, dar sunt vocea lumii si a printului lumii acesteia.

Fiindca trebuie spus limpede: acelasi animal care ne indeamna sa amanam convertirea noastra, care e prea perfid spre a ne spune "nu te converti!", ci zice "traieste-ti tineretea, pe urma ai sa ai timp sa te convertesti!", acelasi animal care e prea perfid spre a spune "nu te impartasi!", ci spune "azi trebuie sa iti speli masina si sa duci pisica la doctor, ai sa te impartasesti maine", ei bine, exact acelasi le spune indragostitilor "inca nu sunteti pregatiti pentru casatorie. Nu aveti masina cu care sa mergeti in voiajul de nunta, casatoriti-va anul viitor!". Acestuia, sa indraznim a-i spune: vade retro, Satana!, si, luandu-ne iubita, sa mergem in fata altarului Marelui Preot, spre a purta impreuna, mai usor si mai cu folos, crucea noastra. El este prea bun si a lasat in lume Providenta, un aspect al Spiritului Sau. Si, asa cum are grija de pasarile cerului si de crinii campului, va avea grija ca tu sa fii avansat la multinationala, daca iti este de folos. Va avea grija ca ea sa termine la timp o lucrare "Summa cum laudae" in cazul in care corespunde planurilor lui si nu planurilor vicleanului. Si, spre surpriza generala, s-ar putea sa apara si casa, mai devreme decat s-ar astepta multi, ori chiar si masina, daca nu pentru voiajul de nunta, atunci pentru dus copiii la botez. Toate acestea s-ar putea si sa nu apara, fiindca El nu numai ca nu ne-a promis doctorate, masini si case, ci ne-a spus clar ca vom duce lipsuri si ca vom suferi. Dar ceva ne-a promis: aceea ca, daca vom face voia Lui, vom fi fericiti chiar in lipsuri. Ei bine, chestia asta nu o poate face animalul. El ne da amaraciune, nefericire si urat, chiar la palat si cu limuzina parcata in fata. Fiindca nu exista nimeni care sa poata hrani sufletul nostru decat Cristos, pe cand Tatal Minciunii este vanzatorul de iluzii si amagitorul oamenilor.

Mai rau decat le usa, pacatul ne azvarle dincolo de ea, acolo unde e intunericul cel mai dinafara si scrisnirea dintilor. Mai rau decat la poalele muntelui, pacatul ne infige sub el, in plin crater, acolo unde Vulcan, intr-o larma asurzitoare, forjeaza armele cu care se bat oamenii.
Pe de alta parte, cainta si spovada amanuntita nu numai ca ne intorc la usa, ci chiar mai sus de locul unde urcasem. Adica de genunchiul broastei, in cazul meu de exemplu. Spunea un parinte la o predica: daca pacatul de moarte inseamna ruperea franghiei de salvare care ne leaga de Salvator, in schimb Sacramentul Pocaintei este reinnodare ei. Si, e lucru stiut: la fiecare reinnodare, franghia se scurteaza putin, astfel incat vom fi mai aproape de Salvator si mai putin prada inecului in Marea Iluziilor.

Dra Gabriela, "dragoste" nu inseamna fluturi in stomac. Dragostea este act de vointa. Acestea trei sunt compartimentele psihismului uman: sentimentele, ratiunea si vointa. Acestea trei sunt personajele despre care vorbeste Platon intr-unul dintre Dialogurile sale (Phaidros, mi se pare, cititi-l, ca va ia 30 de minute): calul negru, calul alb si vizitiul care ii mana. Pentru crestin, cele trei compartimente se afla asezate ierahic: mai intai vointa (vizitiul), pe urma calul alb (ratiunea) si la sfarsit calul negru (sentimentele).Iar din aceasta recunoastem o scoala de psihologie care rataceste: tocmeste invers raportul dintre ele.

Dumnezeu nu este dragoste in sensul la care va referiti. Dumnezeu este existenta personala, este Persoana. Iar aceasta este trasatura de baza a persoanelor: existenta vointei. Un fel de sentimente intalnim si la animale, ba chiar anumite elemente foarte asemanatoare domeniului ratiunii. Dar vointa nu au decat: Dumnezeu, celelalte spirite (bune si rele) si oamenii. Animalele nu au vointa, ele raspund unor instincte.

Cand Apostolul spune "Dumnezeu este iubire", el are in vedere altceva. Propozitia apostolica poate fi reformulata, spre a o intelege mai bine: "Iubirea (autentica) nu este decat ceea ce vine de la Dumnezeu". Tot asa cum in alta parte a Bibliei vedem ca El este adevarul. Sau Binele.

Eu imi iubesc sotia fiindca VREAU sa o iubesc. Iar a-mi iubi sotia inseamna a respecta promisiunile facute la casatorie, cu mana pe Crucea lui Cristos. La fel e si cu Dumnezeu: il iubesc pe Dumnezeu fiindca VREAU sa il iubesc. Sentimentele exista, dar vin pe urma, nu uitati ca acest cal naravas are franele complet in mana vizitiului, care este Vointa. Mai intai m-am convertit, adica am facut o optiune fundamentala, pe urma au venit si sentimentele fata de Dumnezeu, si nu invers. Ei bine, si casatoria este o astfel de optiune fundamentala. De aceea oamenii au un Dumnezeu in Cer si o sotie (un sot) pe pamant.

Nu m-am referit la dragoste ca fiind "fluturasi in stomac"... am trecut de mult de faza in care gandeam ca asta este dragostea. Ci m-am referit la dragoste ca act de a vrea, a respecta, a lupta sa fii langa sot/sotie, iar aceasta vointa oare nu trebuie sa fie reciproca pentru a merge impreuna toata viata? Daca vrea unul si celalalt nu vrea, nu neaparat prin a spune "nu vreau" ci prin comportamentul sau de nepasare de persoana cu care s-a casatorit, ce pot face cei doi?

Dragă Mihnea, trecînd peste dezamăgirea că ai bătut câmpii cu graţie răstălmăcindu-mi cuvintele referitoare la slujba din Biserică (despre care spuneam că este începutul Tainei şi, desigur, al vieţii în Hristos privind Taina respectivă, că doar cu Hristos înaintăm în fiecare Taină în parte) şi ai redus totul la cântecul tău preferat despre Taina Cununiei, DOAR despre ea, (când de fapt începutul vieţii întru Hristos e desigur Taina Botezului, dar eu mă refeream acolo la fiecare Taină în parte, la faptul că fiecare Taină e un nou început al vieţii în Hristos, că intrarea în Taină însemană înaintarea cu încă un nivel în împărtăşirea de Hristos)

mi-am recăpătat veselia citind ce spui tu despre trăsătura de bază a unei persoane, trăsătură pe care o numeşti, cu straşnic voluntarism, nimic altfel decât, fireşte, voinţă.

Trăsătura de bază a unei persoane, doctore, e... mai multe. Ţi-o spune un psiholog care e băgat niţeluş în personologie, cât să se ferească de păcatul de a da verdicte comice în legătura cu persoana şi personalitatea.

Partea tristă, după veselie, e că avem de înfruntat o problemă: tu îi consideri persoane pe minerii lui Cosma, cei care au zdrobit cu bestialitate încrederea românilor în libertate şi democraţie, în refacerea ţării. În vreme ce eu îi consider animale feroce, bestii cu mască de chip omenesc.

Voinţa este o catastrofă care desfiinţează persoana şi omenescul ei, atunci când nu e condusă de raţiune şi de sentimente omeneşti. Voinţă are şi dracu, hehe ce voinţă are nenorocitul, cum alege el să nuanţeze abil toate cele spre pieirea omului. Şi vrei să spui că dracu e persoană? Poate... Dar în nici un caz nu îl defineşte voinţa, ci răutatea, care e o problemă a sentimentului şi raţiunii din împletitura moralei. Pe scurt, o problemă de caracter.

Fericiţi cei care vor!
(şi pot, totodată, că puterea toată e sub controlul lor... Inclusiv de a aduce mai la urmă şi sentimentele...)

S-a observat în istoria omenirii, inclusiv în istoria Bisericii precum şi în istoria psihologiei, că e păgubos să dăm credit unor modele care pun accentul, uneori până la extremism şi fanatism, pe una din stihiile care alcătuiesc omul.

Sunt epoci dominate de accentul pus pe raţiune, acesta fiind ismul raţional, raţionalismul. Avem multe exemple în cultura germană, iar la austrieci îl avem pe Freud, un raţionalist luminat (cum zicea Jung).

Sunt epoci dominate de accentul pus pe sentimente, acesta fiind ismul sentimentalismului. Avem la îndemână o întreagă cultură franceză, ca prim exemplu.

Sunt epoci care pun accentul pe voinţă, acesta fiind ismul voluntarismului. Vedem iarăşi pe germani, dintre care aş aminti doar pe Nietzsche, sărmanul...

Mai putem pomeni şi comun-ismul, capital-ismul şi chiar creştin-ismul. (despre feminism nici n-ar trebui să pomenesc, că e prea greţos)

Toate ismele, cu tot cu ifosele lor, îşi fac veacul prin istorie, lasă cadavrele de rigoare în urma lor şi pier, la ceasul sorocit fiecăruia.

Astăzi înţelegem, poate, mai bine, că orice accentuare a uneia dintre stihiile omului generează monştri, după cum şi eliminarea uneia dintre trăsături tot monştri produce (somnul raţiunii naşte monştri, spune Goya).

Persoana este o întâlnire şi o îmbinare dintre toate aceste "ingrediente" pe care ni se pare nouă că avem inspiraţia să le ierarhizăm şi accentuăm. Când una dintre componente se lungeşte stăpână peste celelalte, dominînd şi conducînd, începe balul: psihopatologia vieţii cotidiene. Semn că persoana nu mai e chiar persoană, or, dacă e totuşi persoană, ea e bolnavă.

Biserica ne învaţă să fim smeriţi. Să respectăm, printre altele, dreptul lui Dumnezeu de a ne modela El devenirea personală. Cercetînd persoanele modelate de Hristos (pe sfinţi, mai întâi) întrezărim o structură şi funcţionare a persoanei lor care îmbină în moduri foarte diferite iubirea, voinţa, raţiunea.
Raţiunea lor este smerită, fiind iubitoare de Hristos şi de toată zidirea Lui şi avînd voinţa orientată către Centrul Hristos.
Iubirea lor este raţională şi voieşte ce voieşte Stăpânul.
Voinţa lor este liberă şi dârză, fiind compătimitoare şi dreaptă.

Dumnezeu nu ne cere să punem noi ierarhii în stihiile pe care El le-a pus în persoane, ci să-L lăsăm pe El să nuntească în persoană, sfinţind omenescul ei cu Persoana Lui.

Asta inseamna ca nu suntem de acord. Eu nu cred ca acei mineri erau animale. Eu cred ca erau oameni. Persoane. Si pe fiecare dintre ei Dumnezeu ii va judeca. In mod personal. Pe animale nu le va judeca Dumnezeu, fiindca, neavand acelea vointa, nu pot avea greseala, dupa cum nu pot avea nici merit. Deci, acei mineri nu erau animale.

Dimpotriva, o persoana devine suflet mort (fara a fi, prin aceasta, mai putin o persoana, fiindca persoana este indelebila) atunci cand vointa ei este obnubilata de sentimente si chiar si atunci cand da ratiunii mai multe importanta decat are. La acei mineri despre care vorbesti predominau sentimentele: ei erau animati de patriotism, ei nu-si vindeau tara. Ei venisera ca salvatori si erau convinsi ca sunt salvatori. Vointa lor era paralizata de o sticla de alcool pe care scria, pompos, "vodca", de fapt o sticla de aldehide si cetone diluate in apa cu damf de anason.

In mod clar dracul este persoana. El are acelasi nivel de vointa cu al ingerului si este la fel de persoana cum ingerii sunt persoane. Fiind persoana, are vointa, ca altfel nu ar fi persoana. Desigur, in cazul lui vorbim de o vointa pervertita. Orice se poate perverti: sentimentele, pana si ratiunea, chiar si vointa. In cazul lui Sarsaila, vointa lui este foarte puternica, dar este orientata spre rau. Ratiunea lui este superioara, el cunoaste mult mai multe lucruri decat mine sau decat dumneata. Numai ca e o ratiune folosita spre malefic. In sfarsit, diavolul este plin de sentimente: el nutreste puternice sentimente de ura. Deci, asa cum spui, pe drac nu il defineste vointa, ci rautatea. Caracterul (rau sau bun) este in puterea vointei. Caracterul se poate schimba. Este esenta mesajului meu pentru dra Gabriela: cu ajutorul vointei, omul isi poate sculpta sufletul. Desigur, adevaratul autor este Duhul Sfant. Atat vointa noastra, cat si putinta noastra, de la El vin.

In cazul spiritelor malefice, ele ar avea suficienta vointa ca sa se imbunatateasca, dar sunt orientate spre rau. Ele ajung astfel din mandrie, vointa lor nefiinda in mana vointei Domnului, care a creat lumea prin vointa Sa atotputernica, spunand atat vizibilelor, cat si invizibilelor: "Sa fie!".

Iar in cazul minerilor, daca sunt aceia de care imi amintesc eu, vointa e anesteziata de bautura dubiasa despre care am vorbit. Dezordinea din ratiunea lor si sentimentele lor brambura apar cand vizitiul a adormit pe capra cu ciudata sticla in buzunar.

Să nu încercăm să Îl definim noi pe Dumnezeu!
E nebunie să tinzi a cuprinde Oceanul în picătură...

Poate că e folositor să ne întrebăm iarăşi de ce Hristos ne spune nouă "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa". Oare pentru a Se defini pe Sine înaintea noastră?

Sau poate, mai degrabă, ca noi să avem un liman al frământărilor noastre: ce este adevărul, ce este binele, ce este viaţa, frumosul, iubirea etc.

Acestor frământări omeneşti dintotdeauna, cărora noi le-am dat în istorie zvârcolitele şi nenumăratele noastre răspunsuri, Hristos le indică un Liman: EU! EU SUNT!

Dar noi continuăm să facem ce am învăţat cel mai bine: să negăm evidenţa, să filosofăm steril în analitica noastră rece deznădejde şi să refuzăm adâncirea noastră personală întru Persoana Lui.

Inima împietrită cugetă aşa: cum este Dumnezeu? cine este El? de unde vine El? unde şade? cu ce se ocupă? etc. etc. Mai mare plânsul şi râsul, spre bucuria dracilor.

Dumnezeu însă spune nouă:
Căutaţi Adevărul? Ei bine, Eu Sunt!
Binele? Eu Sunt!
Iubirea? Eu Sunt!
Viaţa? Eu Sunt!

Nu Îl cuprindem noi pe Dumnezeu cu mintea, explicîndu-L, iar Domnul nu Se explică nouă, nu Se defineşte în conceptele noastre, ci Domnul ne păstoreşte oaia minţii îndreptînd-o spre Limanul Lui. Pacea răspunsurilor la frământările noastre este Domnul. Revelaţia este act al păcii.
Cuvântul nu ne răspunde la întrebări pentru a-L cunoaşte pe El, cât mai degrabă ne potoleşte bătaia repezită a inimii (vrăbiuţă speriată) luînd de mână întrebările noastre şi aducîndu-le cuminte Acasă: EU SUNT.

Citind postarile de pe acest forum "crestin" am vazut foarte multi care se grabesc sa arunce cu piatra ,ba chiar sa le judece si copiii rezultati din casatoriile acestea rupte-gasindu-i de neincredere,de ocolit-leprosi,cum zicea cineva mai sus.Crestinismul inseamna iubire,Dumnezeu n-a venit pt sfintii care nu divorteaza,am vzt multe cupluri crestine care se chinuiesc ...sau care-si forteaza copiii sa fie asa cum cred ei ca le cere Domnul....in numele unei vieti crestine,..."sa avem grija sa nu ne nevoim aiurea",pr Rafael,...totul se face vorbind cu pr duhovnic.

M-am bucurat totusi ca am gasit 3 persoane care vorbesc- mereu- coerent si in duhul lui Dumnezeu.Sa ne ajute Domnul sa nu judecam fara sa ne dam seama!

Buna!
As vrea sa iti adresez o intrebare..
Din ce observ, aceasta e o pagina care promoveaza toleranta, intelegerea, credinta in Dumnezeu, iubirea fata de aproapele nostru indiferent cat greseste sau din ce familie provine, indiferent ca a divortat sau nu, indiferent de mediul in care traieste..
Cum poti tu sa judeci atat de aspru oamenii?
Stii femeia aceea din Biblie care aproape era sa fie omorata cu pietre? Stii ce le-a spus Isus Hristos oamenilor care vroiau sa o omoare? SA ARUNCE CU PIATRA CINE NU ARE NICI UN PACAT!
Te rog sa nu intelegi gresit, dar hai sa fim buni unii cu altii, sa ne toleram (cu defecte sau calitati), sa ne intelegem..pentru ca asta e mesajul transmis de credinta pe care sustii ca o ai!

Sa aveti o zi buna!

Sunt tari in lumea asta in care femeile inca mai sunt omorate cu pietre (nu la figurat, ci la propriu) si aruncate sa le manance animalele salbatice dupa aia. S-au facut si filme.

aici nu pot fi de acord cu tine. Dragostea este un sentiment si nu tine de vointa. Nu poti iubi pe cineva, doar pentru ca asa vrei, daca nu simti ceva pentru acea persoana. Stii...este un proverb care spune ca: "inimii nu-i poti porunci...". Cred ca ai inteles la ce se refera acest proverb. Doamne ajuta!

După cum sunt ţări unde femeile omoară în fiecare an zeci şi sute de mii de copii (viitorii bărbaţi şi viitoarele femei ale patriei).
Copii care sunt aruncaţi, aşa sfârtecaţi şi înnecaţi în sânge, să îi mănânce viermii.

Una din ele, fruntaşă în clasament, este România. Cu femeile ei cu tot. Acelea care se duc fără broboadă pe cap la slujbe şi înţolite în blugi mulaţi pe cur la Înviere, de Sfintele Paşti.

Consultaţi, vă rog, lista avorturilor!
Poftiţi, vă rog, în Biserică!

Da,asa este -Romania este tara contrastelor,avem 631 de manastiri din care 3500 sunt calugari iar 5000 sunt maicute,deci se compenseaza....

Iertare, nu înţeleg... Despre ce compensaţie vorbiţi?

Mult dezgust aveţi faţă de femei... să zicem că numai faţă de cel descrise mai sus... dar poate fi oare justificat? Tot oameni suntem şi noi, cu păcatele noastre cu tot... Adică aproapele dvs...

Dacă aţi afirmat, ca rezultat al cunoaşterii dvs., atunci nu comentez.

Dacă mă întrebaţi, însă, vă răspund: iubesc femeile şi femininul pus de Dumnezeu în toată zidirea (gingăşia, sensibilitatea, tandreţea, curăţia sufletească, iubirea jertfelnică, hărnicia, priceperea, tactul, diplomaţia, chiar şi slăbiciunile firii femeieşti, aşa cum sunt îngăduite ele, din bunăvoinţa Domnului, până la o limită). Tocmai din acest motiv sunt atât de supărat şi de împotrivit feminismului, lesbianismului, adulterului, curviei, avorturilor etc. Femeia merită mult mai mult decât ceea ce a fost învăţată, în chip bestial, să fie şi să facă. Dumnezeu a creat femeia pentru o slujire sfântă. Pe de altă parte, am şi eu mamă, soră, soţie, fiică.

Poate aţi remarcat, în treacăt, cât de oţărât sunt mereu şi în raport cu bărbaţii: mă împotrivesc bărbatului macho, homosexualităţii, precum şi băieţelului ajuns în haine de om mare. Precum şi fătălăului.

Vă rog să aveţi în vedere, dacă binevoiţi, mărturisirea mea de aici şi în genere poziţia faţă de femeie şi faţă de bărbat, poziţie pe care mi-o exprim constant, de câţiva ani, pe forum.
Dacă, însă, doriţi să fantazaţi pe marginea spuselor mele, eu nu vă pot opri.

Vă mulţumesc pentru răspuns.
Referitor la afirmaţia mea... posibil să nu fie adevărată, dar asta mi-a sugerat descrierea dvs. intransigentă. Se pare că sunteţi un idealist. Dar, în drumul nostru spre Dumnezeu şi spre sfinţenie (dea Domnul să nu ne rătăcim), avem şi perioade fără broboadă şi cu pantaloni mai mult sau mai puţin mulaţi în loc de fustă cu lungimea şi lărgimea regulamentare. Cu sau fără intenţie...
Oare Domnul nu ne va primi? Oare nu sinceritatea inimii şi a pocăinţei e mai importantă?

Sper că nu am dat frâu liber fanteziilor. Ziceam şi eu...

Gabriela, eu îţi propun să ignori lectura aberantă a lui Platon din citatul de mai sus şi să citeşti Phaidros ca să te convingi singură că acolo miza este unitatea fiinţei şi nu îmbucătăţirea ei sub forma unei ierarhizări arbitrare puse sub patronajului unui creştinism îndepărtat de perimetrul unde adie cu putere Duhul Sfânt.

În alegoria din Phaidros semnificanţii sunt aleşi şi poziţionaţi cu mare precizie, în aşa fel încât cheia de acces la realitatea mai înaltă să nu poată fi sechestrată de imbecilitatea ideologică a cititorului. Ideile lui Platon nu supravieţuiesc dacă sunt captive în colivia înghesuită a unui sistem totalitar.

În ordinea inventată de Mihnea Dragomir, atelajul lui Platon este total nefuncţional, ontologic vorbind. Vizitiul îşi va struni doar propriile fantasme, în timp ce calul alb şi calul negru staţionează în şir indian, aşteptând în zadar ca şeful lor, vizitiul, să iasă din matrix. Dacă acesta nu o face la timp, sfârşitul aventurii lor neîncepute este destul de previzibil: vizitiul va ajunge să conducă trăsuri imaginare într-un ospiciu, iar caii vor pieri în abatorul unde sunt procesate victimele inocente ale prostiei "cu sistem".

Dvs.aveti o atitudine intransigenta la adresa avortului in special sau la adresa femeilor in general?
Faptul ca dezvoltam sentimente de oripilare la adresa pacatelor altora nu ne inalta neaparat duhovniceste ci doar ne hraneste iluzia ca deja suntem un pic mai buni decat toate scursurile umane care ne inconjoara=aproapele nostru.

Putem desigur sa vorbim cu multa inversunare despre ororile pe care le fac altii,dar putem vorbi oare despre situatii cand NOI am intins o mana celui care voia sa se arunce de pe pod?o mana celei care statea la coada sa faca avort?o mana celei care a ajuns sa se prostitueze?


Realitatea este trista,oamenii nu au prieteni,nu au pe cine sa se bizuie in lumea noastra,sunt singuri in pacatul lor de doua ori,o data de Dumnezeu si o data de oameni.
Nimeni nu il vrea in preajma pe cel care pacatuieste,toti vrem sa fim inconjurati de Sfinti,parinti cu Har si cateodata de aparitii angelice.

E usor sa intocmim rapoarte la zi cu pacatele aproapelui aratandu-le osanda noastra,cert este un singur lucru:cele care fac avort au niste parinti nu sunt toate orfane(paradoxul este ca in general,sunt ca si orfane,cu parintii lor cu tot).
Ce educatie au primit de la acesti parinti?
Mai au si prieteni,iubiti sau soti care le forteaza la avort-ce educatie au primit si acestia?(ca iacata,mai este nevoie si de barbat ca o femeie sa ramana insarcinata).
Lasand educatia primita la o parte,unde le este educatia proprie?

Avortul este un pacat colectiv,de cele mai multe ori.

Desigur lipsa basmalei si a fustei lungi in biserica este de netolerat(cine nu o tolereaza oamenii?)si totusi vestea buna este ca Domnul este Bun,caci multe dintre cele care poarta basma si fusta lunga azi in biserica,mai ieri isi vindeau trupul unora dornici sa cumpere.
Noi sa fim sanatosi,sa ne vedem de ale noastre si sa-i ajutam si pe altii cum putem!

Deh, frate Iohannes Caesar, daca tii predici la APACA, asa-ti trebe !

@mihailc: postarile dumitale sunt de domeniul marlaniei cu staif.

Nu inteleg interventia dvs.
Daca aveti de spus ceva ziditor la comentariul meu atunci aveti onoarea,daca nu va rog lasati mistourile cu subintelesuri pt intalnilnirile de duminica cu prietenii!

Păi nu D-vs s-a adresat domnul Dragomir, ci domnului Ioan Cezar şi domnului MihailC (căruia, măcar de ziua dânsului, s-ar fi cuvenit să-i fi făcut o concesie, zic eu....).

Imi place sa cred ,ca mesajul dvs, ca reactie la cele scrise de mine, nu este doar rodul faptului ca v-ati simtit vizata ca facand parte din categoriile precizate !!!
Insa ,chiar daca lucrurile stau asa, nu e nici o tragedie,important e cand omul se intoarce cu fata inspre Dumnezeu, si face fapte bune !!!
In acest context ,vad si pasajul biblic al femeii lapidate,ca tentativa cristica de recuperare a omului din pacat !!!
Lui Cristos nu-i folosea cu nimic o femeie moarta, ucisa cu pietre ,ci ai folosea isutit mai mult una vie, din perspectiva posibilei ei recuperari de pe calea gresita pe cea buna !!!
De aceea , in acest ton, e de recomandat si de dorit, ca isansi acei oameni proveniti din familii divortate,sau ei insisi divortati, sa traga invatamintele cele mai dure si mai puterncie din situatia lor jalnica, spre folosul lor viitor, pentru a nu repeta sau cadea in acele greseli ale celor din jur la care ei au fost martori !!!

Yasmina, ai urmărit firul discuţiei?
Dacă nu, fii bună te rog şi revezi, mai întâi. (Am răspuns deja mai sus la întrebarea ta, adresîndu-mă Annytei în postarea cu numărul 64.)

Cât priveşte avortul, eu cred că e păcat colectiv întotdeauna. Dacă luăm la bani mărunţi cestiunea...

Casatoria cu o persoana divortata
 

In privinta avortului exista topic separat pentru aceasta chestiune, asadar prea multe nu cred ca ar fi de spus! Exceptand situatia in care sarcina ar pune in pericol viata mamei (aici un cadru medical trebuie sa explice mai bine) sau cand sarcina a aparut ca urmare a unui viol (aici numai o femeie poate intelege o alta femeie ce trece printr-o astfel de situatie), in rest avortul este egal cu crima!

In privinta subiectului topicului, am urmarit parerile exprimate de colegii de forum, sunt opinii bine gandite si utile, insa mi se pare (poate gresesc) ca prea despicam firu'in patru! In viata reala situatiile se trateaza de obicei mai simplu: daca doi oameni adulti care au divortat anterior constata ca au sentimente adevarate reciproce nu cred sa fie o problema deoasebite ca se recasatoresc!
Ca a doua casatorie nu este perfecta, ca vorba aia "prima iubire nu se uita nicioadata"", insa viata in cele mai multe cazuri nu este nici perfecta si nici ideala!

Da,am urmarit discutia.
Ma bucur ca si dvs impartasiti aceiasi impresie ca si mine despre avort :)
In rest,nu mai am neclaritati,atat am dorit sa subliniez.

In toate cazurile este o crima: Primul caz, parafrazez "mama se mantuie prin nastere de prunci" iar al doilea caz se poate folosi adoptia, nu avortul.

Multumesc frumos pentru raspuns

Da uite acum am rasfoit printre subiectele tale si pot sa spun ca da este un pacat mai ales daca acea persoana are copii! Este pacat tocmai pentru ce ti-am scris si in mailul de ieri!
Tot ceea ce Scriptura ne spune si noi facem impotriva ei pentru ca avem dezlegare pamanteasca (orbeasca sau in necunostinta de cauza) dar stim ca incalcam Cuvantul Lui Dumnezeu (Sfanta Scriptura) este mare pacat, chiar daca vom avea dezlegare pamanteasca, adica daca in veacul acesta s-a intunecat la minte sinodul si a dat voie la mai multe casatorii nu trebuie sa avem motive sa facem din asta o pricina a multumirii noastre, pentu ca Iubirea de aproapele se invata prin sot, daca ne tot impartim asa jumatatea, o sa ajungem cu sufletul ciopartit!

Sa imi fie cu iertare, insistenta mea a mai suparat pe cineva drag mie, dar nu pot sa ma abtin si sa nu iti spun si sa spun si celorlalti si sa imi amintesc mie, dar am sa o fac precum un inginer! Iubire=vesnicie in imparatia Lui Dumnezeu, Iubire=o viata in viata de acum! Daca intrerupi pentru o secunda iubirea si te uiti cu ochii in duga dupa altul, nu mai stii ce e iubirea, esti prins de desfrau si de pacatul placerii si asta nu e iubire, e desfranare!
Daca ai gresit pana a nu stii asta, respect-o macar dupa ce aflii asta! Dar cel care aude vorbele astea si spune ca sunt reguli, inseamna ca nu a ajuns sa stie ce inseamna a iubi cu adevarat! De ce sa se desparta, ca nu ii mai unesc sentimentele? Hey ... trezirea ce sentimente sa ii uneasca, daca ei se mint si s-au mintit inca de la inceput unul pe celalalt, atunci cand s-au jucat cu indragosteala, atunci cand pentru ei un sarut a fost joaca si ar fi trebuit sa fie ca o logodna, atunci cand unirea trupurilor a fost placere si trebuia sa fie ca o casatorie?! Toate se pot repara, dar ei nu vor, pentru ca ei fug dupa placere asa cum au fugit si pana acum, dar ascund asta de ei insisi si vei vedea ca prietenii tai cauta placere si nu au cautat niciodata o sotie sau un sot care sa le stea alaturi pana la adanci batraneti cand vor muri! Daca nu prietenii tai, atunci jumatatile lor! Daca Dumnezeu a legat, asa cum si tu ai spus, omul sa nu desparta! Daca a ales, ramne cu ce a ales si duce pana la capat! Iertarea este pentru cel care nu cunoaste toate astea, dar dupa ce le stie si continua sa le faca, inseamna ca omul nu il iubeste pe Dumnezeu cu adevarat, asa cum crede si iertarea vine tot mai greu! Nimeni nu ii va multumi pe acestia, decat pacatul, pentru ei sarutul a ramas o joaca si unirea trupurilor o pofta, adica spui tu tot cei credinciosi cer despartirea! Asta pentru ca cei credinciosi au vrut sa isi faca poftele fara pacat si s-au casatorit, dar defapt s-au mintit doar pentru a ajunge unul cu celalalt! Acum au realizat ca nu sunt unul pentru celalalt? Pentru ca au persistat in minciuna, si au cazut in desfrau atat de tare, incat acum se vad diferiti! Daca vor face adevarul se vor impaca, dar inima lor vrea desfraul de asta s-au despartit! Mare pacat ca se ascund in spatele bisericii si spun ca nu se inteleg din pricina aceasta, pentru ca nu este iertare, rabdare si nici adevar in ei!
Scriu si celorlalti ce ti-am scris tie:
A iubi, adica cand vezi pe cineva sa iti amintesti doar de jumatatea pe care ai aleso pana la sfarsitul vietii, altfel vei trai in desfraul mintii! Plus de asta daca nu vei iubi un om in acelasi chip o viata intreaga, cum crezi ca vei ajunge sa il iubesti pe Dumnezeu o vesnicie?! Daca vei ajunge sa iubesti un om in acest chip nu vei mai intra in desfrau, iar pe restul ii vei putea iubi fara ca mintea ta sa intre in desfranare la un momentdat! Dar sa gasesti pe cineva care sa faca la fel pentru tine sau sa il iubesti cu adevarat pana te va iubi si el cu adevarat! Daca renunti la asta, ai varianta unei vieti monahale care te protejaza cat poate de desfrau, insa cu reguli care nu sunt in conformitate cu firea omeneasca! Dumnezeu nu ne-a lasat sa ne ispitim unul pe celalalt, ci ne-a lasat sa traim firesc, dar nicidecum sa cadem in desfraul de a iubi prea multi in chipul acesta al jumatatii noastre, pentru ca daca vom avea prea multe jumatati ne vom cioparti prea tare sufletul!
In chipul acesta esti ferita de pacatul desfraului si vei putea sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti, ca pe un frate. Statulul de celibat te va pune mereu in impostaze care nu o sa aduca iubire, ci indragostire si multe neajunsuri si suferinte care atrag aceste jocuri ale indragostitului, suferinte care apar in momentele in care ramanem singuri, izolati de acesti prieteni. Apoi nu mai iubim nimic, nu mai vedem nimic, nu mai suntem capabili sa apreciem nimic ce este in jurul nostru!
Desfraul mintii sau curvia sunt lucruri din pricina carora ajungem sa nu mai iubim cu adevarat! De aceea dupa ce ne casatorim daca ne umbla ochii in dunga, in momentul acela intrerupem dragostea de o viata fata de sot si tot asa vom intrerupe si dragostea fata de Dumnezeu, cand vom minti sau vom ascunde ceva acpoapelui nostru! Trebuie sa invatam ca iubirea nu este un sentiment transferabil! Daca intrerupi vesnicia pentru o secunda, nu o mai poti numi vesnicie! La fel daca minti sau ascunzi ceva, inseamna ca nu mai iubesti! In schimb daca vom iubi cu adevarat pe sotul sau pe sotia noastra, vom vedea din acel celalalt aproape al nostru doar un frate care imi va aminti de sot, asa cum voi vedea din sot jumatatea mea care imi aminteste de Dumnezeu, asa cum monahul vede din orice frate pe cineva care ii aminteste de Dumnezeu, dar nu mai mut de atat! Iata ca Dumnezeu ne-a facut drumul mantuirii usor si nu ne-a lasat singuri, ne-a dat de ajutor jumatatea, dar atentie cum o tratezi in viata! Nu toti suntem pregatiti pentru viata de calugarie, de altfel Dumnezeu vrea sa fie mantuiti cei multi nu doar o parte mica din oameni!

Doamne ajuta!

Cred ca se trece foarte repede peste un aspect al "divortului".

NEINTELEGERILE si CERTURILE.

Eu nu as trece asa de repede peste argumentatia asta lapidara.
Daca sunt certuri: care a fost motivul certurilor?
De ce o cearta a dus la divort? Nu se gasea nici o solutie de mijloc? Daca in acel caz nu s-a gasit o solutie de mijloc intre soti, care au stat atatia ani impreuna, in cazul unei viitoare casatorii, atunci pentru o situatie similara... ce se va intampla?

A scazut dragostea intre soti? Era tensiune intre soti pe motive de bani, de sanatate, alte motive? Sotii s-au instrainat intre ei?


Eu ti-as recomanda sa fii extrem de atenta cu ce s-a intamplat in acea casnicie, si efectiv sa urmezi un interogatoriu pentru a afla ce a fost acolo. Altfel risti sa intri intr-o situatie similara.


Dar mai mult, iti recomand sa faci un canon de rugaciune catre un sfant, pentru a te povatui si ajuta in situatia ta. Citeste timp de 40 de zile un acatist.

Principalul motiv asemanator a celor doua cazuri la care m-am referit este lupta unuia si indiferenta celulalt, iar la un moment dat, cel care a luptat pentru salvarea situatiei, a cedat, chiar cel ce a fost luptator cerand divortul.

Eu nu sunt in situatia de a divorta pentru ca nu sunt casatorita (inca), iar acatiste timp de 40 zile voi mai face doar daca simt si/sau sunt povatuita de duhovnicul meu.
Multumesc oricum pentru recomandare

Saptamana familiei
 

Iata ca saptamana acesta a fost saptamna familiei, in ziua de miercuri parintele Teoctis Daniel a transimis Crestinilor Ortodoxi mesajul de STOP DIVORTURILOR. Iata ca si biserica ortodoxa ia masuri in aceasta privinta. Mai avem mult de lucru insa la acest capitol din punct de vedere al cultului crestin pentru ca acest act al casatoriei este luat prea in gluma de oamenii din ziua de astazi si din joaca, ajung sa realizele ca viata e destul de serioasa la capitotulu asta si multe necazuri vin din aceasta zona, pentur ca atunci cand este momentul serios tinerii si nu numai vor sa se joace si sa se testeze unii pe altii. Ba cu mistere, ba cu minciunele, ba cu gand ascuns, ba cu viclesuguri fie ele cat de minci daca poate fi vorba de asa ceva!
Dumnezeu sa aduca lumina in familiile noastre care sunt sau care vor fi!