Cumplit e să ajungi călugăr fără să ai chemare către așa ceva. (e cumplit pentru starea duhovnicească a omului, nu pentru starea lui psihologică, situația exterioară sau mai știu eu ce). Părintele Rafail explica într-o conferință ce risc imens e să îndemni pe cineva spre călugărie sau căsătorie, dar mai ales spre călugărie. De altfel pacea ți-o poți găsi la fel de bine și ca celib în lume, același părinte spune asta (și părintele Porfirie). Cred că mulți ar fi surprinși să afle ce procentaj dintre cei de pe forum trăiesc singuri în lume.

Am vrut sa traiesc ca un calugar sa vad cum e si daca e pentru mine: http://www.crestinortodox.ro/forum/s...ad.php?t=14342

La calugarie m-am gandit si eu, credeam ca asta e totul, ''leapada tot ce ai, ia-ti crucea si urmeaza-mi mie'', ''cautati imparatia lui Dumnezeu si toate celelealte vi se vor adauga voua'' , asa ziceam eu in mintea mea, insa odata ajuns la manastire si traind la un calugar o saptamana si ceva, si vorbind cu staretul de acolo, el mi-a spus vazandu-ma ca nu e pentru mine calugaria, ca ar trebui sa imi intemeiez o familie, mi-a zis ca e ca o chemare pentru cei alesi pentru asa ceva.

Mi-a mai zis ca mantuirea se poate dobandi si prin casatorie, nu numai prin calugarie si m-a indemnat sa-mi fac o familie. Am fost acum aproape un an acolo, si cred ca o sa mai trec pe la ei cand o sa am momente grele.

Desi problemele care le am m-au apropiat pe Dumnezeu si acum il caut si am nevoie de El ca de aer, situatia are doua taisuri, daca aleg calea mai simpla de rezolvare a problemelor, ajung sa renunt definitiv la mantuire prin sinucidere, insa in fiecare dimineata cand ma trezesc imi doresc sa nu o fi facut, sa raman in somnul vesnic...

Si zici ca la pustnicie te-ai gandit?

Petre, hai sa lamurim aspectul asta:
Spui ca o solutie pentru chinul tau ar fi sa ramai in somnul vesnic.
Probabil, spui aceasta deoarece in timpul somnului, cand dormi acasa, constiinta ta nu mai e muncita de gandurile si emotiile acelea dureroase, de simtamantul golului si lipsei de sens, de alte si alte trairi care te perpelesc si te muncesc nespus.

Si consideri, probabil, ca daca ai ramane in somn, o vesnicie, ai scapa pentru totdeauna de suferinta pe care o traiesti in starea de veghe.

Daca ti se intampla asa cum presupun eu aici, te rog sa imi raspunzi la o intrebare:
Oare somnul de acasa, unde te odihnesti de cele de peste zi, in casa parintilor tai, in familia ta e totuna cu somnul vesnic dobandit prin sinucidere?

A dormi acasa, in familie, e totuna cu a fi mort in urma suicidului?

Starea de somn a celui viu, e totuna cu starea de moarte?

Crezi ca daca nu te vei mai trezi, nu va mai fi nimic? Chiar nimic si chiar nimeni?


Draga Petre, eu consider ca tocmai pe aceasta presupunereatragatoare se bazeaza mersul fragil al gandirii noastre omenesti atunci cand vedem moartea ca pe o solutie.
Somnul odihnitor de acasa e una. Iar moartea vesnica in ruptura definitiva de Dumnezeu, e altceva, frate drag!
Nu e nicidecum somnul nocturn sau diurn pe care ni-l cautam ca resursa in familie...

Draga Petre, depresia si necazurile vietii sunt insotite adeseori de o forta seducatoare, ca o vraja dulce, care ne ispiteste sufletul ranit. Da-ti te rog seama de asta!
Moartea e o tarfa foarte priceputa. Cu totul si cu totul seducatoare! Da-ti seama de asta, cat mai grabnic, daca se poate chiar acum!

Gandul somnului vesnic nu e solutie la problema vietii noastre, ci e dracie inca mult cu mult mai mare!
Nu scapam de chin, ci ne TREZIM in chinuri cu nespus mai mari! CU TOTUL CONSTIENTI, CU MULT MAI VIU SI EXPLICIT, FARA VREO NOUA POSIBILITATE DE A MAI ADORMI MAI APOI.
Dupa momentul mortii urmeaza...: TREZIREA VESNICA! Nu mai e posibil sa inchidem ochii nici o clipa, nici macar un minutel. Odihna ne-a fost luata pentru totdeauna! In veci!
Oricat suna de ingrozitor ce iti spun, oricat de mult te-ar mira ca iti spun asta: suferinta noastra, a celor care suferim inviata aceasa e un mizilic, un fleac, un fulg de praf pe langa incomensurabilul foc al mortii vesnice.
E foarte neplacuta situatia pe care o traversezi, asta am inteles cu totii, OK. Si multi dintre noi stim din propria experienta omeneasca ce inseamna perpelirea depresiei si deznadejdea... Si cautarea, uneori intensa, vie, dureroasa, a lui Dumnezeu.
Insa mai stim si ca somnul mortii auto-dorite intrece de nespus, peste puterile noastre de masura, durerea unei vieti inca nedepline.

In concluzie, ceea ce avem de facut in situatii de mare ispita ca aceasta pe care o traversezi, este sa lepadam mai intai orice speranta ca somnul mortii ne va fi aleanul si limanul. STAREA MORTII VESNICE E UNA DE TREZIRE, NU DE SOMN.

Nu Petre, nu putem scapa cu una cu doua, din ne-intregirea naostra... Ar fi prea usor... "Solutia" asta nu aduce nici un profit, decat in imaginatia ranita...
Solutia reala e, insa, la indemana, e chiar acum la indemana. Muta-ti, doar, ochii mintii in alta parte!
Continua sa vorbesti despre ce ti se intampla, mai intai! Practica marturisirea. Daca ai gasit un om potrivit, tine-te de el! In relatia ta vie, concreta cu acel om va incepe, repejor, sa mijeasca flacara nadejdii si verdele primaverii sufletesti. DUMNEZEU LUCREAZA SI PRIN OAMENI!

Doar nu te-nsingura! Sari din solitudine ca din muscatura sarpelui, frate!
Vei fi izbavit, in curind, prin Mila Domnului.
Curaj, frate! Curaj!

Fratilor, va rog sa ingaduiti sa port un dialog cu Petre (daca va dori si el, desigur), deocamdata aici pe topic, chiar daca uneori vi se pare ca am spus ceva cu care nu sunteti de acord.
Rog aceasta nu pentru ca m-as lua pe mine prea in serios, ci din motive pe care, daca bine-voiti, le acceptati cu usurinta.
Cred ca daca ingaduiti sa port o conversatie cu Petre asa cum sunt in stare s-o fac, tinind cont de experienta mea de viata (profesional si personal, fiind eu insumi un om care a trecut prin depresie severa, candva) aceasta ar putea sa fie de folos fratelui nostru aflat la necaz.
Rog doar sa gazduiti dialogul fara sa interveniti din lateral, fara sa il deturnati de pe fagasul lui. De ce zic astfel? Pentru ca sunt temator... Stim cu totii ce se intampla uneori cand pe un topic incep sa apara discutii in contradictoriu... Topicul se face praf si nu se alege nici un rod. In acest sens, va rog sa ingaduiti dialogul, daca acesta se va infiripa prin bunavointa lui Petre.
Va multumesc!

P.S. Pe de alta parte, cred ca Petre are nevoie de sprijin, de participare la dialog cu contributia cat mai multor oameni care ii pot impartasi ceva din suferinta si solutiile lor! Cum Il putem cunoaste pe Domnul? Concret, viu, fara dubii... Pare a fi intrebarea de capatai si dorinta cea mai arzatoare a lui Petre, daca am inteles bine... :)
Ma iertati, va rog!

Da, m-am gandit, undeva numai eu du Dumnezeu, si de aici a venit ideea de a trai mai retras printre calugari, dupa care urma pasul logic al pustniciei.

Nu e pentru mine singuratatea, asta simt, desi se zice ca daca il ai pe Domnul, nu iti mai trebuie nimic altceva, insa deocamdata nu il am pe Domnul in suflet, sau mai bine zis nu ii simt prezenta in mine si in jurul meu. De fapt nelinistea si starea mentala de disperare are printre cauze si singuratatea.

Logic, atunci gandeste-te: de ce te-ai sinucide daca nu-ti place singuratatea? E aiurea (ma rog, sinuciderea oricum nu e o optiune)

Mai bine ai rabdare printre fratii tai pana iti faci un anturaj.

Petre cred ca trebuie neaparat sa analizezi un pic gandurile tale. Incearca sa te pui un pic paznic mintii tale. De acolo pleaca totul. Pentru ca asa cum indiferent ce este in jurul tau, interiorul tau poate fi altfel. Adica e singuratate in jurul tau, atunci nu lasa in suflet sa fie singuratate. Aceasta este important. Poate fii in jurul tau pustiu si in suflet sa ai toata lumea duhovniceasca cu tine.
Cred ca trebuie sa te apleci un pic inlauntrul tau si cu atentie sa cercetezi. Ca si acolo vin ganduri multe si nu toate sunt bune.

"Asemenea copilului mic care nu are trebuinta sa invete sa vada lumina cu ochii trupesti (de nu are cumva vreo suferinta a ochilor), tot asa nu are nevoie oarecine sa fie invatat in intelepciunea duhovniceasca si in unirea cugetului cu Dumnezeu afara de lucrarea curatirii si luminarii mintii. Caci multi fiind foarte simpli si neiscusiti la invatatura, au invatat intelepciunea duhovniceasca - prin lucrarea mintii si pazirea poruncilor - si s-au impartasit de mari daruri , precum Antonie, Pahomie, Pavel cel prea simplu si altii multi.

Mintea este inaintea oricarei invataturi si stiinte lumesti. Caci mintea nu a luat nastere ca urmare a deprinderilor carturaresti si nu au crescut din invatatura , ci toate acestea au luat nastere de la minte. Dumnezeu a dat in chip firesc minte fiecaruia, iar invatatura de carte s-a ivit de la oameni de aceea noi trebuie sa ne ingrijim inainte de toate de curatirea mintii. Mintea fiind curatita si luminata, poate pricepe toate cele din afara si cele launtrice, caci este duhovniceasca - si sa judece despre toate, insa pe ea nu poate sa o judece nimeni - a grait Apostolul .(1Cor. 2,14-15)

Fiecare jertfa cu sare se va sara, spune Domnul, iar nefiind sarata se va strica. (Mat.5,13. Marcu 9,49-50. Luca 14,34). Tot astfel si sufletul este jertfa fireasca pentru Dumnezeu, dupa cum este spus, jertfa lui Dumnezeu, duhul umilit (Psalm 50,18). , insa nefiind sarata cu sarea harului Preasfantului Duh, in fel si chip se va strica din pricina nebuniei si se va umple cu noian de multime de patimi.

Pe cat se nevoieste cineva in lucrarea mintii pe atat isi va cunoaste neputinta sa, si pe cat isi cunoaste neputimta pe atat isi lumineaza mintea, pe atat izbandeste intru smerenie si umilinta. Nimeni nu-si va cunoaste neputinta, decat dupa vreme indelungata si multa indeletnicire, pana in chip desavarsit si din toate partile isi va cunoaste neputinta sa si va cunoaste cu adevarat ca nu poate savarsi nimic cu de la sine putere. (Ioan15,5).

Dar nimeni nu isi va cunoaste neputinta sa inainte sa fie stapanit si rapus de catre felurite ingaduiri ale ispitei; si pana nu va cerca asupra sa toate aceste ispite, pana atunci nu poate ajunge intru cunoasterea desavarsita de sine si a neputintei sale si sa fie smerit. de aceea Dumnezeu in chip obisnuit mai intai ii incearca pe robii sai cu felurite ispite - ca acestia cunoscand neputinta pururi sa petreaca smeriti, nicidecum sa se bizuiasca pe sine, caci si aurul si argintul, fara de cercarea prin ardere nu au desavarsire. (Pilde 17,3.,27,21)." Sf. Dimitrie al Rostovului - Alfabetul duhovnicesc

Multe si felurite ganduri ne trec prin cap si tot atat de multe si felurite ganduri ne fac rau. Sunt ca un roi de viespi ce vine pe capul nostru si nu ne mai slabesc. Un gand iti spune - esti singur, un gand iti striga - nu mai poti, al gand iti spune - mai bine sa mori, si tot asa si noi care avem minte necuratita si neluminata le credem pe toate ca si cum ar fi de la noi si ar fi adevarate. Insa ia aminte bine, de unde vin aceste ganduri multe care duc la deznadejde? De la tine? noi avem ganduri firesti, nu ganduri de autodistrugere; de la Dumnezeu care iubeste toata faptura? ia aminte la asta. Stai bine si cugeta "Sa cugeti la toate cele pe care vrei sa le faci." a grait Domnul lui Iosua Navi. Fi paznic mintii tale si vei vedea cate ganduri inselatoare te duc spre pierzanie. Bucura-te de timpul vietii tale pe care Domnul ti l-a ingaduit, ai timp sa il cunosti pe Dumnezeu. Cati oameni au murit necunoscandu-l! Sfantul Siluan Atonitul 25 ani a plans sa se intoarca Duhul Sfant la el. A petrecut cu rabdare si smerenie. Asta ne lipseste noua, rabdarea si smerenia. Daca le cunoastem pe acestea doua, il vom cunoaste pe Domnul.

Da. Dumnezeu vorbește prin oameni :-)

Despre cine este vorba, daca poti sa spui ? Cred ca pot sa ghicesc cine e, desi vreau sa fiu sigur.

Si eu am avut trairi si ganduri ca ale tale. Roaga-te si bucura-te ca este cine sa te ajute ! Domnul sa fie cu tine!

Iti recomand cartea "Cu durere si dragoste pentru omul contemporan" Par. Paisie Aghioratul:

"“Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viaţa cea simplă, firească şi înaintează spre lux, cu atât creşte şi neliniştea din ei. Şi cu cât se îndepărtează mai mult de Dumnezeu, este firesc să nu afle nicăieri odihna. De aceea umblă neliniştiţi chiar şi împrejurul lumii – precum cureaua maşinii împrejurul roţii nebune – pentru că în toată planeta noastră nu încape multa lor linişte. Din traiul cel bun lumesc, din fericirea lumească iese stresul lumesc. Educaţia exterioară cu stres duce în fiecare zi sute de oameni (chiar şi copii mici) la psihanalize şi la psihiatri şi construieşte mereu spitale de boli psihice şi instruieşte psihiatrii, dintre care mulţi nici în Dumnezeu nu cred, nici existenţa sufletului nu o primesc. Prin urmare, cum este cu putinţă ca aceşti oameni să ajute suflete, când ei înşişi sunt plini de nelinişte? Cum este cu putinţă ca omul să mângâie cu adevărat, dacă nu crede în Dumnezeu şi în viaţa cea adevărată, cea de după moarte, cea veşnică? Când omul prinde sensul cel mai adânc al vieţii celei adevărate, i se îndepărtează toată neliniştea şi-i vine mângâierea dumnezeiască, şi astfel se vindecă. Dacă ar fi mers cineva la spitalul sau cabinetul de boli psihice şi le-ar fi citit bolnavilor pe Avva Isaac, s-ar fi făcut bine toţi cei ce ar fi crezut în Dumnezeu, pentru că ar fi cunoscut sensul cel mai adânc al vieţii.

Oamenii se grăbesc şi aleargă mereu. La ora cutare trebuie să se afle aici, la cealaltă acolo, şi aşa mai departe. Şi ca să nu uite ce au de făcut, şi le notează pe toate. Cu atâta alergătura, tot este bine ca îşi mai amintesc cum îi cheamă… Nici pe ei înşişi nu se cunosc. Dar cum să se cunoască? Se poate să te oglindeşti în apă tulbure? Dumnezeu să mă ierte, dar lumea a ajuns un adevărat spital de nebuni. Oamenii nu se gândesc la cealaltă viaţă, ci cer numai aici mai multe bunuri materiale. De aceea nu află linişte şi aleargă mereu.

Bine că există viaţa de dincolo. Dacă oamenii ar fi trăit veşnic în viaţa aceasta, nu ar fi existat un iad mai mare, dat fiind felul în care şi-au făcut ei viaţa. Cu neliniştea asta de acum, dacă ar fi trăit 800-900 de ani, ca în vremea lui Noe, ar fi trăit un mare iad. “Zilele anilor noştri şaptezeci de ani, iar de vor fi în putere, optzeci de ani; şi ce este mai mult decât aceştia, osteneala şi durere.” (Ps.89, 10-11). Şaptezeci de ani sunt de ajuns ca oamenii să-şi căpătuiască copiii.

Mirenii spun: “Fericiţi sunt cei care trăiesc în palate şi au toate înlesnirile”. Dar însă fericiţi sunt cei care au izbutit să-şi simplifice viaţa şi s-au eliberat din laţul acestui progres lumesc al multelor înlesniri, sau mai degrabă al multelor greutăţi, şi au scăpat de acest stres înfricoşător al vremii noastre de azi. Dacă omul nu îşi simplifică viaţa, se chinuieşte, în timp ce simplificând-o nu va avea acest stres.

Încă şi la mireni insist mult asupra simplităţii, pentru ca multe din cele ce se fac nu sunt de trebuinţă şi îi mănâncă stresul. Le vorbesc de cumpătare şi nevoinţă. Strig mereu: “Simplificaţi-vă viaţa, şi stresul va fugi“. Cele mai multe divorţuri de aici pornesc. Oamenii au de făcut multe treburi, multe lucruri şi astfel se ameţesc. Lucrează amândoi, tata şi mama, şi îşi lasă copiii de izbelişte. Osteneală, nervi – din probleme mici, scandaluri mari – apoi, divorţ fără justificare. Acolo ajung. Dar dacă şi-ar simplifica puţin viata, ar fi şi odihniţi, şi veseli. Acest stres este o catastrofă.

Oamenii de astăzi nu cunosc această bucurie a călugăriei. Ei cred că nu trebuie să trăieşti în lipsă, ca să nu te chinuieşti. Dacă oamenii ar gândi puţin mai călugăreşte, dacă ar trăi mai simplu, ar fi liniştiţi. Acum se chinuiesc, pentru că au în sufletul lor nelinişte şi deznădejde. “Cutare a reuşit în viaţă fiindcă şi-a făcut două blocuri de locuinţe sau pentru că a învăţat cinci limbi etc. Iar eu nu am nici un apartament şi nu ştiu nicio limba străină. Oh, sunt pierdut!”. Unul are o maşină şi începe: “Cutare are una mai bună. Să-mi iau şi eu”. Ia una mai bună, însă tot nu se bucură de ea, pentru că altul are una încă şi mai bună. Şi ia pe cea încă şi mai bună, dar după aceasta află că unii au avioane personale şi iar se chinuieşte. Nu se mai opresc. În timp ce unul nu are maşină slăveşte pe Dumnezeu şi se bucură. “Slava lui Dumnezeu, spune, nu-i nimic ca n-am maşină. Am în schimb picioare sănătoase şi pot merge. Câţi oameni nu sunt cu picioarele tăiate şi nu se pot sluji pe sine, nu pot ieşi la plimbare, ci le trebuie un om să-i slujească, în timp ce eu am picioarele mele!”. Şi un şchiop se bucura când spune: “Alţii sunt lipsiţi de amândouă picioarele!”. Extras din cartea mai sus amintita

Petre imi pare tare rau dar nu iti pot spune cine este.Pot sa-ti spun ca este ortodox la fel ca tine.O sa-ti si spun de ce prefer sa tac.Cateodata,din nerabdare,incurcam tare rau firele vietii si apoi Dumnezeu,cu dragostea si grija Lui,trebuie sa le dezlege la loc si asta pentru noi poate fi dureros.Daca am sta si i-am asculta cuminti glasul in rugaciune atunci am vedea un fir intins atat de clar incat nu ne-am rataci sau incurca deloc.Eu prefer sa-l las pe EL sa uneasca cele doua capete ale firului,cand va fi vremea,pentru ca bucuria voastra sa fie impartasita de amandoi,daca asa ezte voia Lui in ceea ce va priveste.Sau poate firul se va uni cu mai multe fire si atunci bucuria sa fiti la un loc,la bine si la greu,va fi deplina.Cand vrei sa fii sigur de ceva cred ca pe genunchi vei primi cele mai bune raspunsuri.Dumnezeu sa-ti lumineze calea omule,nu ai fost niciodata singur si va veni o zi cand vei stii asta pentru ca dragostea-i mai mare decat toate.

Observ
 

Doamne ajuta,
Din pacate, sau poate din fericire, abia acum am vazut acest topic si observ ca nu sunt singura care trece prin tragedia revoltarii impotriva lui Dumnezeu si a necredintei in El si asta doar din pricina singuratatii. Un om razvratit, care nu il lasa pe Dumnezeu sa lucreze, nici nu are cum sa se simta altfel (si aici ma refer la mine). Un prim pas, dupa putina mea credinta si a unor cuvinte pe care le-am auzit de curand este sa ne aratam asa cum suntem in fata lui Dumnezeu. Esti razvratit spune "Doamne sunt razvratit!". Ai ganduri de sinucidere spune "Doamne uite am gandurile asta si asta si asta. Fa ceva te rog caci simt ca nu mai rezist!" Exact asa cum simti, exact asa cum esti, cu ale tale cuvinte, totul este sa fii sincer. Nu este nevoie de canoane grele si rugaciuni fara sfarsit ca sa te prezinti Domnului. Mi-a trecut si mie prin cap ideea sinuciderii (acum cativa ani) si apoi am stat sa analizez ca am simtit si ce am gandit in acele momente nebune: nu-mi mai pasa nici de prieteni, nici de rude, nici de Dumnezeu nici de sufletul meu: fereasca Dumnezeu de asa chin indelungat ca al tau: nu ar rezista multi. Tot ce trebuie sa facem este sa-l lasam pe Dumnezeu sa lucreze: stiu ca este foarte greu, dar si foarte util. Incearca sa lasi gandul la moarte deoparte si sa te gandesti la planurile pe care ai dori sa te realizezi. Cred, si mie mi-a folosit cu toata razvratirea mea, in momentul in care am dorit sa fac ceva, sa spun "Faca-se voia Ta!" si chiar daca lucrul acela nu a iesit precum voiam eu, ci tocmai invers, mi-a dat Dumnezeu puterea sa-l accept. Nu realizarile pe care noi le intelegem ca si realizari sunt realmente utile, ci capacitatea noastra de acceptare ca ne aflam in conditiile in care suntem. Putem face ceva mai mult sa ne realizam dar nu acesta este scopul vietii, ci acela sa fim in Viata dupa moarte. Te simti singur? Nu esti. Suntem o gramada care ne simtim singuri dar de fapt nu suntem singuri, ci doar incapatanarea noastra nu ne lasa sa acceptam situatia si conditiile in care ne aflam. Dumnezeu lucreaza, incet (poate mai incet decat am vrea noi) si sigur. Cu cat ne incapatanam ca Dumnezeu sa lucreze mai repede cu atat respingem mai mult frumosul pe care El vrea sa ni-L daruiasca. El poate intra in inimile noastre, dar trebuie ca noi sa il lasam. Roaga-L pe Dumnezeu sa ia gandul sinuciderii de la tine si vezi daca esti intr-adevar singur (gandul va disparea pentru ca Dumnezeu te aude). Te mai rog si eu ceva dar sa-l faci doar de vei putea si vei crede de cuviinta ca este bun si de folos tie, si anume: te rog ai incredere ca Dumnezeu este cu tine, cu noi, si ca El lucreaza in viata ta si te va ajuta chiar daca mai incet decat ai dori tu.
Spor in cele bune si Maicuta Domnului cu tine!

Sfatul Iscariotului şi al lui Arie. Sfatul meu venit din iad căci noi am păţit-o.
 

Dragă Petre, mie nu-mi eşti drag ci cred că doar Domnului. Te văd cum vrei să te opui sinuciderii şi pentru asta ceri semne şi minuni ca să crezi... păi tu nu-ţi dai seama că vrei ceea ce vor fariseii şi saducehii? Nu-ţi dai seama că te-ai lăsat păcălit de satana şi ai mers peste tot ca să scapi mai uşor şi prin asta ai trădat mereu pe Dumnezeu şi tu ştii asta şi acum te doare şi-ţi vine să te judeci şi să te răzbuni pe aproape şi cum eşti singur atunci te răzbuni pe tine, adică defapt pe Dumnezeu că cică te-a lăsat să... înnebuneşti şi te superi până la extrem... extrema dreaptă.

Dragul meu, nu vreau să te mustru, să te condamn, nu vreau nimic de la tine, însă nu pot să stau indiferent văzând cum tu nu ai priceput că sinuciderea este calea cea bună, dar tu vrei să te sinucizi ca Iuda sau Arie sau ca fiul risipitor ajuns fiu al pirzării în loc să cauţi buna murire, adică să fii un călugăr adevărat oriunde ai fi şi oriunde te-ai afla, sau dacă vrei o viaţă în doi atunci caută-ţi o femeie... şi continuă fecioria adică fidelitatea în doi formând un singur trup neadulterin.

Deci Calea spre mântuire este chiar sinuciderea adică BUNA MURIRE, deci nu fugi de ea ci sinucide-te! Dar fă în aşa fel încât să te mântuieşti adică lasă-te în mâna lui Dumnezeu, spune mereu: Nu după cum vreau eu Părinte ci facă-se după cum Tu voieşti, aşa să se facă cu Mine... înţelegi?

Adică defapt călugăria la mănăstire sau oriunde altundeva, în viaţa de zi cu zi este defapt buna murire de sine ca să aibă loc Dumnezeu în viaţa ta... şi asta se poate doar dacă-l asculţi pe ŞEFUL: HRISTOS!

Dacă tu vrei să alegi orice sinucidere aşa cum ai ales orice vindecare şi de la oricine asta denotă necredinţă, desfrânare, şi multă naivitate şi credulitate... nepricepând că mamona şi tatulio îi stăpâneşte pe toţi puii de năpârcă îmbrăcaţi în haină de oaie, de medic sau de biserică.

Tu practic vrei exact ca fiul risipitor: Să pot eu... şi nu vezi că prin dorinţa ta nebună, dorinţa duhului minciunii măririi de sine care ne păcăleşte pe toţi, tu defapt te dezbini de Dumnezeu... şi-ţi plângi de milă în loc să te lepezi de tine, adică să lepezi pe puiul de năpârcă şi VIPeră pe care l-ai adoptat şi să-ţi fie mai degrabă milă de Hristos.

Leapădă deci minteresurile gLumii, şi pe puiul de drac pe care l-ai adoptat că-ţi face pe plac şi du-ţi bucuria călugăriei, nu prin mănăstiri ci ia-o cu tine peste tot şi dacă ţi se va da ţie o femeie, atunci bucuraţi-vă împreună de fidelitate... şi credinţă... dar nu aşa cum eşti tu obijnuit, sau eu, să văd în toate minciunile şi trădările o clae de mântuire şi vindecare căci una este Calea, Adevărul şi Viaţa: 'Eu sunt'... adică nu eu ci Duhul Sfânt care te va povăţui şi călăuzi în tot Adevărul.

Deci sinucide-te şi te leapădă de tine însuţi prin liniştirea în mila de Dumnezeu!

Multă iubire curată şi nevicleană şi veselie îţi doresc... fiindcă întristarea ta vine din frustrare... tot aşa cum sunt eu frustrat că chelesc exact ca un pui de năpârcă sau VIPeră care fuge şi se ascunde ca să scape de răul care vine...

'Nimeni nu te scapă, doar Eu te scap!..' aşa că nu te mai lăsa păcălit învinovăţind pe Dumnezeu după ce te-ai ruşinat de El nădăjduind în tine sau în vrăjitori sau vindecători de tot soiul...

Tu nu ai nimic decât eşti păcălit prea uşor de satana ca să te tooot gândeşti la cai verzi pe la servici.

Foarte bine dacă eşti nebun, Dumnezeu iartă şi te vindecă de toate mândriile şi răutăţile... şi nu cere nimic în schimb... decât se bucură că-i eşti prieten.

Deci te rog să ai încredere că Dumnezeu iartă şi nu o dată ci de mii şi mii de ori... El iartă mereu... fiule risipitor.

Aici este solutia ,mergeti la sf.Liturghie cat mai des si la sfantul Maslu
Ganditi-va la Dumnezeu si la cei mai necajiti ca d-voastra cu compasiune.
Incercati sa ajutati mai mult iar la d-voastra nu va mai ganditi atat de mult
S-a descoperit ca cei mai fericiti oameni sunt cei care lucreaza ca pompieri , cei care fac voluntariat si muzicienii.
Pentru ca ei fac bine prin actiunile lor.
Se spune ca iadul e lipsa iubirii
In nici un caz sa nu mai mergeti la vrajitoare si spovediti-va cat mai des ,daca puteti la maxim 40 zile

Sa va fereasca Dumnezeu sa treceti prin momentele de deznadejde prin care trece fratele Petre. Daca tot veniti cu o astfel de mustrare, luati aminte si la ce spune Sf Apostol Pavel:"dojeniti pe cei fara de randuaila, îmbărbătaţi pe cei slabi la suflet" (Tesaloniceni I, 5:14), iar fratele care scrie aici, dupa umila mea parere nu este fara de randuiala, ci doar slab la suflet. Asa ca va rog sa aveti grija pe cine si cand mustrati. Spor in cele bune

Incerc sa rezist
 

Din cauza faptului ca nu cunosc motivul care va face sa fiti suparat, n-as putea sa va dau un sfat concret! Insa, ca ideea generala, solutiile ar fi:

- este bine de mers la biserica si de facut rugaciunile recomandate de un preot, pentru a indeparta gandurile nefaste;

- apoi, daca problema este de natura medicala, este bine de a se consulta un doctor;

- daca este din cauza lipsei unui loc de munca, potrivit cu aspiratiile dumneavoastra si cu meseria care va place, trebuie de cautat in continuuare (intradevar, in situatia de astazi din Romania e mai dificil), prin cunostinte, prieteni si fortele de munca;

- daca este din cauza singuratatii, trebuie sa cautati sa aveti cat mai multi prieteni, sa practicati activitatea sportiva si sa cunoasteti cat mai multa lume, direct!

Draga mea, dezndejdea este tocmai nădăjduirea în dezbinare vicleană... dar nu vrea omul să se dezbine el de nărav ci musai vrea numa' ca să se răzbune... pe iubire.

Deci draga mea, eu nu numai că nu l-am mustrat deloc dar nu i-am mustrat nici rânduiala lui şi nici că e slab sau puţin la suflet ci am încercat să-i scot stâlpul de telgraf telefon radio din ochi... dar n-am reuşit din pricina stâlpului din ochiul meu, stâlpul caznelor.

Tu cred că te sperii de mustrare şi de aia ai făcut depresie şi groază când ai citit câteva cuvinte din ceea ce am postat pentru Petre şi asta pentru că tu nu ştii că mustrarea este pentru copiii care vor să se facă copii căci fără de ea ei nu mai pot ajunge fii... ai Domnului se vor chema... aşa că draga mea: cine nu iubeşte mustrarea, cine nu vrea să se sinucidă cu adevărat ci vrea să fie liber şi să fie mare... pervers lasciv... ăla se duce în gLume ca orice fiu rătăcitor... care vrea să ia de nevastă pe fata babei, baba aia vrăjitoare.

Este însă speranţă acolo sus... este undeva multă speranţă.

Petre Petre, ce ţi-am spus io ţie,
Că nu-i bună viaţa la socrie,
Niciodată să ştii de la mine,
Socrul, soacra, nu ţine cu tine...

Petre Petre, ce ţi-am spus io ţie,
Că nu-i bună viaţa la simbrie,
Niciodată să ştii de la mine,
Şeful, şefa, nu ţine cu tine...

Petre Petre, ce ţi-am spus io ţie,
Că nu-i bună viaţa la vrăţie,
Niciodată să ştii de la mine,
Popa prostu' nu ţine cu tine...

Dupa umila mea opinie (si credinta tare), va inselati!
E mai tare ca mine, de pilda. Sunt absolut sigur de asta!

Va rog sa nu va suparati ca va contrazic. Pariez mereu pe Adevar, chiar daca de felul meu sunt, inca, uneori mincinos.

Nu am de ce sa ma supar... ba chiar va dau dreptate. Dansul este mai tare decat noi toti. Nu-i deloc usor sa treci prin ce trece el... sa ne fereasca Bunul Dumnezeu.

Ce s-o fi întâmplat cu Petre a lu' hEmmorange?
Stai că-i pun un clip îmbărbătător... şi partea a doua. Poate-i revine buna dispoziţie.:67: Peace.

Petre,

am regăsit de curând un fragment, care m-a dus cu gândul la tine şi la alţii aflaţi în suferinţă. Legătura pe care o văd eu este aceea că putem avea o viaţă nouă aici, pe pământ (nu e nevoie de o viaţă de chin aici, în ideea că vom fi răsplătiţi în viaţa viitoare).
Această nădejde este reiterată şi în Liturghie, când se afirmă: "cealaltă vreme a vieţii noastre..."

Şi acum, fragmentul respectiv:

În cartea sa „Pelerinul Absolutului” Leon Bloy afirmă că: „Suferinţa trece, dar că am suferit nu trece niciodată”. Trebuie dat acestui aforism remarcabil sensul cel mai larg. Putem depăşi experienţa vieţii, dar experienţa trăită rămâne pentru totdeauna zestrea omului şi măreţia realităţii din viaţa spirituală. Nu este nici o posibilitate să ştergi faptul trăit. Ceea ce a fost, continuă să existe sub o formă transfigurată. Omul nu este o fiinţă absolut împlinită, se formează şi se creează în experienţa vieţii, în lupta spiritului, în probele destinului.

Omul nu e decât planul lui Dumnezeu.

Creştinismul ne învaţă că trecutul se poate depăşi şi poate fi învins, poate fi răscumpărat, ispăşit şi iertat, naşterea într-o nouă viaţă este posibilă.

Dar în orice viaţă nouă, transfigurată, intră experienţele ce nu pot dispărea fără să lase urme. O suferinţă poate fi depăşită, bucuria, fericirea pot renaşte, dar în orice nouă bucurie, în orice nouă fericire va intra misterios suferinţa trăită; bucuria şi fericirea vor fi de acum încolo diferite. Îndoielile torturante pot fi dominate, dar în credinţa câştigată se va revela profunzimea acestor incertitudini. Aceeaşi credinţă va fi de o cu totul altă calitate decât faţă de cea a oamenilor fără aceste îndoieli, ce vor crede prin moştenire, prin naştere sau prin tradiţie. Omul ce a călătorit mult în lumile spirituale, ce a trecut prin încercări în cursul peregrinărilor şi căutărilor sale, va avea altă formaţie spirituală decât omul sedentar, pentru care aceste lumi au rămas necunoscute.

Omul e legat de destinul său şi nu are puterea să renunţe. Destinul meu îmi aparţine, nu se reînnoieşte, este unul şi unic. În experienţa vieţii mele, în încercările şi căutările mele, se zideşte desăvârşirea spiritului meu.

Tot ce am trăit face parte din înaltele acumulări ale vieţii mele spirituale, ale credinţei, ale Adevărului meu, m-am îmbogăţit prin experienţă, chiar dacă a fost torturantă şi teribilă. Chiar dacă pentru a învinge prăpastia, a trebuit să strig la alte forţe decât cele omeneşti.

Când omul revine la Dumnezeu după experienţa apostaziei, cunoaşte în relaţiile cu El o libertate ignorată de cel care a trecut viaţa într-o credinţă paşnică şi tradiţională, care a trăit într-o „moştenire patrimonială”.

Suferinţa trece, dar a fi suferit nu trece niciodată. Acest adevăr este exact, atât la individ în particular cât şi la societăţile omeneşti. Trăim într-o epocă tranzitorie crizei spirituale, în care mulţi pelerini rătăcitori revin la creştinism, la credinţa părinţilor, a Bisericii, a ortodoxiei. Aceşti oameni revin, fiind trecuţi prin încercarea istoriei noi, prin care au atins limitele extreme. Aceste suflete ale sfârşitului sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea sunt suflete tragice. Sunt suflete noi, din care nu se pot dezrădăcina consecinţele experienţei trăite. Cum se primesc aceşti călători ce revin în Casa Tatălui?

http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Berd...0libertate.htm

Petre, oare ce mai faci? Mai intri pe aici?