Descartes
 

"Sufletul liniştit şi mulţumirea lăuntrică pe care o simt cei care ştiu că fac totdeauna tot ceea ce pot, fie pentru a cunoaşte binele, fie pentru a-l dobândi, ne aduc o plăcere fără seamăn mai dulce, mai trainică şi mai temeinică decât toate acele ce vin din altă parte."

Ridica ispitele si razboiul gandurilor , si nimeni nu devine sfant ! Cine alunga ispita folositoare pierde viata vesnica a zis unul din Sfintii Parinti !

<< Cine a daruit sfintilor martiri acele cununi , daca nu cei care i-au nedreptatit ? Cine s-a facut pricina de slavire Sfantului Arhidiacon Stefan , daca nu cei care l-au ucis cu pietre >>

( Sf. Efrem Sirul )

"Tine minte fapta buna ce ti s-a facut de mult, si uita de indata fapta buna pe care ai facut-o de curand."

mi-a placut mult un cuvant din intelepciune lui Solomon, care arata ca Domnul rasplateste si aici pentru orice fapta buna:
"ia painea ta si o arunca pe apa si dupa multa vreme ea se va intoarce inapoi"

"ia painea ta si o arunca pe apa si dupa multa vreme ea se va intoarce inapoi" ...

pe apa, nu pe alta cale, asadar ...

Dar trebui sa facem fapte bune din dragoste fata de Dumnezeu, dezinteresat, neasteptand vreo rasplata aici sau pe lumea cealalta.

Si mie imi place cuvantul. Avem un Dumnezeu generos, ce ne rasplateste faptele bune atat in viata aceasta, cat si in cea vesnica. El nu ramane niciodata dator.
Asa e, trebuie sa ajungem la acea masura duhovnieasca. Dar, pana sa o dobandim, foarte folositor ne este si binele savarsit in mod interesat. :)

De multe ori tacerea face parte din faptele bune fata de sufletul nostru.

Predica parintelui Cleopa la Evanghelia de astazi - "haina de nunta"
 

Filantropia la Sfântul Vasile cel Mare
 

Sfântul Vasile este cel mai activ Părinte pe tărâmul filantropiei şi pentru aceasta a fost numit „cel Mare”.
El a pus bazele unui sistem de îngrijire medico-socială numită „Vasiliada” care cuprindea: case de îngrijire a săracilor, un cămin pentru străini, un spital pentru leproşi. Este cel mai complex şi amplu sistem filantropic din primul mileniu creştin. Despre „Vasiliadă” furnizează informaţii foarte preţioase Sfântul Grigorie Teologul, în cuvântul rostit la moartea Sfântului Vasile. El spunea că „Vasiliada” era ca un „nou oraş”, ca o „casă de provizii a evlaviei” sau o „comoară comună a proprietarilor în care surplusul este dăruit din spirit de jertfă”.
El compară lucrarea Vasiliadei cu Teba din Egipt, cu zidul Babilonului, cu Piramidele sau cu Colosul din Rhodos, minuni care au uimit omenirea. Lucrarea aceasta minunată o dezvoltă Sfântul Vasile, care învaţă pe toţi „să nu ofenseze, în cei sărmani, pe Iisus Hristos care suferă”. Sfântul Grigorie arată că însuşi Sfântul Vasile săruta bolnavii şi îi îmbrăţişa ca pe fraţii săi, dar nu din slavă deşartă, ci din credinţă profundă şi pentru ca şi pe alţii să-i apropie de bolnavi.

Parintele Dumitru Staniloae spune ca "intre faptele bune si credinta in Hristos exista o legatura organica, in amandoua manifestandu-se comuniunea cu Hristos.

In fapte comuniunea cu Hristos se manifesta ca o dezvoltare a comuniunii incepatoare prin credinta. Credinta in Hristos e o credinta in Hristos Cel din noi, credinta din puterea Lui, aflator in noi; e iradierea in noi a prezentei si a puterii lui Hristos, salasluit in noi in chip nevazut.

Credinta aceasta include in ea iubirea fata de Cel ce S-a jertfit, a inviat pentru noi si S-a salasluit in noi, ca din starea Lui de jertfa si inviere sa luam putere sa murim si noi fata de pacat si sa ducem si noi o viata noua din El si cu El. Hristos Insusi ne umple de iubire fata de El, prin iubirea Lui fata de noi. Iar iubirea ne da puterea sa ne facem asemenea Lui: sa murim fata de pacat, sa ne manifestam cu iubire fata de oricine si fata de orice" (Necesitatea credintei si a faptelor bune in insusirea mantuirii, in Dogmatica, vol. II).

"Arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu din faptele mele îţi voi arăta credinţa mea" lacov 2,18.

Credința se vădește numai în fapte, și nu numai se vădește, ci se și întărește.

"Credinţa fară fapte este moartă" Noi trebuie să avem o credinţă vie, activă, care să fie însoţită de fapte bune.

Credinta manifestata intr-un om este omare victorie interioara a acelui om,si a intregi firi. De exemplu,ma uit in viata,sau pe forumul asta vizitat de tot felul de oameni,sau in familie,si ma minunez cum unii ajung sa aiba credinta iar altii nu.Ce proces complicat interior ii face pe unii sa creada in Dumnezeu ? Ce sansa enorma se materializeaza in ei ,si de ce doar in unii?
Faptele bune sint insa o mare victorie exterioara. Ele sint la indemina orcui,si a credinciosilor si e necredinciosilor . Pentru cel credincios,ele sint ca un motor cu reactie,si il fac sa scape de indoieli,si ii dau bucuria atit de necesara.
Iar pentru cel necredincios sint o adevarata impingere catre credinta.De multe ori auzim de oameni necredinciosi care fac binele din tot sufletul,si e doar o chestiune de timp ,ca Dumnezeu sa faca din ei credinciosi mai adevarati decat cei declarati credinciosi,dar care nu profita de acest combustibil impresionant al faptelor bune.
Faptele bune pot darima orice obstacol interior, sau chiar exterior.

Ti-ai dat raspunsul singur cumva. Dumnezeu face ca omul sa devina credincios. Nu omul. Omul doar accepta acest dar al Lui Dumnezeu (crediinta), sau il refuza, sau se intoarce si iar il accepta. Crediinta este un dar de la Dumnezeu. E a Lui Dumnezeu, nu a omului.

Da,dar eu am scris pe acest thread,nu din dorinta de a despica firul in 4 ,care dintre ele este mai mare,care este originea uneia sau alteia dintre ele. Pentru ca ambele sint la fel de mari :credinta e un mister nevazut,faptele sunt o putere vazuta.
Am vrut sa arat mai mult relatia dintre ele,ca una o salta pe cealalata. Acest subiect este unul de bucurie,al conlucrarii credintei cu faptele,si nu vad nici o contradictie intre cele doua. Dar sint constient ca istoriceste a fost o disputa pe aceasta tema,care din ele primeaza,tocmai pt ca asta e natura umana : de a scormoni in oala cu miere,in loc sa o guste pur si simplu.

Oamenii sunt pozitionati pe scara credintei diferit. Unii sunt jos de tot si altii ajung la mari inaltimi. Daca Dumnezeu da deopotriva tuturor aceeasi iubire, acelasi simtamant de credinta, pentru ca e corect si iubitor cu toti deopotriva, atunci cum de totusi oamenii sunt pozitionati diferit?
Pentru ca poarta patimi si pacate. Unii dintre ei mai mult si atunci sunt mai jos pe scara credintei, altii mai putin si atunci sunt mai sus pe scara credintei spre Hristos. Aceasta este cauza pentru care nu simt iubirea si credinta pe care Dumnezeu o trimite tuturor oamenilor.
Iar omul, patimit si pacatos fiind, crede ca Dumnezeu nu e drept iar daca mandria ajunge pe cote foarte inalte chiar poate crede ca nici nu exista punandu-se pe el insusi in locul lui Dumnezeu. Aceasta stare denaturata a omului apare de obicei la oamenii cultivati, intelectuali,care daca cred ca au invatat foarte multe, din cauza mandriei prea mari, ajung sa creada ca au facut-o prin puterea lor nevrand sa recunoasca ca mintea si capacitatile intelectuale sunt daruite de Dumnezeu.

Oamenii pornesc spre Hristos din puncte diferite in functie de starea lor sufleteasca si gradul pacatoseniei lor.
Unii au fapte dar nu au credinta, insa prin fapte poate veni credinta. pentru ca faptuind binele poate alunga pacatul si astfel face loc usor credintei.
Altii au credinta dar nu au fapte si fara fapte nu se pot despatimi. Pentru a putea scapa de pacatele sale omul trebuie sa treaca la fapte. De ce nu ajunge credinta pentru curatire?
Sa va spun de ce.
Credinta nu este suficienta pentru a putea primi Duhul Sfant. Duhul Sfant trebuie sa il simti, sa vina, sa il primesti. Duhul Sfant este Lumina este Adevarul este Viata insa in omul pacatos este intunericul, este minciuna este moartea. Mai intai omul trebuie sa alunge intunericul, minciuna si moartea ca sa primeasca Lumina, Adevarul si Viata.
Si o poate face curatindu-se prin faptele bune si nevointa cerand sprijin si mila la Dumnezeu, cu nadejde si speranta.
Da, credinta si faptele bune sunt legate si conditie absolut necesara pentru mantuire iar echilibrul lor este dat de comuniunea cu Dumnezeu.

Va zice, poate, cineva: Dar am credinta si-mi ajunge credinta in Hristos pentru mantuire. Ii va raspunde acestuia Iacov, zicand: Ca si diavolii cred si se cutremura (Iacov 2,19); si iarasi: Credinta fara fapte moarta este, precum si faptele fara credinta (Iacov 2,20).

Dar cum si credem in El sau cum ii credem Lui in privinta celor viitoare, noi, care nu-L credem in privinta celor vremelnice si prezente, si de aceea suntem amestecati ci cele pamantesti si traim trupului ostindu-ne impotriva Duhului?

Cei ce au crezut cu adevarat lui Hristos si L-au salasluit intreg in ei prin porunci, ziceau asa: Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine. Iar de traiesc acum in trup, traiesc prin credinta Fiului lui Dumnezeu, al celui ce m-a iubit pe mine si S-a dat pe Sine pentru mine (Galateni 2,20) - Sfantul Maxim Marturisitorul, Cuvant Ascetic, c.34, Filocalia 2.

Sfantul Grigorie Sinaitul spune ca "numai credinta din har, lucratoare prin porunci in Duh e indestulatoare pentru mantuire daca o pazim, si nu o alegem pe cea moarta si nelucratoare, in locul celei vii si lucratoare in Hristos.
Caci credinciosul trebuie sa primeasca chipul si viata cea intru Hristos lucrate de credinta. Credinciosii au invatat ca nestiinta aduce credinta moarta si nesimtitoare, care e numai vorba, nu si pe cea din har" (Capete foarte folositoare in acrostih, c.28, p.106).

"Credinta in Hristos, Adevaratul Dumnezeu, naste dorinta dupa cele bune si frica de chinuri. Iar dorinta celor mai inalte si frica de chinuri aduc pazirea intocmai a poruncilor.

Pazirea intocmai a poruncilor invata pe crestini sa-si cunoasca neputinta lor. Iar cunoasterea neputintei noastre adevarate naste aducerea-aminte de moarte. Cel ce si-a facut-o pe aceasta insotitoare de viata va cauta cu osteneala sa afle ce soarta va avea dupa iesirea si plecarea din viata aceasta. Iar cel ce se straduieste sa cunoasca cele viitoare e dator, intai de toate, sa se lipseasca de cele de acum" (Sfantul Simeon Noul Teolog).

Cat de mult mi-a placut modul intelept in care proceda bunica ta. Ce frumos sa ai un asa model! De multe ori suntem tentati sa neglijam esentialul si sa facem ceea ce consideram noi ca este important, dar omul care are dragoste alege intotdeauna ceea ce este bine.

Mi-a placut in mod deosebit povestirea Omorul din cartea Povestiri Ortodoxe de Cehov, in care vedem unde duc faptele considerate bune, fara iubire fata de aproapele.

O marturie vie, despre impletirea credintei cu faptele bune, desprinsa din viata greu incercata a lui Mircea Vulcanescu:

"Dintre multele lui fapte, unele sunt incredibile prin maretia lor tacuta. Cu ajutorul lui Dumnezeu, poate, intr-o zi le voi asterne pe hartie. [...]

Se afla printre detinuti un om, pe nume Motas, bolnav de maini, cu mainile reci si degerate iarna. Suferea de o grava insuficienta circulatorie. Omul nu avea manusi. Si nimeni nu avea, sau nu avea in plus, sa-i dea. Mircea avea niste ciorapi de lana. S-a hotarat sa-i tricoteze lui Motas, din lana ciorapilor lui, o pereche de manusi. Dar Mircea nu stia sa tricoteze. Nu-i ramanea decat sa invete. Exista o singura metoda: sa despleteasca incet ochiurile ciorapului si, facand rationamentul invers, sa inteleaga cum se impletesc ele. E ca si cum ai vrea sa inveti cuvintele dintr-o limba straina citindu-le de a-ndoaselea. Asa a facut. A citit de la dreapta la stanga, pentru ca invatandu-le, sa poata scrie cuvintele corect, de la stanga la dreapta. Apoi, nu avea ace de tricotat. Atunci a folosit bete de chibrite si tot felul de innodaturi. Si pe masura ce desfacea un nod, il refacea invers, pe chibrite, impletindu-l. Tricotatul s-a facut pe ascuns de priviri indiscrete. A durat probabil foarte mult. Nu stiu cat. Stiu insa ca de sarbatorile acelui Craciun, Mircea i-a putut darui detinutului bolnav de maini o pereche de manusi, tricotate de el, cu bete de chibrite!

(Stefan J. Fay - Sokrateion - marturie pentru un om, pag. 147-148)

Impresionanta marturie. Sunt marcata de tot ce s-a intamplat in perioada comunista in puscarii, cu acesti oamneni de o mare valoare. La ei putem gasi exemple nenumarate in care credinta este marturisita prin fapte. Este cunoscuta si fapta lui Valeriu Gafencu, acesta cedand streptomicina pastorului Richard Wurmbrand pentu a-i salva viata cu pretul propriei vieti.

E adevarat ce spui insa, aceste fapte bune oglindesc universul Decalogului cu cele doua dimensiuni ale lui : iubirea fata de Dumnezeu si iubirea fata de aproapele.
Daca am credinta in Dumnezeu voi face tot posibilul sa ma inchin Creatorului, sa cinstesc ziua Lui de odihna, sa pastrez curata viata de cuplu sau sa fiu cinstit, corect cu toti si multe altele.
Sunt oameni care fac fapte bune (ajuta pe cineva) insa, acestea nu au nici o valoare in ochii lui Dumneseu daca nu sunt facute din dragoste.

George.m e ortodox, iar noi cand spunem fapte, ne referim la acele mantuitoare, nu la orice fapte bune. Conform invataturii Bisericii in fapte comuniunea cu Hristos se manifesta ca o dezvoltare a comuniunii incepatoare prin credinta. Faptele care nu sunt din credinta in Hristos nu au valoare pentru mantuire, tot asa nici credinta care nu e lucratoare prin iubire nu e o credinta adevarata. "Credinţa fără faptă şi fapta fără de credinţă vor fi la fel de lepădate" (Diadoh al Foticeii)