Pe nici una din descoperirile arheologice care apartin acelei perioade nu apare nici o cruce, simbol al crestinismului. Deasemenea, nici pe columna lui Traian nu apare nimic care sa conduca cu gindul ca dacii erau deja crestini; steagul lor era acel lup binecunoscut. Siturile arheologice existente pe teritoriul tarii noastre indica acelasi lucru.

aici s-ar putea sa fie mai usor: http://www.dincolo-de-limite.blogspot.com/

""Filmul poate fi descarcat gratuit de aici:
LINK 1
sau:
LINK 2 "" -acest link

Ucenicul Lui Iisus Hristos. Jurnalul Doctorului Sotirios Crotos - Scribd

Din aceasta carte reiese ca existau bolnavi si din Dacia care mergeau la Iisus pentru a fi vindecati. La Iisus mergeau corabii cu multi bolnavi si demonizati de diferite nationalitati. Astfel, atunci cand apostolii fac misiune, inclusiv in Dacia, cuvantul lor are putere si datorita transmiterii pe cale orala a unor informatii despre Iisus. Alaturi de apostoli, existau si martori oculari ai minunilor lui Iisus, chiar daca nu foarte multi.

Chiar daca crestinismul nu s-a impus ca religie de stat decat mai tarziu, crestini exista in Dacia incepand cu secolul I.

Doamne ajuta ca aceste informatii sa ne fie de folos.

Incearca acest link:

http://dl.transfer.ro/Dacii_-_Adevar...-6f7463.mp4%20

unde poate fi gasita cartea aceasta? librarie, ma refer, editura...

Teoretic, e posibil sa fi existat indivizi convertiti la crestinism pe teritoriul Daciei si inainte de cucerirea romana, dar religia crestina nu a devenit cat de cat importanta (ca numar de credinciosi) decat mult mai tarziu.

In ceea ce priveste cartea de mai sus, este o opera de o autenticitate foarte dubioasa si care, din ce stiu eu, nu este folosita ca sursa istorica.

O multime de exemple in care dacii si romanii s-au facut Mucenici impreuna pentru Hristos. Va impiedicati de pietricelele din fata Muntelui (Hristos). Va e rusine de influenta romana, ok, considerati-va evrei. Prefer sa ma trag din tigani si sa recunosc dumnezeirea lui Hristos in cer si pe pamant, decat sa fiu evreu si sa ma impiedic din cauza neamului din care ma trag. Degeaba ma trag dintr-un neam viteaz, puternic si ales daca nu urmez Calea spre EL.
"Militez" pentru UNITATE ORTODOXA intru HRISTOS.

Iar mai jos o sa postez fragmente din vietile unor Sfinti:



Sfinţii martiri EPICTET şi ASTION din Halmyris
În vremea romanilor, teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră (Dobrogea de azi), era organizat ca o provincie, numită Scythia Minor (Sciţia Mică), în apropiere de braţul Sfântul Gheorghe al Dunării şi de actualul sat Dunavăţu de Jos (jud. Tulcea) se află ruinele unei fortăreţe romano-bizantine care se numea altădată Halmyris.
Actul martiric istoriseşte apoi întâlnirea dintre Epictet şi tânărul Astion. Acesta era singurul fiu al lui Alexandru, „om foarte bogat şi mai marele cetăţii”, şi al Marcelinei, „de neam vestit şi fiică a senatorului Iulian”.

SFANTUL MARTIR DASIUS
Ostaşul martir Dasius, despre care „actul său martiric” arată că ar fi pătimit în cetatea Durostorum (Ostrov Constanta), în ziua de 20 noiembrie 304. Aceşti istorici cred că el ar fi suferit martiriul la Axiopolis, iar mai târziu i-au fost aşezate moaştele, pentru o vreme, în Durostorum.
Era soldat în armata romană, tocmai în vremea persecuţiilor lui Diocleţian. Era pe atunci foarte răspândită sărbătoarea „saturnaliilor”, în cinstea zeului grec Cronos, numit de romani Saturn, zeul timpului. Cu acest prilej, se obişnuia să se aleagă un soldat, prin tragere la sorţi, ca „rege al saturnaliilor”, care era
îmbrăcat „într-o haină împărătească, după asemănarea lui Cronos însuşi”,având dreptul ca, timp de 30 de zile, să-şi permită orice fapte „nelegiuite şi ruşinoase”, precum şi felurite „plăceri diavoleşti”. După încheierea acestor zile, în ziua propriu-zisă a sărbătorii, se sfârşea
însă şi viaţa lui, căci el urma să fie adus jertfă lui Cronos şi ucis cu săbiile. S-a întâmplat ca săfie ales, prin tragere la sorţi, în vederea sărbătoririi lui Cronos, tocmai soldatul creştin Dasius.„Aprins de râvnă sfântă”, după cum mărturiseşte actul său martiric, şi-a dat seama că după
acele zile de petreceri deşarte şi trecătoare, „va fi aruncat în focul cel veşnic”, încât Dasius şia zis: „Este mai bine pentru mine să sufăr puţinele chinuri şi munci, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, iar după moarte să moştenesc viaţa cea veşnică, împreună cu toţi sfinţii”. Drept aceea, în ziua rânduită pentru începutul sărbătorii, Dasius le-a spus celorlalţi soldajţi că
este creştin şi că preferă să fie adus el însuşi ca jertfă lui Hristos. închis de îndată, a doua zi a fost adus în faţa comandantului său militar Bassus, spre a fi judecat. Neînfricatul Dasius a respins cu tărie toate încercările aceluia de a-l face să cinstească chipurile împăraţilor de atunci. El declara, între altele: „Sunt creştin şi nu slujesc împăratului pământesc, ci împăratului celui ceresc şi primesc darul Lui, trăiesc din harul Lui şi mă îmbogăţesc din negrăita Lui iubire de oameni” sau: „Eu mărturisesc că sunt creştin şi nu mă supun nimănui altuia decât unuia, curatului şi veşnicului Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, cel în trei nume şi feţe, dar de o singură fiinţă”.

SFANTUL IOAN CASIAN
Cei doi tineri dacoromani, Ioan şi Gherman, s-au aşezat într-o mănăstire lângă Betleem, nu departe de peştera în care s-a născut MântuitorulSiliţi de anumite tulburări ivite printre călugări, în jurul anului 400 cei doi prieteni,
Ioan şi Gherman, vin la Constantinopol, unde păstorea atunci, ca arhiepiscop,marele dascăl şi cuvântător, Sfântul Ioan Gură de Aur. Acesta l-a şi hirotonit pe Ioan Casian întru diacon, fapt pentru care mărturisea mai târziu că i se socoteşte „ucenic”.

Incearca aici:
Ucenicul lui Iisus Hristos :. Autor: Sotiros Crotos :. Editura: For You .

Daca noi am fi fost crestinati de romani, BOR nu s-ar mai fi numit APOSTOLICA! Noi avem ortodoxia de la Sf.Apostol Andrei. De ce dansul este mereu dat la o parte? Istoricii, mai ales cei ateisti, il dau la o parte si lumea ii crede ca doar de, a facut scoala si are experienta. Cititi despre calatoriile Sf.Apostolul Andrei, ca doar nu a stat numai 2 secunde in Dacia. A stat ani, in care a mers in aproape toata Dacia, pe langa celelalte calatorii. De asemenea, Sf.Apostol Andrei, dupa anumite surse[grecesti,romanesti] traia inca cand imparatul Traian a navalit in Dacia. Si Papa de la Roma, aceiasi tactica o aplica. "Voi a-ti fost crestinati de romani, ar fi trebuit sa fiti catolici""daca sunteti latini cu adevarat atunci treceti la catolicism". Rar mai vezi natiune care sa isi ridice in slavi cotropitorii. :40:

Se pune prroblema sa ni se respecte istoria asa cum a fost ea. Sa nu fie falsificata in mod tendentios, pentru a ni se induce complexe de inferioritate ca neam. Civilizatia traco-geto-dacica a avut, fara indoiala un rol important intr-o anumita etapa istorica, rol recunoscut chiar de romani. Civilizatia romana - de asemenea, mai tarziu. E bine sa intelegem aceste lucruri.

Bine spui ca e important cum ne vede Dumnezeu pe noi toti, nu cum ne vedem noi unii pe altii.

Fara indoiala ca Dumnezeu a lucrat si lucreaza prin cine voieste pentru crestinarea lumii. Iar romanii au avut rolul lor, foarte important, ca unii care in vremea Mantuitorului se aflau in miezul evenimentelor: marturisitori, martiri si calai. Toti acestia au facut sa iradieze in toate directiile credinta crestina, deci si in Dacia.

De acord. Sfantul Apostol Andrei a venit cu autoritate morala si religioasa, dar a venit pe un teren pregatit, se pare. Oamenii nu erau total straini de evenimentele petrecute in Tara Sfanta. O parte stiau cate ceva din auzite, de evenimentele petrecute acolo. Logic. Asa cum se difuzeaza alte tipuri de informatii, asa circulau si informatiile despre Iisus.

Apostolii au venit si i-au intarit pe crestini si le-au propovaduit credinta adevarata, apoi au creat cadru adecvat pentru practicarea religiei crestine, botezand crestini si hirotonind preoti.

Sfantul Apostol Andrei si fratele sau, Sfantul apostol Petru, erau evrei, nu romani. Desigur, papa incearca multe, dar noi trebuie sa avem si raspunsuri pregatite.

@antoniap. Am gresit din graba si am scris "daca noi am fi fost crestinati de daci" cand defapt noi eram dacii. Vroiam sa zic de romani.
Nu are importanta prea mare pana la urma etnia celui care ne-au crestinizat. Insa are mare importanta faptul ca Sf.Apostol Andrei era uncenicul Domnului Hristos si ca aceasta pretioasa perla,ortodoxia, a luat viata la noi in tara direct de la sursa si cu putin timp dupa Inaltare. Trebuie sa ne cunostem istoria, si istoria Bisericii si istoria neamului. Nu mi se pare normal ca se tot incearca sa se falsice istoria noastra. Acei istorici care il contesta pe Sf.Apostol Andrei, contesta si sfintenia Sf.Voievod Stefan, idealurile ortodoxe ptr.neam ale lui Mihai Viteazu etc. Strabunii nostrii de care ar trebui sa fim mandri si sa le urmam exemplul, sunt prezentati populatiei ca fiind niste pierde-vara, care nu doreau binele neamului si a credintei,tigani,criminali etc. Foarte multi contesta existenta ortodoxiei din Transilvania inainte de unirea din 1918. Ceea ce este o bataie de joc a istoriei. Ortodoxia din Transilvania a existat dinainte de venirea ungurilor, si a existat f.bine si sub cei 1000 de ani de robie. Multe documente despre trecerea romanilor de la ortodoxie la greco-catolicism sunt false. Cei care au trecut, cei mai multi au fost preotii, si asta nu ptr ca ar fi crezut in acea religie, ci ptr. statut social mai bun. Insa marea majoritate a romanilor au ramas ortodocsi. Erau cazuri in care preotii trecusera la greco-catolicism, insa la Biserica faceau tot slujbele ortodoxe. Multi romani nici nu stiau ca preotul lor este greco-catolic, tocmai ptr ca nu vedeau nici o schimbare in predici si slujbe. E mult de zis aici. Am deviat de la subiect.

Unii istorici sustin ca razboaiele dintre romani si daci erau pe motive religioase mai ales, nu economice,teritoriale. Traian se stie ca era un prigonitor. Pe columna lui Traian sunt pictati daci inchinandu-se. N-ai sa gasesti astfel de pareri in documentele oficiale. Asa cum la istorie invatam ca Mihai Viteazu nu a fost executat ptr. ca s-a speriat calaul de statura lui impunatoare. Sa fim seriosi. -În drum spre locul de execuție, trecând prin fața Bisericii Albe Postăvari (București), i se îngăduie să intre în biserică spre a se închina la icoana Sf. Nicolae, unde, cu lacrimi, cere ajutorul Sfântului, făgăduind că va construi o biserică, de va fi scăpat de moarte. Ajuns în fața călăului, vedem rodul și puterea rugăciunii Voievodului, nu așa cum spune istoria comunistă despre călău că s-ar fi speriat de statura sa impunătoare, ci călăul, mustrat de Sf. Nicolae, a scăpat securea din mână și a fugit. Imediat boierii de față au implorat iertarea de la Alexandru cel Rău, cumpărând în cele din urmă cu bani viața Voievodului Mihai.- Astfel de minciuni se gasesc peste tot in manualele de istorie si cartile de istorie oficiale.

Părintele Justin Pârvu: "Cunoaşterea martirilor şi adevărului istoric va trezi în noi şi cunoaşterea de sine"

Foarte importante aceste informatii. Slava lui Dumnezeu pentru toate. Mare este Dumnezeu intru sfintii Sai. Aceasta este, asadar, o importanta minune a Sfantului Nicolae. Iti multumesc, caci, sincer, nu stiam acest lucru.

Părinte, vrem să cunoaştem părerea sfinției voastre despre Marele Voievod Mihai Viteazul, mai ales pentru că se vorbeşte acum despre descoperirea unor oseminte cu aspect de sfinte moaşte, ce se presupun a fi ale măritului voievod. Se ştie că mitropolitul Nestor Vornicescu propusese canonizarea lui Mihai Viteazul, dar dosarul de canonizare se află încă pe masa sfântului Sinod, fără răspuns. Sfinţia voastră consideraţi că este un sfânt?
Fără îndoială că este sfânt, ca de altfel majoritatea voievozilor români care şi-au iubit neamul, şi mai mult decât neamul, dreapta credinţă a Bisericii de Răsărit. Mihai Viteazul, însă, a excelat mai mult decât toţi prin această dorinţă divină de a unifica pe toţi românii, toți locuitorii acestei vechi Dacii, dezbinaţi de popoarele păgâne de-a lungul timpului, într-o singură naţiune – naţiunea română. Dacă nu era Mihai Viteazul, să spunem că astăzi am fi avut Moldova şi Ţara Românească, dar Ardealul sigur nu mai era al nostru. Datorită lui, în pământul Ardealului încă se mai săvârşesc liturghii ortodoxe, unde românii ardeleni se pot împărtăşi cu sângele şi trupul lui Hristos. De aceea ungurii nu îl suferă deloc şi au dus constant o campanie de denigrare a voievodului, astfel încât istoria să îl scoată din paginile ei.


Îmi aduc şi acum aminte, când eram mic, în şcoala primară, cu câtă demnitate şi patriotism ne preda învăţătorul lecţia despre Mihai Viteazul. Astfel de cuvinte ţi se imprimă în suflet şi îţi insuflă şi ţie această iubire şi jertfă de neam şi ţară. Aşa mi-a rămas imaginea lui Mihai Viteazul în vederea mea de copil de atunci, impresia de stăpân, o figură demnă şi neslugarnică. Aceasta era pentru mine imaginea poporului român – demn şi neslugarnic. Acum însă istoricii îţi predau altceva, altă variantă istorică sau vorbesc prea puţin despre domnitorii noştri viteji, special pentru a stinge din noi orice urmă de patriotism, de jertfă şi onoare. Nu, noi trebuie să fim slugi şi cerşetori şi în faţa Occidentului, şi în faţa Răsăritului.
Iată că s-au descoperit acum, într-un sat din Teleorman, aceste oseminte, fără cap, galbene şi frumos mirositoare. Nu ştim dacă sunt ale lui Mihai Viteazul, dar sunt câteva argumente ce ar demonstra că ar fi cu adevărat ale domnitorului. Faptul că s-au găsit într-o mănăstire, Plăviceni îi zice acum, ridicată de doamna Stanca, soţia lui Mihai Viteazul, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail, ocrotitorul ceresc al domnitorului. Se spune că această biserică îi era dragă domniţei, deoarece din alunul în care s-a adăpostit odată de turci, scăpând de la moarte, a construit sfânta masă, unde se află altarul acestei biserici. Ei bine, în curtea acestei mănăstiri, părinţii cu muncitorii de acolo au observat cum se surpa pământul într-un loc unde ei făcuseră un foc. Săpând puţin, pământul s-a scurs ca într-o clepsidră şi s-au descoperit nişte cărămizi ce alcătuiau un zid ce împrejmuiau nişte oseminte, sfinte moaşte, care în timpul liturghiei izvorăsc bună mireasmă. Acum sperăm că se vor face cercetări pentru a verifica dacă sunt sau nu ale voievodului Mihai acele sfinte moaşte.


Este foarte interesant faptul că în paralel cu aceste cercetări şi descoperire, s-au făcut şi săpături arheologice la spitalul penitenciar din Târgu Ocna, spre aflarea moaştelor Sfântului Valeriu Gafencu, unde s-au găsit câteva oseminte frumoase la culoare ale foştilor deţinuţi anticomunişti. Nu cred că este întâmplătoare această coincidenţă. Sfinţii şi martirii neamului românesc comunică între ei şi vor să fie proslăviţi ca să mijlocească pentru noi înaintea Tronului lui Dumnezeu. Şi aceasta pentru că Dumnezeu iubeşte neamul românesc şi scoate la lumină aceste oseminte de martiri, într-o perioadă anevoioasă, în care România are nevoie de ajutor dumnezeiesc.


România este o ţară binecuvântată şi iubită de Dumnezeu, şi aceasta nu o spun cu mândrie, şi Dumnezeu, aşa cum a vrut şi până acum să păstreze acest neam neştirbit şi credincios Lui, aşa şi acum vrea să ne păzească de greutăţile şi nelegiuirile ce se vor abate asupra întregii lumi. Pământul acestei ţări este sfânt prin martirii şi sfinţii pe care îi adăposteşte în adânc, iar sângele şi rugile lor s-au suit până la Tronul lui Dumnezeu. România a şi rămas de altfel ţara ortodoxă care şi-a păstrat tradiţiile şi evlavia mai mult decât toate celelalte ţări ortodoxe. Ne-au luat agricultura, ne-au luat comerţul, ne-au luat toate bogățiile şi aurul acestei ţări, dar nu ne-au luat credinţa, nu ne-au luat tradiţiile şi evlavia creştină. De aceste realităţi dau mărturie şi pelerinii străini, chiar episcopi, patriarhi şi mitropoliţi care rămân impresionaţi de evlavia acestui popor, ce continuă să îşi păstreze obiceiurile într-o lume modernă de azi.


Şi acest lucru m-a făcut să îmi amintesc de ceea ce spunea Corneliu Zelea Codreanu – că aici vor veni toate neamurile să se desfăteze de frumuseţea şi bogăţia acestei ţări. Iată cum cuvintele lui se adeveresc. Şi văd o asemănare mare între acest Codreanu şi domnitorul Mihai Viteazul, pentru că amândoi au luptat pentru biruinţa acestui neam, prin stârpirea tuturor duşmanilor şi străinilor ce ne-au oprimat şi furat bogățiile şi valorile ţării. Amândoi au murit martirizaţi pentru nişte idealuri măreţe şi dumnezeieşti. Amândoi erau personalităţi puternice, alese de Dumnezeu, cărora puţini le puteau sta înainte. Mihai Viteazul a legat ţările acestea de peste Carpaţi într-un singur neam, aşa cum au fost de la început lăsate de Dumnezeu. Singur Mihai Viteazul care a cutezat să facă această unitate între cei de un neam, între cei de o limbă, între cei de o credinţă ortodoxă. Oameni care au pus mai presus neamul şi naţia decât propriile lor interese şi de aceea Dumnezeu i-a ales pe ei să împlinească acest plan divin, al unităţii noastre româneşti. Cel care a continuat această luptă şi acest ideal al unităţii noastre de neam, a fost Corneliu Zelea Codreanu. Aceşti oameni, alături de alţi domnitori măreţi ai neamului nostru, fac parte din planul lui Dumnezeu care acţionează în istorie.


Mihai Viteazul a fost investit cu puterea harului lui Dumnezeu, prin vitejie şi dibăcie neîntrecute, încât şi Apusul şi Răsăritul se temeau de vitejia lui. Mihai Viteazul a fost cel prin care harul Domnului a lucrat mântuirea popoarelor creștine de păgânii turci care au fost opriţi la Dunăre de domnitorul român, în dorinţa lor avară de cucerire a Europei. Dacă Europa ar fi fost vrednică atunci, poate că Mihai Viteazul ar fi eliberat Constantinopolul. Dar invidia vecinilor noștri creştini a spulberat acest ideal.


Acest ideal trebuie întreţinut şi această datorie o au în special mamele, familia, învăţătorii şi şcoala în general. Avem datoria să ne cunoaştem istoria, să ne putem cinsti martirii. Cine cunoaşte cât de cât viaţa şi vitejiile acestui domnitor nu poate decât să facă o plecăciune adâncă în faţa jertfei lui Mihai Viteazul. Prin încununarea acestui domnitor cu canonizarea, ne vom încununa cu puterea lui Dumnezeu şi aici, şi dincolo. Şi împletim mai desăvârşit cununa mucenicilor şi cuvioşilor acestui neam, care veghează pentru mântuirea noastră.

Părinte, vorbiţi înălţător despre România, dar credeţi că vom putea să ne eliberăm de sub jugul străinilor care astăzi stăpânesc mai bine ca niciodată? Credeți că suntem un stat independent sau sub ocupație, atâta timp cât guvernul României merge în Israel să se consulte în problemele statului român?


Într-adevăr, românii trăiesc aceleași greutăţi ca dintotdeauna. Cum se duc acum şi plătesc birul la Moscova sau la Tel Aviv, aşa plăteau bir şi pe vremea turcilor. Nu e nicio deosebire, numai stăpânii i-am schimbat. Înainte le dădeam turcilor mierea de albine, ceara şi grâul. Şi românul, ca să nu mai dea grâul, a început să semene porumb şi de atunci mănâncă românul mămăligă şi până astăzi. Acum nu are cum să se mai nască un Mihai Viteazul, pentru că eşti obligat să alegi dintre slugile lor, alegem nişte păpuşi, un surogat politic. Dacă încerci azi să faci o mişcare de dreapta sau oricare ar fi ea, cinstită, nu reuşeşti nimic, pentru că au stăpânul lor care supraveghează totul nu cumva să deranjezi planul lor de conducere. Şi planul este să se ajungă la unica monedă europeană şi iată că mergem spre el. Şi tot aşa, mergem şi noi ca şi caprele de frânghii; unul vine şi îi dă la picioare să meargă înapoi, celălalt o trage cu frânghia înainte. Aşa merge capra, aşa mergem şi noi. Noi nu avem dreptul să spunem decât: Am înţeles! Să trăiţi! Fie că sfoara o trage Răsăritul, fie că Apusul, românul trebuie să tacă şi să facă şi să sufere, bineînţeles. Dar aceasta este taina dăinuirii neamului nostru – suferinţa. Prin suferință ne vom izbăvi.

Se vorbeşte din ce în ce mai des de declanşarea unui nou război mondial. În conjunctura politică de azi, noi, ca şi creştini, în ce măsură putem folosi arma?


Neamul nostru nu a dus niciodată războaie de cotropire, noi doar am fost siliţi să folosim arma împotriva celuilalt, ca să ne apărăm pământul şi valorile date nouă de Dumnezeu. Noi nu am avut cutezanța să atacăm şi să deranjăm alte popoare. Toţi cei care au venit ca asupritori peste noi ne-au devenit duşmani şi sigur că au fost întâmpinaţi cu neîncredere şi înverşunare. Acum doar la comanda marilor puteri, suntem puşi în situaţia de a lupta ca aliaţi în alte state, dar nu din iniţiativa noastră, ci tot la porunca stăpânitorilor lumii.

Tocmai, părinte, ce facem în cazul în care eşti obligat să lupţi împotriva unui stat ortodox, la comanda păgânilor, cum s-a întâmplat în Kosovo, când românii au trebuit să bombardeze inclusiv biserici?


Aceasta este politica străină. Este foarte greu să fii soldat astăzi. Ce să facă un purice în faţa unui elefant? Trebuie să te supui ordinelor stăpânirii de care aparţii. Dar mare va fi cel care va refuza, în numele lui Hristos. Bineînţeles că este o lepădare de Hristos să bombardezi biserici şi icoana lui Hristos. Însă acest păcat îl vor plăti toţi cei care ordonă aceste fărădelegi. Dar dacă vei avea curajul să te opui, mucenic vei fi. Aşa cum au făcut şi Moţa şi Marin, care văzând că se trage cu mitraliera în obrazul lui Hristos, s-au dus şi au luptat în Spania, unde s-au jertfit şi sacrificat viaţa. Ei se duceau să apere icoana lui Hristos cu arma în mână, noi ne ducem să bombardăm icoana lui Hristos cu arma în mână. Aceasta este diferența dintre aceste generaţii… Nu deschizi foc împotriva cuiva decât atunci când eşti în stare de apărare proprie. Românii nu au scos sabia niciodată împotriva cuiva – avem această cinste. Ne-au luat Cadrilaterul, ne-au luat Basarabia şi Bucovina, noi nu ne-am răzbunat să cucerim, dar sângele martirilor noştri care au luptat să dezrobească aceste pământuri strigă înaintea lui Dumnezeu pentru nedreptatea ce ni s-a făcut; vor fi judecaţi şi vor plăti înaintea lui Dumnezeu toţi cei care ne-au nedreptățit. Iar noi am stat şi am aşteptam mereu o pace, o linişte sau ajutor promis de străini, care niciodată nu a venit. Noi nu am tulburat niciodată istoria omenirii. Noi am fost oamenii păcii şi am adus linişte Europei.

Recomandaţi creştinului să se antreneze în lupte, să își pregătească trupul de luptă?


Asta trebuie să o facă armata şi oameni specializaţi. Nu trebuie creştinul de rând să înveţe fel şi fel de tehnici de a ucide sau răni pe altul. Să învăţăm în măsura dreptului de apărare. Dar în rest arta luptei este arta diavolului, pentru că noi nu avem dreptul să omorâm creaţia lui Dumnezeu. Creştinul să se păzească prin rugăciune, şi nu prin arme sau alte tehnici de luptă. Pentru că dacă vine cineva şi te atacă azi, te atacă organizat, cu mijloace în care tehnicele tale de luptă sunt cu totul neputincioase. Trăim alte vremuri, în care războiul şi lupta se dau de la buton. Este alta politica veacului XX-XXI.


Recomandaţi creştinului să se antreneze în lupte, să își pregătească trupul de luptă?


Asta trebuie să o facă armata şi oameni specializaţi. Nu trebuie creştinul de rând să înveţe fel şi fel de tehnici de a ucide sau răni pe altul. Să învăţăm în măsura dreptului de apărare. Dar în rest arta luptei este arta diavolului, pentru că noi nu avem dreptul să omorâm creaţia lui Dumnezeu. Creştinul să se păzească prin rugăciune, şi nu prin arme sau alte tehnici de luptă. Pentru că dacă vine cineva şi te atacă azi, te atacă organizat, cu mijloace în care tehnicele tale de luptă sunt cu totul neputincioase. Trăim alte vremuri, în care războiul şi lupta se dau de la buton. Este alta politica veacului XX-XXI.

Ce părere aveţi despre ungurii care se plâng marilor puteri că românii duc o campanie de românizare în Ţinutul secuiesc, de parcă acest ţinut ar fi al lor?


Pentru noi, românii, duşmanii cei mai apropiați acum sunt ungurii, care ne-au urât dintotdeauna şi au folosit mijloace barbare, necivilizate. Pentru că au venit din adâncurile întunecoase ale Răsăritului şi s-au oprit aici în Carpaţi şi Câmpia Panonică, unde şi-au găsit aşezarea şi tot timpul au avut pretenţii asupra teritoriilor noastre. Acum pretind să facă republică în Ardeal, deranjând liniştea poporului nostru. Acest popor nu a avut şi nu va avea niciodată în istorie vreo linişte. În acest pământ unde creștinismul a făcut educaţia dragostei, a păcii, ei nu au ce căuta cu educaţia urii, a dezmembrării, a barbariei. Este inadmisibil ca un locuitor ardelean să nu ştie să îţi răspundă la salut sau vreo întrebare în limba română. Nem tudom, auzi. Păi ei au mâncat aici 80 de ani pâinea Ardealului românesc şi se fac acum că nu ştiu limba românească? Unde au găsit străinii mai multă libertate decât la noi în ţară? Ei şi-au format până şi şcolile şi universităţile lor pentru oprimarea limbii noastre şi culturii creştine. Şi pe de altă parte tot ei se plâng de noi că sunt oprimaţi, persecutați şi maltratați de către români. Ei ne fac pe noi extremişti când ei sunt cel mai barbar popor al Europei? Iar lumea îi ascultă pe ei şi îşi formează această părere că suntem un popor sălbatic şi extremist. Tocmai ceea ce sunt ei, aceea pun pe seama noastră. Pentru că aşa a fost ungurul: făţarnic şi duplicitar. Dar când am intrat noi vreodată în țara lor? Când i-am ucis noi pe ei? Nu, noi nu am nedreptăţit pe nimeni, decât ne-am păstrat demnitatea şi adevărul nostru istoric.

Cum s-ar mai putea însufleţi tineretul de azi?


Tineretul nostru ar trebui puțin să se cunoască pe sine, istoria neamului, strămoşii şi martirii lor. Cunoaşterea martirilor şi adevărului istoric va trezi în noi şi cunoaşterea de sine. Dacă noi nu ne lustruim memoria şi nu ne cunoaştem martirii şi jertfele înaintaşilor noştri, nu ne putem redeştepta. Nu avem dreptul să trecem peste jertfele lui Horea, Cloşca şi Crişan şi ale tuturor românilor care s-au crucificat pentru idealurile noastre. Noi, românii, trebuie să învârtim istoria în jurul acestor mari personalităţi ca să putem avea şi noi o bucurie cerească, elanul şi puterea lăuntrică de a nu ceda. Din păcate s-a ajuns ca modernismul acesta să topească tot elanul tineretului nostru, prin televizor, calculator, sport, călătorii prin toată lumea. Unitatea cea mai puternică a unei naţii este credinţa, legată de Biserică şi prin ea să luptăm. S-au măsluit manuale, cărţi, profesori, încât tineretul acesta e derutat, manevrat, fără personalitate şi demnitate. Nu se mai predă istoria lui Iorga, lui Vasile Pârvan, se predă istoria după evrei sau bolşevici.

Părinte, cum facem să dobândim acest curaj şi puterea de a răbda muncile şi chinurile prigonitorilor noștri ce vor veni? Cum găseşti forţa lăuntrică să nu te înfricoşezi şi să nu cedezi?

Aceste calităţi nu se pregătesc în teorie. Prin cântece mai reuşeşti să formezi ceva, dar aceste instincte – al bărbăţiei şi al curajului, se construiesc încă din sânul familie. Educaţia mamei în duhul credinţei şi al dragostei de neam face mai mult decât instrucţia unei armate. Mamele au fost unii dintre cei mai puternici eroi ai acestei naţii. Apoi am văzut în închisoare că forţa aceasta satanicească a comuniştilor o biruiau cei mai simpli, mai mult decât cei intelectuali, şi în general cei care erau obişnuiţi să se jertfească, să se dăruiască. Aşadar dăruirea către celălalt este soluţia să poţi rezista. Nu poţi să pui o temelie unei naţiuni fără dăruire, fără sacrificiu. Pot veni peste noi toate hoardele lumii, dar nu suntem învinşi atunci când pierdem. Adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis, renunţările la ideal. Dacă noi cultivăm de pe acum egoismul şi părerea de sine, mai târziu nu vom avea puterea de a nu ceda. Omul care este legat prea mult de pământesc, de lutul acesta, sigur că acesta este oricând predispus la cădere.

Tinerii de azi să înveţe din eroismul lui Mihai Viteazul, care nu a sărutat nici papucul Papei, nici papucul Sultanului. Nimeni şi nimic nu l-a învins în luptă decât trădarea. Trădarea a fost arma principală a duşmanilor acestui neam. Prin viaţa şi pătimirile sale, Mihai Viteazul s-a asemănat jertfei Mântuitorului care a fost trădat atât de cei care îi cântau osana, cât şi de ucenicii Săi, care L-au părăsit în momentul arestării. Tot aşa s-a petrecut şi cu Mihai care a fost trădat din toate părţile, ca la urmă să îi fie încununate suferinţa şi sacrificiul prin mucenicie.


[Interviu cu Părintele Justin Pârvu: Cunoaşterea martirilor şi adevărului istoric va trezi în noi şi cunoaşterea de sine]


Parintele Justin Parvu despre Mihai Viteazul si posibila aflare a moastelor Sfantului Voievod Intregitor al Romaniei Mari si minciunile mass-media anti-romanesti. VIDEO / ATITUDINI


AFLAREA MOAŞTELOR DREPTCREDINCIOSULUI VOIEVOD MARTIR MIHAI VITEAZUL LA TELEORMAN

Pana si unul din cei mai mari duhovnici ramasi in viata ne spune sa ne cunoastem istoria si sa invatam din ea. Pr.Papacioc,Pr.Branza au spus cam la fel. Eu consider ca tocami lispa cunoasterii istoriei noastre a dus la situatia critica in care ne aflam astazi, mai ales tineretul. Nu poti sa rupi ortodoxia de istoria romanilor, tocmai de aceea este f.bine sa o cunoastem.

Da am gresit si m-am grabit cand am zis ca au fost crestinizati de romani.
Insa nu pot sa neg influenta pozitiva a Imperiului Roman (de Rasarit) asupra Daciei.

Iata cum vorbea Insusi Hristos despre Imparatul Constantin cel Mare: "Dupa ce a intors multe file, a soptit cu un zambet de multumire: Omul care a tinut cu cinste carma celor sapte coline (Constantinopolul) si a devenit imparatul lor a fost slujitorul dragostei Mele. I se cuvine imparatia cerurilor pentru ca a fost ravnitor si urmator Domnului Sau."

Iata un articol scris de Pr. Mihai Andrei Aldea: "Constantin cel Mare, Sfântul Constantin cel Mare, a fost şi rămâne una dintre cele mai mari personalităţi ale Istoriei. Etnic şi spiritual a fost străromân în cel mai clasic sens al cuvântului. Sau, cu alte cuvinte, el este primul – şi probabil cel mai mare – domnitor român. "

Din Istoria Daciei: In epoca romana Dacia a cunoscut o considerabila dezvoltare economica. S-au realizat progrese in domeniul mineritului, mestesugurilor, agriculturii, a inflorit comertul, s-a extins folosirea scrisului. Au aparut o serie de asezari urbane (Ulpia Traiana, Napoca, Drobeta, Apulum, Romula etc.), care au primit pe rind, datorita dezvoltarii lor urbane, rangul de municipium si chiar pe cel de colonia.

Fara Bizant acum erai catolica!!! Sau tara era majoritar catolica. Parintii tai, prietenii tai. Sau protestanta daca erai din partea gotilor, sau musulmana daca erai in partea asiatica a hunilor.

Rolul Sfantului Constantin este impresionant. Iata ce se intampla atunci cand puterea lumeasca si puterea dumnezeiasca lucreaza prin acelasi om.

[COLOR=#ff0000]ROMANIA = Imperiul Roman cu capitala la Bizant? Un text de Preot Mihai-Andrei Aldea[/COLOR]

Noi avem crestinismul de la Sf. Apostol Andrei.
Tot pamantul a fost evanghelizat, dar nu tot e ortodox!!!
Esti azi ortodoxa si datorita Imperiului Roman de Rasarit!!!
Mantuitorul a lucrat mantuirea noastra si prin Imperiul Roman, fie ca iti place sau nu.


O mica corectare la ce am scris in postul precedent:
daca eram din partea hunilor nu eram musulmani... ci budisti.
Orice altceva inafara de ortodocsi.

In felul in care te exprimi, imi dai impresia ca dacii ar fi fost niste incompetenti care nu stiau sa faca nimic si a trebuit sa vina romanii sa ne invete pe noi. Nu zic ca nu am preluat nimic folositor de la romani, insa sa nu punem in umbra dacii. Cetati ca Sarmisegetusa, Cumidava, zdravan cladite, dacii au facut. Sa nu uitam ca se foloseau f.bine de relief si de tunelele din Carpati ptr.a castiga luptele impotriva invadatorilor-chestie pe care au facut-o si urmasii,domnitorii. Si inainte de romani, dacii faceau comert, aveau agricultura, prelucrau metalele etc. Portul nostru national era cam la fel si atunci, cu mici modificari. Vezi tu ceva in comun cu italienii in traditiile noastre? Eu nu vad. Si 14% din teritoriul Daciei nu e chiar asa de mult. Nu uita de dacii liberi, care erau majoritari. Dacii s-au revoltat de 3 ori sub conducerea lui Traian, si Traian chiar era pe punctul de a "demisiona". Ca sa nu mai zic ca romanii, sunt defapt un trip tracic. Plesagii sunt strabunii tracilor, strabunii tuturor popoarelor latine. Si noi romanii, suntem ortodocsi datorita NOUA mai ales. Dacii,adica noi, puteau sa isi continuie cresterea duhovniceasca foarte bine si fara invazia romanilor. Prima Mitropolie Ortodoxa este Mitropolia Tomisului, intemeiata pe vremea Sf.Apostol Andrei. Ca sa nu mai zic ca dupa ce dacii au fost ocupati, deci dupa ce rezistenta din est a slabit, au venit si mongolitii,slavii, otomanii in Europa. E ca si cum ai zice ca ardelenii nu s-ar fi putut dezvolta fara unguri si ca ungurii le-au facut defapt un bine navalind peste ei si "emancipandu-i" pe romani. Niciodata nu este bine cand cineva te invadeaza. Niciodata. Istoria asta in care se promoveaza romanii este aceiasi istorie care exclude ortodoxia, care te invata despre evolutionism etc. Adica istoria ateista care se invata in scoli si de la emisiunile tv.

Ca veni vb de Bizant si Constantinopol. Bizantul era pe punctul de a vinde ortodoxia catolicilor, dar Rusia Mama a intervenit si a respins acel tratat cu Roma. Bizantul a facut o gramada de lucruri bune, dar si porcarii. Cand Bizantul era navalit de turci, noi eram bine mersi, desi au incercat sa ne cucereasca si pe noi. Peticul de pamant, intitulat Moldova[cealalta Valahia], nu a fost ocupat de turci,tatari, tocmai ptr ca aveau credinta. In schimb...Bizantul a cazut datorita necredintei. Si Bizantul nu era format numai din romani, ci din eleni mai ales. Stefan cel Mare este un exemplu de dac. Ungurii ii spuneau "dacul ce rau" lui Mihai Voda. Ca sa nu mai zic ca pana la unirea lui Cuza, nimeni nu stia de Romania, stiau de Dacia. Mihai Viteazu a facut unirea Daciei Mari. Pana si strainii stiau ca noi nu avem nimic in comun cu Roma, si scriau numele tarii noastre in cartile lor Roumaia. Numele de Romania nu este dat de romani ptr.romani.

Eu zic ca si asta e o minciuna. Intr-adevar s-au construit municipium si asa mai departe, dar asta nu inseamna ca nu era o tara organizata, altfel nu era economic bogata. De unde la cucerirea ei romanii au luat atata aur si argint, care nu erau altfel decat rodul organizarii de atatea secole..... cat despre progrese, cica erau foarte avansati, pentru ca tot ce s-a construit mai apoi s-a facut pe de-o parte prin .... mestesugarii daci si in plus, existau deja tot felul de metode de prelucrare a fierului, etc. unde dacii chiar nu aveau ce sa mai invete de la romani, iar agricultura si astea erau inflorite gata. Cat despre comert, a inflorit si acela cum infloreste si in ziua de astazi, de genul democratiei aduse in Iraq, Libia, noul presedinte din Egipt, ca mai apoi sa mearga tot petrolul in tari straine de genul celor cotropitoare. Si in Evul Mediu, romanii, cu cine oare au facut comert daca nu cu Imperiul Otoman.... deci,......

Situatia Bisericii crestine pana la schisma din 1054. Se stie ca pana in secolul IXlea, Biserica crestina era considerata una, nedespartita, asa cum a fost inemeiata de Mantuitorul Iisus Hristos si cum au socotito Sfintii Apostoli, Sfintii Parinti si Sinoadele ecumenice. Episcopii din Rasarit si din Apus au luat parte impreuna la cele sapte Sinoade ecumenice la acelasi nivel si nici unul din ei na pretins intaietatea sau primatul, iar Apusul crestin a fost de acord cu toate hotararile acesor Sinoade. Cu toate acestea, “schisma” sau “dezbinarea” din 1054 a fost pregatita timp de secole, fiind generata de cauze multiple, intre care, cele de natura politica au avut un prim rol. Pe fundalul unor schimbari politicoteritoriale care au avut loc in cadrul imperiului roman – pana la sfarsitul secolului IV unitar – sau produs schimbari si in viata Bisericii, cu dispute si acuze reciproce, care au dus, treptat, la dezbinarea Bisericii. Primele schimbari de natura administrativ-teritoriala in cadrul imperiului au avut loc la sfarsitul secolului III, cand imparatul Diocletian (285-305) a initat asa numita “tetrahie”, impartind imperiul roman in patru prefecturi: Orintul si Illyricul, care formau imperiul de Rasarit, Italia si Galia, care formau imperiul de Apus, fiecare din acestea doua fiind conduse de catre un august si un cezar. Cu toate acestea, imperiul era considerat unitar. Sistemul sau nu si-a dovedit viabilitatea, incat imparatul Constantin cel Mare (306337)
la inlaturat, restabilind unitatea deplina a statului roman, cu un singur imparat (august). Dar acelasi imparat, in anul 330 a mutat capitala de la Roma in orasul nou intemeiat Constantinopol, care a devenit “Roma cea noua” sau “a doua Roma”. In 395, la moartea imparatului Teodosie cel Mare imperiul sa impartit definitv, in cel de Apus si cel de Rasarit. Roma ramane izolata, pe planul al doilea, prada popoarelor migratoare, incat in 476 a fost cucerita de heruli si rolul ei de “mare putere” in lumea antica poate fi socotit incheiat. In schimb, de acum inainte, imperiul roman de Rasarit, care din secolul al VIIlea sa numit “bizantin”, era considerat ca unicul continuator legitim al fostului imperiu roman, lucru care a dus la cresterea resentimentelor apusenilor fata de rasariteni. Sub imparatul Iustinian (527-656) sa incercat o refacere a unitatii imperiului de altadata, dar ea na durat mult. In 568 longobarzii izbutesc sa cucereasca o mare parte din Italia, formand aici un puternic regat. In aceasta situatie, episcopii Romei isi indreapta privirile catre franci, cerandule ajutorul.

La solicitarea papei Stefan II, Pipin cel Scurt al francilor trece cu armata in Italia si cucereste cea mai mare parte din regatul longobarzilor, inclusiv teritoriul fostului exarhat bizantin al Ravennei, cucerit nu de mult de longobarzi. Toate teritoriile cucerite de franci in Italia au fost daruite de Pipin cel Scurt papei Stefan II, in anul 754, sub denumirea de “Patrimonium Sancti Petri”. In felul acesta, sa creat un stat terestru, condus de papa, numit “Respublica Romanorum”, care a dainuit pana in anul 1870, cand sa
creat statul unitar italian (statul papal a fost reinfintat apoi, in 1929, teritoriul sau limitanduse la Vatican). Prin aparitia acestui stat terestru, era firesc ca tensiunile dinre Apus si Rasarit – respectiv
imperiul bizantin – sa creasca. Se mai adauga si masura luata de imparatul Bizantului Leon III Isaurul (717-740) in anul 731, de a trece provinciile Illyricului oriental, Italia de sud (Calabria), Sicillia si Creta sub jurisdictia patriarhului de Constantinopol, care pana atunci se aflau sub jurisdictia papei, confiscand, in acelasi timp, mosiile si veniturile pe care le avea in aceste provincii. O noua tensiune de ordin politic se produce in noaptea de Craciun a anului 800, cand papa Leon III a incoronat pe regele
francilor, Carol cel Mare (768-814) ca “imparat roman al Apusului”. Prestigiul imperiului bizantin era din nou stirbit.

Pe de alta parte, nu trebuie trecut cu vederea nici faptul ca, incepand cu secolul al VIIlea, imperiul roman de Rasarit incepe sa se “elenizeze”, folosind exclusiv limba greaca in administratia de stat (pana atunci se folosea si latina), in viata culturala, ca sa nu mai vorbim de Biserica, aceasta folosindo chiar de la inceputurile ei; in schimb in Apus, latina devine limba oficiala chiar si pentru popoarele care nu facusera parte din imperiul roman. Apar astfel doua “lumi” distincte: Apusul si Rasaritul, respectiv latinii si grecii, mostenitori si purtatori al unor culturi si civilizatii distincte, cu mentalitati si limbi diferite.

Paralel cu aceste diferentieri de ordin politic, etnic si cultural apar treptat, mai ales incepand cu secolul al VIIlea, o serie de inovatii de ordin dogmatic, canonic si liturgic introduse de Biserica apuseana. Lucrul se explica tot prin mentalitatea diferita a celor doua popoare grecii – inclinati spre
filosofie si metafizica – analizau dogmele sun toate aspectele, incat de multe ori ajungeau la erezii, pe cand latinii, mai practici, se ocupau mai mult de probleme de cult si de morala, dupa cum reiese si din inovatiile introduse. Vom analiza pe rand cele mai sensibile inovatii care au dus treptat la “schisma” din anul 1054.

Cea mai insemnata cauza a “schismei” si, in genere, a tuturor neintelegerilor dintre Apus si Rasarit pana azi, a fost si este “primatul” papal, pretins indeosebi de papa Nicolae I (858867), care
cerea sa i se recunoasca episcopului Romei primatul juridic si sa fie recunoscut drept conducatorul tuturor episcopilor din Apus si din Rasarit. Aceasta pretentie a papei Nicolae I si a urmasilor sau, nu se
bazeaza pe nici o traditie apostolica. Chiar la inceputurile Bisericii, cand apostolii erau pusi in situatia de a lua o hotarare intro problema importanta, ei se adunau in Sinod, se rugau si decideau impreuna, inspirati de Duhul Sfant (cf. F.Ap. 15, 22 si 28: “apostolii, preotii si toata Biserica”). Acest sistem “sinodal sau conciliar” a continuat cu Sinoadele ecumenice si locale si a ramas neschimbat in Biserica Ortodoxa pana azi; nici un episcop nu este mai presus decat altul. Patriarhul ecumenic din Constantinopol este primul “in sinstire”, dar el nare dreptul sa hotarasca singur, eu nu se bucura de “infailibilitate”, caci aceasta apartine numai Bisericii. Textul evanghelic pe care se bazeaza Biserica apuseana atunci cand sustine primatul este interpretat gresit (Mat. 16. 1519) si nu a fost pus in discutia nici unui sinod ecumenic; “piatra” pe car Hristos urma sa-si zideasca Biserica nu era persoana lui Petru (care la tagaduit de trei ori), ci marturisirea de credinta a lui Petru, “temelia” Bisericii fiind insusi Iisus Hristos (cf. I Cor. 3,11). Mantuitorul Hristos nu are nevoie de un “vicar” pe pamant – cum se pretinde a fi papa – pentru ca El a fagaduit ca va fi cu noi “in toate zilele pana la sfarsitul veacului” (Mat. 28, 20). Prima comunitate crestina sa
constituit la Ierusalim, la cincizeci de zile dupa Inviere si nu la Roma (cf.
F. Ap. Cap. 2), iar Sf. Apostol Pavel a intemeiat comunitatile crestine din Filipi si din Corint (49-50 d.Hr.) inainte de sosirea Sf. Apostol Petru la Roma. De altfel, in practica Bisericii din primele veacuri, nu s-a acordat niciodata un primat juridic episcopului Romei. El nu se bucura decat de un primat de onoare. Prin canonul 28 al Sinodului IV ecumenic de la Calcedon, din anul 451, sa acordat acelasi primat de onoare papei d la Roma si patriarhului de Constantinopol, primat care avea in vedere importanta Bisericilor pe care le carmuiau, insemnatatea politica a oraselor respective, ca si numarul credinciosilor. Tot atunci sa instituit si asa numita “pentarhie patriarhala”, cu scaunele de Roma, Constantinopol, Alexandira, Antiohia si Ierusalim.

Inovatia tardiva a primatului juridic al episcopului Romei a fost nu numai cauza principala a tuturor neintelegerilor dintre Apus si Rasarit, ci si cauza unor reale nenorociri pentru Biserica apuseana, pentru ca papa – devenind un monarh ca oricare altul , a initiat atatea razboaie religioase, cruciadele, cu toate nenorocirile lor, inchizitia, cu arderile pe rug ale unor “necredinciosi”. In schimb, astfel de fapte nu sau produs niciodata in Biserica Ortodoxa, care si-a pastrat spiritualitatea ei specifica. Mai notam si faptul ca papa Bonifaciu VIII (1294-1303) a fost primul care si-a pus doua coroane, una deasupra alteia, pentru a semnala cele doua puteri:temporala sau pamanteasca si spirituala. Clement V (1314) si-a pus si a treia coroana, care inchipuie toata, puterea pe pamanat si in cer (anatemapurgatoriul). Aceste trei coroane suprapuse constituie azi “tiara”, pe care o poarta papa in timpul marilor ceremonii.

In ce priveste infailibilitatea papei, adica conceptia ca papa nu poate gresi in calitatea lui de pastor si invatator al tuturor crestinilor ,aceasta nu este altceva decat o deformare completa a sistemului sinodal sau conciliar, potrivit caruia, infailibilitatea apartine Bisericii in totalitatea ei. Ea a
fost acceptata ca “dogma” abia de Conciliul I Vatican din anul 1870.

Catolicismul roman a deformat chiar si “Simbolul de credinta niceo-constantinopolitan”, adica marturisirea oficiala de credinta a Bisericii. Este vorba de articolul 8 care priveste “purcederea” Duhul Sfant, prin adausul ca acesta purcede nu numai de la Tatal, ci “si de la Fiul” (lat. “filioque”). Acest adaus in Simbolul de credinta este o adevarata erezie, o adevarata denaturare a cuvintelor Mantuitorului “Duhului adevarului care de la Tatal purcede” (Ioan, 15, 26). Adausul “filioque”, desi semnalat pentru prima oara la un sinod din Toledo (589), a fost acceptat oficial la un conciliu care a
avut loc la AixlaChapelle (azi Aachen), in anul 809, din ordinul imparatului Carol cel Mare. Papa Leon III (795816) a protestat impotriva adausului respectiv si a poruncit sa se graveze pe doua placi de argint Simbolul niceconstantinopolitan, in greceste si latineste, pe care le-a asezat la intrarea in biserica Sf. Petru din Roma. Generalizarea adausului filioque in intreaga Biserica romanocatolica a facuto papa Benedict VIII (1012-1024), in anul 1014, la rugamintea imparatului german Henric II. Invatatura despre filioque a fost considerata ca una din cele mai grave inovatii ale Bisericii apusene de catre patriarhul ecumenic Fotie, intr-o cunoscuta Enciclica adresata tuturor Bisericilor de Rasarit, in anul 867.

In zilele noastre chiar si Biserica romanocatolica,in dorinta de refacere treptata a unitatii crestine, a inceput sa renunte la acesta invatatura.
O alta inovatie este conceptia despre “purgatoriu”, adica despre un loc curatitor intre rai si iad, in care merg sufletele celor care au murit cu pacate mai usoare. La aceste inovatii de natura dogmatica, se adauga altele, cu caracter dogmaticliturgic. De pilda, de prin secolele VIIIIX
se incepe folosirea azimei sau a painii nedospite la savarsirea Sfintei Euharistii, care sa generalizat in Apus abia prin secolele IXXI. In Rasarit sa
folosit intotdeauna painea dospita.

Dintre Sf. Taine, in afara de Sf. Impartasanie, ne oprim si la preotie. Biserica Ortodoxa admite casatoria preotilor, asa cum o cerea si Sf. Pavel (Tit, 1, 6) si asa cum o recomanda Sinodul I ecumenic, dar
accepta episcopi numai din randul monahilor (can. 12 al Sinodului VI ecumenic). Biserica romano-catolica a introdus celibatul preotilor, lucru care isi are riscurile lui de ordin moral. Tot asa, de prin secolul V sa
dezvoltat in Apus ritul liturgic roman, cunoscut mai tarziu sub numle de “missa” un timp a existat si asa numitul rit “galican”.

Acestea au fost cauzele principale care au agravat neintelegerile dintre Apus si Rasarit si care au dus in final la “schisma” din 1054. De fapt, la 16 iulie 1054, n-a avut loc decat un act neinsemnat,
intr-un fel, dar ale carui consecinte vor afecta grav Biserica lui Hristos: cardinalul roman Humbert a depus o bula de excomunicare a Bisericii rasaritene pe altarul catedralei Sf. Sofia din Constantinopol. Patriarhia ecumenica a aflat continutul acestul act abia dupa cateva zile, raspunzand cu o “contra-anatema”. Acest an marcheaza, deci, sfarsitul unitatii Bisericii lui Hristos. De acum inainte, Biserica rasariteana se va numi “ortodoxa” (in gr. Dreptcredincioasa; ortodoxie = dreapta marire) termen folosit inca din secolul II, pentru ca Biserica adevarata sa se deosebeasca de eretici; cea
Apuseana se va numi “catolica” (adica universala) sau “romana”, intru-cat isi avea centrul la Roma. Intrucat centrul Bisericii rasaritene era la Constantinopol, in imperiul bizantin sau grec, ea a fost numita de teologii apuseni, si “Biserica greaca”, desi Ortodoxia cuprinde si alte Biserici “nationale”: gruzina (sec. IV), romana (la inceput dacoromana) si cele slave: bulgara (sec. IX), rusa (sec. IX) si sarba (sec. X).

Problema juristidictiei bisericesti asupra teritoriilor nord-dunarene

S-a sustinut, in anumite lucrari datorate unori teologi catolici, ca toate comunitatile bisericesti daco-romane, devenite apoi romanesti, ar fi apartinut de Roma. Situatia este insa alta. Am mentionat in primele pagini reforma politico-administrativa a imparatului Diocletian din anul 297 si apoi divizarea definitiva a Imperiului roman in cel de Apus si de Rasarit, in anul 395. Trebuie sa retinem ca aceste schimbari au avut urmari si asupra organizarii bisericesti din provinciile romane dunarene. Printr-un decret al imparatului Teodosie II din anul 421, toate bisericile din prefectura Ilyricului – care faceau parte din Imperiul de Rasarit – erau subordonate arhiepiscopului din Constantinopol. Prin Condicele teodosian din anul 438 se prevedea din nou subordonarea Illyricului fata de Constantinopol. Deci,
Biserica “straromana” nu a stat nicicand sub jurisdictia Romei, mai ales ca in primele trei secole fiecare Biserica locala isi va avea propriul ei episcop, bucurandu-se de o deplina “autocefalie” si nedepinzand de nici un alt ierarh. In privinta limbii liturgice, desigur comunitatile crestine din nordul Dunarii au folosit limba vorbita de autohtoni, adica latina vulgara si apoi straromana. Incepand cu secolul al VIIlea, pe teritoriul tarii noastre sau
asezat grupuri insemnate de slavi, care, in contact cu populatia daco-romana autohtona, s-au increstinat. Dupa aprecierea unor istorici de prestigiu, ca P. P. Panaitescu, C. C. Giurescu, s.a., incepand cu secolul al Xlea s-a introdus limba slava in cultul bisericilor romanesti din
teritoriile nord-dunarene. Acest lucru se explica prin aceea ca, atunci mai traiau grupuri de slavi; conducatorii acestora voiau o limba pe care sa o inteleaga si nu limba “straromana” inteleasa numai de autohtoni. Pe de alta parte, trebuie sa mentionam ca in secolele VII-X romanii erau inconjurati numai de slavi (chiar si Pannonia, adica Ungaria de azi, facea parte din Moravia Mare, insemnat stat slav) cu alte cuvinte erau ca o insula in mijlocul unei mari slave, impiedicata sa mai aiba legaturi cu Constantinopolul sau cu Roma. In felul acesta, sa adoptat treptat limba slava de catre Biserica si clasa cneziala romaneasca, fiind introdusa mai tarziu si in cancelariile domnesti din Tara Romaneasca si Moldova.

Prin introducerea “ritualului bizantinoslav” in bisericile lor, romanii au ramas pe mai departe in cadrul Bisericii rasaritene, fiind pana astazi singurul popor de limba si origine romanica, dar de rit ortodox, deci legati de Roma prin limba, iar de Constantinopol prin credinta. Acest lucru a fost scos in evidenta, de catre Parintele profesor D. Staniloae prin cuvintele: “Aceasta sinteza de latinitate si ortodoxie, ea insasi un miracol si o forma de originalitate unica, a ajutat poporul roman sa se mentina, prin latinitate neconfundat cu lumea slava, iar prin ortodoxie neconfundat cu lumea nationalitatilor catolice din vecinatatea apuseana”. (Dumitru Staniloae, Rolul Ortodoxiei in formarea si pastrarea fiintei poporului roman si a unitatii nationale, in rev. “Ortodoxia, an XXX, 1979, nr. 4, p. 599).

Noi aspecte din viata Bisericii crestine in mijlocul mileniului al doilea.
La inceputul anului 1054, papa Leon IX trimite o delegatie la Constantinopol, pentru a duce tratative cu Patriarhia ecumenica. Contrar misiunii pe care o primise, cardinalul Humbert, conducatorul delegatiei, in ziua de 16 iulie 1054 a depus pe altarul catedralei Sfanta Sofia, o bula de excomunicare a patriarhului Mihail Cerularie si a tuturor celor ce impartaseau aceeasi credinta cu el. Patriarhul – care a aflat abia dupa cateva zile cuprinsul bulei – a convocat Sinodul permanent – la 24 iulie – care a excomunicat, la randul sau, pe aceia care au intocmit bula si pe toti cei care ar accepta-o. Decizia patriarhala a fost aprobata si de ceilalti patriarhi ai Rasaritului (Alexandria, Antiohia si Ierusalim), incat “schisma” a devenit fapt implinit.

Eu zic ca nu e chiar asa. Nu se pune problema din punct de vedere al etniei, care ce popor a fost crestinat si ce a devenit acela. Pentru ca pana la urma apostolii au trecut peste tot, si au crestinat intr-adevar tot pamantul, atata ca crestinarea acestor popoare a depins de ele : sunt popoare care mai tarziu au ajuns ortodoxe (adica crestinismul pana la 1054), dar s-au departat de biserica ortodoxa, inca dinainte de marea schisma.... sau sunt popoare care chiar nu au primit crestinismul in nici un fel.... sau sunt popoare care au primit crestinismul de dupa marea schisma doar din interese politice...

E pana la urma si meritul popoarelor celor care s-au increstinat in dreapta credinta. Si mai apoi au pastrat dreapta lor credinta.

Iar cat despre crestinismul ortodox, de conjunctura, Doamne-s multumesc. Pentru ca sunt oameni si oameni, care chiar daca sunt ortodocsi, sunt mai degraba prin parintii lor - ca au primit de la ei ortodoxia, ca ei, nu o dovedesc deloc. Dar sunt si crestini care se convertesc din pura lor dorinta de a cunoaste pe Dumnezeu la dreapta credinta.

In secolele ce au urmat, imparatii Bizantului au facut mai multe incercari pentru a se ajunge la unire – chiar cu recunoasterea primatului papal – fiind nevoiti sa accepte un asemenea compromis, datorita expansiunii turcilor selgiucizi, care, incepand de la mijlocul veacului al XIlea, dupa ce au invins pe arabi, au constituit un pericol permanent pentru Bizant. Dar in loc sa se ajunga la o intelegere, au urmat alte evenimente care au agravat schisma. Intre altele, cruciadele – initiata de papi – au dus lannoi tensiuni intre Rasarit si Apus, caci o buna parte dintre teritoriile care apartinusera altadatan imperiului bizantin – inclusiv Grecia – au fost ocupate de cavalerii cruciati, care au creat acolo diferite regate si principate “latine” (unul chiar la Ierusalim). In 1204, in timpul cruciadei a patra, pe cand scaunul roman era ocupat de papa Inocentiu III (1198-1216), cavalerii francezi au cucerit insasi capitala imperiului Bizantin, Constantinopolul. A fost unul din evenimentele cele mai triste ale evului mediu. Se creaza ai un nou imperiu, numit “latin”, condus de Balduin de Flandra, apoi de altii. In locul Patriarhiei ortodoxe se creaza o Patriarhie latina, in frunte cu italianul Toma Morosini. Toate tezaurele imperiului au fost rapite – impreuna cu numeroase manuscrise si moaste de sfinti, ajungand in bisericile, bibliotecile si muzeele din Occident. In toata perioada existentei imperiului latin de Constantinopol, dar si a celorlalte state create de cavalerii cruciati, clerul grec a fost sistematicmpersecutat de cel latin; adeseori episcopii ortodocsi erau alungati din scaunele lor si inlocuiti cu episcopi latini, care exercitau tot felul de presiuni asupra credinciosilor ortodocsi.

In timpul ocupatiei Constantinopolului, imparatii bizantini si patriarhii ecumenici s-au refugiat la Niceea, in apropiere de coasta asiatica a Marii de Marmara, unde sa format un mic stat bizantin independent, cunoscut sub numele de “imperiul de la Niceea”, sub dinastia Lascarizilor. Abia in 1261 imparatul Mihail VIII Paleologul a reusit sa elibereze Constantinopolul si sa restabileasca imperiul bizantin, desi acum era redus numai la Capitala si tinutul inconjurator.

Datorita pericolului tot mai amenintator al turcilor selgiucizi, acelasi imparat a fost nevoit sa initieze un dialog cu scaunul papal. In 1274 s-a intrunit un sinod (conciliu) de unire la Lyon, in Franta, dar fara nici un rezultat. In prima jumatate a secolului al XVlea, imparatul Ioan VIII Paleologul face o
noua incercare de dialog. In 1438 se deschide un sinod (conciliu) pregatitor la Ferrara, in Italia, mutat la inceputul anului 1439 la Florenta. Dupa lungi discutii, la presiunea imparatului, care era de fata (patriarhul Iosif a murit la Florenta, in timpul lucrarilor Sinodului), 33 de delagati ortodocsi au semnat un act de unire, la 6 iulie 1439. Ortodocsii se angajau sa recunoasca patru puncte din invatatura catolica: primatul papal, purcederea Sf. Duh de la Tatal si de la Fiul (filioque), purgatoriul si impartasirea cu azima (sunt asa numitele “puncte florentine”).

Unirea de la Florenta a ramas insa fara urmari. Biserica Ortodoxa Rusa a respinso in 1441. Ceilalti trei patriarhi rasariteni (din Alexandria, Antiohia si Ierusalim), intruniti intr-un Sinod la Ierusalim, in 1443, n-au aderat la falsa unire de la Florenta, intrucat ea s-a hotarat in conditii tragice, fiind vizibil contrara sentimentelor majoritatii clerului si poporului ortodox. In 1450 sa
tinut un Sinod antiunionist chiar la Constantinopol. Dupa cativa ani, a urmat marea tragedie a cuceririi Constantinopolului de ostile sultanului Mahomed II (29 mai 1453), cu urmarile ei dezastruoase pentru
intreg Rasaritul ortodox. O parte din statele Bisericii ortodoxe din Balcani si Orientul Apropiat au avut aceeasi soarta, cunoscand o lunga si apasatoare dominatie otomana (Patriarhiile de Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalim, Bisericile nationale din Grecia, Bulgaria, Serbia, Albania, Cipru). In
aceasta situatie, practic nu se mai putea vorbi de contacte intre cele doua Biserici. [Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu]

Documentul este mai lung, in continuare vorbindu-se despre prigoana romanilor ortodocsi din Ardeal in cei 1000 de ani sub stapanire ungara si austriaca.

@podolski_2 S-ar putea sa vb.despre lucruri diferite. Eu vb.strict de cum a aparut ortodoxia in Dacia. Imperiul Bizantin are o istorie destul de lunga. A fost intr-adevar, in cea mai mare parte, un simbol al ortodoxiei. Insa nu poti sa spui ca dacii au ramas ortodocsi datorita lor. Mitropolia noastra apartinea de Constantinopol, insa noi eram cei care fructificau ortodoxia pe pamanturile noastre, in frunte cu voievozii nostrii., martirii, monahii etc. Daca noi nu aveam credinta, ortodoxia ar fi disparut, cum s-a intamplat in Italia,Franta. Sa stii ca au fost cateva conflicte intre romani si Constantinopol.

Singura Mitropolia Moldovei
 

„Din adâncul fiinţei sale, care este cea a neamului”*

Sunt încetăţenite formulările că Mihai Eminescu a văzut în Biserica Ortodoxă Română: Maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului, sau Biserica este mama neamului românesc. In această comunicare, fără a intra în contradicţie de fond cu cele de mai înainte, vom avea în vedere, cu stricteţe litera şi spiritul textului eminescian. Se deschide astfel şi orizontul verticalităţii eterne a lui Mihai Eminescu întru apărarea cauzei indepenedenţei şi libertăţii Neamului Românesc. Să-l cunoaştem cu adevărat aşa cum este şi vom beneficia toţi de tăriile necesare de a trăi în solidaritate cu Mihai Eminescu şi Mihai Eminescu axial în toţi românii.

De la creştinii, episcopii şi mitropoliţii daci din primul mileniu, până la confruntarea deschisă cu Patriarhia Ortodoxa de Constantinopol din mileniul al doilea.

„Singură Mitropolia Moldovei şi a Sucevei e ab antiquo suverană, neatârnată de nici o patriarhie; acestei mitropolii a Moldovei şi a Sucevei se datoreşte introducerea limbii române în biserică şi stat, ea este mama neamului românesc” (Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, Articolul Se vorbeşte că în Consiliul...p. 258 -v. Pr. prof. univ. dr. Petru Rezus, Mihai Eminescu si Biserica stramoseasca, Ortodoxia, Revista Patriarhiei Române, Anul XLVII, nr. 1-2, Ianuarie-Iunie 1995, p. 10-15).

Patriarhului grec de Constantinopol, pentru vina domnitorului Petru Muşat (1375-1391) de a fi cerut să fie recunoscut românul Iosif, rudă cu domnitorul (corespundea întru totul din punct de vedere canonic), în fruntea Mitropoliei Moldovei, aruncă anatema (blestemul!) asupra domnitorului şi a întregului său popor. Anatema se păstrează şi asupra următorilor domnitori şi a ţării, aceştia reînnoind aceeaşi solicitare. Aşa, în timpul lui Roman Muşat (1391-1394), Ştefan Muşat (1394-1399) şi Alexandru cel Bun (1400-1432). Cerbicia dacilor a învins afurisenia (blestemul) patriarhului grec. Patriarhie „ecumenică”? Ce se mai păstrase din primele şase-şapte secole de dupa Hristos, din dreptul divin de a vorbi, în biserică, fiecare neam, în limba sa ? Nimic. Tradiţia ierarhilor daci din sanul poporului dac din primul mileniu a fost anulată. Limba autohtonilor a fost alungată din biserică. „Domnul moldovean s-a izbit însă de împotrivirea patriarhului ecumenic Antonie, care voia să trimită în Moldova un ierarh grec, aşa cum făcuse Patriarhia şi în alte ţări ortodoxe (Rusia, Ţara Românească, etc). În acest scop, prin 1391, deci la sfârşitul domniei lui Petru sau începutul celei a fratelui său Roman (c.1391-c.1394), patriarhul a hirotonit un mitropolit grec pentru Moldova, cu numele Ieremia, în 1392. Dar actul patriarhului care voia să impună Moldovei un mitropolit grec, fără măcar să întrebe pe domn şi pe sfetnicii săi, a nemulţumit şi mai mult pe moldoveni, care au silit pe mitropolitul Ieremia să se întoarcă la Constantinopol”(Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, Editura Epsicopiei Dunarii de jos, Galati, 1996 p.72).Urmatorul patriarh, Matei, la 26 iulie 1401, recunoaşte pe pamantenul Iosif ca mitropolit al Moldovei. Patru domnitori ţinuseră piept ameninţărilor, anatemei. După trecerea mitropolitului Iosif în lumea cerească(la începutul anului 1415), Macarie, noul viitor mitropolit al Moldovei, merge la Constantinopol pentru a cere recunoaşterea sa în scaunul mitropolitan.„ Patriarhul eumenic de atunci, Eftimie (1410-1416), nu numai că n-a vrut să-l recunoască, dar nici măcar nu i-a dat voie să intre în Constantinopol. Abia către sfârşitul anului 1416 a fost recunoscut de noul patriarh Iosif II.” (Mircea Păcurariu p.94).

Se ajunsese la o situaţie de confruntare totală cu Moldova,care, iată, nu va ceda în faţa imperiului grecesc-bizantin, cum nu va ceda nici în faţa imperiului turcesc. Drumul spre limba româneasca în bisericile din Dacia nu era departe.

In timpul domniei lui Alexandru cel Bun şi al papei Martin V a avut loc sinodul de la Konstanz ( Germania), ţinut între anii 1414-1418. A fost convocat pentru a combate „erezia” husită şi de a face unirea Bisericii ortodoxe cu cea catolică. A participat şi delegaţia împăratului din Constantinopol şi a patriarhului ecumenic, formată din preoţi şi mireni, în funte cu grecul Grigore Ţamblac (sârb?), mitropolit al Kievului. „Este interesant că Ţările Române au fost reprezentate numai prin boieri şi nu prin feţe bisericeşti, deci delegaţii lor n-au putut discuta problema unirii celor două Biserici” ( Mircea Păcurariu p.94-95). Conciliul de la Konstanz a început în anul 1414. Atunci în Moldova era mitropolit pământeanul Iosif, recunoscut de patriarhia de la Constantinopol. Îndeplinea deci toate condiţiile pentru a participa la acest conciliu, sau să delege episcopi din partea mitropoliei. Dar n-a fost posibil să fie aşa. După moartea mitropolitului Iosif, episcopul Macarie, candidatul la scaunul mitropolitan, nici măcar nu a fost lăsat să intre în Constantinopol. Apăruse un episcop pamantean, Iosif, care ajunsese mitropolit. Acum mai apăruse un episcop, fără îndoială sfinţit ca episcop de către mitropolitul Iosif. Episcopi români? Pământenii daci ? Aşa ceva era de neacceptat din partea Patriarhiei de la Constantinopol. Mai mult, acum aceşti pământeni încercau să instituie normalitatea, să aibă dreptul să fie episcopi şi mitropoliţi in propria lor ţară. Mitropolitul Macarie a păstorit în 1415 nerecunoscut de patriarhia de la Constantinopol, dar recunoscut şi apărat şi el, cu străşnicie, în Moldova, Patriarhia de Constantinopol fiind astfel silită să-l recunoască drept mitropolit al Moldovei. Grecii constituiseră un stat imperial religios grecesc. Neamul dac fusese condamnat la dispariţie. Dar acest neam nu dispăruse şi vrea să trăiască. Patriarhia reuşeşte să impună la scaunul mitropolitan, după moartea lui Macarie, pe grecul Damian (1437-1447). Acum Mitropolia Moldovei are dreptul să participe la reuniunile religioase internaţionale, reprezentată de mitropolitul grec. Mitropolitul Damian participă la Sinodul de Unire cu Biserica catolică de la Ferrara-Florenţa (1438-1439). Numai ierarhii greci şi slavi îl reprezentau pe Dumnezeu în Dacia, iar în afara Daciei, doar grecii. Complicitate greco-slava.

In 1453 turcii cuceresc Constantinopol. În jurul anului 1453 ca mitropolit al Moldovei urmează Teoctist. Tot fără să fie recunoscut de Patriarhia de Constantinopol. Nu mai avea cine să arunce anatema asupra sa şi a pamântenilor. În această situaţie excepţională agresiunea religioasă, pentru moment, este estompată şi Patriarhul sârb Nicodim, din Ipek îl hirotoneşte.

Mitropolia Moldovei şi a Sucevei, se intreaba afirmativ Mihai Eminescu, n-a fost ea aceea care-n persoana lui Varlaam Mitropolitul au făcut ca Duhul Sfânt să vorbească în limba neamului românesc?

Mitropolitul Varlaam (a trăit între anii 1580-1657) a fost crescut în vrednicie faţă de neamul său, cartea sa de temelie având titlul edificator,de Carte româneasca de învaţătură la dumenecele de preste an.
Biruinţa spirituală a Neamului Dacienesc spre orizonturile proprii este o coordonată majoră a existenţei sale multimilenare.

Biruinţa spirituală a Neamului Dacienesc spre orizonturile proprii este o coordonată majoră a existenţei sale multimilenare.
Mihai Eminescu a văzut, din adâncul fiinţei sale, care esta cea a neamului (*Pr. prof. dr. Constantin Galeriu, Chipul Mantuitorului in gandirea lui Mihai Eminescu, Studii Teologice, an XLIII, 1991, nr. 1), cu limpezime , cum nimeni altul, rolul spiritual al Mitropoliei Moldovei şi a Sucevei, în propăşirea limbii şi a Neamului Românesc. Să fim cu luare aminte la prima parte a citatulului de la începutul acestei comunicari, pe care o reproducem abia acum: „ Si dacă va întreba cetitorul ce Biserică este aceea pe care guvernul din Viena o supune administraţiei sale vom răspunde că este cea mai neatârnată a întregii creştinătăţi, căci atât mitropolitul transilvan şi al ţărilor tartarice din Proilavium (Brăila), cât şi cel al Ungrovlahiei (din Târgovişte) erau suspuşi patriarhului de Constantinopole, iar cel de (al) doilea era exarhul aceluia patriarhat, continua puterea centrului constantinopolitan până-n munţii aurarii, sfinţea pe mitropolitul de Alba-Iulia, în legătură întinsă a organismului eclesiastic greco-bulgar. Singură Mitropolia Moldovei şi a Sucevei e ab antiquo suverană, neatârnată de nici o patriarhie; acestei mitropolii a Moldovei şi a Sucevei se datoreşte introducerea limbii române în biserică şi stat, ea este mama neamului romanesc”.
Sărut mâna, Mihai Eminescu.

Gheorghe Gavrilă Copil

Ca sa vezi cat de incult sunt.
Unde ai gasit astea?

amice, te inseli. Noile descoperi arheologice, continuare a ceea ce a inceput Vasile Parvan, demonstreaza ca geto-dacii aveau mari cunostinte in materie de forticatii de cetati mai bune decat cele romane, ceea ce arata ca geto-dacii nu erau barbari. Chiar mineritul era mai bun decat cel roman, vezi falx-urile dacice. De ce au reusit totusi romanii sa cucereasca aceste cetati? Concluzia a fost una singura: lipsa apei. Si eu am fost invatat la scoala ca geto-dacii erau analfabeti sau ca nu aveau un alfabet al lor. Fals! Dacii nu erau analfabeti ba chiar aveau un alfabet al lor. Doamne ajuta!

Constantin cel Mare a fost Farul lui Dumnezeu.
In fuctie de apropierea de Lumina asa se luminau si popoarele.
Daca Dacia se afla in Apus acum era catolica, cu toata vitejia lor si bunatatea lor. Ideea ca dacii sunt un popor mai bun ca cehii sau polonezi provine din mandrie si este pur subiectiva. Obiectic, cand 90% din tarile apusene sunt catolice conform Imperiului Roman de Apus si cum peste 90% din tarile rasaritene sunt ortodoxe, nu e o coincidenta sau un caz de vitejie izolat al dacilor, ci este TIPAR. Se numeste istorie si prin ea se vede influenta Imperiului Roman.

Si nu am zis ca dacii erau analfabeti, nu-mi puneti vorbe in gura. Am zis ca suntem ortodocsi datorita Bizantului, datorita lui Constantin cel Mare, primul conducator care a legalizat crestinismul de la Inviere. Cine vrea sa ridice dacii pe un rang mare al duhovniciei si sa zica ca doar din puterile proprii sunt ortodocsi sunt subiectivi. Meritul este si al Imperiului Roman care si-a impus religia in zona sa.

Esti ironic?
Documentul din care am postat se numeste "Unitatia- Pagini din istoria Bisericii romanesti" de Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu [36 de pagini]. Ce am postat este introducerea. Explica intai situatia Bisericii Ortodoxe in general ca sa se intelegea mult mai bine ce s-a intamplat in Transilvania si aparitia greo-catolicismului/ Biserica unita cu Roma.
O carte interesanta tot despre acelasi subiect:
Preot Profesor DUMITRU STANILOAE--UNIATISMUL DIN TRANSILVANIA-INCERCARE DE DEZBINARE A POPORULUI ROMAN

@ stefan-florin Subscriu. Si eu am citit despre. Chestiile astea nu sunt incluse in manualele de istorie. Istorii sunt impartiti in doua grupe: cei care neaga existenta dacilor, cel putin dupa invazia romanilor dupa mintea lor dacii s-au evaporat, si care ii fac analfabeti si tigani, dar in schimb ridica in slavi romanii-cam ce face si gurvernul. Si a doua grupa, cea care nu prea e bagata in seama, incearca sa aduca la lumina mai multe cunostiinte despre daci. In Brasov s-au descoperit 7 asezari geto-dace. Jud.Brasov are si Cumidava. In sfarsit. Multi i-au partea romanilor ptr. ca au fost puternici, au fost un imperiu care a ramas in istorie, pe cand dacii sunt dati uitarii.

Sau poate este o idee izvorita din dragoste pentru neam. Asa de mult stim sa ne valorificam istoria, ca am ajuns sa ne fie rusine ca suntem romani, tocmai prin faptul ca se dam la o parte istoria noastra si se promoveaza ce au facut altii. Mereu auzi si citesti ca romanii n-au facut nimic, romanii au fost prosti, romanii au fost nu stiu cum. Nimeni nu neaga ce a facut Constantin cel Mare, insa nu poti sa negi nici contributia dacilor,adica a noastra. Cand zic contributie, ma refer la faptul ca au iubit ortodoxia si au cultivat-o mai departe. Si dacii au avut Sfinti si duhovnici mari pe vremea aia. Ai date exacte despre ce se intampla in Dacia cand era Constantin cel Mare la putere? Constantin cel Mare este cel care a crestinizat impreiul roman, care era pagan,oficial. http://www.crestinortodox.ro/sfintii...lui-69658.html .

Nu putem uita de faptul ca domnitorii romani au ajutat mereu Sf.Munte Athos cand a avut probleme. Am postat despre Mihai Viteazu care putea sa ii ajute sa isi recapete Constantinopolul, insa nu a fost lasat de invidie. Romanii nu au fost iubiti de nimeni, nici de Bizant, nici de Slavi, de nimeni. Numai Dunarea si Marea Neagra nu au fost dusmanii romanilor.

Secolele III-VI
 

Acest fericit urmaş al Sfântului Apostol Andrei este cel dintâi episcop cunoscut al Eparhiei Tomisului (Constanţa de azi), din Dacia Pontică (Scythia Minor-Dobrogea). Episcopul Evanghelicus a păstorit pe creştinii autohtoni geto-daco-romani de la Gurile Dunării şi din toată Dacia Pontică în ultimul deceniu al secolului III. Episcopia Tomisului exista, desigur, cu mult înainte de această dată, întrucât creştinismul a fost semănat pe teritoriul ţării noastre de Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, încă de la jumătatea secolului întâi, cum spune Eusebiu de Cezareea (+ 340) în cartea sa, „Istoria Bisericească", III.
Episcopul Evanghelicus, originar din Tracia, a convertit la credinţa în Hristos pe mulţi locuitori din Sciţia Mică, ce rămăseseră încă în întunericul păgânismului. El este amintit în actul martiric al Sfinţilor Epictet preotul şi Astion monahul, care au fost martirizaţi pentru Hristos la Halmyris (azi Dunavăţ), cetate antică grecească, situată pe braţul de sud al Dunării, „într-o zi de 8 iulie", în timpul persecuţiei lui Diocleţian. În acest document se afirmă că „prea fericitul Evanghelicus era episcopul şi întâistătătorul sfintelor lui Dumnezeu biserici din această provincie", adică din Sciţia Mică (Dobrogea). În actul martiric se spune că părinţii Sfântului Mucenic Astion, originari din Asia Mică, veniţi la Tomis în căutarea fiului lor, au fost convertiţi la creştinism de către preotul Bonosus şi apoi botezaţi de episcopul Evanghelicus la Halmyris, în a paisprezecea zi de la martiriul Sfinţilor Epictet şi Astion.
Se crede că însuşi Sfântul Evanghelicus a primit cununa muceniciei prin acelaşi împărat, pentru marea lui dragoste şi râvnă ce o avea către Hristos.


Aceşti doi sfinţi martiri erau originari din Asia Mică, probabil dintr-un oraş al Frigiei. Epictet s-a născut din părinţi creştini şi a învăţat de mic carte, fiind foarte râvnitor pentru cunoaşterea Sfintei Evanghelii. Apoi, dorind să slujească toată viaţa lui Hristos, a părăsit casa părinţilor săi şi s-a făcut călugăr în una din mănăstirile Frigiei.
Pentru sfinţenia vieţii sale, fericitul Epictet s-a învrednicit de darul preoţiei şi a devenit un neobosit propovăduitor al Evangheliei lui Hristos în patria sa, convertind la creştinism şi botezând în numele Preasfintei Treimi mulţi locuitori frigieni. Printre cei convertiţi a fost şi un tânăr ales, anume Astion, fiul unui magistrat numit Alexandru. Urmând dascălului şi părintelui său duhovnicesc, fericitul Astion a luat jugul cel bun al lui Hristos, făcându-se călugăr, probabil, în aceeaşi mănăstire, aşa cum mărturisesc actele martirice.
Datorită persecuţiei lui Diocleţian (284-305), în jurul anului 290, fericiţii Epictet preotul şi Astion monahul şi-au părăsit patria lor şi, râvnind să mărturisească pe Hristos, s-au stabilit în Sciţia Mică (Dobrogea), în oraşul Halmyris (Almiridensis), numit şi Salmorus, situat pe braţul de sud al Dunării. Aici au propovăduit cu mult curaj Evanghelia lui Hristos, convertind la creştinism un mare număr de păgâni.
Auzind de aceasta, guvernatorul Latronianus a dat poruncă să închidă în temniţă la Halmyris pe fericiţii mărturisitori Epictet preotul şi Astion monahul, chinuindu-i cumplit pentru a se lepăda de Hristos. Văzând însă bărbăţia şi tăria credinţei lor, guvernatorul a poruncit să li se taie capetele de către Vigilantius, unul din judecătorii celor doi martiri. Martiriul Sfinţilor Epictet şi Astion a avut loc la Halmyris, într-o zi de 8 iulie, când li se face pomenirea în întreaga Biserică creştină în fiecare an. În „Acta Sanctorum Julii", t. II (29), Parisiis et Romae, 1867, p. 540-551, ca şi în celelalte acte martirice, sunt numiţi „De Sanctis Epicteto presbytero et Astione monacho martyribus Almiridensibus (Halmyris) in Scythia".
Părinţii tânărului mucenic Astion monahul, Alexandru şi Marcelina, pornind în căutarea fiului lor, au ajuns până la Halmyris. Aici, auzind de mucenicia Sfântului Astion, au fost convertiţi la credinţa în adevăratul Dumnezeu de preotul Bonosus, fiind botezaţi de episcopul de Tomis, Evanghelicus, în a paisprezecea zi de la mucenicia Sfinţilor Epictet şi Astion.



Aceşti doi episcopi tomitani erau, probabil, originari din Capadocia (Asia Mică), păstorind turma lui Hristos din Dacia Pontică (Dobrogea) în primele două decenii ale secolului IV, până la ultima şi marea persecuţie a lui Liciniu din anii 320-323.
După moartea martirică a episcopului Efrem, a urmat pe scaunul episcopal al Tomisului episcopul Tit (Titus, Filius), care a propovăduit şi apărat credinţa ortodoxă în Dacia Pontică mai mult de zece ani, catehizând şi botezând nu puţini daco-romani şi mai ales „barbari", goţi, huni şi besi, care locuiau pe teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră.
Episcopul Tit a fost protector şi părinte sufletesc al multor sfinţi martiri autohtoni şi din întreg Imperiul Roman, exilaţi la Gurile Dunării şi apoi martirizaţi aici de către împăraţii Diocleţian, Galeriu şi Liciniu, până în anul 323. Pârât fiind la împăratul Liciniu, însuşi fericitul episcop Tit a fost prins, chinuit şi înecat în Marea Neagră la 3 ianuarie, când i se face şi pomenirea. Sfintele sale moaşte au fost luate şi îngropate de ucenici la Tomis. Un fragment de piatră funerară a fost descoperit recent la Constanţa (Tomis), despre care se crede că este a episcopului Tit (Titus, Filius), pe care scrie: „Aici odihneşte martirul lui Hristos şi episcopul ...".
Urmându-i pe scaunul de la Tomis episcopul Gordian, acesta a continuat cu şi mai multă râvnă şi curaj opera apostolică de convertire, catehizare şi botezare a daco-romanilor din Dacia Pontică şi Goţia (Dacia de la nordul Dunării). Auzind de aceasta, tiranul împărat Liciniu l-a aruncat în temniţă, iar în timpul sângeroaselor persecuţii de la Gurile Dunării, din anii 320-323, i s-a tăiat fericitul cap „într-o zi de 15 septembrie", împreună cu alţi cinci martiri - Macrobiu, Helia, Zotic, Lucian şi Valerian. Sinaxarele greceşti şi cărţile de slujbă româneşti pomenesc pe Sfântul Mucenic Gordian la 13 septembrie, iar actele martirice din Martirologiul Roman (Acta Sanctorum) îl pomenesc împreună cu Macrobiu şi Valerian, la 15 septembrie, numindu-l pe Sfântul Gordian „episcop".



Al doilea episcop cunoscut al Eparhiei Tomisului, care a ocupat un timp scaunul de păstor al Daciei Pontice, după atestarea sinaxarelor greceşti şi latine, a fost Sfântul Mucenic Efrem. El s-a născut în sudul Dunării din părinţi creştini, care l-au crescut de mic în frică de Dumnezeu. Mergând să se închine la Sfintele Locuri, a rămas aici şi a fost făcut preot şi slujitor la una din biserici. La vremea aceea în Imperiul Roman se slujea în limbile greacă, latină, siriană, şi tracă (besă).
Ajungând apoi ucenic al patriarhului Hermon al Ierusalimului (300- 314), a fost pregătit din tinereţe să propovăduiască Evanghelia lui Hristos la popoarele „barbare" de la Gurile Dunării şi din jurul Pontului Euxin (Mării Negre). La începutul secolului IV a fost trimis de patriarhul Hermon să păstorească pe credincioşii daco-romani din Episcopia Tomisului, convertind la creştinism numeroşi daci, romani, goţi şi sciţi şi răscumpărând de la moarte mulţi sclavi, pe care apoi îi creştina.
În timpul păstoriei acestui fericit episcop, au fost martirizaţi pentru credinţa în Hristos zeci de creştini daco-romani, sciţi, besi, traci, greci şi capadocieni surghiuniţi în Dacia Pontică, ale căror sfinte moaşte episcopul Efrem le răscumpăra, le îngropa în locuri tăinuite, înălţa biserici de lemn sau de piatră peste ele şi rânduia preoţi să slujească noaptea Sfânta Liturghie.
În marea persecuţie a lui Diocleţian din anii 304-305, fericitul episcop Efrem a fost prins, întemniţat şi chinuit cumplit la Herson (Crimeea), pentru a se lepăda de adevăratul Dumnezeu şi a se închina idolilor. Însă, mărturisind că este gata să-şi dea viaţa pentru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, i s-a tăiat capul în anul 304 şi i se face pomenirea la 7 martie.
În „Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae", col. 517, la 7 martie, când se sărbătoreşte Sfântul Mucenic şi episcop Efrem, se spun următoarele: „7 martie, în timpul împărăţiei lui Diocleţian, Hermon, episcopul Ierusalimului, a trimis episcopi în Scythia pe Efrem, iar la Chersones pe Vasile". Deşi sunt păreri că Efrem ar fi fost episcop în Sciţia Mare, ele nu sunt întemeiate, căci în Viaţa Sfinţilor Epictet şi Astion, se menţionează la Tomis, în Sciţia Mică, un episcop Efrem.

Daca dragostea de neam ne face sa deformam adevarul istoric, aceea nu se mai numeste dragoste de neam, se numeste fanatism.

In acest context se vede cu ochiul liber ca in lumea larga se foloseste alfabetul latin, grecesc, chirilic, iudaic si inca citeva. Daca nu avem nici macar o inscriptie in vreun alfabet dac (inscriptiile din acea perioada sint in limba latina), probabil ca acest alfabet dac nici nu a existat. Deasemnea, daca avem atitea informatii despre daci/traci... provenite exact din perioada cuceririi romane, iar dupa aceia avem o negura si o ceata totala (aproape 1000 ani), cu siguranta ca dacii nu erau organizati atit de bine incit sa lase urme scrise, iar din acest motiv erau considerati barbari. Nu inteleg de ce ar trebui sa ne fie rusine cu asta.

Secolele III-VI
 

Întreaga Sciţie Mică, adică Dobrogea de astăzi, acum două milenii făcea parte din Imperiul Roman şi era destinată, în timpul marilor persecuţii creştine din secolele I-IV după Hristos, pentru surghiunirea şi martirizarea creştinilor care refuzau să se închine idolilor păgâni şi să le aducă jertfă. Acest teritoriu de la periferia de nord-est a imperiului, plasat între Dunăre şi Marea Neagră, mai ales Delta Dunării şi codrii seculari dintre Măcin, Isaccea, Niculiţel şi Babadag, ca şi zona de sud a Dobrogei dintre Cernavodă, Adamclisi, Mangalia şi Constanţa (Tomis) erau cele mai potrivite pentru acest scop.
Dintre cele zece persecuţii romane împotriva creştinilor desfăşurate între anii 64 şi 324, care au umplut cerul de sfinţi şi au sfinţit pământul cu sângele a peste zece milioane de martiri, trei din ele au fost cele mai sângeroase: persecuţia lui Deciu (249-251), a lui Diocleţian şi Maximian (284-305) şi a lui Liciniu (308-324), în Răsărit, care au dat cei mai mulţi mucenici. În timpul acestor persecuţii au fost surghiuniţi în Sciţia Mică mii de creştini, ostaşi, dregători, clerici şi cetăţeni romani de toate vârstele şi stările sociale.
Unii dintre ei mureau aici de foame şi de frig, sau din cauza bătăilor pe care le răbdau cu bărbăţie, ca nişte sfinţi mărturisitori ai Sfintei Evanghelii. Alţii reuşeau să se repatrieze după terminarea surghiunului sau după moartea împăraţilor şi guvernatorilor persecutori. Iar alţii, poate sute dintre ei, fiind mai tari în credinţă şi mai râvnitori pentru Hristos, erau greu chinuiţi şi apoi martirizaţi aici, între Dunăre şi Marea Neagră, prin decapitare. Trupurile lor, devenite sfinte moaşte, erau luate în grabă de creştini şi îngropate provizoriu în locuri de taină, cunoscute numai de ei. Noaptea mergeau la mormintele lor, le tămâiau, se rugau şi aprindeau lumânări. Ei păstrau pe ascuns evlavia sfintelor moaşte şi scriau scurte biografii cu viaţa şi pătimirea sfinţilor mucenici. Aşa luau naştere actele martirice, iar martirii intrau în memoria creştinilor, în cultul Bisericii lui Hristos şi în sinaxarele ei.
Aşa au fost salvaţi de uitare zeci de mii de mucenici din Imperiul Roman şi peste o sută din Dobrogea. Mai târziu, când focul persecuţiilor străine se stingea şi se făcea iarăşi pace în imperiu, creştinii scoteau din păduri şi din morminte moaştele ascunse ale sfinţilor mucenici şi le aşezau cu cinste în cripte, anume zidite de ei, numite „martirioane", peste care zideau biserici (bazilici) de piatră şi cărămidă, ale căror numeroase ruine se văd şi astăzi în toată Dobrogea. Unele din aceste martirioane (cripte martirice) din primele secole creştine s-au ruinat de-a lungul vremii. Altele au fost distruse şi profanate de popoarele barbare, care năvăleau mereu peste ţările creştine. Iar altele au rămas până astăzi ascunse în pământ, pentru nevrednicia creştinilor, ca nişte mărgăritare de mult preţ.
Cu rânduiala lui Dumnezeu, în anul 1971, luna septembrie, pârâul satului Niculiţel-Tulcea, venind mare, a descoperit, sub şoseaua ce trece prin mijlocul localităţii, cel mai vechi şi mai bine păstrat „martirion" creştin din întreaga Peninsulă Balcanică şi printre cele mai rare şi preţioase din lume. Cripta martirică de la Niculiţel, construită din cărămidă, cu dimensiunile de 3,70x3,50x2,30 m, este împărţită în două mici încăperi supraetajate. În încăperea de sus s-au găsit patru moaşte întregi de martiri, aşezate într-o raclă comună, de lemn, după tradiţia ortodoxă cunoscută, cu mâinile pe piept şi cu capul spre apus. Toţi martirii aveau capetele tăiate, din care trei erau aşezate la locul lor, iar al patrulea se afla pe pieptul martirului. Pe peretele din stânga intrării se află săpată în mortar următoarea inscripţie în limba greacă: „Martirii lui Hristos", iar pe peretele din dreapta scrie: „Zoticos, Attalos, Kamasis, Filippos", având deasupra crucea monogramată (Hr).
În încăperea de jos, împărţită şi ea în mici secţiuni, s-au găsit aproape o sută de bucăţi de oase sfinte, care aparţineau altor doi martiri necunoscuţi, care, probabil, pătimiseră odată cu ceilalţi patru în localitatea romană din apropiere, numită Noviodunum, astăzi Isaccea. Pe o lespede de calcar este scrisă această mică inscripţie: „Aici şi acolo (se află) sângele (vlaga) martirilor".
Martirologiul siriac şi mai ales Martirologiul ieronimian fixează data pătimirii acestor sfinţi martiri la 4 iunie şi, alături de cei patru amintiţi mai sus, înşiră şi alţi martiri, ca: Eutihie, Quirinus, Iulia, Saturninus, Ninita, Fortunio şi alţi 25 ostaşi ai lui Hristos, ale căror nume nu sunt scrise în aceste sinaxare (vieţi de sfinţi).
Deasupra criptei martirice de la Niculiţel s-a construit o bazilică din piatră şi cărămidă destul de mare, care a servit, probabil, ca lăcaş de cult al unei străvechi mănăstiri, în secolele IV-VII. În anul 602, datorită invaziei slavilor şi bulgarilor, care traversează Dobrogea spre sudul Dunării, majoritatea bazilicilor şi a centrelor creştine organizate din Dacia Pontică sunt devastate şi rămân în ruină.
Sfinţii Mucenici de la Niculiţel, Zotic, Atal, Camasie şi Filip, împreună cu ceilalţi 31 de martiri, cu nume şi fără nume, de origine greci, romani, traci, daci şi capadocieni, au pătimit pentru Hristos prin tăierea capului, fie în timpul persecuţiei lui Diocleţian, în anii 303-304, fie în timpul ultimei persecuţii sângeroase din timpul împăratului Liciniu, în anii 319-324.
După ce moaştele lor au fost aşezate provizoriu în morminte simple şi discrete de frica ostaşilor romani, sub împărăţia Sfântului Constantin cel Mare, după anul 324, când capitala imperiului este mutată la Constantinopol, creştinii din Sciţia Mică (Dobrogea), ajutaţi de episcopii de la Tomis, construiesc o criptă nouă în comuna Niculiţel şi înalţă biserică mare deasupra, unde aşază definitiv moaştele martirilor amintiţi.
Aşa a binecuvântat Dumnezeu pământul nostru străbun cu numeroşi martiri creştini, încă din primele secole şi până în zilele noastre. Aşa ne-a descoperit Mântuitorul moaştele întregi ale celor patru martiri, care au sfinţit pământul neamului cu jertfa şi sângele lor. Jertfa Sfinţilor şi Mucenicilor Zotic, Atal, Camasie şi Filip, împreună cu a celorlalţi 31 de mucenici, de la Isaccea-Niculiţel, este una dintre cele mai mari jertfe martirice pentru Hristos, din ţara noastră. Numai jertfa marelui domn şi martir Constantin Brâncoveanu, cu a celor patru fii ai săi, poate fi pe măsura sfinţilor mucenici de la Niculiţel.
Descoperirea acestor patru sfinte moaşte întregi, unele dintre cele mai vechi şi mai bine păstrate moaşte creştine din lume, formează o minune a lui Dumnezeu săvârşită cu noi şi un semn al milei Tatălui ceresc cu poporul român, credincios şi atât de mult încercat. Ele sunt o dovadă că Mântuitorul încă ne iubeşte, că nu ne-a părăsit pentru păcatele noastre şi că ne cheamă şi pe noi, prin rugăciunile sfinţilor mucenici, la pocăinţă, la smerenie, la credinţă şi la o viaţă creştină cât mai curată, până la jertfa supremă pentru dragostea lui Hristos, ştiind că fără jertfă creştină nu este mântuire.
Din toamna anului 1971, moaştele celor patru sfinţi martiri de la Niculiţel au fost depuse în biserica Mănăstirii Cocoş, spre închinarea credincioşilor iubitori de mucenici. Ele formează cea mai mare cunună a Bisericii lui Hristos din România, pentru care lăudăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită.
Pomenirea Sfinţilor Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip şi a celor împreună cu dânşii se face la 4 iunie.
Sfinţilor Mucenici, care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-vă Domnului să mântuiască sufletele noastre!

Sfinti romani- din sec.III- pana'n anul 2006

Nici eu nu am de gand sa denigrez dacia si daci.
Dar nu poti zice ca e 100% contributia lor ca azi suntem ortodocsi.
Suntem ortodocsi azi dupa parerea mea 80% datorita influentei Bizantului, si 20% Daciei.


Si dovada este tiparul cu peste 90% aratat in postul anterior. Nimeni nu neaga curajul marilor domnitori romani. Ti se pare ca il neg? Nu doar, nu dam cu pietre intr-un Imperiu care ne-a facut ortodocsi.


Tu daca te nasteai in Spania aveai sanse de 0,2% sa fii ortodoxa. Pe cand in Romania 85% sanse sa fii ortodoxa, in Grecia 97%.

Daca pretindem ca suntem popor ortodox, nu ne negam nici radacinile dacice, dar nici pe cele Romane de Rasarit, pt ca altfel suntem doar subiectivi. Datele si istoria zic alte lucruri. Daca negam radacina romana, atunci ne putem intoarce la radacinile dacice sa trecem inapoi la paganism, sa fim bravi si viteji fara nici o valoare in fata lui Dumnezeu.

Crezi ca polonezi nu au avut domnitori buni ca Mihai Viteazul pt noi? Dar credinta ortodoxa si catolica ne diferentiaza. Credinta a facut din Mihai Viteazul un Sfant ! Si el, ca si noi, ii datoram lui Dumnezeu ca ne-a binecuvantat tinutul prin Sf. Constantin cel Mare, care la randul lui prin Imperiul Roman de Rasarit avem noi azi Scumpele si Dragile noastre Icoane pictate in Biserica in stil bizantin, o Credinta Dreapta si Apostolica.

Nu, eu chiar cred ca dacii aveau scrieri si se vb de ele cum ca ar contine organizarea lor. Dar nu pot da 100% meritul dacilor pentru Romania Ortodoxa de azi. Fara Bizant noi si dacii eram acum pe nicaieri...in cine stie ce erezie.

Acum vad ca esti catolic. Mai bine ai lasa erezia si te-ai intoarce la Biserica Ortodoxa, asculta-l pe Francisc de Assisi din minunea cu femeia credincioasa si Sf. Serafim de Sarov.

Poate ca dacii au avut scrieri, doar ca nu au fost descoperite. Iar dupa retragerea romana, atit scrierile dacice (daca or fi existat), cit se cele latine au disparut cu desavirsire. Sute de ani. In biblie eswte mentionata limba traca ca limba pe care le vorbeau apostolii atunci cind s-a coborit Duhul Sfint peste ei. Dar de aici si pina la a spune ca dacii erau deja ortodocsi atunci cind i-au cucerit romanii, ca aveau o scriere proprie, ca erau organizati ca stat, cu administratie etc e o cale luuunga si nedovedita istoric (inca, cel putin).

PS:Il ascult pe sfintul Francis de Assisi: sint supusa papei, asa cum a fost si el. Despre minunea cu femeia credincioasa: legende menite sa-i faca pe unii mindri. Sfintul Francisc de Assisi a fost pictat de Arsenie Boca cu aura de sfint in jurul capului.

Daca il citezi pe parintele Arsenie Boca, e bine sa ai in vedere intreaga sa invatatura, nu doar o parte din ea. A lua doar ceea ce ne convine, fragmente, e specific duhului protestant. Am spus asta pentru ca stiu ca esti catolic, ori a incerca sa-ti intaresti credinta prin mentionarea numelui Arsenie Boca, poate duce la confuzie. PS nu vreau disputa, dar fac precizarea ca parintele Arsenie Boca nu s-a supus niciodata papei.

Imi doresc ca toti sa ajungem partasi fericirii raiului.

de tablitele de la Tartaria ai auzit? Nu ai vizionat filmul postat de antoniap?

Nu se poate spune ca acele tabilte constituie "scrierea daca" pentru ca nu au fost descifrate si in acest moment nu se stie exact ce reprezinta si cine anume le-a facut. Ele nu constituie un argument pentru nimic, cel mult obiect al unor speculatii nestiintifice.