Doamnisoara,daca ai deja toate raspunsurile si pui intrebari retorice,desi ignori complet contextul,nu vrei sa ne lasi si pe noi in pace,in eroarea noastra?Fii dumneata mai buna decat toata Biserica de-a lungul timpului,nu numi pe nimeni,fa cum crezi si lasa-i si pe altii,care pun pret pe invatatura Bisericii,sa faca cum cred.Daca tot nu iti dam raspunsul pe care il vrei,pt ca este eronat,nu vrei sa mergem fiecare in treaba noastra pt ca deja s-a transformat si acest topic in ce nu trebuia?Fii draguta si sa ne vedem fiecare de ale noastre ca sa nu ne pierdem timpul inutil.

Din articolul recomandat si evident necitit(daca am deja raspunsuri ce sa mai si citesc?)> ,,Sfintii Apostoli au admis si ei folosirea titlului de parinte, cu toata interdictia Mantuitorului (Matei 23, 9-10), dar restrangandu-l numai la persoane care invata, propovaduiesc Evanghelia Domnului Hristos, traiesc conform preceptelor acesteia si invata si pe altii sa le pazeasca. Deci, invatatura ce o propaga in scrierile si cuvantarile lor, trebuie sa fie a lui Hristos, iar nu cea eretica. Numai pe acela il recunoaste Biserica de Parinte al ei, care propovaduieste invatatura ei curata, fara schimbari sau interpretari gresite.Denumirea de Parinte o include pe cea de ortodoxie. Nu toti autorii crestini sunt numiti Parinti ai Bisericii si fac obiectul Patrologiei, ci doar aceia care au respectat regula stabilita de Sfantul Apostol Pavel, depositum custodi (I Tim. VI, 6), vor putea sa fie invocati ca o autoritate sigura de catre crestinii din alte epoci."

Of... Ori nu aveti deloc cunostinte in legatura cu Evanghelia, ori pur si simplu aveti o invatatura aiurita.
Ce-ar fi, spre folosul personal si al tuturor, sa va acordati libertatea de a citi cu inima si mintea deschise, cateva texte fundamentale din Comoara Ortodoxiei?

Ce rost are (si ce putere buna) sa va vorbesc eu despre Hristos si mesajul Sau, cand au facut-o atat de bine, de dumnezeieste, insisi Parintii Bisericii?

Aveti atatea talcuiri minunate la indemana... De va gasiti macar cateva ore de libertate interioara, de va bate intr-adevar o inima in piept, de nu mai betonati totul cu o gandire suspicioasa, rece si iscoditoare, atunci cred ca veti descoperi o cu totul alta Evanghelie decat cea pe care o cunoasteti (daca pot folosi acest termen) acum.

Spuneti-mi sincer: ati studiat cu atentie si bunavointa vreun Sfant Parinte? Ati participat cu inima infranta si zdrobita la vreo Sfanta Taina a Bisericii?
Daca ati facut acestea si inca mai aveti intrebari si comentarii de genul celor puse deja pe forum, credeti-ma ca multa mirare imi treziti...

Eu insa cred ca pur si simplu deocamdata nu sunteti libera sa vedeti ce e de vazut... Ca nu ati citit si asimilat nimic din minunatiile Bisericii.
Pacat!
Cu toate acestea ce pot sa va spun decat: Domnul sa va lumineze!

Haideti, fratilor si surorilor sa urnim topicul mai departe si sa lasam clevetirile!

Eu am incheiat discutia polemica,daca vrei continuam si o sa tin cont si de sugestiile lui Iustin(Martirul si Filozoful :)>multumesc.O sa vedem ce avem in traista pregatit..poate ceva mai deosebit,un studiu de caz in legatura cu Didahia sa spunem?:) Ne auzim,noapte buna.

O, da! Mie mi-ar placea subiectul. De data asta voi pune si eu osul mai serios la treaba. Promit!

Domnisorule Pelerin spre Rasarit,

Pasajul pe care l-ati citat l-am citit, am citit toata postarea de la link, de aceea v-am spus ca exact limitarea la acel conducator spiritual era folosita si la evrei in timpul Domnului.

In fine, nu mai are rost, vad bine ca nu aveti raspunsul si oricum nici nu va intereseaza.
Dar aveti dreptate ca in cazul asta nu am ce cauta pe acest topic iar topicul are alt scop decat cel de a afla adevarul in toate.

Domnule Ioan Cezar,
Raspunsul este la "da" la intrebarile dvs. iar faptul ca biserica nu respecta intru totul invatatura Domnului imi pune probleme de constiinta atata timp cat nu am raspunsuri, pentru ca mesajul este limpede si este adresat apostolilor pentru a sti cum sa faca ei insisi:

"8. Voi însă să nu vă numiţi rabi, că unul este Învăţătorul vostru: Hristos, iar voi toţi sunteţi fraţi.
9. Şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri.
10. Nici învăţători să nu vă numiţi, că Învăţătorul vostru este unul: Hristos.
11. Şi care este mai mare între voi să fie slujitorul vostru.
12. Cine se va înălţa pe sine se va smeri, şi cine se va smeri pe sine se va înălţa."

Este clar ca apostolilor le cere toate acestea, sa nu se numeasca nicicum, nici rabi, nici tata, nici invatatori, si le explica de ce: toti sunt frati.
Cuvantul este limpede, si totusi nu este aplicat. Pentru mine va ramane un mister modul in care este ignorat/schimbat, dar pana una alta, conform acestui cuvant eu nu am dreptul sa numesc pe nimeni parinte si invatator religios, ceea ce face dificila orice abordare patristica din punctul meu de vedere.

Imi cer iertare de deranj. Si dvs. si tuturor celor ce au fost deranjati de intrebari incomode.

Multa pace.

Sunt aici probleme elementare de exegeza, Adrianna! Iar exegeza este o stiinta foarte complexa si nu se reduce la interpretari inguste, de-a dreptul infantile, copilaresti, ca acestea pe care le propuneti.
Sincer de tot, o adevarata marturisire: incepeti sa invatati, daca sunteti cumva pasionata cu adevart de Teologie, incepeti sa invatati cum se face o exegeza. Sunt cateva conditii si criterii care se aplica simultan unui text, unui verset, uneori unui simplu cuvant. Dar astea nu sunt lucruri usurele ci se insusesc in ani lungi de studiu, de post si rugaciune etc.

Aveti un model in Raspunsuri catre Talasie, ale Sfantului Maxim Marturisitorul.
Daca minimalizati acest text (si inca e doar o parte din ce inseamna astazi exegeza biblica) ... ce mai pot spune, decat ca nu sunteti un om serios. Pe bune!
As mai sugera, pentru deprinderea exegezei si hermeneuticii biblice, un autor foarte important, american contemporan cu noi: John Breck.
Of, si mai sunt multe de studiat... Din acest motiv, aici pe forum eu m-am ferit sa fac vreun demers exegetic propriuzis desi ocaziile au fost multe, chiar cu nemiluita. Aceasta deoarece SUNT CONSTIENT de dificultatea unui astfel de demers.
Nu poti sa te apuci la discutii contradictorii (de tip sueta, taifas ori joc de contraziceri si amuzamente) pe textul biblic (text sfant si sfintitor dealtfel!)
dupa ce ai citit Epistolele, Filocalia, pe Sfantul Maxim in Raspunsuri catre Talasie, iar mai aproape de noi pe John Breck sau pe Larchet etc. ... Ar insemna ca pur si simplu ti-ai pierdut toate mintile. Or eu, prin Mila Domnului, emit inca ipoteza ca mai am un ultim ciob nealterat, acolo... si astfel ma abtin de la excursuri care ma depasesc deocamdata.
Dar sa zaresc dintr-o ochire un amalgam de rataciri si naivitati, asta deocamdata cred ca pot sa fac. Pe cuvant de pionier!

Asadar, nu te mai incapatina, de dragul unei simpatii obtinute prin intermediul bizareriilor, sa atragi atentia prin lucruri strambe. Mai bine ia ce ti se da gratis si retine, asadar: talcuirea textului biblic nu e joaca de scolari sau scolarite, nu e subiect de minciunele sau sporovaieli, nici de-amoru artei nu e vorba,
ci e un pariu-cheie cu insasi soarta vietii noastre. Nu cred ca exagerez deloc cand spun aceste vorbe.

Intoarce-te Acasa, surioara si pune mana pe carte! Lasa-i pe ageamii, ca astia e smecheri si atat. Nu ti-a spus mama, vorba cantecului, cum e treaba pe la oras?...:)

Pentru mine postările pe acest topic sunt în general mai dificile, totuşi, aşa cum ţi-am scris pe privat, subiectul "Subconştientul patimilor din perspectiva patristică mi-a fost deosebit de util... de aceea ar fi bine să nu renunţi la postările pe aceste teme.

Stiu ca mi-ati scris si va multumesc,dorinta dvs de a patrunde intelesul la texte de asemenea tip fiind un aspect care m-a bucurat profund.Sa va spun ceva si dvs si oricui:sunt o bogatie spirituala extraordinara si de aceea scopul acestor lungi si poate dificile postari este de a trezi credinciosilor dorinta a se apropia,de a studia,de a medita si nu in ultimul rand de a aplica acest tezaur al gandirii patristice,o dovada a vietii reale in Hristos.Nimeni nu spune ca este usor dar frumuseatea spirituala,seninatatea curateniei morale si dragostea adevarata si neprefacuta pt Dumnezeu si pentru semeni ale Sfintilor Parinti sunt argumente pt care trebuie sa ne raportam permanent la invatatura si viata acestor minunati sfinti,calauze ale Bisericii lui Hristos spre mantuire.

Sunt convins ca intelegand si aplicand,asa cum Biserica ne calauseste,cum putem mai bine dar niciodata satisfacuti cu putin dpdv al trairii,mereu in cautarea desavarsirii,invatatura patristica suntem pe cel mai sigur drum catre Mantuire,drum aratat si aparat de Biserica de-a lungul istoriei,drum ce a trecut proba timpului si a tuturor atacurilor eretice,marci ale intunericului,ce au fost declansate si care arata ca insusi Hristos,capul Bisericii si dragostea fara de sfarsit din inima acestor sfinti,a vegheat si a confirmat iarasi si iarasi pt inimile dornice de dragoste adevarata pentru Dumnezeu cuvintele sale cand a spus ca: ,,Iata Eu sunt cu voi in toate zilele pana la sfarsitul veacului.Amin"

Cu ajutorul lui Ioan,caruia cu greu ii pot multumi cum ar trebui,o sa va prezentam cand finalizam o mica abordare,vom incerca sa fie cat mai intemeiata,a Didahiei si poate si dvs,toti cei prezenti in scopul de a discuta si ceva care sa ne umple inima de apa vie a lui Hristos prin invatatura patristica,vom reusi sa pornim si un mic dialog in care fiecare sa-si spuna parerea,fara frica pt ca orice discutie in cadrul invataturii patristice si cu dorinta sincera ca toti sa ne straduim sa pasim pe calea cea stramta,nu va fi decat de mare folos.

Doamne ajuta!+

Multumesc de bunavointa.

Mi-ar fi fost mai util un raspuns concret la intrebare care sa arate ca ceea ce propuneti dvs., exegeza biblica, da roade si la intrebarea mea.
Sa va spun insa altceva: m-am inscris cu intarziere (in semestru II anul acesta) la un curs de Teologie Ortodoxa la distanta. Am avut de doua ori intalnirea cu profesorii (ca sa ne spuna cum sa pregatim examenele din fiecare semestru). Asa ca am pus aceasta intrebare si celui ce prezida intalnirea cu profesorii. Stiti ce mi-a raspuns? Ca el a cerut tuturor sa nu il mai numeasca parinte pentru ca doar Tatal ceresc trebuie numit asa si la fel ceruse si nu am inteles care evec. M-a surprins raspunsul sau, ma asteptam sa ma ia la rost ca pe aici deci eram pregatita sufleteste sa-mi primesc un sut asa cum sunt obisnuita de la ortodocsi. Vazand eu raspunsul sau, l-am intrebat cum se impaca atunci cu cuvintele Ap. Pavel care se autointituleaza parinte? Habar nu avea despre ce vorbesc, i-am aratat in Biblia pe care o aveam cu mine (una dintre cele doua versiuni acceptate de ei). A privit in Biblie, a vazut ca am dreptate si a tacut, nu stia ce sa zica. Si bine-nteles ca trebuie sa studiem si Patristica, am cumparat un teanc de manuale scrise de ei pe care trebuie sa le studiez. Insa cu profesori care nu au explicatii va spun sincer ca motivatia mea a devenit zero. Pentru ca asta este doar una din intrebarile incomode ce le-am pus acestor profesori, mai sunt si altele. Am intrebat si aici pe site cum sta treaba cu icoana sfintei Treimi pentru ca profesorul de iconografie mi-a dat dreptate, este necanonica si acum este numita Ospitalitatea lui Avram. Asta nu impiedica faptul ca la sora mea in manastire au doua reprezentari ale acestei icoane, una sub forma de icoana si alta pe bolta, unde scrie clar Sfanta Treime. Iar cand i-am spus staretei ca nu-i canonica, stiti ce mi-a raspuns? Ca episcopul a sfintit-o asa ca nu poate sa se apuce ea sa se arate mai desteapta ca episcopul. De ce nu? am intrebat-o. Nu a mai raspuns.
Sau inchinarea la icoane, cand i-am spus profesorului de iconografie ca nu-i permisa conform Bibliei, stiti ce mi-a raspuns? S-a apucat sa imi tina un discurs patimas despre dubla natura umana si divina a Domnului din care nu era chip sa-l opresti pentru a-i spune ca nu asta era intrebarea, asa ca nu s-a lasat pana nu a terminat discursul care avea morala ca avand in vedere ca Domnul a avut si fire umana deci il putem picta, si fiind Dumnezeu ne putem inchina lui. Cu asta eram perfect de acord. In acest punct al discutiei i-am arata icoana trinitara ce era pe perete spunandu-i ca pe Domnul Iisus avem voie sa-l pictam dar pe Tatal nu, si mi-a dat dreptate spunandu-mi ca acum icoana se numeste ospitalitatea lui Avram, si i-am mai spus ca eu nu la inchinarea catre Domnul m-am referit care este permisa fiind Dumnezeu ci la inchinarea catre toti ceilalti. Stiti ce mi-a raspuns? Absolut nimic, a tacut putin stanjenit. Si ati vazut ce mi s-a raspuns pe acest forum legat de faptul ca nimeni nu il vede pe Dumnezeu si ramane in viata? Ca exagerau evreii cu aceasta idee spunand ca oriunde scrie ca omul l-a vazut pe Dumnezeu era de fapt un inger. Nu i-am mai raspuns ca de fapt aceasta fraza ii apartine evanghelistului Ioan si nu oricarui evreu.
Si ati vazut cum nu am primit nici un raspuns coerent la capitolul iertare pe postarea cu pricina? Pe asta inca nu am pus-o profesorilor mei dar urmeaza. Le-am spus doar, la partea legata de canoane, ca aceste canoane sunt dovada clara de cata lipsa de iubire s-a aratat omului, total contrar invataturii Domnului. Iar mi-au bagat texte din acestea prefabricate si au facut greseala sa imi spuna ca asa ar lucra si medicii. Mare greseala pentru ca aveau de a face chiar cu un medic. Si apropos de asta, stiti ce mi-ar veni sa le spun unora de aici daca Doamne fereste ar fi bolnavi? Sa le raspund cu aceeasi lipsa de mila pe care o au ei fata de bolnavi atunci cand am pus o intrebare simpla: vindecarea prin credinta. Sa le spuna si lor medicii in acelasi fel sa stea acasa si sa-si suporte boala ca doar spre mantuire le-a fost data, ce se obosesc pe la medici dupa tratamente? Vindecarea prin credinta-i rea si mandrie, cea la medic insa nu?
Si revenind la topic, exact din aceste scrieri patristice si-au facut oamenii toate aceste pareri total in contradictie cu cuvantul Domnului iar dvs. imi vorbiti de exegeza biblica in conditiile in care profesorii de teologie nu stiu raspunde la nici o intrebare care iese din aceste carti. Toata lumea repeta ca un papagal, ma iertati de expresie, tot felul de fraze care suna frumos si le incanta simtul artistic religios dar cand se pun intrebari concrete dau din colt in colt.
Eu continui oricum sa ii bat la cap pe profesori, de asta nu scapa.
Ah, si ne-au pus si ei o intrebare: ce ne incanta la catolici. Iar o colega a raspuns: comuniunea euharistica din fiecare duminica si la care participa toti credinciosii. Si a tinut un discurs despre importanta Impartasaniei. Bun raspuns, ca sa merg apoi la Liturghie (ortodoxa) si sa il aud pe preot certandu-i pe cei care se Impartasesc in fiecare duminica motivand ca Domnul a postit 40 de zile si deci Impartasania nu trebuie luata mai des de atat. Absurd! Dar iata inca o intrebare pentru profesorii mei.

Si deja am vorbit prea multe offtopic desi raman la ideea ca exact aceste scrieri patristice anuleaza capacitatea de gandire a celor ce se ataseaza prea mult unor astfel de texte.

Multa pace!

Unii se ataşează de texte, altele se ataşează de infailibilitatea (sanchi) logicii lor...
Nimeni nu-i perfect!

Scuze,merge greu netul si postez pe episoade.Daca cumva printre credinciosii ortodocsi,in urma citirii acestor articole despre invatatura patrsitica,sunt si credinciosi care doresc sa aprofundeze dar nu au posibilitati financiare pt a-si cumpara carti,in limita la ceea ce am,le transmit cartile mele,fara nici o obligatie, cu singura rugaminte ca dupa ce le citesc sa le dea si altor credinciosi ortodocsi doritori pt ca lumina lor patristica sa nu fie ascunsa sub obroc ci sa lumineze viata si trairea la cat mai multi dintre noi.Doamne ajuta+

Cand vorbesti de viata in Hristos trebuie sa ai in vedere toate zilele si nu anumite zile din saptamana. Multi dintre noi au redus Ortodoxia la slujba de duminica. Nu dorim sa intelegem ca cel care este ortodox este tot timpul, in fiecare moment al vietii.

Pana va fi gata materialul despre Didahia,si inspirat de postarea pertinenta a lui Costel m-am gandit sa postez un articol intermediar dar in legatura cu intentia noastra,in completare,articol extras din arhiva acestui site.In plus acest articol trateaza o tema extrem de actuala,pe care am remarcat-o ca si abordare in diferite discutii de pe forum.Lectura placuta si spor duhovnicesc tuturor celor care se vor apleca asupra lui.

„SFINTENIA SI FERICIREA IN ANTROPOLOGIA TEOLOGICA A PARINTILOR APOSTOLICI”(Preot drd. Ovidiu Vintila)

PARTEA I

,,Din invatatura Parintilor Apostolici, intelegem modul in care jertfa Mantuitorului Iisus Hristos a schimbat conditiile ontologice ale intregii existente create. Intemeiata de Hristos, Biserica a devenit toposul mantuirii noastre, iar prin incadrarea liturgic-sacramentala a creatiei, constiinta primilor crestini, a dobandit in sine imperativul cladirii existentei pe temelia cea noua ,"organizata dupa planul divin”.Viata cea noua, inaugurata de actele mantuitoare savarsite de Hristos, revendica orientarea crestinilor pe fagasul trasat de Apostoli. Ca ai lui Dumnezeu in har, acestia isi petrec viata intr-o inalta curatie religios-morala, ca pentru Dumnezeu.

Scrierile Parintilor Apostolici pun in lumina intreita lucrare a Bisericii: sfintitoare, invatatoare si conducatoare care imbraca un aspect dublu, divino-uman. Pentru lepadarea omului vechi, supus pacatului, si imbracarea in omul cel nou, Parintii Apostolici ,,pun accentul pe tinuta morala a crestinilor ,voind sa sublinieze frumusetea ravnei dupa desavarsire si sa promoveze virtutile in sanul comunitatilor carora se adresau”. Problemele morale intalnite in scrierile lor sunt rezolvate in spiritul Sfintei Scripturi si mai ales al Epistolelor pauline. Asa se explica faptul ca invataturile Didahiei sau ale Epistolelor Sfantului Ignatie Teoforul sunt in deplina armonie cu Sfintele Evanghelii sau cu teologia Sf. Apostol Pavel.Invatatura despre cultivarea virtutii,descrisa in Didahie si in Pastorul lui Herma drept ,,calea vietii”, este redata antitetic, folosindu-se paralelismul dintre viata-moarte (in Didahie), lumina-intuneric (in Epistola lui Barnaba), dreptate-nedreptate si bine-rau (in Pastorul lui Herma), sau expus direct prin antiteza dintre virtuti si pacate cum intalnim in celelalte scrieri ale Parintilor Apostolici. Acest paralelism il intalnim si in Vechiul Testament dar in scrierile de care ne ocupam „are un caracter intern, duhovnicesc si se desfasoara mai ales pe plan moral, cu scop moralizator”, constituindu-se intr-o incercare de sistematizare a invataturii morale dupa modelul Decalogului.

Rostul expunerii celor doua cai este realizarea virtutilor ca elemente necesare vietii duhovnicesti si evitarea pacatelor aducatoare de moarte spirituala. Cuvantul viata are, fara indoiala, sensul duhovnicesc dat de Sf. Apostol Pavel care vorbeste despre viata in Hristos, hranita si desavarsita de virtuti, prin care intelege orientarea conduitei crestine dupa modelul Hristos. In conceptia autorului Didahiei viata inseamna libertate morala sau descatusare de robia pacatului. Sf. Apostol Pavel remarcase inainte, in Epistola catre Romani 8:9 ca ,,legea Duhului vietii in Hristos m-a izbavit de legea pacatului si a mortii”. Viata si virtutea sunt opuse mortii, patimilor si pacatului. Problema vietii si a mortii din Didahie se incadreaza in problema mantuirii si a desavarsirii in Hristos. Acelasi sens il gasim si in Deuteronom: ,,Ti-am pus inainte viata si moarte, binecuvantare si blestem! Alege viata ca sa traiesti..., iubeste pe Domnul Dumnezeul tau, asculta de glasul lui si lipeste-te de El. Acesta este viata ta [...] Cugeta deci: astazi ti-am pus inainte viata si fericirea, moartea si nemurirea” (XXX,19-20;15). Observam ca in gandirea autorului Didahiei e prezenta libera alegere ,,conturarea personalitatii crestine fiind scopul principal al mantuirii in Hristos”.

Caracterul antitetic al paralelismului celor doua expresii sta in faptul ca ele se exclud reciproc prin continuturile lor. Viata nu poate sta alaturi de moarte, nici virtutea de pacat. Crestinul primeste viata in masura in care persevereaza pe calea virtutii si a luminii. Sensul virtutii are o intreita directie: catre Dumnezeu, catre sine insusi si catre oameni. La baza virtutii crestine sta iubirea, cu afirmarea careia isi incepe Didahia calea vietii. E accentuat aspectul practic al iubirii asa cum e descris in Predica de pe Munte de Sf. Apostol si Evanghelist Matei. Starea de desavarsire este asezata in raport direct cu implinirea poruncilor care sunt complementare fericirilor: ,,fericit este cel ce da potrivit poruncii, ca este nevinovat”. Prin iubire, faptele noastre capata valoare si ne ridica pe culmile sfinteniei. Autorul Didahiei accentueaza in raportul dintre oameni valoarea vietii, ca dar al lui Dumnezeu. Sunt pe rand combatute uciderea, pruncuciderea, avortul, desfranarea, minciuna, lacomia, furtul, gandurile rele de tot felul care conduc la ura fata de semeni. Solutia este prezentata imediat, prin indemnul la aducerea aminte neincetata a cuvantului lui Dumnezeu cu specificarea de a cerceta zilnic ,"chipurile sfintilor, ca sa afli odihna in cuvintele lor”.

Dobandirea virtutilor fericitoare este urmarea implinirii faptelor milei trupesti, urmata de pastrarea in inima a poruncilor Domnului si a ceea ce ,,ai primit, fara sa adaugi si fara sa scoti”. Modul acesta de vietuire trebuie impletit cu marturisirea pacatelor in Biserica ,,pentru a nu merge la rugaciune cu constiinta rea”. Urmatorul capitol cuprinde expunerea caii intunecate a mortii si a pacatului, pe care umbla cei care ,,iubesc cele desarte” si ,,ucigasii de copii, stricatori ai fapturii lui Dumnezeu”. In finalul acestuia autorul avertizeaza: ,,izbavitiva, fiilor, de toate acestea” (cap. V, 2). Sfantul Clement Romanul dezvolta si el invatatura despre virtute si pacat, in Epistola I catre Corinteni pe care o alcatuieste pe fondul unei revolte ,,necurate si nelegiuite, straina si nemaiauzita intre alesii lui Dumnezeu”, cu scopul de a aplana conflictul provocat de ,,cateva persoane obraznice si indraznete”. Cuvantul sau incepe prin a lauda ,,virtutea si credinta tare” (cap. I, 2) ca si evlavia in Hristos, inteleapta si plina de bunatate, pentru care Biserica din Corint era binecunoscuta in trecutul apropiat. Ei umblau in poruncile lui Dumnezeu, supunandu-se conducatorilor lor si dand cinstea cuvenita preotilor, sfatuindu-si tinerii sa traiasca cumpatat si curat iar femeile lor aveau o constiinta nepatata, curata si sfanta, iubindu-si dupa cuviinta barbatii lor. Viata lor era smerita si fara mandrie, primind cu ravna in inimile lor cuvintele lui Hristos iar patimile Lui erau inaintea ochilor lor. In acest fel ei traiau in pace adanca, avand ,,un dor nemasurat pentru facerea de bine”, iar revarsarea Duhului Sfant era deplina peste ei, fiind gata pentru orice lucru bun. Impodobiti ,,cu aceasta vietuire virtuoasa si sfanta” si ,,plini de o sfanta hotarare si cu buna ravna”, ei savarseau totul in frica de Dumnezeu, iar poruncile si indreptarile Domnului erau scrise pe ,,latul inimilor” lor .

Cu acest prilej, Sfantul Clement dezvolta invatatura crestina despre om. El spune ca ,,Creatorul si Stapanul lumii [...] peste toate a plasmuit, cu sfintele si neprihanitele Sale maini, pe om, fiinta cea mai aleasa si mai mareata, chip al icoanei Lui”. Toate virtutile omului sunt darurile lui Dumnezeu : ,,Viata in nemurire, stralucire in dreptate, adevar in indraznire, credinta in incredere, infranare in sfintenie”. Inaintarea crestinului pe calea virtutilor se face doar cu ajutorul lui Iisus Hristos deoarece el este ,,calea in care am gasit mantuirea noastra, arhiereul jertfelor noastre, ocrotitorul si ajutorul slabiciunii noastre [...] prin El s-au deschis ochii inimii noastre, prin El nepriceputa si intunecata noastra minte infloreste la lumina lui, prin El a voit Stapanul sa gustam cunostinta cea nemuritoare”. Miscat de marea iubire pe care Dumnezeu o arata fata de intreaga Sa creatura, Sfantul Clement alcatuieste o rugaciune de slava si de multumire in care arata importanta esentiala a Domnului Hristos in viata credinciosilor: ,,pe Tine te rugam Stapane, [...] Cel ce inmultesti neamurile pe pamant si din toate ai ales pe cei ce te iubesc pe Tine, prin Iisus Hristos, Fiul Tau cel iubit, prin care ne-ai invatat, ne-ai sfintit si ne-ai cinstit”, ,,ca sa mergem in sfintenia inimii si sa facem cele bune si placute inaintea ta [...]”.

„SFINTENIA SI FERICIREA IN ANTROPOLOGIA TEOLOGICA A PARINTILOR APOSTOLICI”(Preot drd. Ovidiu Vintila)

PARTEA a-II-a

In efortul acesta duhovnicesc, trupul joaca un rol important, de aceea el indeamna ,,sa pastram trupul ca pe un templu al lui Dumnezeu, ca trupul acesta este o imagine a Duhului; si cel ce strica imaginea nu se va impartasi cu originalul [...]. Daca spunem ca trupul este Biserica, iar Duhul este Hristos, urmeaza ca cel ce a batjocorit trupul a batjocorit Biserica; iar unul ca acesta nu se va impartasi cu Duhul, care este Hristos. De atata viata si nestricaciune se poate impartasi trupul acesta cand Duhul cel Sfant se uneste cu el, incat nu poti spune, nici grai cele pe care le-a pregatit Domnul celor alesi ai Sai”133.

Dupa ce prezinta calea dreptatii si arata binefacerile vietii virtuoase, Sfantul Clement revine la problemele cu care se confrunta Biserica din Corint. El arata ca parasirea fricii de Dumnezeu ca si ridicarea celor neintelepti impotriva celor intelepti si a tinerilor impotriva celor batrani, ,,le-a slabit vederea credintei” (cap. III, 4) asa incat acestia ,,nu mai umbla in poruncile cele legiuite de Dumnezeu”, nici nu mai vietuiesc in Hristos potrivit indatoririlor lor, ci ,,fiecare merge dupa poftele inimii sale rele, purtand in suflet invidie nedreapta si necuvioasa, prin care si ,,moartea a intrat in lume” (Romani V, 12). Pentru a putea restabili ordinea morala, Sf. Clement face apel la exemple din viata dreptilor Vechiului Testament, prigoniti din cauza invidiei si a nelegiuirii. Exemplele continua pana la expunerea martiriului Sfintilor Apostoli Petru si Pavel ,,cei mai drepti stalpi ai Bisericii”. Tot pacatul invidiei este socotit cel care a dus la caderea lui Adam. Iesirea de sub incidenta acestui pacat si revenirea la ,,indreptarul cel slavit si sfant al traditiei noastre”, se face prin pocainta celor ce vor sa se intoarca la El. Sunt aduse in discutie figuri celebre din Vechiul Testament care au predicat pocainta sau au trait-o: Noe, Iona, Enoh, Avraam, Lot, Iosua, si care s-au remarcat printr-o viata plina de nerautate si de dreptate in care au cautat pacea."

Totodata Sf. Clement critica fatarnicia celor ce duc o viata duplicitara, si care ,,cu gura lor binecuvantau, iar cu inima lor blestemau” (Psalmul 61, 4), aratand ca ,,Hristos este al celor smeriti, nu al acelora care se ridica mai presus de turma Lui”. Citarea de catre Sf. Clement a capitolului 53 din Profetul Isaia, in care Hristos e prezentat ca Rascumparator si implinitor smerit al voii Tatalui, are rostul de a restabili centralitatea lui Hristos in viata crestinilor din Corint. Hristos, modelul crestinilor, este factorul unificator al intregii creatii, spre care ne cheama Duhul cel Sfant. Crestinii sunt indemnati la fapte de sfintenie ,,pentru ca suntem parte sfanta”, si ,,vor iesi din neamul acela sfintele sfintilor”. De aceea se cuvine sa se alipeasca ,,de aceia carora li s-a dat de la Dumnezeu harul”, adica de ierarhia sacramentala. Sunt de asemenea sfatuiti sa se indeparteze de vorbirea de rau si de clevetire si sa fie ,,drepti prin fapte, nu prin cuvinte”. Revenirea la aceste principii morale inseamna angajarea pe ,,caile binecuvantarii”.

Cei inscrisi pe acestea, chemati prin vointa lui Hristos, nu ajung drepti prin ei insisi, nici prin intelepciunea ,,evlavia sau faptele bune savarsite in cuviosia inimii, ci prin credinta, prin care Dumnezeu cel Atotputernic i-a indreptat din veac pe toti”. Apelul pe care epistola il face este de lupta ,,cu toata staruinta sub poruncile Lui cele fara de prihana”, aruncand ,,toata nedreptatea si rautatea, lacomia, certurile, purtarile rele, vicleniile, clevetirile, vorbitul de rau de Dumnezeu, mandria, ingamfarea, slava desarta si neiubirea de straini”. Implinirea acestor imperative readuce la viata ,,sfintenia faimoasei iubiri de frati”, caracteristica vechii Biserici a Corintenilor. Numele lor de crestini este pus in directa legatura cu poruncile lui Hristos: ,,Cel ce iubeste pe Hristos sa faca poruncile lui Hristos”, cel ce si-a dat ,,cu voia lui Dumnezeu, sangele Sau pentru noi, trupul Sau pentru trupul nostru si sufletul Sau pentru sufletele noastre”. Rezultatele acestei vieti sunt imediate: ,,Fericiti suntem, iubitilor, daca facem poruncile lui Dumnezeu, in unirea dragostei, ca pentru dragoste sa ni se ierte pacatele noastre [...]. Fericirea aceasta a fost spusa despre cei alesi de Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru, Caruia slava in vecii vecilor, Amin”. Cu Epistola lui Barnaba, intram din nou pe taramul antitetic al celor doua cai numite: ,,a invataturii si a stapanirii, sau a luminii si a intunericului”. Autorul incepe prin a se adresa entuziast celor carora le scrie, bucurandu-se ,,de fericita si slavita lor vietuire duhovniceasca”, ca au ,,primit harul, sadit in ei, al darului duhovnicesc” (cap. I, 2).

Grija sa este, asa cum marturiseste, de a impartasi din cele ce el insusi a primit, pentru ca impreuna cu credinta sa fie desavarsita si cunostinta. Epistola incepe prin a expune cele trei invataturi ale Domnului care sunt ,,nadejdea vietii, inceput si sfarsit al credintei noastre; dreptatea, inceput si sfarsit al judecatii; dragostea, marturie a bucuriei, a veseliei si a faptelor savarsite in dreptate”. In capitolele urmatoare Barnaba expune apologetic modul in care ,,legea noua a Domnului nostru Iisus Hristos” (cap. II, 6), desfiinteaza jertfele iudaice si instaureaza ,,Testamentul lui Iisus cel iubit” care trebuie ,,sa se pecetluiasca in inima noastra, in nadejdea credintei in El”. Acesta e motivul pentru care ,,a suferit Domnul, sa-si dea trupul sau spre nimicire, ca sa ne curatim prin iertarea pacatelor, cu stropirea cu sangele Lui”.

Jertfa Sa ne-a innoit si ,,ne-a dat alt chip, sa avem suflet de copil, ca si cum ne-ar fi facut din nou”(cap. VI, 1), ca atunci cand vom fi desavarsiti sa fim mostenitori ai Testamentului Domnului. Urmeaza apoi o suita de exemple despre jertfele Vechiului Testament a caror semnificatie se desavarseste in lumina Jertfei de pe Cruce. Odata cu identificarea sensului duhovnicesc al actiunilor si poruncilor divine din Legea veche, autorul Epistolei lui Barnaba considera ca destinatarii scrisorii sunt pregatiti pentru o invatatura mai consistenta pe care o numeste ,,alta gnoza si invatatura” (cap. XVIII, 1). Acum incepe descrierea primei cai, a luminii, care e de fapt expunerea comentata a Decalogului. Ca si Didahia, si el are in vedere iubirea si slava datorate Creatorului, precum si fuga de calea intunericului. Virtutea se dobandeste prin pazirea poruncilor, aducerea aminte de ziua judecatii, cercetarea cugetului cu marturisirea pacatelor, rugaciune, si milostenia care inseamna lucrul cu mainile pentru rascumpararea pacatelor155. Aceleasi preocupari referitoare la starea de sfintenie, ca imperativ al vietii crestine, le gasim tratate pe intreg cuprinsul operei Pastorul lui Herma. Acesta prezinta si el cele doua cai: a dreptatii si a nedreptatii.

Calea cea dreapta e un ,,drum batatorit si fara poticnisuri”, netezit de pazirea poruncilor Domnului care sunt credinta, teama si infranarea. In schimb calea cea stramba, a nedreptatii, este plina de piedici si vatama pe cei ce merg pe ea. Antiteza celor doua cai merge mai departe prin evidentierea celor doi ingeri care stau in preajma omului: unul al dreptatii si altul al rautatii. Prezenta ingerului bun aduce in suflet liniste si il invata pe crestin ,,despre dreptate, despre curatie, despre sfintenie, despre cumpatare, despre orice lucru drept si despre toata virtutea plina de slava”. Cel care il are, gandeste cele drepte si in ceruri ,,se savarseste slava lui si-L are milostiv pe Domnul in tot lucrul lui”. Pentru a ramane bineplacut inaintea lui Dumnezeu, crestinul are datoria sa vegheze la devenirea spirituala a celor din casa sa: ,,nu inceta, dar, a-ti sfatui copiii tai. Stiu ca daca se vor pocai din toata inima lor, vor fi inscrisi in cartile vietii impreuna cu sfintii”. Pocainta presupune intoarcerea la savarsirea dreptatii, statornicia in fapte bune si alungarea indoielii prin credinta pentru ,,ca sa fie calea voastra impreuna cu sfintii ingeri” (Vedenia II, 2). Pentru ca aceasta e calea jertfei, Domnul ii descopera lui Herma ca: ,,Fericiti sunteti cati rabdati stramtorarea cea mare, ce va veni, si cati nu vor tagadui viata lor”, si ,,Fericiti toti cei ce lucreaza dreptatea. Nu vor pieri in veac.” Calea dreptatii inseamna, inainte de orice, a ,,crede ca este un singur Dumnezeu, care a creat pe toate si le-a intocmit, care a adus pe toate de la nefiinta la fiinta, care cuprinde toate dar numai El e necuprins” si crezand ,,sa te infranezi”. Pazirea acestei porunci il imbraca pe credincios in ,,toata virtutea dreptatii” avand ca rezultat trairea in Dumnezeu. Statornicirea virtutilor si ferirea de ,,pacatul care distruge viata oamenilor” are la baza iubirea si afirmarea adevarului. ,,Mincinosii tagaduiesc pe Domnul si jefuiesc pe Domnul”, in timp ce aceia care spun adevarul il arata pe Domnul care locuieste in ei. Herma e sfatuit sa fuga de poftele trupului si in special de desfranare, deoarece ,,unde salasluieste sfintenia, acolo faradelegea nu trebuie sa se suie la inima barbatului drept”. Pangarirea trupului este proprie paganilor, dar cei ce sunt ai Domnului isi curatesc inima de indoiala, si se imbraca in credinta tare ca Domnul va primi toate cererile lor, de sunt fara de greseala."

„SFINTENIA SI FERICIREA IN ANTROPOLOGIA TEOLOGICA A PARINTILOR APOSTOLICI”(Preot drd. Ovidiu Vintila)

PARTEA a-III-a

,,Lucrandu-le pe acestea vei fi rob bineplacut al lui Dumnezeu si vei trai in El; si tot cel care va sluji poftei celei bune, va trai in Dumnezeu”. Raportul de complementaritate dintre porunci sifericiri este evidentiat de continutul Pildelor, care il avertizeaza pe Herma cu privire la valoarea trupului omului, revendicat de Duhul Sfant drept ,,loc de salasluire” (Pilda V, 7). Spre deosebire de anumite idei gnostice ale vremii, care duceau o lupta totala impotriva trupului, considerat rau in natura sa, deoarece apartine materiei, Pastorul lui Herma invata ca trupul trebuie pastrat ,,curat si nepatat, ca Duhul, care locuieste in el, sa dea marturie de el si sa fie indreptatit trupul tau. Vezi sa nu se suie la inima ta gandul ca trupul acesta este stricacios si sa-l supui vreunei stricaciuni”. Mai mult, trupul e gandit in relatia sa ontologica cu sufletul: ,,pe viitor nu-ti vei intina nici trupul, nici duhul; ca amandoua sunt impreuna si nu poate fi intinat unul fara altul.

Pastreaza-le, dar, curate pe amandoua si vei trai in Dumnezeu” (Pilda V, 7). Remarcam in aceste cuvinte trasaturile dihotomismului antropologic paulin. Asemenea imagini gasim atat in Didahie cat si in Epistola catre Diognet, care prezinta modul de desavarsire a persoanei umane ca o lupta a sufletului impotriva patimilor trupesti. Dar aceasta lupta nu este ,, impotriva trupului ca principiu rau. Morala crestina nu e dualista si nu-si desfasoara gandirea pe aceste doua planuri opuse; ea nu accepta trihotomia ci dihotomia, si acesta este un caracter esential al ei”. Practicarea virtutii si cugetarea la poruncile ,,bune, puternice, pline de veselie, slavite si in stare sa mantuiasca sufletul omului” (Pilde VI, 1), il ajuta pe Herma sa gaseasca raspunsul referitor la scopul existentei personale si comunitare: ,,Fericit voi fi, daca voi umbla in poruncile acestea si fericit va fi cel care va umbla in ele”.

Continuand modul paralelismului antitetic de prezentare a vietii crestine, Epistola catre Diognet merge pe aceeasi linie de gandire cu autorii precedenti, dar o face de pe pozitii apologetice mult mai bine definite. Cele doua cai devin practic doua moduri de existenta sau doua lumi, una este cea crestina, iar cealalta reprezinta un amalgam de credinte si idei iudaice si pagane. Cele doua lumi se intersecteaza, dar cea crestina este sufletul celeilalte. Virtutea si adevarul sunt asimilate eminamente vietuirii crestine in vreme ce pacatul si necunoasterea apartin lumii pagane. Prima cale, cea a crestinilor, este drumul cel nou, al sfinteniei, pe care il strabat crestinii care ,,locuiesc pe pamant, dar sunt cetateni ai cerului”. Cealalta cale pe care se afla iudeii si elinii, e lumeasca si ,,se departeaza de slujirea lui Dumnezeu”.

Sfintenia crestinilor decurge din sfintenia lui Hristos, caci Dumnezeu ,,si-a dat pe Fiul Sau rascumparare pentru noi; pe Cel Sfant pentru cei nelegiuiti, [...] pe cel nemuritor pentru cei muritori”, iar modul revelatiei Dumnezeului crestin e iubirea. Descoperirea lui Dumnezeu din initiativa divinitatii intemeiaza religia crestina ca institutie divina. Avem aici ,,una din ideile cele mai originale si mai interesante ale apologeticii crestine. E un punct de vedere masiv, intransigent, fara compromisuri. Autorul nu se lasa impresionat de nici un argument al filosofiei pagane sau al cazuisticii iudaice. In materie de supranatural ori se accepta totul, ori nimic.Autorul nostru e singurul apologet transant in aceasta privinta”. Credinta este cea prin care Dumnezeu s-a aratat omului (cap. VIII, 6), si ea singura permite vederea lui Dumnezeu. Cel ce primeste ,,invatatura cea dreapta” acela e ,,nascut prin Cuvantul cel iubitor [...] care era dintru inceput; s-a aratat nou, desi era vechi; dar se naste totdeauna nou in inimile sfintilor. Cuvantul Cel vesnic este astazi stiut Fiu; prin El se imbogateste Biserica; harul raspandit se inmulteste in sfinti, le da pricepere, vesteste timpurile, se bucura de cei credinciosi, se daruieste celor care-L cauta, celor care nu sfarama hotararile credintei, nici nu depasesc hotarele parintilor.

In sfarsit, frica de lege este laudata, harul profetilor este cunoscut, credinta Evangheliilor intarita, traditia Apostolilor pazita, iar harul Bisericii salta de bucurie”. Cuvintele acestea de aleasa frumusete descriu binefacerile credintei in Cuvantul lui Dumnezeu. Dar exigentele credintei cer o viata pe masura revelatiei iubirii condescendente a lui Dumnezeu. In capitolul X Epistola catre Diognet creioneaza portretul crestinului iubitor de Dumnezeu: ,,Daca-L vei iubi, vei fi imitator al bunatatii Lui. Sa nu te minunezi, daca un om poate fi imitator al lui Dumnezeu. Poate, daca vrea [...] cel care poarta sarcina semenului sau, cel care, avand o stare mai buna vrea sa faca bine altuia mai nevoias, cel care da celor lipsiti cele pe care le-a primit de la Dumnezeu, acela este Dumnezeu pentru cei care le primesc, acela este imitator al lui Dumnezeu. Atunci vei vedea, desi esti pe pamant, ca Dumnezeu locuieste in ceruri, atunci vei incepe sa graiesti tainele lui Dumnezeu [...]” Ravna pentru implinirea acestor exigente fereste pe crestin de neascultarea care i-a omorat pe cei dintai oameni in Rai. Mai mult, cunostinta pe care o ,,da Dumnezeu celor ce-l iubesc drept pe El” este ,,viata adevarata” iar ,,aceia ajung paradis al desfatarii, pom atoateroditor infloritor; cresc in ei insisi si sunt impodobiti cu tot felul de fructe”. Calea acestor virtuti este fericitoare intrucat de roadele ei ,,sarpele nu se atinge, nici inselaciunea nu se apropie si nici Eva nu se strica, ci ramane fecioara. Mantuirea se arata, Apostolii se inteleptesc, Pastile Domnului premerge, vremile se aduna; Cuvantul, prin Care este slavit Tatal, se uneste cu lumea si, invatand pe sfinti, se bucura, Caruia slava in veci, Amin”.

Concluzii

Viata crestina se descopera in unirea armonioasa a puterilor firesti ale persoanei umane cu harul divin, care o hraneste si o transfigureaza pana ce aceasta ajunge la masura desavarsirii, potrivit ratiunii dumnezeiesti sadite in ea. Devenirea aceasta este o lucrare pe care Parintii Apostolici o surprind prin viata si opera lor in toata splendoarea sa. Contributia crestinului la propria sa edificare spirituala este inteleasa ca un prinos adus la altarul divin al vietii mantuitoare. Fara a supralicita valoarea efortului pe care credinciosul il face pentru a ajunge ,,purtator de Dumnezeu”, Parintii Apostolici descriu entuziasmul si bucuria pe care, ca niste trofee, le aduc cu sine nevointele desavarsirii. Telul revendicat al vietii crestine – fericirea – nu se afla doar la capatul drumului cu Hristos, ci este presarat tainic pe tot parcursul calatoriei, fiind aflat si gustat cu fiecare biruinta a vietii virtuoase asupra pacatului. Unirea cu Dumnezeu, prin harul cel dumnezeiesc, ii aduce omului darurile cele duhovnicesti prin care stralucesc sfintii. Prin prezenta harica activa a lui Hristos in viata credinciosului, acesta se innoieste permanent, iar viata sa primeste un continut nou definit de scrierile Parintilor Apostolici prin cuvantul σεμνότης – sfintenie, care dupa ei consta in cele trei virtuti teologice: credinta, nadejdea si dragostea.

Convingerea lor este ca viata in Hristos este atmosfera in care credinciosul respira viata autentica iar aceasta are puterea de a schimba destinul implacabil al mortii in inviere si nemurire. Ei sustin ca drumul sfinteniei nu presupune distorsiunea firii umane ci implinirea ei deplina. Credinta si dragostea impartasite de jertfa Mantuitorului Hristos sunt totul si nimic nu le poate intrece. Din dragoste noi am ajuns purtatori de cele sfinte asa incat fiecare trebuie sa se straduiasca sa fie o intrupare a lui Hristos. Constienti de rolul imens pe care il au intr-o lume a conflictului generalizat, de orice factura, Parintii crestinismului primar si-au asumat misiunea apostolica de a fi faclii vii din care sa transpara si sa lumineze viata indumnezeita a lui Hristos, chiar cu pretul suprem al martiriului.

Viata si opera lor care culmineaza adesea in jertfa martirica sta la baza cladirii unei vieti si a unei lumi noi care va avea in centrul ei credinta si dragostea lui Dumnezeu precum si constiinta legaturii tainice intre implinirea poruncilor Evangheliei si fericirea vietii vesnice."

Sincer,desi toti suntem de acord cu textele tale,o sa fie ca celealte topicuri ,in care tu o sa faci copy paste dintr-o carte ,si toti se vor gandi ca o pot citi si ei singuri. In plus ai ales si o carte destul de grea. Poate incercam din Filocalie direct,ca e mai accesibila.
Nu trebuie sa alegi texte asa grele ,pentru ca nu toti sunt doctori docenti. Alege lucruri care intra mai direct la inima.
Vezi,poate nu trebuia sa o respingi pe adrianna,ca vei avea de ales intre progresul prin contraziceri sau intre linistea apasatoare ce se va lasa peste acest topic,daca nu il faci mai aplecat spre omul concret,fara a diminua valoarea gandirii patristice

Este destul de greu sa poti simplifica foarte mult profunzimea gandirii patristice pt ca acesta gandire,a vietuitorilor in Hristos,este o gandire complexa,profunda,multi dintre Sfintii Parinti fiind in vremea lor intelectuali de marca.Prin urmare si gandirea lor in atingerea esentei,se desfasoara intr-un complex modul de abordare.Nimeni nu a spus ca este usoara sau ca poate fi inteleasa facil.Nu poate fi inteleasa in acest mod,trebuie lectura,efort si stradanie.Daca cumva cei ce citesc au tras ca si concluzie,fie si singura,faptul ca pot citi si singuri cartea atunci este un mare castig pentru ca macar cativa,poate,chiar o vor citi si in acest mod vor intelege mai bine ca aceste postari nu doresc sa castige un premiu de popularitate ci sunt un apel,un indemn la studiu in domeniul patristic.

Tot ce s-a postat pana acum,desi s-ar putea ca multi sa fie inspaimantati cand vor citi asta:), este doar introducerea,este matca in care se vor posta,daca mai imi ingaduie Dumnezeu,aspecte concrete din Filocalie si Pateric.Scopul acestor lungi postari a fost sa arate contextul si gandirea celor care au simplificat atat de mult esenta,pana spre perfectiune.Pana acolo insa,dupa cum puteti vedea,exista in spatele scenei un extraordinar de complex mecanism al gandirii,o proba in plus ca esenta patristica s-a dezvoltat dintr-o complexitate a gandirii ce nu putea urma acest drum daca Sfintii Parinti nu ar fi fost,asa cum superb spunea Ioan,Evanghelii vii.La fel cum si litera Sfintei Scripturi,sub o aparenta simplitate,ascunde,in Duh,adancimi nebanuite ale Cuvantului lui Dumnezeu iar cei care doresc sa inteleaga nu doar aparenta ci mai ales esenta trebuie sa se despatimeasca la fel si drumul prin gandirea patristica,este un drum al efortului,al iubirii pentru Hristos,al sacrificarii altor aspecte si mai ales al dorintei sincere de a cauta Adevarul.

In perioada viitoare textele vor urma firul filocalic mult mai simplificat sa spunem insa nimeni nu trebuie sa creada ca intelectul sau nu este suficient de bun pt a intelege aceste minunate exemple de traire ortodoxa.La fel cum Mantuitorul s-a aratat unor oameni simpli la fel si gandirea patristica asteapta pe orice doreste sa o cunoasca,nepromitandu-i un drum usor,nici nu are cum sa fie,ci un drum al intelegerii treptate,poate aspru si greu pt ca este al despatimrii,a vietii in Hristos,dar un drum care merge spre mantuire,calea cea stramta pe care Mantuitorul ne-a spus sa ne straduim sa o gasim.

Cam asta ar fi,nu am nici un fel de problema ca orice alt iubitor al patristicii sa contribuie cu texte in acest sens,chiar mult mai sintetizate,acest topic fiind dedicat cautarii si studiului dar si al comunicarii,poate in viitor,al unor ganduri comune cu privire la acest tezaur al gandirii Bisericii lui Hristos.

Uite ,postarea ta imi pare mai de folos decat prefata postata anterior . Pentru ca imi da curaj.
A citi,au facut toti de aici ,fara exceptie ,macar odata. Dar multi nu au inteles. Asa ca ce sens ar avea sa repetam acele texte ,ca tot nu vor(vom) intelege ! Asa ca e bine sa imbini textele postate si cu comentarii personale,sau alte comentarii care le consideri de folos.
Caci scopul tau primar care ar trebui sa fie ? Unul singur . Ca sa faci cel putin cativa oameni sa inteleaga mai bine ,si cu ocazia asta si tu sa intelegei mai bine . Doar impreuna putem creste,nu separat .
Asa ca e bine sa pleci de la starea reala a unora , si nu de la o stare ideala.
Poate te vor seconda unu doi mai initiati .Dar puneti ambitia sa faci macar pe un om simplu sa guste si el din frumusetea gandirii patristice. Caci de abia atunci ai inteles cu adevarat frumusetea ei.

Iustin si eu sunt pe acelasi drum,poate mult mai in spate decat multi dintre voi sau dintre cei care citesc dar unde exista inima curata si dragoste pt Dumnezeu va exista mereu si dorinta ca fiecare sa-l sprijine pe cel de langa el,sa-l astepte ca sa urce impreuna spre Inviere,suportand neputintele celuilalt si uitand de ale sale.Asa sa ne ajute Dumnezeu si fie ca aceste articole,fie doar si printr-un singur rand din ele,sa foloseasca,acum sau in viitor tuturor credinciosilor din Sfanta Biserica.O seara placuta.

Altii te vor invata fineturile filocalice ,cum este bine sa luptam contra patimilor ,si cum ele sunt prezente in tot ce facem, si doar prin supraveghere continua le putem birui.
De la mine sa ramai insa cu un singur lucru, : invata sa nu mai respingi pe cei ca adrianna mai ales cand vor sa afle , si pun intrebari. Caci Dumnezeu este atent la fiecare vorba ce o scoatem pe gura ,caci vorbele astea mici arata cel mai bine inima omului, si daca catre un frate mai mic nu iti deschizi inima ,nici El nu isi va deschide punga de intelepciune catre tine .

Iustin multumesc frumos pt bunavointa ta,am luat act de sugestia ta si sper ca urmatorul articol,despre Didahia,sa fie un bun prilej pt o lectura mai scurta de data asta,la fel de concentrata :) dar pe alte coordonate.Doamne ajuta!

Din nou, Sfantul Grigorie Palama
 

Am recuperat cartea din care postasem cateva fragmente in primele pagini ale topicului.
Acum tin tin cont de evenimentele din ultimele zile, de aici de pe topic si ma abat un pic de la intentia initiala (de a prezenta sistematic, progresiv, replica Sfantului la demersurile rauvoitoare si neluminoase ale adversarilor sai, in cel mai autentic duh patristic). Intrucat micul extras de mai jos e, parca, scris sa ne lumineze nu numai in privinta celor duhovnicesti, legat de gandirea patristica, dar ne vorbeste si despre raporturile dintre cei evlaviosi si ceilalti, ponegritorii vietii Bisericii... Apoi e vorba despre rugaciune, miezul oricarui demers de despatimire, de sfintire.

"....... Lucrul acesta l-au patit si acestia, care ascultind cu urechi profanatoare
si lipsite de sfintenie
si judecind cu o cugetare ce nu stie sa creada si sa se acomodeze cuvintelor Parintilor
au interpretat necuviincios spusele celor evlaviosi;
de aceea au calcat in picioare aceste spuse, iar pe cei ce li le-au descoperit i-au sfasiat, nesocotind sau chiar neintelegind pe marele Macarie care zice: <Cele duhovnicesti sunt nepipaibile, pentru cei ce nu le pot experia;
dar sufletului credincios ii ajuta
ca sa inteleaga comuniunea ce-o are cu Duhul Sfant.
Comorile ceresti ale Duhului se descopera numai celui ce le primeste prin experienta;
cel neinitiat insa nu poate intelege nimic.
Asculta deci cu evlavie
ce se spune despre ele, pana ce te vei invrednici si tu care acum le crezi, sa le obtii;
atunci vei sti chiar din experienta ochilor sufletesti, de ce bunuri si taine se pot impartasi sufletele crestinilor si aici.>"

"Auzind de ochii sufletului, care cunosc prin experienta comorile ceresti, sa nu crezi ca e vorba de cugetare.
Desi aceasta cugeta prin sine atat la cele sensibile, cat si la cele tainice. Insa,
precum o cetate pe care n-ai vazut-o inca, de cugeti la ea nu inseamna ca ai si experiat-o,
tot asa e si cu Dumnezeu si cu cele dumnezeiesti: nu cugetindu-L si stiindu-L teologic, Il experiezi.
Sau precum aurul, daca nu-l posezi sensibil, nu-l ai in maini si nu-l vezi - chiar daca ai avea in cugetare de zeci de mii de ori notiunea lui,
de fapt tot nu-l ai, nu-l vezi si nu-l posezi
asa si cu comorile divine: de le-ai cugeta de zeci de mii de ori, daca nu le experiezi si nu le vezi cu ochii mintali si mai presus de cugetare,
nu vezi, nu ai si nu posezi cu adevarat nimic din cele dumnezeiesti."

(Afirmatia aceasta cred ca se refera inclusiv la citirea si talcuirea Scripturii. Una rece si formala, bazata pe jocuri intelectuale si fantezii alimentate nevrotic de emotii provenite din frustrari si alte resorturi psihologice, alta de cu totul alta natura si obarsie, despre care Sfantul Maxim spunea ca se obtine cu mult post si rugaciune... Intrucat simtul duhovnicesc doar asa intra in functiune. Este un simt aparte, prin care omul percepe acea putere de cunoastere experientiala a dumnezeirii, singura putere apta sa primeasca Duhul si lumina harului.
Si imi amintesc ca precizam undeva, nu mai retin unde, aici pe forum, o distinctie intre cunoasterea de tip "mathon" si cunoasterea numita "pathon", aceasta din urma fiind cunoasterea la care ne cheama Sfintii Parinti, experierea vie a Dumnezeirii; prima este cea in care ne luam cu totii la tranta, vorbind teologie despre Dumnezeu... despre....mereu despre.... din cap, din pareri, din prejudecati si entuziasme facile... Pe scurt, din religiozitatea noastra spalacita si din vietuirea noastra de caldicei, iar nu din roadele de foc ale credintei si ale Duhului.)

:)
Nu stiu cine ce zicea despre to mathos si to pathos, dar in tragedia Agamemon a lui Eschil are corul o replica foarte frumoasa: To pathei mathos - " A suferi spre a-ntelege" ca fiind legea divina suprema. Cunoasterea adevarata nu vine pe calea rationala, intelectuala, marile adevaruri se invata inevitabil prin suferinta:

„A_suferi spre a-nţelege".
Chiar şi-n adîncul somnului,
cînd în faţa inimii musteşte chinul amintitor de-atîtea nevoinţe,
îi năpădeşte fără voia lor înţelepciunea.
Şi acesta-i harul cu sila revărsat de zeii aşezaţi la cîrma sfîntă". (Eschil, Agamemnon). - http://www.scribd.com/doc/24825912/Eschil-Agamemnon

Si sa ne intelegem, nimeni nu patimeste degeaba in tragedii, toti cate au o hybris, rezultata mai ales din proasta asezare a fiintei umane in raport cu divinitatea sau ispasesc pacatele antecesorilor scelerati, la care se adauga si greselile lor personale...

FILOCALIA

Articol dedicat lui Iustin10 si frumoasei sale dorinte sincere,de dreptcredincios,ca toti cei ce isi doresc sa inteleaga frumusetea gandirii filocalice,adica treptele desavarsirii ortodoxe, si sa o traiasca sa aiba la dispozitie notiuni introductive cat mai pe intelesul lor

Frate, credinta în Dumnezeu cere ca daca cineva se preda pe sine lui Dumnezeu sa nu se mai aiba pe sine în stapânirea sa, ci sa se supuna Lui pâna la ultima suflare. Deci orice vine peste el, sa primeasca cu multumire de la Dumnezeu si aceasta înseamna “a multumi în toate”(Filocalia)

,,Cuvantul "filocalie" inseamna "iubire de frumusete", a unei frumuseti care este totodata si bunatate, si sfintenie, adica o frumusete care nu implica doar o dimesiune estetica, ci una spirituala si morala, si care isi afla expresia deplina in Dumnezeu.Efortul omului spre asemanarea cu Dumnezeu este inteles ca o aspiratie a omului spre frumusetea nobletei de sus, cum spune Sfantul Grigore de Nazianz. De altfel, Sfintii Vasile cel Mare si Grigore de Nazianz au fost primii care au folosit acest termen pentru o antologie din scrierile lui Origen.Cu vremea termenul s-a extins la lucrari cu continut asemanator, devenind o mare colectie de scrieri ascetice si mistice rasaritene, alcatuite de Sfintii Parinti si scriitorii bisericesti intre veacul IV si XVI.

Colectia a fost intocmita si tiparita la Venetia in 1872 de cunoscutul scriitor bisericesc din veacul al XVIII-lea, Nicodim Aghioritul, care si-a petrecut viata ca monah in muntele Athos, precum il arata si numele, murind in 1809.In versiune romaneasca, "Filocalia" cuprinde 12 volume, date la iveala si traduse de Pr. Prof. Dumitru Staniloae, textul fiind insotit la subsol de ample comentarii teologice ale traducatorului.

Una din constantele majore ale culturii europene rezida in separatia dualista adica dintre suflet si trup, dintre spirit si materie. Cu toate ca si spiritualitatea filocalica s-a confruntat cu acest dualism, care isi are originea in filosofia antica, a reusit totusi sa-l depaseasca fiindca a ramas credincioasa Revelatiei supranaturale, adica Sfintei Scripturi, si nu revelatiei naturale, adica filosofiei.De aceea, in loc sa dea nastere unei conceptii spiritualiste a mantuirii, intemeiata pe dominarea si reprimarea violenta a trupului,pentru ca sufletul eliberat de legaturile subconstiente ale trupului sa poata contempla in mod intelectualist pe Dumnezeu, filocalia propune ca scop al vietii crestine transfigurarea omului intreg, constient si subconstient, suflet si trup, in Biserica, prin lumina necreata a Duhului Sfant, in Hristos.

Lupta filocalica nu se duce impotriva trupului ca atare, fiindca este opera lui Dumnezeu, ci impotriva patimilor. Prin puterea Duhului lui Hristos, care patrunde in adancul subconstientului uman, ca foc purificator, fiecare crestin este chemat sa converteasca patimile, ca miscari irationale ce duc la dezintegrarea omului, in virtuti rationale, care duc la transfigurarea omului si comuniunea lui cu Dumnezeu.Filocalia este o analiza duhovniceasca a etapelor prin care crestinul converteste patimile in virtuti, prin puterea energiilor necreate ale Duhului lui Hristos.Spiritualitatea filocalica a avut in vedere nu numai constientul uman, ci si subconstientul, fiind expresia unei autentici psihanalize crestine, care tinde spre transfigurarea omului si a creatiei in Duhul lui Hristos. Sa insistam putin asupra acestui lucru.

In viziunea filocalica, omul constituie prin sufletul si trupul sau inelul de legatura intre lume si Dumnezeu. Menirea lui a fost aceea de a se inalta cu lumea spre Dumnezeu, ca sa participe astfel la eternitatea Creatorului, sa nu moara.Dar, in loc sa dea curs acestei vocatii, sa nazuiasca spre frumusetea cea de sus, netrecatoare, s-a aplecat catre frumusetea trecatoare a lumii de aici, cunoscand stricaciunea si moartea. In felul aeesta s-a produs un transfer al calitatii de placere de pe planul spiritual pe cel bilogic. Omul si-a mutat placerea prin mijlocirea simturilor spre cele sensibile.Caracterul pervertit al caderii se arata in faptul ca simturile nu lucreaza singure, ci mintea sau cugetarea se pune in slujba lor, nascocind moduri de placere din contactul lor cu suprafata materiala a lucrurilor.In starea de curatie, mintea e prezenta in simtire, dar si deasupra ei, conducand simtirea din interior. Acum e coborata cu totul in simtire, este chiar sub ea, fiindca e condusa de aceasta, in mod irational. Omul e mai jos decat animalul, pe care l-a intrecut in irationalitate, mutand ratiunea cea dupa fire in ceea ce e contrar firii, contribuind la subminarea fiintei proprii.

Dupa ce omul a devenit sclavul simturilor si materialitatii lumii, pierzandu-si libertatea interioara, Logosul divin a intreprins sa-l scape, coborandu-Se, prin intruparea Sa, pe campul de lupta in care omul zacea invins.Prin intruparea, jertfa, invierea si inaltarea Sa cu trupul la cer, Hristos a transfigurat la maxim natura Lui umana, facand-o sa devina, prin Duhul, izvor de eliberare si transfigurare a omului in Biserica. El a procurat prin firea Lui intarita, imunizata impotriva patimilor, un aluat care a ramas in solidaritate cu toata framantatura firii omenesti.Fiecare om, daca sta prin credinta in legatura cu Hristos, poate castiga aceasta tarie, aceasta imunitate. Aceasta e cu putinta mai ales prin faptul ca Hristos insusi se coboara in el, ajutandu-l la lupta de intarire a firii, spre eliberarea de patimi, adica spre restabilirea ratiunii si mintii ca organe de unire cu Dumnezeu.Intreg efortul duhovnicesc al filocaliei este un efort ascetic menit sa "retraga mintea din simtire".

Etape de capetenie raman insa trei.

Prima dintre ele este aceea a curatirii de patimi si dobandirea virtutilor. Ea se realizeaza "prin duh" sau "in duh", adica prin puterea Duhului Sfant care patrunde in adancul spiritual al omului, in subconstient si constient, intarind ratiunea si curatind lucrarea simturilor.Aceasta faza nu suprima simtirea, dar o face sa devina lucrare de cunoastere, libera de placere sau durere. Prin virtute, omul e ridicat din starea contrara firii, in cea dupa fire. Viata conforma cu firea nu e o viata din puterile exclusive ale naturii umane, ci o viata care izvoraste din taria primita de la Hristos in Duh.In faza aceasta, de viata conform ratiunii firii, un rol considerabil revine ratiunii ce calauzeste simtirea ca un factor de judecata obiectiva, o ratiune insufletita de trezvie.

De pe treapta aceasta, care e o prima ridicare a omului din temnita simtirii oarbe spre Logosul dumnezeiesc prin ratiune, omul se inalta pe treapta a doua, care este vederea ratiunilor divine in lume.Acum, Ratiunea divina nu mai lucreaza ascunsa sub virtuti, ci se arata prin straveziul naturii si al Scripturii. Legatura omului cu Logosul divin devine mai vadita si deci si mai puternica. Cunoasterea acesteia, inteleasa ca o contemplatie naturala, nu e atat o cunoastere prin rationament deductiv, ci o ridicare a omului prin har de la ratiunea discursiva, la cunoasterea intuitiva a mintii.

In sfarsit, in ultima faza, omul e ridicat deasupra sa insusi, umplandu-se exclusiv de lucrarea dumnezeiasca necreata, devenind adica Dumnezeu dupa har. Prin asceza, omul s-a curatit de tot ce este rau in miscarile lui trupesti si cugetatoare, s-a golit de continutul reprezentarilor create ale mintii, ca sa se poata umple numai de Dumnezeu.Din Hristos, ca om indumnezeit, se revarsa in omul care a crescut in El prin credinta, virtute si contemplatie, continutul transfigurator el energiilor necreate, care il inalta pe om la comuniunea cu Dumnezeu in Treime.

Psihanaliza cauta si ea sa scoata omul din inchisoarea egoista si individualista care il izoleaza de semeni, cautand sa stabileasca punti de comunicare intre el si medicul curant; dar ramane neputincioasa in fata patimilor.Filocalia este si ea o "psihanaliza": una care pune in evidenta inlantuirea progresiva a patimilor ce transforma omul in sclavul acestei lumi, dar si analiza virtutilor care se inlantuiesc unele dupa altele pentru a inalta omul spre frumusetea cea de sus.Calea care duce la aparitia patimilor implica mai intai momeala, adica gandul necurat adus in minte de vrajmas, apoi insotirea, care duce la primirea gandului strecurat de vrajmas, iar patima este rezultatul lucrarii gandului rau in fiinta omului.Lupta impotriva patimilor se realizeaza prin respingerea gandului rau din minte si prin rugaciune, fiindca fara Hristos nu se pot birui patimile.

Filocalia considera ca adevarata cauza a patimilor nu rezida doar in subconstientul uman ca rezultat al refularii, ci este rezultatul influentei pe care fortele personale ale intunericului o exercita asupra omului, dupa cum defularea sau transfigurarea se realizeaza nu numai prin puteri naturale, ci, inainte de toate, cu puterea luminii necreate care vine din Hristos.Procesul eliberarii credinciosului din robia patimilor dobandeste astfel amploarea unui adevarat razboi nevazut, in centrul caruia se afla Logosul intrupat, Iisus Hristos, care confera credinciosului posibilitatea, prin lucrarea Duhului Sfant, sa converteasca patimile in virtuti, pentru ca omul sa progreseze spre asemanarea cu Dumnezeu.

Filocalia nazuieste spre transfigurarea patimilor in virtuti prin puterea Sfantului Duh, prin har, credinta si fapte bune, pentru ca omul sa intre in comuniunea de iubire a Sfintei Treimi.Interpretata in acest sens,Filocalia este calea pe care trebuie sa o parcurga fiecare credincios, prin trezvie sau introspectie, pentru regasirea Paradisului pierdut(autor Dumitru Popescu,preluare de pe crestinortodox.ro)

,,Tot avva Antonie, cu mintea aţintită la genunea judecăţilor lui Dumnezeu, a întrebat: Doamne, cum de mor unii tineri, şi alţii la adânci bătrâneţi? De ce sunt săraci unii, iar alţii se îmbogăţesc? De ce nedrepţii se îmbogăţesc, iar drepţii sunt săraci?Şi iată că o voce i-a zis: Antonie, ai grijă de tine. Căci acestea sunt judecăţile lui Dumnezeu, şi ţie nu ţi se cade să le ştii."(Patericul egiptean)

PATERICUL este una dintre cartile de seama ale Bisericii Ortodoxe, dupa Sfanta Scriptura, alaturi de Filocalie, de scrierile si de Vietile Sfintilor. "Patericul" este numit astfel dupa cuvantul grecesc "patir", care inseamna "tata", in sensul de "parinte duhovnicesc". Dupa cum ii spune si numele, aceasta carte aduna in ea un buchet frumos mirositor de fapte bune si de vieti curate ale cuviosilor barbati ai lui Dumnezeu.În limba greacă, cuvântul “călugăr” este format din cuvântul “gheron”, care se traduce prin “bătrân”, și cuvântul “calos”, care înseamnă “bun” sau “frumos”. “Calos-gheron” ar însemna “bătrân bun”, dacă e să dăm un înțeles aparte cuvântului călugăr.Ceea ce numim astazi "Pateric" este de multa vreme un gen de literatura duhovniceasca foarte raspandit in Biserica Ortodoxa. Desi exista mai multe "paterice", fiecare manastire si biserica locala putand scrie un "pateric" propriu, ele sunt foarte asemanatoare intre ele, fiecare cuprinzand scurte istorisiri si cuvinte de folos duhovnicesc.

Faptele sfinte mentionate in cuprinsul acestei carti binecuvantate sunt scrise pe scurt, sub forma de "apoftegme" (fraze scurte, proverbe, sentinte). Primele culegeri de asemenea apoftegme au aparut in pustiul Egiptului, in cadrul secolului al IV-lea, cand monahismul a inceput a inflori prin toate ungherele pustiului. Manuscrisele numite "paterice" au aparut din grija parintilor de a nu se pierde sau schimba pildele de vietuire si faptele sfinte ale inaintasilor lor, care pana atunci circulau pe cale orala, de la batran, la ucenic.

Prima adunare de apoftegme cunoscuta este "Patericul egiptean", considerat pana astazi drept "patericul prin excelenta", model al tuturor celor care au urmat lui. Alaturi de acesta, precum si mult dupa acesta, au aparut si alte paterice."Patericul" ne pune deci inainte o colectie de invataturi si de experiente duhovnicesti culese din vietile parintilor cu traire sfanta. Pornind de la unitatea fiintiala a barbatului si a femeii, precum si de la judecata nepartinitoare a lui Dumnezeu, Sfantul Vasile cel Mare afirma insa egalitatea dintre faptele cele bune ale barbatului si cele ale femeii, zicand: "Una este fapta buna a barbatului si a femeii, deoarece alcatuirea lor este de aceeasi vrednicie, precum si rasplata asemenea pentru amandoi."

Deci este gresit a intelege ca "Patericul" este de folos numai calugarilor si barbatilor crestini, iar nu si femeilor. Faptele cele bune nu se impart in fapte barbatesti si fapte femeiesti, precum nici intelepciunea nu se imparte in doua, deoarece deosebirea sta numai in trupuri, iar nu si in suflete. Pentru aceasta, trebuie sa intelegem ca scrierile Sfintilor Parinti nu se adreseaza numai barbatilor sau numai femeilor, ci si unora si altora, fiecaruia dupa trebuinta sa.

Rezumand viata practica infatisata in apoftegmele din Pateric, parintele Teofil Paraian, afirma: "In Pateric se spune ca este necesar ca rugaciunea sa fie unita cu faptele, adica lucrurile pe care le cerem de la Dumnezeu sa le urmarim si cu fapta. Sa nu traim o viata de nepasare si apoi sa cerem de la Dumnezeu niste lucruri pe care, intr-un fel, am putea sa ni le castigam si noi insine. Invatam din Pateric un lucru foarte important: sa ne ferim noi insine de pricinile relelor si apoi sa cerem ajutor de la Dumnezeu, pentru ce nu putem face noi."

"Cand vrem sa ne imbunatatim viata si sa ne luminam mintea, trebuie sa scapam de pricinile care duc la patimi. O metoda infatisata in Pateric, in legatura cu despatimirea, este ocolirea pricinilor care duc la patimi, la rautati. Cand cunoastem pricinile patimilor, trebuie sa le ocolim, iar daca nu le ocolim, inseamna ca ne bagam in noi insine pricinile patimilor si avem temeiurile in noi, in legatura cu patimile."Apoftegma: "Se spune ca la un parinte s-a dus cineva si i-a zis: "Parinte, pe mine ma lupta dracii!" Si cuviosul a zis: "Nu se poate, frate, pe tine sa te lupte dracii! Nu se poate, zice el mai departe, pentru ca dracii se lupta cu oameni mari, ca Moise si ca Ilie, iar pe noi ne lupta patimile noastre si acestia-s dracii nostri: patimile noastre."

Învățături pătrunse de limpezimea pe care doar singurătatea și aparenta lipsă a timpului o dau, fragmente de viață monahală, esențe lente ale fiecărei zi trăite în prezența lui Dumnezeu – tot atâtea argumente pentru care Patericele se adresează și acum cu forța uimitoare a celor care au văzut alte lumi.Actualitatea lor ține de inactualul prezent în fiecare vorbă adresată omului și lui Dumnezeu deopotrivă.(Teodor Danalache,preluare de pe crestinortodox si pateric.ro)

Lupta cu patimile si castigarea virtutilor in gandirea patristica

Partea I

,,Parintii pustiei Egiptului constituie o sursa inepuizabila de intelepciune si un reper vrednic de luat in seama de catre cei care vor sa se apropie de Dumnezeu si sa lucreze potrivit voii Sale sfinte. Fie ca este vorba de monahi sau de oameni obisnuiti din lume, fiecare se regaseste in trairile si luptele duhovnicesti ale parintilor pustiei si gaseste calea care duce la Dumnezeu, biruind patimile si poftele, urmand exemplul Parintilor sau calauziti de scierile lor. Pentru folosul duhovnicesc si din dorinta de a gasi raspuns nevoilor zilnice si de a cunoaste metodele si armele de lupta impotriva vrajmasului care ne impiedica sa ducem o viata placuta Ziditorului, vom extrage cateva din invataturile folositoare ale Cuviosului Isaia Pustnicul, ce se regasesc in volumul XII al Filocaliei romanesti.

Gandul la moarte ajuta pe oricine sa-si puna in randuiala viata si sa traiasca potrivit voii lui Dumnezeu. Stiind ca Dumnezeu hotaraste sfarsitul fiecaruia si ca dupa despartirea sufletului de trup urmeaza judecata dreapta si fiecare va primi dupa faptele sale, este absolut necesar ca sa avem in minte permanent inevitabilul sfarsit al vietii pentru a lucra neincetat la mantuirea noastra. Asa ii sfatuia si Ava Isaia pe monahi: „In fiecare zi sa aveti inaintea ochilor moartea si sa va ganditi cum veti iesi din trup si cum veti trece peste puterile intunericului care va vor intampina in vazduh, si cum veti raspunde lui Dumnezeu. Priviti neimpiedicat de mai inainte la infricosata zi a judecatii si a rasplatirii tuturor faptelor si gandurilor voastre.”

Pentru a putea lupta cu patimile si cu poftele este necesar sa cunoastem constitutia firii umane si starea ei dupa pacatul stramosesc. Cat timp era in legatura cu Dumnezeu, omul se afla in normalitatea lui, in starea lui fireasca, insa, cand s-a despartit prin neascultare de Dumnezeu, el a cazut in ceea ce este contrar firii.Ortodoxia Avei Isaia considera pe om in starea lui naturala cand e unit cu harul lui Dumnezeu sau cand traieste in armonie cu Dumnezeu. De aceea, pentru a nu trai contrar firii si a nu necinsti harul lui Dumnezeu, avem datoria de a elimina toate ispitele ce vin de la trup si a actiona dupa cum ne indeamna mintea, partea din om cea mai apropiata de dorirea lui Dumnezeu. „Deci, cel ce voieste sa revina la cele ale firii, sa taie toate voile lui cele dupa trup, pana statorniceste pe om in cele conforme firii. Dorirea cea dupa fire este dorirea mintii, iar ea nu este fara dorirea lui Dumnezeu."

Una din virtutile care strica toate uneltirile vrajmasului este smerita cugetare. Aceasta se manifesta in relatia cu ceilalti, cand trebuie sa fim pregatiti la orice cuvant auzit sau la orice lucru sa spunem iarta-ma!, si in judecarea propriilor noastre fapte, cand nu trebuie sa ne mandrim pentru o fapta buna si nici sa ne socotim singuri inaltimea spirituala la care ne aflam dupa faptele bune savarsite."

Ispita de a judeca pe altii poate fi inlaturata prin chemarea puterii lui Hristos prin rugaciune. Aceasta este numita „lumina a sufletului” pentru a ne deschide calea spre modelul suprem, Iisus Hristos si ne ajuta sa ne apropiem si sa beneficiem de puterea ce izvoraste din El. Trebuie evitata vorbirea de rau a aproapelui, deoarece acest fapt este considerat o ofensa adusa lui Dumnezeu, caci Dumnezeu pe toti ii iubeste si vrea sa-i castige prin iertare uniti in El. Pentru aceasta ne este de folos sfatul Cuviosului Isaia: „De te va sili vreun frate sa graiesti impotriva aproapelui tau, sa nu te lasi convins de el si sa pacatuiesti impotriva lui Dumnezeu.”( Cuvantul IV, 7) La respectarea acestui indemn ne ajuta gandul smerit ca si noi suntem supusi pacatului, sau ca multe din cele pe care le criticam ne apartin si noua.

Virtutea smeritei cugetari este principala calitate care ne tine departe de boala judecarii semenilor. Din ea izvorasc nazuinta dupa ajutorul lui Dumnezeu, nadejdea, blandetea, constiinta, parasirea voii proprii si silirea in toate cele bune. In afara de aceste foloase, Ava Isaia atrage atentia ca sufletul poate cadea usor in cealalta extrema daca dam dovada de o inima invartosata. De aici porneste mandria, sfada, gandul de a ne socoti mai presus de fratii nostri, dispretuirea constiintei si necugetarea mai inzai la noi cand ne supara vreun frate."(va urma)

Scurta nota:aceste sfaturi practice nu sunt o metoda magica,de practicat in timpul liber,intr-o pauza.Sunt un efort permanent si care,in multe situatii daca nu cumva in toate,va necesita sacrificii.Si mai mult decat atat practicarea acestor sfaruri se realizeaza in cadrul Bisericii Ortodoxe,intr-o indisolubila legatura cu Sfintele Taine.Prin urmare cine le citeste sa inteleaga ca aceste sfaturi vizeaza o imagine mult mai ampla ce nu poate fi aplicata in alt mod decat in trairea asa cum este ea propovaduita in cadrul Bisericii Ortodoxe,nu in afara ei si nu in alt mod.

Absolut de acord cu ce spui tu. Ceea ce ai scris referitor la Filocalie, Pateric, despătimire... sunt demne de studiat.

Nu ştiu alţii cum sunt, însă mie mi se par cărţi care nu sunt întotdeauna uşor accesibile înţelegerii noastre. Eu le-am citit pe sărite, de fapt din Filocalii am doar 3 volume (1, 4 si 11). Am fost extrem de bucuroasă când am citit Filocalia 11 (Scrisori duhovniceşti ale Sfinţilor Varsanufie şi Ioan) - destul de recent - am mai scris despre asta pe forum... Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar a fost foarte atractivă şi de folos, mi-a mers la sulfet. Am mai răsfoit şi alte volume, cu dorinţa sinceră de a le citi, însă am rămas la stadiul de citit pe sărite. Nu am, momentan, "deschiderea" necesară. Citirea lor trebuie, după opinia mea, să fie îmbinată cu aplicarea practică a învăţăturilor pe care le cuprind, iar asta este, de fapt, o lucrare pentru toată viaţa. Fără a fi leneşă, însă aşa văd eu lucrurile: nu ne putem schimba peste noapte, iar dacă o facem, prin harul lui Dumnezeu, atunci trebuie să ne străduim să menţinem darurile primite.

Sa stiti ca eu nu am gasit nici in Sfanta Scriptura,nici in Filocalie,Pateric sau in orice alta scriere a Sfintilor Parinti,o afirmatie care s-ar traduce prin,,Mantuirea este usor de obtinut"sau ,,Mantuirea se obtine in orice conditii indiferent ce faci".Dimpotriva,calea este stramta si straduinta pana la final.Categoric ca omul nu se poate schimba peste noapte si categoic aveti dreptate,sfaturile trebuie aplicate ca sa nu ramina litera moarta. Bineinteles ca vrajmasul vrea exact contrariul si nu va ezista sa faca tot posibilul sa va impiedice,intrucat stie ca suntem slabi in straduinta si vointa.Sa nu fim!

Insa,doar o parere,cred ca daca ati lua legatura cu duhovnicul dvs si sub coordonarea dansului ati incepe sa studiati gradual,putin cate putin,eventual zilnic(ar fi cel mai bine,cat se poate,ispita este sa o facem rar sau deloc)poate pe teme,si cu rugaciune si vointa din partea dvs (adica dragoste pt Dumnezeu) eu cred ca lucrurile se vor schimba din bine in si mai bine.Veti avea si multe piedici pe drum dar in corabia Bisericii nici un credincios nu trece singur prin furtuna.Eu cred ca luminita bucuriei intelegerii si aplicarii invataturii patristice exista(ati remarcat si dvs cum lumina ei v-a ajuns la inima)si prin urmare sa nu lasati sa se piarda asta ci sa accentuati efortul,cu dreapta socotiinta,ca sa urcati spre plinatatea trairii in Hristos.Sa strangem cu folos si sa rascumparam vremea,dupa cum spunea Sfantul Apostolul Pavel:

,,Deci luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi,Răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt.Drept aceea, nu fiţi fără de minte, ci înţelegeţi care este voia Domnului."(Efeseni 15,15-17).

Asa sa va ajute Dumnezeu mereu !+

Mulţumesc pentru sfaturi!

Şi o rugăminte: m-aş simţi mai bine să mi te adresezi cu "tu", aşa cum fac şi eu, în cele mai multe cazuri :-))

Doamne ajuta,sper ca si urmatoarele articole,daca Dumnezeu va ingadui,sa fie de ajutor pentru...tine :) Pana atunci o recapitulare a Predicii de pe Munte(aici si aici in minunata talcuire a Parintelui Arsenie Papacioc)ne ajuta mereu si mereu sa intelegem ce ne-a spus Mantuitorul,Sfintii Parinti fiind exemple vii de traire a vietii in Hristos,toti parca urcand pe acel Munte al Fericirilor si apucandu-ne(prin invatatura lor calauzita de Duhul Sfant) de mana si pe noi,cei mai slabi si neputinciosi,ca sa intram impreuna in Imparatie,sa nu ne pierdem pe drumuri fara de lumina si fara de sfarsit.

Lupta cu patimile si castigarea virtutilor in gandirea patristica

Partea a-II-a

,,Cuviosul Isaia indeamna pe frati sa fie inaintea lui Dumnezeu „in starea de rugaciune totala”, ca sa se reverse asupra lor ajutorul divin, adica simplitatea si nevinovatia si sa departeze Domnul cele contrare acestora, care sunt: viclenia, intelepciunea draceasca, curiozitatea, iubirea de sine si inima rautacioasa. Starea de rugaciune totala, care aduce atatea foloase sufletului se castiga atunci cand omul se teme de Dumnezeu si-L considera singurul Stapan si auzul omului se supune constiintei lui, dupa voia lui Dumnezeu. Nu se aduce nicio atingere demnitatii umane daca Il avem stapan pe Dumnezeu. Cel ce crede ca e stapan pe sine, nelasandu-se stapanit de Dumnezeu, cade cu siguranta prada vrajmasului pentru ca e, de fapt, sub stapanirea mandriei, care e o patima sustinuta in el de demonul vrajmas. Numai in Dumnezeu omul este el insusi caci nu se inchide in sine, ci ramane in legatura cu Cel ce l-a facut si in armonie cu intreaga creatie.

O viata fericita necesita cautarea cu toata ravna a trairii lui Dumnezeu. Mai intai trebuie sa cercetam Scriptura fara a uita de Dumnezeu, ci sa avem in primul rand pe Dumnezeu in constiinta noastra. Cine cerceteaza Scriptura cu uitarea lui Dumnezeu e stapanit de mandria de a cunoaste din Scriptura mai mult decat altul si nu de dorinta de a cunoaste pe Dumnezeu din trairea directa. Se uita faptul ca Dumnezeu este Cel ce ne da puterea sa implinim cuvintele Scripturii, iar cel ce-L cauta pe Dumnezeu arata ca-L iubeste iar iubirea lui Dumnezeu il tine curat pe cel ce o are. Asa ne invata Ava Isaia, zicand: „Cel ce cauta sa-L cinsteasca pe El, iubeste curatia in frica lui Dumnezeu. Cel ce pazeste cuvintele lui Dumnezeu, a cunoscut pe Dumnezeu si le implineste ca unul ce se foloseste.”

O viata fara mandrie si departe de slava desarta reuseste sa-l mentina pe om pe adevaratul drum al mantuirii. Dupa spusele Cuviosului Isaia, „Iubirea slavei de la oameni naste minciuna”, aceasta inseamna ca slava din partea oamenilor afecteaza si propria persoana si pe cei din jur pentru ca ii determina pe acestia sa minta, dar si noi mintim, neramanand in smerenia corespunzatoare adevarului.Alta patima care otraveste sufletul este rautatea inimii fata de aproapele. Ea este esemanata cu veninul scorpiei care se raspandeste in tot corpul si provoaca moartea. De aceea este folositor sfatul sfantului: „Sa nu ai viclenie fata de om ca sa nu faci ostenelile tale desarte. Curateste-ti inima fata de toti, ca sa vezi pacea lui Dumnezeu in tine.”( Cuvantul VIII, 7)

Exista trei virtuti care aduc sufletului lumina si liniste: a nu vedea viclenia vreunui om, a face bine celor ce fac rau si a suporta netulburat cele ce vin asupra lui. Odata deprinsi cu acestea pregatim sufletul pentru o treapta mai inalta de sfintenie, pentru ca aceste virtuti aduc alte roade mai mari. Nevederea vicleniei unui om naste iubirea, a face bine celor ce ne fac rau aduce pacea si a suporta cele ce vin asupra noastra fara tulburare, aduce blandetea.

In relatia noastra cu oamenii nu trebuie sa primeze ineresul de a obtine ceva. Ii iubim pe semenii nostri fara nicio conditie stiind ca aceasta este porunca lui Dumnezeu, sa iubim pe toti la fel. Daca intervine un scop ascuns ne afla calcatori ai poruncii lui Dumnezeu, caci cu toti oamenii trebuie sa fim pasnici pentru porunca lui Dumnezeu si nu pentru prietenie.Stiind ca depindem de mila lui Dumnezeu, caci numai El poate sa dea iertarea, avem datoria sa lucram pentru mantuirea noastra pana ce Dumnezeu va judeca faptele: ”De nu se misca in inima ta nimic din cele ce ai pacatuit, sau vorbindu-ti altul despre ele sa nu mai stiti cum au fost, atunci Iisus ti-a facut parte de mila.

Este adusa in discutie problema libertatii, darul pus de Dumnezeu in om inca de la creatie. Folosita in mod gresit si aplecata spre pacat, libertatea actioneaza contra firii si se anuleaza. Omul a ajuns in aceasta stare prin pacatul lui Adam, pentru ca nu era tinut fara voia lui in legatura cu Dumnezeu. Prin creatie, omul a fost facut spre a se putea manifesta liber, dar aceasta nu inseamna ca ar fi putut fi luat in stapanire de pacat fara voia lui. Gresita folosire a libertatii l-a condus spre o vietuire nelibera, cauzata de pacat. Libertatea adevarata presupune ruperea legaturii cu pacatul: „Nu te socoti pe tine liber cata vreme manii pe Stapanul tau. Caci nu-ti vine libertatea cata vreme inima ta pofteste ceva din cele ale lumii. Ingrijeste-te de trupul tau ca templu al lui Dumnezeu; ingrijeste-te ca avand sa invieze si sa raspunda lui Dumnezeu.”(va urma)

Propunere: incepand cu acesta postare as dori sa dau curs unei idei mai vechi si anume de a propune dreptcredinciosilor zilnic (sau cu ocazia fiecarei postari) un text de lecturat spre propria lor zidire sufleteasca si spor duhovnicesc. Unde se considera ca textul este prea lung sau complex fiecare credincios si-l poate imparti pe fragmente mai mici si eventual isi poate nota ceea ce ii este neclar pt a putea fi lamurit si apoi aplicat.Propunerea pentru astazi este:Filocalia,Simeon Metafrastul: ,,Scrieri alese".Textul aici

Bine ca ai avut Filocaliile pe suport de hartie.Caci altfel ,poti risca sa treci pe linga frumusetea lor,neputindu te concentra cand citesti pe calculator
Desi sunt grele , nu trebuie sa intelegem chiar totul,ci sa rezonam cu textul si in final cu autorul respectiv.
Daca nu ar exista acel strop de lumina si dragoste,aceea filozofie ascunsa a sufletului si a vietii,care sa ne atraga ,daca am cauta sa intelegem matematic ,cu mintea ,sigur ne am plictisi crunt dupa 3 pagini.
Filocaliile sunt o dovada stralucita ,ca lucrurile complicate ,si chiar asceza,pot deveni agreabile,atunci cand se adreseaza naturii intime a omului ,direct sufletului sau,si sensurilor sale cele mai adanci.
Nu prin forma atrag aceste scrieri ,forma e grea,ci prin continut ,care da speranta accesului nu numai la cunoastere,ci si la purificarea prin cunoasterea de sine si la surprinderea dumnezeirii,atat de aproape de noi

Lupta cu patimile si cstigarea virtutilor in gandirea patristica

Partea a-III-a

,,Observam ca principala piedica in a ne manifesta liber eate tentatia pentru cele materiale si este nevoie sa acordam o atentie deosebita trupului, cel prin care vin ispitele si ne pun in pericol libertatea. Nu este recomandata neglijenta fata de trup sau anularea lui, ci ar trebui sa nu ne ingrijim de trup ca de unul care se robeste despartindu-se de Dumnezeu, ci ca de unul ce are sa invieze, ca de unul care a inceput sa fie templu al lui Dumnezeu si va deveni deplin liber la inviere, cand se va elibera de robia fata de cele materiale ale lumii. Cel mai important imbold in savarsirea faptelor bune este frica lui Dumnezeu. Aceasta inseamna simtirea prezentei lui Dumnezeu Cel atotputernic, Care ne poate da fericirea vesnica, dar putem cadea si in nefericire vesnica daca uitam de El. Numai harnicia in a face voia Lui tine treaza in noi simtirea prezentei lui Dumnezeu: „Sa nu iubesti lenevia si frica lui Dumnezeu va locui in tine.”

Rugaciunea ascultata de Dumnezeu este cea facuta avand inima impacata: „Sa nu ai dusmanie fata de vreun om, caci avand-o aceasta. nu-ti va fi primita rugaciunea. Impaca-te cu toti ca sa ai indrazneala la rugaciune.” Ceea ce nu poate omul sa faca singur se realizeaza cu ajutorul lui Dumnezeu cerut cu insistenta, iar daca vrem sa scapam de patimi si sa fim liberi de toate grijile lumesti nu trebuie sa renuntam la rugaciune pentru ca „rugaciunea neincetata desfiinteaza robia."

Virtutea smereniei este foarte apreciata in literatura monastica si consta in recunoasterea propriei pacatosenii si in a nu se masura cineva ca sa constate pane unde a ajuns datorita faptelor sale bune. Nu noi socotim cat de mare este o fapta, ci Dumnezeu si nu trebuie sa le luam in seama, dupa cum ne invata Ava Isaia: „Smerenia este a se socoti cineva pe sine inaintea lui Dumnezeu ca este pacatos si ca nu face nimic bun. Iar fapta smereniei este tacerea si a nu se masura pe sine in ceva si a nu se sfadi si supunerea.”

Intr-un intreg capitol dedicat pocaintei, Ava Isaia porneste definitia acestei virtuti de la legatura ei cu pacatul: „Caci pocainta inseamna a ne intoarce de la pacat. Si pacatul nu este unul, ci intreg omul vechi se numeste pacat.” Pocainta ne indeamna sa ne opunem omului intreg cazut in ceea ce e contrar firii lui, omului cazut din normalitatea firii. Ea angajeaza persoana umana in toate aspectele ei si reprezinta o silinta a omului vechi intreg de a deveni un om nou al binelui.Desavarsirea omului este un proces complex si se realizeaza in urma unui sir de virtuti: credinta, dorirea neincetata a lui Dumnezeu, nerasplatirea raului cu rau, smerenia, curatia, iubirea de oamneni, lepadarea de toate, blandetea, indelunga rabdare, rugaciunea necontenita catre Dumnezeu si zdrobirea inimii. La aceasta se adauga smerita cugetare si plansul pentru pacate, care alunga din suflet ispitele si pe diavolii ce stau in spatele lor.

Aflam de la Ava Isaia o remarcabila definitie a nepatimirii: „Ea este in Dumnezeu si Dumnezeu este in ea.” Aceasta inseamna treapta desavarsita a vietuirii crestine cand se depaseste lupta dintre virtute si pacat, cand nu mai au loc caderi si domneste binele. Nepatimirii nu-i lipseste nimic caci are totul, nu trebuie sa doresti ceva mai inalt. Ea este iubirea desavarsita si libertatea absoluta fata de pacat, asemenea lui Dumnezeu Care este fara patima caci nu e supus la nimic si nu e marginit.

In finalul lucrarii, dupa ce enumera ramurile rautatii sau patimile care despart pe om de Dumnezeu, Cuviosul Isaia incheie cuvantarile printr-un capitol intreg de vaiuri, deplangand starea decazuta a celor care neglijeaza cuvantul lui Dumnezeu si fac voia diavolului spre a lor pierzare. Se face un ultim apel la pocainta, argumentul principal fiind realitatea inevitabila a mortii si dreapta judecata a Mantuitorului, cand fiecare va primi dupa faptele sale: „Intelege, suflete, din cate bunatati si nadejdi cazi si cator chinuri te vei face dupa putin timp mostenitor, fara urmas si nemangaiat.”.Ideea pincipala urmarita pe parcursul cercetarii celor Douazeci si noua de cuvinte ale Avei Isaia Pustnicul a fost demonstrarea utilitatii literaturii monastice pentru orice om care vrea sa traiasca dupa voia lui Dumnezeu si sa ajunga la desavarsire. Am selectat numai cateva teme: despre rugaciune, frica de Dumnezeu, gandul la moarte, nejudecarea aproapelui, netinerea de minte a raului, smereia, mandria, smerita cugetare si altele si am insistat asupra argumentatiilor sfantului asupra unor teme importante de antropologie crestina.

Retinem faptul ca orice pacat sau patima reprezinta un act contra firii, care anuleaza libertatea ontologica a omului ca dar divin, iar lupta unui om constient de starea decazuta in care se afla, fie monah sau om ce traieste in lume, trebuie sa tinda spre inlaturarea patimilor si castigarea virtutilor pentru a ajunge pe treapta cea mai inalta a desavarsirii, adica la nepatimire." Autor:Sebastian Marin (articolul de fata reprezinta o scurta recenzie a scrierilor lui Isaia Pustnicul , care se gasesc in vol XII al Filocaliei. Am extras numai pasajele care vorbesc despre nevointa cea adevarata a crestinului, eliminand indrumarile referitoare strict la viata monahala. Este un fel de indreptar pentru cei ce vor sa duca viata in sfintenie alaturi de Dumnezeu).Preluare de pe crestinortodox.ro

Text filocalic propus spre lectura: Nil Ascetul-,,Scrieri"

[quote=Pelerin spre Rasarit;458222]Veti avea si multe piedici pe drum dar in corabia Bisericii nici un credincios nu trece singur prin furtuna.QUOTE]

Un cuvant care imi merge la inima.
Intr-adevar, mai bine spus asa cred si eu, nimeni nu e singur in Arca, iar aceasta din multe ratiuni si in multe feluri se intampla. Si invers, singuratatea si roadele ei sunt tocmai in afara Corabiei. Crestinismul ofera o Arca a salvarii, imi pare definitiv inteles acest lucru. Iar aceasta arca este una care aduna laolalalta, ca si pe timpul lui Noe, toata faptura...
Eu cred ca orice crestin merge catre mantuire, calcind ba-n strachini ba-n Imparatie (lucru valabil pentru cei care nu au atins desavarsirea), intr-o comuniune permanenta, de care se foloseste sau nu, cu toata zidirea, in primul rand cu persoanele sfinte si sfintitoare (cuviosii, sfintii, ingerii, credinciosii din comuniunea euharistica, preotul).
Totul conlucreaza la mantuire, cand inima omului este evlavioasa, infranta si smerita.
Dumnezeu ne-a pus intotdeauna la indemana tot ce avem absoluta nevoie pentru a ajunge la El, pentru a-L cunoaste si a ne bucura de prezenta Lui in viata noastra, individuala si sociala. Singura problema mare mi s-a parut mereu ca este:
a) isi da omul seama de aceasta stare a lucrurilor?
b) vrea sa accepte ajutorul oferit?
c) stie sa accepte ajutorul si sa se foloseasca de el?
d) e dispus sa nu renunte nici o clipa la Marele Partener de viata?

Si am constatat, in primul rand la mine insumi apoi si la semenii mei, atat cat mi-a parut ca inteleg, ca: adeseori nu imi dau seama de starea in care ma aflu in raport cu vocatia mea de copil al lui Dumnezeu (cel putin cata vreme sunt ortodox, botezat), nu imi dau seama in ce ratacire umblu decat mai tarziu ori cu mult mai tarziu dupa ocazia ratata, neglijez sau desconsider resursele puse in mine si in jurul meu de Parintele nostru, imi amintesc ca despre un lucru oarecare din ordinea firii de Cel ce ar fi drept (iar nu stramb, asa cum traiesc adeseori) sa fie permanent in sufletul meu...
Aceasta este trairea in starea de pacatosenie, trairea de caldicel si multe altele... Toate semne limpezi ale bolii spirituale, agravata uneori pana la convulsii, spasme...

Pomenisem candva de sindromul Stockholm. Aceasta expresie din vocabularul psihologilor se refera la tendinta unui om (familie, grup, poate chiar masse intregi) de a face aliante si ziduri de aparare cu agresorul, mentinindu-se prin propriile forte in starea de ostatic, indragindu-si persecutorul (macar ca acesta, in perfidia lui, ii mai da cateodata o coaja de paine, o cana cu apa si voie la toaleta) si luptind cu toate fortele impotriva salvatorului pe care, din nenorocire il percepe, inversat, ca dusman.
Este o situatie des intalnita in practica psihologica a relatiilor cu ostaticii si cu agresorii.

Ostaticul, in urma modificarii perceptiei asupra lui insusi si asupra lumii, priveste deformat, rasturnat, inversat situatia de viata. Are loc o rasucire, o rasturnare, o sarire din articulatii, o smintire, o scranteala a pozitiilor sanatoase de simtire, gandire, voire. Aceasta pe fondul terorii, a activarii puternice a instinctului de conservare. O modalitate adaptativa in fond, insa cu efecte minimale, disperate, pe termen foarte scurt si desigur o strategie adaptativa cu sanse cvasinule de reusita pe termen lung.
In astfel de clipe ostaticul e, practic, la mila agresorului si cred ca singurele forte ative in sprijinul sau sunt abilitatea, diplomatia, puterea de toate chipurile a salvatorului (pentru a aminti doar fortele "terestre"). Caci ostaticul nu colaboreaza, dimpotriva, se opune propriei eliberari...

Ei bine, in situatia aceasta de actor al sindromului Stockholm m-am surprins in numeroase situatii de viata: luptind sub steag strain, cu vitejie mare; autosabotindu-ma neincetat, in maniere uluitoare (pentru ceasurile de reflectie ulterioara); considerind pe dusman prieten iar pe prieten dusman (si-mi amintesc acum de semnatura lui MariS_)...

Astazi, cand omul care traieste in lume este prins in puzderie de mesaje si presiuni naucitoare, abramburite, felurite si pestrite, cand prea rar si prea putin mai intalnesti un om care sa functioneze cu luciditate si calm in continuitatea unor repere morale ferme si statornice, astazi asadar devine tot mai rara sansa unei clipe de reflectie lucida, de intelegere a starii de lucruri in care ne aflam. Fiecare, insa, isi revendica adevarul!...

Oare mai intelegem (macar atat imi zic: sa intelegem) ce ni se intampla?
Intrucat situatiile de viata sunt atat de complexe, cu atatea ramurisuri in noi si in jurul nostru, incat imi pare imposibil ca o persoana sa gestioneze cu luciditate toata starea vietii lui si a semenilor. (De fapt tocmai asta e iluzia si marea pacaleala: ca a putut cineva, vreodata, sa isi gestioneze/chiverniseasca singur existenta, sensul vietii, destinul...)
Furtuna, ca sa raman la expresia Pelerinului, imi pare totala si pretutindeni. Exceptindu-i pe bebelusi, pe autisti, pe senili, pe comatosi...

Concluzia mea este ca, tinind cont de bulibaseala generalizata si paralizanta a vremurilor, este cu totul inevitabil ca alegerile sa fie: drastice si ferme, vointa si atentia focalizate clar pe Mana intinsa a Salvatorului, inima darza in efortul ei permanent spre pocainta smerita. Nu traversam de loc o istorie in care se poate trai alegind cu jumatati de masura. Este prea frenetic ritmul, lupta o percep la baioneta, la cutite, aproape... Dar noi inca visam, relaxat, ambetati si narcotizati in prizonul nostru de zi cu zi, ca mai e vreme neicusorule, mai e vreme.. Asadar, sa avem puuuutintica rabdare, mai toarna un paharel, mai muta canalul cu telecomanda aia, mai pune si-un mititel si mai tzuca si mie un pupic, dolofano...

Multe sunt otravurile, in mii si mii de forme edulcorate si frumos ambalate.

Deci singuri nu suntem. Insa ne putem afla fix in situatia ca ne tinem, de fapt, la singuratate chiar si cand avem impresia ca suntem in mijlocul celor mai primitoare brate...
Gasesc aici inca un motiv, dincolo de cel invocat de Pelerin intr-o postare de ieri, sa ne intoarcem catre simplitatea mareata a Bisericii timpurii, urmind ca apoi, dupa ce ne-am asigurat ca suntem infratiti/insotiti cu Apostolii si cu Sfintii Parinti, sa ne permitem luxul de a calatori si prin cotloane mai recent durate ale istoriei Barcii noastre. Se intampla ca si in Constructii: facile, ieftine si frumoase sunt casele de azi, dar eu mi-as procura, de mi-ar sta in puteri, o casa de piatra si barne, daca nu ca a lui Burebista, macar ca a purcelusului de aici: http://www.youtube.com/watch?v=LJ6lCPXtiNY

Un mic P.S., desigur offtopic: http://www.youtube.com/watch?v=vF9BHzUTerM

STUDII FUNDAMENTALE: INSEMNATATEA SFANTULUI IOAN BOTEZATORUL IN TRADITIA PATRISTICA

Acest studiu nu este unul simplu,sau unul care poate fi citit pentru ca nu ai altceva de facut.Este un studiu complex,ce vizeaza mai multe aspecte,structurate pe episoade,ce se adreseaza tuturor dar mai ales celor care doresc sa faca pasul de la un interes de moment la un studiu duhovnicesc de durata.In acest sens am si ales ca mesaj al acesei postari,si nu numai,un citat din Epistola catre Efeseni a Sfantului Apostol Pavel.Doamne ajuta!+

,,Deci luati seama cu grija cum umblati,nu ca niste neintelepti ci ca cei intelepti,Rascumparand vremea caci zilele sunt rele.Drept aceea nu fiti fara minte,ci intelegeti care este voia Domnului"

PARTEA I

,,Traditia patristica a acordat o importanta cu totul deosebita rolului Sfantului Ioan Botezatorul in iconomia mantuirii conform cu cele relatate despre el in Noul Testament. Ioan Botezatorul si Mantuitorul ca Mesia apar in Evanghelii ca cei care depasesc asteptarea obisnuita a evreilor.

Noul Testament arata ca Ioan Botezatorul si-a implinit rolul sau in istoria mantuirii intr-un mod, in care negarea rolului sau ar insemna negarea rolului lui Hristos in lucrarea lui Dumnezeu. Daca "Lumina" lui Hristos este mai mare decat "faclia" lui Ioan Botezatorul, astfel fara botezul lui Ioan prin pocainta, cei pacatosi nu puteau vedea Lumina lui Hristos. in prezentarea Mantuitorului si a Sfantului Ioan, Evangheliile subordoneaza distinctia dintre ei, unitatii dintre lucrarea unuia si a celuilalt. Importanta este intelegerea lucrarii Sfantului Ioan in sens duhovnicesc (Matei 11, 14-15), asa cum sublinia Mantuitorul. Spre deosebire de Sfantul Evanghelist Matei, Sfintii Evanghelisti Luca si Ioan, nu-l identifica pe Ioan Botezatorul cu Proorocul Ilie. Botezul Sfantului Ioan avea sensul nadejdii de a primi Lumina lui Hristos si nu constituia doar o purificare exterioara, asa cum gresit considera Iosif Flaviu.

Sfintii Parinti scot in evidenta rolul exceptional al Sfantului Ioan Botezatorul, subliniat de catre Mantuitorul. Toate tratatele patristice despre Botez si cateheza baptismala, vorbesc si despre botezul Sfantului Ioan si rolul sau in lucrarea Mantuitorului. Fericitul Augustin spune ca Sfantul Ioan Botezatorul este singurul Sfant pe care Biserica il cinsteste si la nasterea sa dupa trup. Tot el spune ca daca cel mai mare dintre cei nascuti din femei anunta venirea unuia si mai mare decat el, acela nu poate fi altul decat Dumnezeu si Omul Iisus Hristos. Botezul Sfantului Ioan, spune Tertulian, este dumnezeiesc prin instituirea sa, dar nu prin efectele sale. Acest botez pune un capat Legii vechi dar nu o inaugureaza pe cea noua, caci el nu aduce nasterea din nou. Valoarea acestui botez provine numai din relatia sa cu botezul crestin. Prin botezul lui Ioan era reflectat doar izvorul, care era lumina lui Hristos.

Sfintii Parinti scot in evidenta retragerea in pustie a Sfantului Ioan Botezatorul, in sensul separarii de lume pentru aflarea lui Hristos, asa cum scoate in evidenta in mod deosebit un autor patristic din secolul al IV-lea care a fugit de logomahiile scolii din Alexandria, Sfantul Isidor Pelusiotul. Sfantul Chiril al Ierusalimului afirma ca Ioan Botezatorul a fost inainte-mergator al Domnului si in iad.

In iconografie, Sfantul Ioan era reprezentat cu un miel la picioarele sale, simbolizand pe Mantuitorul aratat ucenicilor acestuia. Dar, Sinodul cvinisext Trulan (690) a interzis reprezentarea Mantuitorului ca Miel, dupa care Sfantul Ioan a fost redat cu o cruce in mana, ca semn al martiriului sau. Uneori, prin secolul al XIII-lea, el a fost redat purtand aripi, dupa simbolul profetiei lui Maleahi. Reprezentarea Sfantului Ioan in icoana "Deisis", pe de o parte, si a Maicii Domnului, pe de alta parte a Mantuitorului, arata practic cinstea pe care le-a pregatit-o lor Dumnezeu prin jertfa Mantuitorului.

O tema importanta pe care o trateaza literatura patristica este asemanarea, iar nu identificarea dintre Sfantul Ioan Botezatorul si proorocul Ilie. Ultimul prooroc, Maleahi (3, 20), prezisese trimiterea lui Ilie ca inaintemergator al lui Mesia. Dar inaintea lui, proorocul Isaia (40, 3), asemanase pe inaintemergatorul lui Mesia cu "Glasul celui ce striga: in pustie gatiti calea Domnului". Isaia nu l-a comparat pe inaintemergator cu Ilie, poate si intrucat Ilie care activase inaintea lui Isaia in Samaria, nu era atat de popular si la Ierusalim. Exegeza nu a clarificat insa deosebirea dintre textul masoretic, care spune: "in pustie gatiti calea Domnului", fata de textul Septuagintei, care spune: "Glasul celui ce striga in pustie". Pentru lucrarea Sfantului Ioan Botezatorul, sensul textului masoretic este mai potrivit, deoarece era vorba de pregatirea caii Domnului in pustie, si nu la Ierusalim. Acesta este si sensul retinut de Midrasul Zuta la Cantarea Cantarilor din secolul X, in care indirect prin Ilie poate fi inteles cat se poate de aproape chipul inaintemergatorului lui Mesia, al Sfantului Ioan Botezatorul.

Din punct de vedere exegetic, este necesara precizarea, ca atunci cand Mantuitorul a trimis pe ucenicii Sai la propovaduire, incat prin ei a auzit si Irod de Hristos si socotea ca s-a intors Ioan Botezatorul din morti (Matei 14, 1-2), Sfantul Ioan fusese deja decapitat in inchisoare. Dar acest eveniment este istorisit in continuare in Evanghelii, iar la sfarsitul episodului relatat la Sfantul Evanghelist Matei (14, 11) nu se mai intelege clar, daca ucenicii lui Ioan erau aceia care au luat trupul acestuia si l-au inmormantat, ducandu-se apoi sa dea de stire lui Iisus (Matei 14, 12), sau ucenicii Mantuitorului ar fi facut acest lucru, deoarece versetul urmator lasa sa se inteleaga, ca Mantuitorul ar fi reactionat in mod direct la acest episod ("Iar Iisus auzind, S-a dus de acolo"), iar nu la episodul intoarcerii ucenicilor Sai de la propovaduire, la care fusesera trimisi dupa taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul, asa cum reiese mai clar din aceleasi episoade relatate de Sf. Evanghelist Marcu (6, 30)."

PARTEA A-II-A

,,La plinirea vremii, Ierusalimul implinea profetia lui Daniel, aceea de a deveni cetatea "uraciunii pustiirii la locul cel preainalt" (9, 27). Acest fenomen incepuse cu mult inainte de venirea lui Mesia si avusese deja un punct culminant in vremea lui Ilie. Acesta va fi fenomenul care va determina interpretarea lucrarii Sfantului Ioan Botezatorul cu cea a Proorocului Ilie, in asemanare prin lucrare, iar nu prin persoana lor. Exegeza gaseste o asemanare intre "descurajarea" lui Ilie cand a fugit din fata Isabelei (III Regi 19, 4), si "nedumerirea" lui Ioan Botezatorul in legatura cu Iisus ca Mesia, cand se afla in inchisoare (Matei 11, 2-3)22. Aceasta "nedumerire" a Sfantului Ioan Botezatorul este prezentata nuantat in teologia patristica, mergand de la sustinerea lui Tertulian ca Ioan Botezatorul s-ar fi indoit de Mantuitorul ca Mesia, intocmai cum se indoise si Ilie in legatura cu lucrarea lui Dumnezeu in Israel, pana la afirmatia, ca nu Ioan s-a indoit, ci ucenicii acestuia, pe care el doar i-a trimis la Iisus spre a se lamuri, asa cum sustin: Origen, Sfantul Ioan Hrisostom, Fericitul Ieronim, Teofilact al Ohridei, sau Eutimie Zigabenul.

Impotriva celor ce denigrau pe Sfantul Ioan Botezatorul, Sfantul Ioan Hrisostom, (Omilia 36 la Matei), scoate in evidenta importanta nemasurata a acestuia in lucrarea Mantuitorului, presupunand ca nu Ioan Botezatorul ar fi fost nedumerit in legatura cu Mantuitorul ca Mesia, ci ucenicii acestuia. Fata de aceasta ipoteza, nu trebuie sa se uite insa si limitele acestei lucrari a Sfantului Ioan Botezatorul, aratate de Mantuitorul insusi, care face o deosebire intre ucenicii Sai si Ioan Botezatorul, ca dintre "vinul nou" si "burduful vechi" (Matei 9, 14-17). Din cuvintele Mantuitorului: "Nimeni nu cunoaste pe Fiul decat numai Tatal" (Matei 11, 27), se poate afirma ca Sfantul Ioan Botezatorul nu-L cunostea pe Mantuitorul ca Emmanuil, "Dumnezeu cu noi", ci ca Dumnezeu care judeca si pedepseste. Este posibil, deci, ca Sfantul Ioan nu la cunoscut complet pe Mantuitorul.

Dar nu se poate trece cu vederea faptul, ca si Sfantul Ioan Botezatorul a avut descoperiri mari de la Dumnezeu ca nimeni altul pana la el, asa cum reiese din cuvantarea sa doctrinara in legatura cu Mesia care vine din cer si care este deasupra tuturor, dar a carui marturie nimeni nu o primeste (Ioan 3, 27-36). Este foarte probabil ca Ioan Botezatorul cunostea toate aceste lucruri si dintr-o posibila convorbire a Mantuitorului cu el, indata dupa Botez.

In legatura cu nedumerirea, nelamurirea Sfantului Ioan Botezatorul ce reiese din intrebarea pusa Mantuitorului prin doi din ucenicii Sai (Matei 11,3) trebuie subliniat, ca nu poate fi vorba nici de o "indoiala", cum sustine Tertulian, dar nici de o "cunoastere deplina" a lui Hristos, asa cum sustin alti autori, ci doar de trebuinta unei clarificari de care insusi Sfantul Ioan avea nevoie, iar nu ucenicii sai. Daca Sfantul Ioan ar fi fost convins de lucrarea lui Hristos, i-ar fi lamurit el insusi pe ucenicii sai cu "marturia" sa, asa cum ii lamurise si pe cei care se scandalizasera mai inainte ca Iisus boteaza mai mult decat el. Sfantul Ioan nu mai trimisese pe nimeni la Hristos pana atunci, si daca nu se afla in inchisoare, nu i-ar fi trimis nici pe cei doi, ci s-ar fi dus personal la Hristos sa-I ceara lamuriri. El nu a cerut Mantuitorului eliberarea sa din inchisoare, ci doar lamurirea sa, pentru ca la randul sau sa lamureasca si el pe altii, fara a mai fi nevoie sa-i trimita la Hristos.

Geneza intrebarii lui Ioan era "auzirea despre faptele lui Hristos" (Matei 11,2), din care reiesea ca: "Puterea Domnului se arata in tamaduiri" (Luca 5, 17), prin minuni, chiar daca erau invieri din morti. Nedumerirea lui Ioan nu era o "indoiala", ci o posibila "sminteala", si anume, nu pentru ca Hristos ca Mesia nu facea nimic, ci pentru ca ceea ce facea, oricat de bun ar fi fost, nu corespundea asteptarilor lui. El vedea ca Hristos castiga inimile prin faptele Sale, dar nu intoarce Ierusalimul la credinta. Castigarea inimilor era un adevarat pericol pentru cei din Ierusalim, care se temeau ca vor veni romanii sa cucereasca tara. Pentru Ioan Botezatorul, intoarcerea unui suflet din pamant la viata asa cum a fost invierea fiului vaduvei din Nain, nu insemna o putere de a converti Ierusalimul. Minunea invierii din Nain insemna intoarcerea unei vieti din pamant, dar acest lucru a avut loc prin Cel care avea si arata "viata" pe care moartea nu o poate tine, si a carui inviere insemna doar adevarul vietii Sale, ca adevarul care invedera viata Sa ca pe o minune, ca pe cea mai mare minune, ca pe o comoara a imparatiei lui Dumnezeu. Ierusalimul urma sa insemne pentru Hristos-Mesia, locul Jertfei Sale si al biruintei Sale prin Jertfa Sa: "Toiagul puterii Tale ti-l va trimite Domnul din Sion, zicand: Stapaneste in mijlocul vrajmasilor Tai" (Psalm 109, 2). imparatia Sa nu era din "lumea aceasta", adica din lumea rautatii de la Ierusalim, ci din lumea pe care Dumnezeu o semana prin El pe pamant, o realitate pe care proorocii nu ar fi putut-o intelege.

Mantuitorul i-a primit pe cei doi ucenici ai lui Ioan, nu ca sa se lamureasca ei, ci ca sa-l lamureasca pe Ioan in legatura cu Mesia, intrucat nu acestia, ci Ioan era cel care avea credinta profunda in Hristos ca Mesia si tocmai de aceea in pericolul de a suferi o sminteala, vazandu-si asteptarile neimplinite. Ca este vorba de Ioan si nu de ucenicii Sai, reiese si din adresarea Mantuitorului catre Ioan, formulata la singular: "Fericit cel ce nu se va sminti intru Mine!". Pentru Ioan Botezatorul, ca si pentru toti proorocii din Vechiul Testament, Legea era mai presus decat orice, chiar si decat invieri din morti. in Mantuitorul era insa "Duhul cel ceresc", "Dumnezeu aratat in trup", si intors de dincolo de moarte ca "aur lamurit in foc". Pentru Sfantul Ioan ar fi fost necesare explicatii ca acelea: "Nu stiti fii ai carui duh sunteti? Caci Fiul Omului a venit, nu sa piarda sufletele oamenilor (ca Ilie), ci ca sa le mantuiasca" (Luca 9, 55), un adevar aratat de catre Sfantul Pavel in expresia: "Dumnezeu S-a aratat in trup, S-a indreptat in Duhul" (I Timotei 3, 16). Greutatea intelegerii lucrarii lui Dumnezeu o simtise si proorocul David: "Ma framantam sa pricep aceasta, dar anevoios lucru este inaintea mea" (Ps. 72, 16); "Acum am inceput sa inteleg: aceasta este schimbarea dreptei Celui Preainalt" (Ps. 76, 10).

Dumnezeu nu a dat lui Ioan puterea facerii de minuni (Ioan 10,41) ca sa nu se strice lucrarea harului ca "lumina,, si "scriere in inimi a voii lui Dumnezeu", caci Ioan, ca si Ilie, ar fi facut si minuni pentru pedepsire. Candva si Ilie se descurajase ca nu are spor prin minunile sale, dar Dumnezeu i-a aratat acestuia dulceata numelui Sau la Horeb ca "susur lin", mai de seama decat minunile. Sfantul Ioan nu avea puterea de a face minuni, dar dorea tot ce se aratase lui Ilie la Horeb ca nu este Dumnezeu: in uragan, in foc, in cutremur, asa cum doreau si ucenicii Mantuitorului sa fie pedepsiti cei din Samaria cu foc din cer ca si in vremea lui Ilie. De aceea, Mantuitorul a aratat lui Ioan roadele duhului ca tamaduiri si dulceata numelui lui Dumnezeu ca "susur lin", "Lumina lina" taborica, drept roade pe care nu le vazuse nici Ilie, si pe care Mantuitorul refuzase sa le arate carturarilor si fariseilor, care cereau semne de la El pentru rasfatarea necredintei lor.

Geneza intrebarii lui Ioan provenea din faptul ca el vedea numai "Lumina" care tamaduieste si ridica din morti, dar nu judeca si nu osandeste, iar el nu vazuse inca, si n-a mai apucat sa vada aceasta "Lumina" si sub Cruce si pana la jertfa, asa cum au marturisit-o ucenicii Mantuitorului: ,,Ocarat fiind, nu raspundea cu ocara; suferind nu ameninta, ci se lasa in stirea Celui ce judeca cu dreptate" (I Petru 2, 23)."

PARTEA A-III-A

,,Pana atunci Ioan avusese dovada doar a luminii ca scriere in inimi, ca o "cantare din fluier", si impartasire de har peste har. La nedumerirea Sfantului Ioan, Mantuitorul nu avea de dat decat o explicatie pe viu a ceea ce face El, si anume, pentru ca nimeni sa nu se sminteasca de Lumina Lui. Cu slava bunatatii Sale, ca "Duhul cel bun care calauzeste la pamantul cel drept" (Ps. 142. 10), calauzeste la "cetatea cu ziduri tari a carei mester si ziditor este Dumnezeu" (Evrei 11,10), Mantuitorul a primit intrebarea lui Ioan Botezatorul, stiind ca misiunea acestuia era chemarea la pocainta ca si "cantec de jale", pe cand lucrarea Sa, era "scrierea in inimi" ca si "cantec din fluier", prin Lumina, Crucea, Jertfa si desavarsirea Sa. Mantuitorul spunea: "Pentru aceea Ma iubeste Tatal, ca imi pun sufletul pentru oi (Ioan 10, 17, 15), ceea ce inseamna ca nu pentru cei ce sunt "capre". in chemarea sa la pocainta, Ioan "striga", dar nu scria in inimi, pe cand, despre Mantuitorul s-a spus: "Nu se va certa, nici nu va striga, nu va auzi nimeni in piete glasul Lui. Trestie strivita nu va frange si festila fumeganda nu va stinge, pana nu va scoate spre biruinta judecata si in numele Lui vor nadajdui neamurile" (Isaia 42,1-4; cf. Matei 12, 18-21).

Deci lucrarea Mantuitorului era scriere tainica in inimi: "Din plinatatea Lui noi toti am luat har peste har" (Ioan 1, 16); "El era lumina cea adevarata care lumineaza pe tot omul ce vine in lume" (Ioan 1, 9).

In desavarsirea Sa, Dumnezeu nu a ingaduit lui David sa ridice Templul, zicand ca David a fost om de razboi, chiar daca razboaiele sale au fost drepte, si aceasta intrucat locasul lui Dumnezeu este simbol al "scrierii in inimi" cu darurile Duhului Sfant de pace, bucurie, lumina, caldura, departe de orice violenta. Lucrul lui Dumnezeu are loc prin Duhul Sau, iar nu prin ostiri sau prin forta (Zaharia 4, 6). Legea veche ca dreptate nu a desavarsit nimic (Evrei 7, 19). Nici Moise, nici Ilie, mei Ioan Botezatorul nu au cunoscut desavarsirea lui Dumnezeu, care fusese fagaduita pentru "plinirea vremii" in Hristos.

La intrebarea lui Ioan Botezatorul Mantuitorul stia ca nu putea fi vorba de o indoiala, ci de o nedumerire care putea duce la sminteala, deoarece Ioan vedea faptele Sale, rod al Luminii Sale, dar nu cunostea taria puterii acestora ca "sedere de-a dreapta lui Dumnezeu" (Ps. 109, 1), sedere in "Lumina care lumineaza in intuneric" (Ioan 1, 5). in Hristos era o "crestere" in plinatate, in aratarea adancului, de care ar fi avut nevoie si Ioan Botezatorul ca o "micsorare" a sa. insa insusi Mantuitorul il arata pe Ioan ca om "marturisit prin credinta" (Evrei 11, 39), si anume mai mult decat toti dreptii cei mari ai Vechiului Testament. Prin credinta sa, Sfantul Ioan mergea pana la jertfa si nu ar fi dat inapoi pe aceasta cale, nici daca Hristos n-ar fi fost Mesia. Prevenind parerea posibila a multimilor care erau de fata la evenimentul care a avut loc, printre care multi il cunoscusera pe Ioan care i-a botezat, Mantuitorul a aratat ca intrebarea lui Ioan nu era decat o nedumerire, iar nu o indoiala: "Ce ati iesit sa vedeti in pustie? Oare trestie batuta de vant?" (Matei 11, 7-8). Numindu-l "mai mult decat prooroc" si "inger" al lui Dumnezeu, Mantuitorul arata ca in credinta si in misiunea sa, Sfantul Ioan era cel putin la fel cu dreptii cei mari din Legea Veche, Moise sau Ilie.

Astfel, despre Moise s-a spus ca el a fost credincios in toata casa lui Dumnezeu (Evrei 3,5), iar cand poporul era nemultumit, s-a scris despre ravna lui jertfelnica astfel: "Moise insa auzea cum plangea fiecare prin familiile sale si la usa cortului sau si s-a aprins tare mania Domnului si s-a mahnit Moise. Atunci a zis Moise catre Domnul: de ce intristezi pe robul Tau si de ce n-am aflat mila inaintea ochilor Tai, caci ai pus asupra mea sarcina a tot poporul acesta? Oare eu am zamislit tot poporul acesta si oare eu l-am nascut, de-mi zici: Ia-l in sanul tau, cum ia doica pe copil si-l du in pamantul pe care cu juramant l-am fagaduit parintilor lui? De unde sa iau si sa dau eu carne la tot poporul acesta? Caci plang inaintea mea si zic: Da-ne carne sa mancam! Eu singur nu voi putea sa duc tot poporul acesta, ca acest lucru este greu pentru mine. Daca faci asa cu mine, atunci omoara-ma, de am aflat mila inaintea ochilor tai, ca sa nu mai vad necazul acesta." (Numeri 11, 10-15). Tot astfel, proorocul Ilie, despre care s-a spus ca a fost "om cu slabiciuni asemenea noua" (Iacob 5, 17), a marturisit la Horeb: "Cu ravna am ravnit pentru Domnul Savaot" (III Regi 18, 10). Caci el fugise descurajat din fata Isabelei si isi ruga moartea in pustie zicand: "imi este de ajuns Doamne! Ia-mi sufletul ca nu sunt eu mai bun decat parintii mei!" (III Regi 19, 4-5).

Aratand ca Ioan Botezatorul nu este o "trestie batuta de vant" in ceea ce priveste taria credintei sale, Mantuitorul respingea orice suspiciune in legatura cu el si prevenea si o posibila "sminteala" din partea lui Ioan in ceea ce priveste lucrarea Sa in lume. Putem spune ca prin raspunsul lui Hristos la nedumerirea sa, Ioan Botezatorul a devenit si martorul luminii lui Mesia ca lumina si ca tarie, dar si ca judecata din cauza violentei raului care nu daduse ascultare chemarii sale la pocainta. Astfel Sfantul Ioan s-a facut inaintemergator prin vestirea luminii lui Hristos si la ingeri pentru care intruparea lui Dumnezeu era "taina cea din veac ascunsa si nestiuta de ingeri". Si astfel ingerii vor fi aceia care la inaltarea Domnului, isi vor pleca genunchii inaintea Sa, preamarindu-L ca Domn (Filipeni 2, 7).

Sfintii Evanghelisti nu au identificat niciodata pe Sfantul Ioan Botezatorul, cu persoana Sfantului Ilie, cu toate ca exista locuri mai greu de interpretat in aceasta privinta. Mantuitorul insusi subliniaza caracterul mistic al acestei interpretari, folosind ca si in alte cazuri, in special in parabole, expresia: "Cine are urechi de auzit, sa auda" (Matei 11, 15; 13, 9; 13, 43; Marcu 4, 23; Luca 14, 35; Apocalipsa 2, 7, 11, 17, 29; 3, 6, 13, 22; 13, 9). in intelegerea acestor lucruri, nu este vorba de o inteligenta deosebita, ci de inima curata si buna, ele ramanand ascunse celor impietriti la inima, chiar daca ar fi "intelepti si priceputi cu mintea" (Matei 11, 25). A auzi, inseamna in limbajul Mantuitorului, a se tamadui de impietrire."