Olga Cridland - Presedinta Asociatiei P.A.V.E.L
 

Olga Cridland este un om care a avut cândva un necaz. Nu vrea să vorbească despre asta şi o înţeleg perfect. Ar fi putut să aleagă să nu se mai gândească la aceea perioadă gri a vieţii sale. A ales însă să ajute. Conduce o asociaţie care are sediul în incinta Institutului Oncologic Fundeni, Asociaţia PAVEL. Olga Cridland este profesor, predă elevilor de liceu.

Despre sine spune doar atât: „Zodia gemenilor, prin urmare sunt inteligentă şi prietenoasă. Şi cu credinţă în Dumnezeu. Parţial, puteţi şti ce simt şi cum sunt uitându-vă la ceea ce fac. Cred în: Safeguarding the rights of others is the most noble and beautiful end of a human being”.

Olga Cridland este un Om de Onoare.
Olga Cridland s-a zbătut mereu să aducă mici bucurii unor copii şi adolescenţi mai puţin norocoşi, cei bolnavi de cancer şi leucemie, internaţi la oncologie şi hematologie pediatrică Fundeni şi Budimex din Bucureşti.
http://isabellelorelai.wordpress.com...rul-minunilor/
http://isabellelorelai.files.wordpre...and1.jpg?w=700

http://www.asociatiapavel.ro/home.php

Iarasi ma intalnesc azi cu batranica de pe scarile din pasaj. Ma uit la florile ei, vreau sa cumpar si ma intreaba deodata:
-Mamaie, ai mai luat flori de la mine?
- Da...
-Mamaie, ia zi, eu sunt frumoasa?
Ma uit asa la ea...
-Da, sunteti frumoasa, aveti ochii albastri, chipul luminos...
- Mamaie, ma bucura cuvintele tale, dar eu nu stiu...

Un părinte călugăr
 

Un părinte călugăr, de la Antim, nu îi ştiu numele... Într-o seară din 2004, într-o perioadă de mare tristeţe pentru mine, când deznădejdea îmi dădea târcoale... Îi spun ce am pe sulfet şi mă mângâie prin cuvinte ziditoare şi dătătoare de speranţă: "Dumnezeu nu se face simţit în viaţa omului doar o dată... Ascultă-l pe părintele duhovnic.... Mă voi ruga pentru tine, în rugăciunea mea de la ora 12 noaptea..."

Ce frumos...parca simt caldura vorbelor lui de parca as fi fost acolo :)

Nu stiu cum s-a nimerit, dar am vorbit putin cu femeia aproape oarba, care, pe deasupra, mai e si operata la san. Am aflat astfel ca face un drum lung pana la biserica, schimba vreo trei autobuze, are copii si nepoti. Nu se plange deloc. A ajutat-o Domnul, Oprescu sa isi faca operatia. Si-a donat hainele la biserica, spunand: "Ia-le tu Doamne, si da-i-le cui stii!", pe principiul: or fi si altii mai amarati decat mine. A fost furata in autobuz, chiar de persoana care a scos-o din spital. Are o voce foarte placuta, e blanda, foarte senina, foarte tacticoasa. E pofticioasa si ii place mirosul de coliva. S-a bucurat sa primeasca de la cineva un leu, spunand ca ii va lua fiului sau nepotelului un covrig. se bucura ca a ajutat-o Dumnezeu, de voie, de nevoie, sa tina tot postul, "e bun postul asta, sa stiti, se curata intestinele de rautatile de noi" - insolita alaturare, un concret si un abstract.

Fratilor, mai iesiti putin din carti si incepeti munca pe teren! Pe cat de multa rautate e in lume, pe atat de mult te bucuri sa descoperi chipul Domnului intr-un om frumos si luminos.

Nu am mai postat de mult aici, dar astazi am intalnit un om cu adevarat frumos si mi-am zis sa vi-l fac cunoscut si voua.

Ologul de la cimitirul Giulesti, care are grija de florile care i se aduc parintelui Lacatusu.
Imaginati-va o zi insorita de toamna, o fetita de doi ani si jumatate jucandu-se pe acolo si un olog ingrijind florile toamnei aduse de credinciosi parintelui, punandu-le apa in borcane, sortandu-le cu mult sarg. Un olog saltandu-si carjele printre borcane de flori si o fetita jucandu-se cu pietricele. Alaturi, coada mare. Intalnirea dintre neputinta bolii si inocenta jocului. Omul, cu mersul lui sontac, a scos cateva floricele, s-a aplecat cu un gest foarte larg si i le-a intins fetitei. Flori roz si proaspete de toamna. Daca nu ii observai neputinta si te uitai doar la chip si la gesturi, ai fi zis ca e un aristocrat care si-a lepadat casele si hainele bogate, ca sa traiasca, nestiut de nimeni, printre oameni simpli. Sau ca e un cavaler fara armura, pazind poarta castelului, care a coborat de pe cal ca sa ii aduca un omagiu domnisoarei sale. Cum fetita nu intelegea prea bine ce taina poarta florile, a privit mirata si i le-a dat mamei. Omul a inteles ca trebuie sa coboare in concret ca sa se faca inteles, asa ca i-a daruit o punga cu un covrig urias. Mai-mai sa isi lase florile si sa o duca pe copila de manuta. La sfarsit, a salutat cu multa caldura si a ramas sa ocroteasca mucul de lumanare cu care se jucase fetita. Sa aiba grija sa nu se stinga lumina plapanda a primaverii.

Pe drum, am gustat cu totii din acel covrig. Alb si pufos, cu o dulceata nemaintalnita. Eu am zis prima data ca era cu lapte, dar de abia acum ma gandesc ca era dar din dar.

Oameni de prin Bucuresti
 

Cum vremea e acum schimbatoare, de nici nu mai stii cum sa te mai imbraci, mi-am luat un pulover. Pulover nou, de abia imbracat, il tineam pe geanta. Am iesit putin din facultate pana la libraria Eminescu. Cand am ajuns acolo, mi-am dat seama ca nu il mai am! M-am intors din drum imediat, cu parere de rau, gandindu-ma ca singura mea sansa ar putea fi sa imi fi scapat cumva in interiorul facultatii. Ma si gandeam cu cine va trebui sa vorbesc, daca sa pun un afis... Cand colo, ce sa vezi? Puloverul meu pe un pervaz exterior al universitatii! Pesemne il asezase cineva acolo! :78: Ma duc repede, il iau bucuroasa, il pun bine si ma intorc la drumul meu, cand o persoana necunoscuta ma striga de partea cealalta a strazii: "Lasa puloverul acolo! Lasa puloverul!" Ce se intamplase? Doamna respectiva credea ca vreau sa imi insusesc pe nedrept puloverul, poate chiar ea il gasise si il pusese acolo, la vedere, ca sa nu fie calcat in picioare, cine stie cine? Am lamurit-o ca puloverul imi apartine si ca mi-a alunecat... Era chiar bucuroasa ca haina pierduta isi gasise proprietarul, dar ma privea si cu o urma de neincredere, macar ca ma asortam. Si pe drept cuvant, nu prea poti demonstra ca iti apartine un obiect pierdut.

Oameni ca acestia rar am intalnit prin Bucuresti! Cu simt civic, sa nu puna mana pe lucru strain, sa nu isi insuseasca obiectele pierdute si gasite, ci sa le lase undeva, in speranta ca proprietarul se va intoarce si le va recupera!

Sf. Nicolae Schei
 

Fiind inca foarte frumos afara, ma hotarasc sa fac o vizita scurta la Brasov, intr-o sambata, sa ma mai scutur de zgura vietii de zi cu zi in Bucuresti. Brasovul- frumos, ajung in schei, sunt impresionata de biserica (desi staim cam la ce ce merg, internetul ne pregateste!)- dar ce nu ma asteptam sa vad au fost cei doi preoti.
Pr. Vasile Prodea boteza in biserica o fetita; un botez modest, cu cativa membri ai familiei si nasii; intre cei prezenti- 2 fetite mici (cam de 3 si de 5 ani), care se uitau curioase....Asa de mult mi-a placut botezul fara fast, adevarate crestinare de prunc si asa de mult mi-a placut parintele, care vorbea bland si molcom, care zambea tot timul; a vorbit si cu fetitele mai mici...100 de ani- lumina distanta de viata cotidiana!
Apoi, ca omul: mergi prin curte, inconjura cladirea, aprinde lumanari, uitate-te in stanga si in dreapta...Si la Prima Scoala Romanesca am avut o noua surpriza: parintele Vasile Olteanu- om cult, bland, entuziast, cu umor....O adevarata placere sa iti fie ghid! Am gasit ulterior pe Youtube inregistrari cu dansul, si desi si acelea sunt interesante, realitatea este muuuult mai frumoasa.
M-am dus sa vad un monument si am plecat cu impresia ca am respirat alt aer, ca acest aer intra in plamanii mei si imi da, impreuna cu oxigenul, alt fel de viata!

Un articol despre un om caruia i-am calcat si eu pragul anticariatului si i-am auzit snoavele: Dumitru Grumazescu din Iasi:

de Șerban Georgescu

Știam despre el că este posesorul celei mai importante colecții de documente originale despre viața și opera lui Eminescu din țară, al unei colecții de elzeviruri, cărți liliput și alte nenumărate cărți și obiecte excepționale. Personal însă nu îl cunoscusem decât din postura de musafir… neutru, unul din cei mulți care la sfârșit de an ne așezăm cuminți pe scaunele pliante de lemn pe care ni le pune la dispoziție în anticariat pentru a ne asculta unii altora, sub privirile sale îngăduitoare, creațiile mai mult sau mai puțin notabile....


Continuarea: http://totb.ro/poate-unul-dintre-ult...i-din-romania/

Glykys, tu ai un suflet tare frumos de ii vezi pe oamenii acestia! Sa iti lumineze Dumnezeu sufletul in continuare, din ce in ce mai mult!

Eu as vrea sa scriu despre un tanar. Un tanar care imi pare atat de bun, de frumos sufleteste si ca si chip... parca si alura sa este aceea a unui Sfant...Este asa de finut si firav...Are o voce calda si placuta. Sunt placut impresionata, il admir si il respect.

Astazi Dumnezeu mi-a dat o mare binecuvantare.
Am mai scris eu pe forum despre un orb de la biserica mea, care este nelipsit de la orice slujba. Nu cerseste, e ingrijit si curat, sta mereu in strana si canta cu cantaretii. Are voce frumoasa si puternica si e mereu vesel, chiar glumeste. Ei, astazi mi l-a scos Dumnezeu in cale si am mers putin cu el pe strada, a fost un prilej de intarire duhovniceasca. Omul mi-a povestit cum a invatat in biserica aceasta sa se roage, sa se inchine. De mic copil nu era credincios, ca il duceau ai lui foarte rar la biserica. Dar mai tarziu a intrat in biserica si, cum era nestiutor si nevazator, a auzit lumea cum canta impreuna cu strana. Si atunci a inceput sa zica si el: "Doamne, miluieste" dupa lume si incet-incet a invatat toate cele. L-am intrebat daca nu ii e frica sa mearga pe strazi, cu autobuzele, sa traverseze... Mi-a spus raspicat ca daca se temea, statea acasa. Ca ii e greu, a fost odata accidentat de o masina, dar ca are credinta in Dumnezeu, ca il va ajuta sa ajunga de fiecare data teafar acasa. In putinul timp cat a stat cu mine, am vazut cum se manifesta grija Domnului asupra lui: cineva l-a ajutat sa treaca strada, altcineva i-a oferit un loc in autobuz, altul i-a oferit niste sticle de sifon, vanzatoarea s-a purtat amabil cu el si i-a servit ce avea nevoie, altcineva i-a dat niste bani... Brusc, lumea devenea mai buna in preajma acestui orb simpatic si zambitor. Cu adevarat Dumnezeu are grija de oamenii sai.

Ca sa nu mai zic ca intalnirea cu omul acesta a venit pe fundalul unor griji de-ale mele, care priveau niste fleacuri in raport cu crucea acestuia. A vrut Domnul sa imi dea prin acest om o lectie de intarire in credinta si in lupta. Sper sa va intareasca si pe voi.


O, nu, Adam. Eu cred si am mai si scris ca oamenii acestia sunt printre noi, doar ca noi nu prea ii vedem, daca suntem afundati in propriile ganduri si griji, suntem cumva autisti.

Ce topic minunat ai deschis Glykys, eu m-am folosit mult de aceste postari. Sambata asteptam sa ma spovedesc si am cunoscut o fata deosebita. La inceput nu mi-am dat seama ca este necajita (din punct de vedere financiar), era curat imbracata si avea o purtare exemplara. M-am folosit de prezenta ei (nu am vorbit prea mult), de smerenia pe care o avea, de simplitatea si bunatatea ce i se citeau pe chip. Am zis in gandul meu: ce suflet deosebit, si am inteles ca oamenii smeriti sunt foarte iubiti de Dumnezeu.

O babuta blajina la colt de strada, asezata pe caldaram, in fata unui supermarket. Sta acolo, nu cerseste. E recent operata la ochi si are o cicatrice. Daca te opresti putin, iti spune vrute si nevrute, are vorba placuta si chip frumos, ai sta mult sa ii asculti sporovaiala:

- Mama, a trecut preotul nostru pe aici si mi-a spus: Babo, ce faci aici? Hai la biserica! Si eu am lasat ochii in pamant, ce sa fac? Mie mi-e rusine. Iarasi: Babo, hai la biserica, a venit si patriarhul si a intrebat de mata, zice: unde e baba aia care sade langa altar? Eu tot ma fastaceam, dar el zice: Babo, babo, sa stii ca tot la mine ajungi, ai nevoie de mine, cand o sa inchizi ochii! Dar eu i-am spus: Pai uite, parinte, ca ii inchid si acum, si am facut asa (gestul inchiderii ochilor). Babo, te astept maine la biserica, la ora 7. Dar lasa, ca acum plec acasa, imi fac baie cum pot si eu, imi pun hainele, ma potoloesc si eu si se scoala baba la 6, ca sa fie la 7 la biserica. Intai dau barbatii pomelnicul, apoi ma duc si eu. Stau in fata, langa altar. Si daca imi zice cineva ceva, eu ssttt (gestul luarii la fuga), ma duc in spate.

Într-o sâmbătă friguroasă de martie, mă nimeresc în zona Titan şi mă hotărăsc să intru în biserica în stil maramureşean de acolo. Pe prispa bisericii era un om în scaun cu rotile. Văzându-mă nouă pe acolo şi uşor dezorientată, mă lămureşte că biserica e deschisă şi că pot intra. La ieşire, fac un tur în jurul bisercii şi mă îndrept iar către acest om, stingherită de gândul de a nu şti dacă să îi dau sau nu ceva. În schimb, el îmi urează sănătate, toate cele bune şi "mai veniţi pe la noi"!

O experienta foarte frumoasa :)

Multumesc pt postare Parascheva.
Am ramas foarte impresionata de viata acestei persoane pioase.
Sper sa gasesc mai multe despre dansa;azi tot m-am gandit la cele citite.

Sora Aurica
 

Dureri, înjosiri, batjocuri, împletite cu mângâiere, dragoste şi alinare de la Domnul a trăit în copilărie Sora Aurica, o bătrânică ce vieţuieşte de ceva vreme în obştea Mănăstirii Râmeţ, răspândind în jur multă pace. Auzindu‑i povestea vieţii, te cutremuri, şi gândul îţi zboară la cuvintele Sfinţilor Părinţi: „Cine nu iubeşte pe vrăjmaşi, acela nu poate cunoaşte pe Domnul, nici dulceaţa Duhului Sfânt…”

‑ Soră Aurica, câţi ani aveţi?

‑ Şaptezeci şi şase.

‑ De cât timp sunteţi imobilizată în scaun?

‑ De la vârsta de trei ani.

‑ Şi cum s‑a întâmplat lucrul ăsta?

‑ De la o mătuşă, sora mămichii. Mămica s‑o măritat şi o mers cu bărbatul ei, iar eu am rămas cu bunica şi cu sora mamei. Şi tuşa îi făcea multe neplăceri bunicii. Era intr‑o iarnă, în postul Paştelui, şi a făcut bunica unt şi a zis: „Măi Aurica, să avem şi noi ceva bun de mâncare”. A făcut unt în post. Şi tuşa, când a fost singură, l‑a luat. Bunica n‑a fost acasă. Când a venit, a întrebat: „Aurico, unde‑i tuşa?”. Şi zic: „Acu’ a plecat. A luat untu’…”. Când a auzit, a fugit după ea. A prins‑o şi a luat untul. Şi dup‑aia, când a venit iar seara, tuşa a zis: „Aurico, o să rămâi io cu tine!”. Eu am ştiut ce mă aşteaptă. Când am rămas singură, m‑a luat din pat, m‑a trântit jos pe podină şi mi‑a rupt coloana. Şi dup‑aia, în altă zi, când am rămas iar singură cu ea, se mânia că umblam prin casă, mă târam cu scăunelul, aşa, pe podină. Stăteam în fund pe scăunel şi mă mişcam aşa încet, încet, cu picioarele. Mă târam. Iar ea mi‑a rupt picioarele.

‑ Cum v‑a rupt picioarele?…

‑ A zis că să le pun talpă la talpă. Şi eu n‑am putut. Atunci ea m‑a apucat şi le‑a sucit, şi mi‑a rupt oasele acolo. Şi n‑am putut să mai merg defel. Şi când m‑a trântit cu coloana, prima dată, eu am căzut aşa, culcată, şi mi‑am pus mâinile la ochi şi‑am plâns. Şi atunci ea, cu picioarele, mi‑o dat în subţiori, şi mi‑o rupt şi mânile.

- Deci tuşa v-a rupt mainile, picioarele si coloana. Cum stăteaţi?

- Utie-aşa stăteam, pe un scăunel cu gaură, ca să nu atingă la coloană nimic. Eram cu fundul gol - să mă iertaţi- pe gaura scăunelului. Toată ziua.

- Aţi urât-o pe tuşa pentru lucrurile aceastea?

- Atunci eram mică şi nu ştiam de ură, voiam să mă iubească, să mă ingrijească. Când pleca bunica, trebuia să ingrijească de toate ale casei şi nu mai voia să facă focul. Şi m-a-nvăţat bunica să mă mai duc aşa, cu scăunelul, la sobă. Şi m-am aplecat să iau lemne, şi când m-am aplecat, s-a stricat şi scăunelul, şi-am căzut cu capul după sobă şi cu mâna asta pe tăbliţa sobei. Şi soba a fost fierbinte, şi-am plâns, am plâns, surioară, şi-am strigat-o! Tuşa era în pat, dormea, şi n-a vrut să vie la mine până când a văzut că nu mai pot să plâng. Când a văzut că nu mai pot, a venit, m-a smucit, m-a pus pe scăunel şi nimic nu mi-a pus la mână. Până a venit bunica. Când a venit bunica, m-a văzut plângând, mi-a văzut mâna...Avea un cearşaf. A rupt din el, a băgat în apă rece şi mi-o făcut la mână. M-a durut iar, mă ardea. Când a desfăcut, s-a luat cu piele cu tot, a rămas carne plină de sânge. A stat bunica trei săptamâni cu mine în braţe şi cu mâna într-un ciubăr cu apă rece, până s-a vindecat. Şi după ce s-a vindecat mâna, s-a făcut coajă, scoarţă.

Dac-a văzut tuşa că nu poate să mă răpuie, când a fost bunica dusă la Braşov a făcut mâncare, a făcut mămăligă cu smântână, şi-mi dădea în gură mâncarea, că nu mai puteam să ridic mâna ca să mănânc. Şi mi-o dat cu lingura mămăligă fierbinte, mi-o băgat în gură. Am început să plâng, să dau jos...Mi-o pus mâna la gură să nu pot să dau jos. A trebuit să înghit. M-a ars, surioară, pânâ în stomac...

Sora Aurica II
 

- Stiati atunci de rugaciuni, va rugati?

-"Tatal nostru" si "Ingerasul". M-a invatat bunica. Zicea bunica, si ziceam si eu dupa ea, ca sa invat. Si imediat am invatat.

- Si cum a continuat dupa aceea cu tusa?

- Tusa, pe urma, a plecat de la noi, n-a mai vrut sa mai steie cu bunica. Bunica, daca a vazut ca nu mai e tusa cu ea, a adus-o pe mamica mea, cu barbat cu tot.

- Stiti cumva daca s-a cait pentru tot raul pe care vi l-a facut?

- Niciodata nu i-a parut rau.

- Dar ce s-a intamplat cu ea in cele din urma?

- A paralizat -- pentru ca, sa spun si asta, ea cand pleca mamica de acasa si taticul la lucrul lui, primavara si vara, eu ramaneam acasa singura. Si trebuia sa stau afara la poarta. Taticul a facut curte la animale dupa casa, pana la casa tusii. Si cand pleca mamica de-acasa, ma vedea ca sunt singura, venea si strica doi lati din prajina, ca sa iasa porcii, animalele, ieseau animalele afara. Ca sa faca rau.

Si eu atunci vedeam, si strigam pe vecina. Si trimitea baiatul, un baiat de 12 ani, si baga porcii si animalele in grajdul vacilor. Si de-acolo nu mai ieseau. Eu trebuia, ca ploua, ca bate vantu', sa stau afara, ca s-o pazesc pe ea.

- Cine va punea sa stati?

- Mamica.

- Si ce faceati in tot timpul asta?

- Citeam.

- Cum va descurcati cu mana?

- Pai mi se vindecase, numai ca nu puteam s-o folosesc ca orisicine, cum trebuie. Foarte incet, foarte greu...

Si avea mamica cai, avea caruta, si cand auzea ca e undeva Sfantul Maslu, ma ducea. Si cand stia ca pelcam, tusa venea si facea sa iasa porcii. Vecina stia. Vedea. Venea si baga porcii. Intr-o zi, cand eram singura, a venit la mine tusa si a zis: "Tu, Aurico, sa-mi spui mie ceva. Cine ziceti voi ca a dat drumul la porci in gradina?". Eu am inceput sa plang de ciuda. Si am zis: "Tusa, Maica Domnului sa-i secere puterea din maini si din picioare cui mi-o face rau!". "Vai, tu, Aurico, vai! De ce zici asa?".

Am zis asa pentru ca eram foarte necajita. Si a plecat de langa mine. Si la vreo doua luni de zile a inceput sa scape farfuria din mana, a inceput sa nu mai poata sa-si taie paine, n-a mai putut sa mai vie la apa - ca aveam fantana la coltul casei, si lua si ea apa de la noi. Asta vina am avut si o am pe constiinta! Ca de necajita si de-amarata am zis asa. Dar ea n-a venit o data in viata ei sa zica: "Aurico, iarta-ma, c-oi fi fost rea cu tine".

- Deci va pare rau ca ati zis vorba aceea? ...

- Cat oi trai imi pare rau! Dar ce sa mai fac?

-La manastire cum ati ajuns?

- La manastire am facut scrisoare.

-Cati ani aveati?

-Oi fi avut vreo douazeci, douazeci si unu..Dupa ce a murit mamica. Am facut scrisoare la multe manastiri si aici m-au primit.

- Acum, privind in urma, ce sentimente aveti fata de tusa?

- Dac-ar da Dumnezeu sa mai vie o data sa o vad, eu as imbratisa-o. Dupa inima pe care o am. O pun mereu la rugaciune. I-am facut cu Parintele pomelnic pe tot anul.

- Cum era copilaria dumneavoastra, stand in carut?

-Eu nu am stiu de copilarie, ori de bucurie. Eu numai amarata am fost.

- Totusi, care au fost cele mai mari mangaieri ale dumneavoastra?

- Maica Domnului. Mamica, cand pleca si ma lasa singura, lua toate incoanele de pe perete, le punea pe scaun si imi zicea: "Aurico, da-mi o icoana, care-ti place tie mai tare". Iar eu o luam pe Maica Domnului si o sarutam. Si ea zicea: "Aurico, mama, asta-i Mama ta. Eu sunt o pacatoasa, sunt o taranca, sunt nevrednica, te las singura, dar Maica Domnului nu te lasa singura. Ea e tot timpul cu tine."

-

Sora Aurica III
 

- Si ati simtit ajutorul Maicii Domnului, mangaierea ei?

- Eu, cand aveam un necaz, ziceam: "Maica Domnului, tu stii!". Daca scapam ceva din mana pe jos, ii ziceam: "Maica Domnului, trimite pe cineva!". Si venea cineva si ma ajuta. Si acum mai am nevoie de maici, dar ele mai pleaca la lucru. Zic: "Maica Domnului, tu stii ca am nevoie de tine, da-mi ajutor". Si vin maicile, ca si cand le chem. Vin si m-ajuta. Si eu toata nadejdea mea o am in Maica Domnului.

- Ce simtiti in suflet fata de Maica Domnului ?

- Mai dulce ca e mama. Si iarna asta a zis maica mea, cu care stau: "Tu, Aurico, tu te rogi ptr. unul, ptr. altul, sa-i fie bine, dar roaga-te si pentru tine, sa faca Maica Domnului ceva, ori sa mori, ori sa poti, cumva ...". Si am facut cateva Paraclise ale Maicii Domnului, si intr-o noapte eram singura si a venit o Lumina mare, mare, asa, ca o raza mare, si in acea Lumina o femeie alba, imbracata alba, alba, pana jos. Si a zis: "Aurico, eu asa vreau sa te iau"...

- Sora Aurica, dar de ce credeti ca Dumnezeu a ingaduit pentru dumneavoastra aceasta grea suferinta?

- Eu...asa,pe constiinta mea, ca sa-i ierte Dumnezeu si pe cei pe care mi-au facut rau.

- Va rugati pentru ei, sa-i ierte...

- De s-ar indura Maica Domnului, pentru ale mele slabe rugaciuni, sa-i ierte... Dupa ce a murit tusa asta care m-a chinuit, a venit in vis la mine. Urata, suparata si o gramada de animale dupa ea. Tot felul de rate, gaste, curci, caini, cocosi, porci, soareci, maimute, de toate neamurile. Si a zis: "Uite, Aurico, astea nu ma lasa. Eu sunt pusa sa le pazesc. Si ma musca de maini, de picioare, de haine- ce sa ma fac?...". Si i-am zis: "Tusa, plangi! La omul ala la care esti, plangi cand ti-e rau, cand nu mai poti, sa te lase, sa te ierte, sa ia El de la tine animalelea astea!". Si-a zis: "Aurico, da-as plange sa fac o mare de lacrimi, cum e la voi marea, tot nu ma folosesc, pentru ca nu am plans cand am fost cu voi, pe pamant!". Ea nu plangea. Si cand o luau cu targa copiii pana la masina, sa o duca la spital, ca nu putea sa mai umble, ea canta, nu plangea.

- Dumneavoastra mai plangeti ?

- Asta nu se spune...

-Atunci spuneti-mi altceva. Ati facut carte? Cum cititi?

- Cu ajutorul Maicii Domnului. Mi-a adus mamica abecedarul, ca taticul meu a avut o sora cu multi copii, si de la copiii ei mi-a dat mie un abecedar. Si din acel abecedar am invatat.

-Si ce carti cititi?

- "Minunile Maicii Domnului", Psaltirea lui David, "Mantuirea pacatosilor."...

(va urma)

Impresionante suferinţele acestei Maici, şi mai ales iertarea cu care vorbeşte despre ele!

Bine ca sunt unii care ii intalnesc pe oamenii frumosi;eu am langa casa oameni ai strazii care dorm pe banca din statia de autobuz.
Ieri,in drum spre casa am zarit vreo 3 sarmani care se drogau pe o banca... Privindu-i cu luare aminte,unul dintre ei era bolnav tare dar continua sa se drogheze intr-una chiar daca tusea ingrojitor de aproape ca-si dadea plamanii afara.
Nici ochii nu-i mai puteau tine deschisi si stateau asa balabanindu-se pe banca in delir si trageau din drog.
Niste tineri sarmani,unul vreo 20 de ani altul vreo 30... Cine sa le cunoasca dramele si durerile,numai Dummezeu!

Sora Aurica IV
 

(imi pare rau de intarziere)
*
- Daca ati fi fost un om sanatos, in putere, ce v-ar fi placut sa faceti?

- Eu - tot in manastire, pentru ca mamica era prietena, tinea cu maicile. Veneau maicile sarace, care adunau pentru manastire, veneau la noi, si mamica si taticu' mergeau cu caru' si adunau ce le dadeau oamenii, si le duceau la gara. Si veneau la noi maicile ca la mama lor. Si ma iubeau...ma iubeau! Ma luau in brate si ma invatau poezii, si eu asa am apucat o dragoste si am zis: "Mamico, pe mine du-ma la maici!". "Cat oi trai nu te duc de langa mine! Vreau sa te am langa mine"...

- Cum ati defini suferina?

- Cateodata zic: "Doamne, Maica Domnului, bine ca-i asa. Nu-i mai rau. Bine ca mi-o dat minte, pentru ca atunci cand m-o dus la spital, cand eram mica, mica, a zis doctorul ca <Fara minte ramai!> Dar Maica Domnului mi-o lasat mintea. Numai puterea mi-a luat-o. Stie Dumnezeu de ce.

- Va bucurati ca a inceput postul?

- Foarte mult.

- De ce va bucurati? Vi s-a luminat fata cand am pomenit de post...

- Ma simt foarte bine. Mananc pitorci, paine prajita, paine cu apa, fierea mi-e mai usoara.

- Ce credeti ca ar trebui sa facem in post?

- Sa ne rugam, sa postim, sa ne gandim ca murim, sa ne gandim cum e raiul, cum e iadul - asta este postirea.

- Ce va intareste in credinta?

- Rugaciunea si slujbele.

- Dumneavoastra pentru cine va rugati, in afara de familie?

- Pentru toti pacatosii vazuti si nevazuti, cunoscuti si necunoscuti. Doamne, iarta pacatele la toti pacatosii! Doamne, iarta si pacatele mele!

- Considerati ca oamenii sunt fericiti?

- Sunt si fericiti, sunt necajiti. Maica Domnului la toti ne-ajuta!

- Dar ce-i poate face fericiti pe oameni?

- Sa traiasca in Dumnezeu, sa mearga la Biserica, sa tina posturile si asa mai departe.

- Povestiti-ne o intamplare din viata dumneavoastra care v-a intarit mult in credinta...

- Cand eram acasa cu copiii lu' tusa, eu aveam un loc unde era soare, si mamica acolo ma aseza, imi punea bolovani la roata, iar eu citeam carti de rugaciune. Si era acolo si o fantana. Si intr-o zi s-au adunat copiii lu' tusa care m-a chinuit, si au chemat si pe altii din sat, si s-au pus langa mine jos, pe poiana. Si au inceput a chiui, a canta, a face ca cocosul, ca sa ma necajeasca. Si eu am zis: "Mai, baieti, uite, poarta asta e mare. Duceti-va in varful coastei, chiuiti si faceti acolo ce vreti!". "Daaa, asa vrei?... Vezi fantana?". Mi-au luat bolovanii de la roata: "Uite acusi esti in fundul fantanii!". Eu, de frica, ca sa nici nu vad, am inchis ochii si-am zis Psalmul 3, dar cu gura inchisa. Sa nu se vada ca zic ceva. Si, cand am terminat psalmul, am deschis ochii, m-am uitat...nimenea langa mine! Numai un pic baiatul sa ma-mpinga, si cadeam in fundul fantanii! Si cand am zis Psalmul 3, nimenea n-a mai fost langa mine. Si de-atunci -ca eu ma luptam mult sa invat Psaltirea, la urma, ca este impotriva fricii, eu atunci l-am invatat pe de rost. M-a scapat Maica Domnului de vrajmasi...

Material realizat de Raluca Tanaseanu
Revista Familia Ortodoxa,Aprilie

<In orice situatie ar fi, o vad mereu bucuroasa. Eu, cateodata, sunt cu ea si-i zic: "Sora Aurica, roaga-te si pentru mine!". "Dar tot timpul ma rog pentru tine."

Cand are dureri mari, o aud oftand. "Dar de ce oftezi?". "Daca ti-as spune eu cat ma doare de tare, tu n-ai putea sta langa mine". rabda foarte mult. Ma folosesc si eu foarte mult vazand suferinta ei, si simt ca-mi da si mie putere. Orice om care o vede se foloseste de suferinta ei.

Cand ii fac cate o bucurie, imi spune: "Sa-ti faca si tie Dumnezeu o bucurie, cum imi faci tu mie!". Si intr-adevar, nu dureaza mult, poate cateva ore, si am o bucurie extraordinara.

Cand o asez bine pe scaun (nu totdeauna se intampla asa), imi spune: "Sa te aseze si pe tine Maica Domnului asa cum ma asezi tu pe mine!".

Alta data imi spune: "Du-te Raiului!", iar eu ii raspund: "Ma duc si te las singura!", iar ea zice: "Sa ma iei si pe mine cu tine!". Si se bucura.

Un Parinte imbunatatit imi spunea: "Cand ii slujesti unui bolnav, sa te gandesti ca este Hristos si atunci nu ti se va mai parea greu!... "
(Maica P.-una din maicile care o ingrijesc pe Sora Aurica)>

Mie chiar mi-au dat lacrimile citind povestea acestei maici Aurica. Iata ce sfinti avem printre noi. Bine ar fi sa citeasca acest articol toti care cartesc si nu isi inteleg rostul suferintei lor.
Mare e Dumnezeu! Poate ca pentru suferinta acestei fiinte nevinovate o va ierta si pe femeia care i-a nenorocit viata.

Ma bucur ca va impresionat povestea Surorii Aurica de la Râmeţ si povestea Maicii Antonia de la Tismana. E incredibil prin ce a trecut si, este si mai incredibil cum de si-a pastrat credinta tare si nu a cartit. Se aseamana putin cu dreptul Iov. (poate gresesc).

Sora Aurica este in viata, traieste la Mănăstirii Râmeţ. Daca ajungeti pe acolo, sa intrebati de ea.

(com. Ramet, jud. Alba )

Dupa ora de studii biblice (tinuta la biserica)m-am trezit ca sunt imbratisata de un inger de fata,cam la 9-10 ani ,spunandu-mi cum o cheama si laudandu-se fericita ca se va boteza in religia ortodoxa in 2 saptamani(banuiesc ca dorea sa iau si eu parte).
Nu am putut sa nu remarc gingasia si puritatea acestei copile,eu la varsta ei si chiar si acum,eram foarte retrasa vizavis de oameni,in special vizavis de straini iar ea a venit asa cu bratele deschise si mi-a dat cea mai sincera imbratisare de parca ma stia si doar ce ma revazuse...

Tot la biserica,ne-am mai marit familia cu un alt tanar botezat in vara,care seamana cu Arhanghelul Gavriil din pictura bisericii;chiar parintele a zis asta glumind iar noi toti ceilalti am incuviintat studiind tanarul pe toate partile ,spre fastaceala vadita a acestuia.
Chiar acum a devenit cantaret la strana.
I s-ar potrivi foarte bine sa apuce calea monahismului deoarece este foarte retinut,tacut si pare ca nu traieste in lumea aceasta sau pt ea.
Nu am vazut astfel de caractere pure si dezancorate de mundan libere prin lume ci numai pe la manastiri.
Oricum este o figura aparte atat prin chipul pur si senin asemeni dragului Arhanghel Gavriil cat si prin exemplul de smerenie si ascultare pe care il manifesta.

Foarte frumos, mai mare dragul să mai citesti si asemenea postări.

Nu stiu daca e bine sa postez aici, dar ieri am auzit ceva minunat, asa ca m-am gandit sa il impartasesc cu voi. Intr-o tara straina, intr-o biserica de rit ortodox, o credincioasa il intreba pe parintele de acolo, sa ii spunem X, un batran cu fata luminoasa, cum mai sta cu sanatatea tanarul preot Y. Mi s-a parut ca sunt martora unei scene de Pateric: parintele X povestea cum parintele Y, imediat ce a primit taina hirotoniei, a amutit. Asa, deodata, nu a putut sa mai articuleze cuvinte, de abia daca poate vorbi cateodata in soapta. Niciun doctor nu stie ce are, i s-a intamplat ca lui Zaharia, la templu, conchide parintele X, care il fericeste pe Y, ca a primit un mare dar duhovnicesc!!! Este o neputinta foarte greu de dus, explica el, nu poate sluji singur, dar il ajuta foarte mult pe plan duhovniceste, ca isi dezvolta alte modalitati de comunicare cu divinul. Vazul, auzul si toate celelalte nu sunt ale trupului, continua batranul, sunt toate daruri ale lui Dumnezeu, dar noua ne este foarte greu sa intelegem cum aceste incercari ne folosesc spiritual, sunt taine mari. Si avea o fata asa de luminoasa si il fericea pe parintele Y, ca s-a aratat vrednic de asemenea aratari dumnezeiesti si ca astfel poate progresa duhovniceste... Nicio clipa nu a pomenit faptul ca ar putea fi vorba despre o nevrednicie sau despre o pedeapsa la mijloc, ci doar un mijloc fundamental de a spori duhovniceste.


Toata istoria asta mi-a amintit de o pilda - nu stiu daca din Pateric - care era cam asa: intr-o manastire, doi calugari se pregatesc pentru postul Pastilor. Unul dintre ei sta in chilie numai in post si rugaciune, celalalt sta numai in gradina si face toaleta copacilor. Cel din chilie il vede pe geam pe celalalt cum munceste si incepe sa gandeasca: ia uite-l si pe asta, e post si el se catara in copaci aiurea, in loc sa stea sa se roage la el in chilie. Intr-o zi, il vede cazand dintr-un copac si rupandu-si piciorul, asa ca ajunge la concluzia: aha, uite, l-a pedepsit Dumnezeu ca in loc sa stea la rugaciune, el umbla brambura prin copaci! Si atunci un inger al Domnului vine si ii spune ca de patru ori a gresit: in primul rand, si-a judecat fratele ca nu se roaga - or acela se ruga mai bine in timp ce toaleta copacii decat daca ar fi facut-o in chilia lui, si rugaciunea lui a fost mai bine primita asa. In al doilea rand, ca l-a facut pe Dumnezeu responsabil, crezand ca l-a pedepsit, cand, de fapt, Domnul i-a binecuvantat nevointa aceasta, pentru ca fratele va trage folos duhovnicesc din cazatura din copac. In al treilea rand, ca s-a bucurat si a indreptatit raul aproapelui. In al patrulea rand, ca judecandu-l mereu pe acela, s-a indreptatit pe sine, laudandu-se ca face bine ce face stand in post si rugaciune in chilie, or mandria e un pacat capital.

ingeri cu chip de om
 

Un chip frumos lesne isi revendica bunavointa, simpatia, admiratia sau iubirea celor din jur. Frumusetea ne atrage pe toti si e usor de observat. Mult mai greu insa ghicesti cata frumusete se poate ascunde in spatele urateniei, a bolii, a infirmitatii sau a neputintelor batranesti iar daca esti superficial, egoist, neiubitor... si nu esti ajutat, s-ar putea sa-ti ramana in continuare ascunsa.

Desi inca ma incearca sentimente de repulsie, de superioritate, de dispret si chiar de teama fata de cei cu "trupul mai putin frumos", am inteles, macar partial, ca nu suntem doar trup, ca un suflet curat si bun poate da o cu totul alta expresie chipului, ca de fapt trupul e doar o carcasa, de multe ori incapabil sa exprime trairile sufletesti. Iar sufletul e mult mai mult decat trup, e un margaritar de mare pret!

Am in minte cazul unui tanar infirm care e total dependent de cei din familie - cu mainile incovoiate, privirea crucisa, capul si-l tine stramb, trupul lui e slab, prea putin dezvoltat; incapabil sa mearga, sa vorbeasca, sa manance singur .. ce sa mai, pentru una ca mine, a fost o lunga perioada de timp, o imagine greu de digerat motiv pentru care imi intorceam privirea si evitam orice apropiere. Dar, pentru ca Dumnezeu nu vrea sa mor proasta, mi-a aratat ceea ce nu eram in stare sa vad singura.

Mi-as dori sa fiu mai iscusita in vorbe, ca sa pot reda cu acuratete o scena ce se repeta ori de cate ori tanarul e dus la Impartasit.

Acest tanar se bucura! O, si inca cum!! Prin toti porii fiintei lui iti arata ca stie, simte ca urmeaza sa fie Impartasit!
Pana vine preotul la el, e usor agitat, nerabdator mai degraba, un copil care e constient ca urmeaza sa primeasca "ceva bun" si asteapta cu infrigurare.
Iar odata Impartasit il vezi cum prinde aripi :) isi misca mainile cu miscari necontrolate, fata, desi schimonosita din cauza bolii, schiteaza un zambet deformat de fericire, bucuria imensa fiind tradata de chiote si sunete de exaltare!
Un inger de om Impartasit! Un sfant ascuns intr-un trup deloc aspectuos sau atragator. Un suflet curat de om unit cu Hristos prin Sfanta Taina a Impartasaniei!
Bucuria lui, dornica parca de mai multa exprimare, se intipareste si pe fata insotitorului. Doar se incarca si el cu har, nu?!

Vazand aceste lucruri, te intrebi daca mai poate fi vorba despre o cruce purtata de cei care au in grija astfel de oameni. E adevarat, numai ei stiu cate lacrimi varsa, cate sacrificii fac si ce lupta or avea de purtat. Dar daca crucea e ridicata pe verticala, cu bucurie si acceptare in Hristos, ea devine daca nu usoara, atunci aducatoare de har si bucurii duhovnicesti inca de pe acum si de mantuire in vesnicie.

Iar intr-o zi, de parca n-ar fi fost indeajuns, am fost martora la o alta scena, din acelasi registru. Am vazut limpede cum a cunoscut apropierea a doi preoti, carora probabil le-a simtit harul, si cum dadea semne vadite de bucurie iar cand unul dintre preoti s-a apropiat si l-a binecuvantat .. ce sa va spun, reactia lui a vorbit de la sine, chicotea, ai fi zis ca bate din palme, ai fi zis ca vrea sa sara de pe patul acela ambulant. Nu m-as mira ca cei trei sa fi purtat si vreun dialog ascuns de urechile si privirile noastre nedemne de o conversatie in duh.

Fara alte cuvinte, ingerii sunt printre noi!

Bravo tuturor!
 

Un topic frumos, cu istorioare din viata, care iti ating inima si sufletul ,te sensibilizeaza mult, si nu il poti uita foarte mult timp...
De cate ori il citeam, eu ma simteam foarte bine, si pana astazi il mai recitesc.

Bravo!

In una din zilele astea, langa un supermarket, isi desfacuse "taraba" o femeie de la tara cu urzici si leurda....Iesind din magazin, am vazut-o si m-am gandit sa cumpar cateva...nu mai mancasem de acum 2 saptamani, cand cumparasem de la o fetita, din exact acelasi loc...
Era o fetita cam de varsta baiatului meu mai mare si-si aranjase mandra marfa pe niste foi curate de ziar,maturase prin prejur si acum statea si astepta clienti.Mi-aduc aminte ca vazand-o , m-am gandit la copilul meu..am intrebat-o cati ani are, de unde a cules urzicile, daca nu i-a fost greu la cules si nu s-a urzicat la maini...In scurta conversatie care am avut-o cu ea,mi-a povestit ca merge dimineata devreme cu mama ei la padure, culeg urzici, schimba doua autobuze pana sa ajunga in oras,mama o lasa cu marfa sa o vanda si vine peste cateva ore sa o ia acasa...
M-a impresionat seninatatea cu care vorbea...parca era ceva normal ca o fetita de 11 ani sa se trezeasca la 5 dimineata, sa culeaga urzici, sa care impreuna cu mama ei sacose voluminoase de rafie,sa stea in fata supermarketului sa le vanda....Cel mai mult m-a impresionat atitudinea ei:mereu zambitoare, politicoasa, calda, imbracata simplu dar curat si decent...
Doamna care vindea acum urzici avea aceleasi zambet cald si prietenos si semana izbitor cu fetita...nu era grea sa-ti dai seama ca era mama ei...M-am oprit asadar sa cumpar de la ea.Mi-a povestit ca da,era fetita ei si ca are in total 5 copii,se descurca greu traind doar din alocatiile copiilor si muncind cu ziua care si cum...Fetita cea simpatica ramasese acasa sa aiba grija de bebe, care avea doar trei luni...Stia sa-l legene, sa-i prepare biberonul, sa-i schimbe scutecul..Iar ea, biata mama venise sa mai faca un ban de pampersi, lapte praf...
In fine, m-a impresionat povestea ei...am cumparat o sacosica de urzici si o legatura de leurda...intre timp venise o alta persoana care a cumparat si ea cate ceva....ne-a dat restul la amandoua..cand sa plec, am observat ca mi-a dat mai mult decat trebuia..m-am intors si i-am spus ca a gresit,sa-mi dea mai putin...Zambetul cu care m-a intampinat doamna respectiva zau ca era un zambet de inger..poate de recunostinta ca nu m-am bucurat pe nedrept de banul ei muncit...
Mi-a multumit, mi-a dat restul corect..am facut 2-3 pasi, cand m-am auzit strigata din spate...."Doamna, doamna, ati uitat urzicutele....!" Ma uitai in sacosa si asa era...pusesem doar legatura de leurda...M-am intors, am luat urzicile si am rasplatit-o si pe ea cu un zambet...:)

Sunt multi copii care traiesc asa, in familii foarte nevoiase. Uneori au parte de o mama buna sau de un tata potrivit, mai rar de amandoi (divorturi, puscarie, alcoolism etc.). Altii sunt ingrijiti de bunici sau de vreo matusa...
Cat sunt mici invata lucruri simple si bune. Au pace, se multumesc cu putin, se bucura de viata desi altora li s-ar parea imposibil sa traiasca in conditiile acelea, dificile...
Nu de putine ori am intalnit astfel de copii, o mangaiere. Cand eram profesor la tara, demult prin anii 90 aveam multime de copii asa, in fiecare clasa. Ei sunt o adevarata bucurie pentru lumea asta mohorata! Intre ei m-am simtit intotdeauna in siguranta, senin, bucuros si cu rost.

Si totusi...
Mai tarziu incep sa se intample unele lucruri... Fie din nepaza, fie din pricina unor constrangeri de nerezolvat, acesti copii se schimba, treptat. Dupa 10, 20 ani ii reintalnesti si constati ca au devenit ca toti ceilalti. Ce s-a intamplat? Cum si-au pierdut inocenta, bunatatea, seninatatea?
In adolescenta si tinerete majoritatea cad in obiceiuri si convingeri noi, urate, respingatoare. Si viata lor, care pornise atat de frumos, continua in note tot mai sumbre.

Unii, insa, putini dintre ei, isi continua frumoasa vietuire. Sunt discreti, aproape nevazuti dar sunt pretutindeni, printre noi, mentinind probabil acea fereastra de lumina si aer curat prin care Dumnezeu mai pompeaza Har in lumea noastra cea ticalosita.

Dumnezeu sa ne ierte si sa aiba grija de toti copiii Lui, ca sa nu se piarda vreunul pe drumuri straine! Sau, de s-a pierdut o vreme, sa se intoarca acasa cu bine!

Pe mine mai mult ma impresioneaza viata lipsita de sens a copiilor de acum,cei care sunt atat de scutiti si rasfatati.
Sa nu faca nimic,sa nu stie nimic ,sa fie doar un musafir si un alienat in familie.Vesnic logat de o tableta sau alt device de realitate alternativa.

Nu zic ca eu neaparat as fi fost un parinte mai bun;probabil ca in fata gingasiei si puritatii lor ,ne pierdem capul incat ei obtin ce isi doresc basca ce le mai oferim si noi pe deasupra de bunavoie.

Vreau doar sa spun ca obsesia asta cu protejarea excesiva a copiilor nu este de bun augur pe termen lung.

Nu imi pare atat de traumatizant sa fi sarac si sa vinzi unele-altele ca si copil;mai traumtizant este zic eu sa fi abuzat emotional sau sa fi programat pentru esec.

Cu totul de acord. Chiar daca unii colegi mai fac ironii, te mai iau peste picior, personalitatea sanatoasa si valoroasa isi vede de drumul ei...
Cu Tudor am mers mereu pe linia asta si a trecut peste multe momente grele. Cu timpul si-a castigat o stima reala din partea copiilor, pentru ca s-a impus prin calitatile personale iar nu prin babacu sau mamica... Uite chiar adineauri am primit telefonul prin care s-a anuntat rezultatul lui la primul festival international de muzica pentru cordari (Tudor face violoncel); dimineata a cantat (un concert si doua studii pentru violoncel si pian) si a obtinut...locul I...!!! Ei bine, iti inchipui ce incredere poate capata in rostul muncii lui. De doi ani se cam chinuie, intre scoala, sah si violoncel si reuseste, deocamdata, sa fie printre cei mai buni. Pentru ca e harnic si ii place sa fie cel mai bun.

Da, copiii trebuie sustinuti in achizitia unor insusiri de personalitate valoroase, mai intai.
Domnul sa fie cu toti copiii!

Mai eficient era sa le dai de 10 ori cat face si sa pleci fara urzici.

Mi-a trecut prin cap, Copacel..dar nu cred ca ar fi acceptat nici doamna,nici fetita...Ele au venit sa vanda ceva si sa primeasca bani in schimb..daca ar fi vrut pomana,ar fi fost suficient sa stea cu mana intinsa...Dar sincer, nu cred ca era stilul lor...Pareau amandoua persoane muncitoare, harnice, obisnuite sa-si castige painea cinstit...
Mi-e sa nu se fi simtit umilite daca le dadeam bani asa pe degeaba...

Nici una din extreme nu este buna.
Nici sa fie copiii foarte rasfatati si mai ales singuri la parinti, dar nici sa fii egoist, sa nu te poti abtine si sa sacrifici copiii ca sa intretii familia.

Exista multe familii din ambele categorii.
Categoria a doua inseamna ca acei copii nu mai au copilarie, devin direct adulti. Si nu este normal.
Mai inseamna saracie si lipsa de posibilitati.
Ah, ca mai ajuta de placere, in vacanta parintii, este una, dar sa nu mearga la scoala ca sa stea cu fratii, sau sa mearga la munca este oribil.
Nu stiu daca in exemplul de mai sus copii erau in vacanta sau nu mergeau la scoala.

Nici rasfatul peste masura nu este normal. Dar acesta ar trebui definit, delimitat. De unde se cheama ca este rasfat.

Si mai este vroba si de experienta de viata a fiecaruia aici. Cei care au dus-o rau tind sa dea copiilor totul, ca sa nu ajunga ca ei.
Iar in multe tari familii de oameni bogati pun copiii totusi sa munceasca pentru a-si castiga bani pentru diverse, altii ii dezmostenesc tocmai ca sa nu se invete bogati.

Exista tot felul de situatii...

Normalul este undeva la mijloc. Sa asiguri copiilor o viata normala din toate punctele de vedere.

.Vai si amar de asemenea copii, care sunt obligati de parinti sa vanda urzici in strada si sa stea cu copiii mai mici sa ii creasca, este groaznic, locul acelor copii este la scoala, nu pe strada, iar acesti parinti nu poti fi numiti parinti.
Sufera de foame, frig, sunt needucati, vai si amar de ei. Nici nu stiu cum pot sa faca copii si sa nu se gandeasca ca nu le pot oferi nimic, decat banii din alocatii si din urzici, e revoltator.

Atatea comentarii si dezbateri pe marginea urzicilor astora... mai mai...

Poate era weekend cand vindeau urzici sau dupa orele de scoala ...nu va opriti acum in detalii nesemnificative.
Nu se specifica in relatarea evenimentelor si ora,ziua la care au fost gasite vinzand urzici.

Nu este un fapt criminal si lipsit de educatie; ba din contra,femeia asta isi educa fiica ca din oarece munca si stradanie personala poate obtine un venit cinstit. In paralel cu alte mame care-si invata fetele sa cocheteze de la varste fragede,pt a deveni mari maestre in prostitutie de lux si manipulat oamenii(de exemplu).

Dar societatea,asa perversa cum este ea acum,le vede niste eroine pe prostituatele de lux- care au devenit peste noapte si formatori de opinii si imagine - iar oamenii simpli si cinstiti ,cu oarece integritate sunt descrisi ca fiind niste monstri.

Desigur,daca o intrebi pe femeia cu urzici nici ei ca mama nu ii convine situatia si isi doreste altceva mai bun pt fiica ei,nu este un mostru.
Doar ca in prezent ,trage si ea foloasele unei situatii salvatoare pe moment.

Nu este abuz parental daca un copil ajuta la treburi incepand cu varsta de 13 ani; ziua are 24 de ore. Important este cat ajuta...sa nu-i dai pe carca sa-l dobori.


Si apoi,mai mult respect si compatimire isi strange mama asta cu urzici decat o familie de alcoolici ,fara lucru ,cu 5-10 copii, genul carora le cade casa in cap iar copiii dorm in soba...sunt convinsa ca urzicile cresc peste tot,numai ca aia nu se mai pot scula dupa o betie sa le si culeaga...

Nu a zis nimeni ca viata este usoara!
Asa cum sunt copiii de azi,tinuti in scoli pana la 30 de ani,cu masterate si doctorate ca mai apoi sa stea intr-un job oarecare,imi pare total aiurea!
O risipa prea mare si un deserviciu adus unor maturi infantili.