Acele energii de care tu pomenesti sunt duhuri pe care Iisus le alunga nicicum duh sfant!
Presupun ca te ocupi si de tehnici fengshui si alte cele inchinaciuni idolesti.

...Dumnezeu nu exista, cel putin fizic, El nu este (inca) definit, cel putin pentru mine. Fiecare putem sa Il concepem in mod diferit, El ni se prezinta insa in Biblie sub un aspect pe care eu, unul, mi-e greu sa mi-l imaginez. In general, mi-e greu sa cred acum toate povestile supernaturale despre care Biblia vorbeste.

Intreaga religie, Biserica, de-a lungul istoriei a reprezentat cea mai usoara modalitate de control a maselor...si inca este. Am putea crede chiar ca este cea mai mare pacaleala din toata istoria omenirii. Eu unul nu cred in Biserica, chiar mi se pare un mod abuziv, dar ingenios de a te folosi de credinta pentru profit, putere si manipulare.

de acord cu tine, eu insa ma refeream la explicatii plauzibile, presupuneri putem face cu totii (am auzit cateva variante SF pana acum)

Si eu cred. Daca imi repet intr-una ca undeva acolo mai exista o planeta perfect asemanatoare cu Terra si exista viata, am sa cred si asta, ipotetic vorbind. Am sa cred si ca traim in lumi paralele, ca ne putem intoarce in timp sau ca ne putem reincarna.
Ipotetic vorbind, am dreptul sa cred. Insa, dpdv al realitatii pe care o percepem astazi aceste lucruri nu par posibile sau inca nu exista nici o dovada ca ele chiar exista.
Inca ceva, am auzit multi preoti/credinciosi spunand "crede si nu cerceta"...eu credeam ca voia Domnului este "cauta si vei gasi".
Eu il caut pe Dumnezeu si vreau sa-L gasesc...am nevoie de convingerea ca El exista, insa nu pot face asta crezand orbeste in ceva fata de care istoria are mult prea multe contra-argumente.

Dumnezeu ni se prezinta atotstiutor, atotputernic, omniprezent, atotiubitor samd...realitatea conform careia un asemenea zeu permite existenta raului si a durerii printre cei neajutorati ma face sa am indoieli. Nici nu stiu daca vreau sa cred intr-un Dumnezeu care e razbunator, egoist/gelos "sa nu ai alti dumnezei", sadic (necredinciosii ard in Iad), care permite comiterea unor crime in numele Lui, si as putea continua asa la infinit...Eu nu vreau sa imi traiesc viata incercand sa stau pe calea cea dreapta, gandindu-ma ca daca nu fac asta voi fi aspru pedepsit (cum spunea cineva pe o pagina anterioara "sa nu stau in fata Lui ca o maimuta") - daca traim cu frica asta, viata isi pierde sensul. Eu vreau sa stau pe calea cea dreapta neconditionat, pentru ca asa imi face placere sa imi traiesc viata, pentru ca ma consider un om bun, pentru respect fata de natura, din respect pentru ca exist, si NU din frica. Nu cred, presupunand ca Dumnezeu exista, ca asa vrea El sa ne traim viata asta trecatoare, cu frica. Este absurd si de aici pare sa se inteleaga ca noi suntem niste sclavi pentru El.

Este gresit sa cred in mine, ca fiinta umana? E pacat...? Desigur, pare mult mai simpla viata atunci cand esti convins ca Cineva, acolo, vegheaza asupra ta si te ajuta sa ramai pe calea cea dreapta, treci mult mai usor peste necazuri, gandindu-te ca "face parte din planul Lui" sau ca "viata e trecatoare, se face dreptate pe lumea cealalta"...Daca totul face parte din planul Lui, cum ramane cu liberul arbitru, cu puterea noastra de alegere? inseamna ca orice alegere am face, de fapt nu e a noastra? ...suntem intr-un joc pe calculator unde s-au schimbat rolurile? cum ar fi viata, daca chiar am incepe sa credem in noi si n-am mai da vina pe Cel de sus atunci cand ni se intampla ceva rau, sau nu L-am mai preaslavi pentru lucrurile bune? Cum ar parea viata, ce am face cu ea, daca am sti ca dincolo de moarte...nu mai e nimic?

Nu vreau sa jignesc pe nimeni, dar nu pot sa am simpatie pentru batranii care se calca in picioare, se imbrancesc si se palmuiesc pentru a fi cat mai aproape de Dumnezeu cu diferite ocazii religioase. Nu pot avea simpatie pentru cei care merg zi de zi la Biserica si in pauzele slujbei barfesc, apoi ajung acasa si injura, sunt plini de invidie, profita, crezand ca daca merg la Biserica li se da "reset" la aceste pacate si maine o pot lua de la capat. Nu pot avea simpatie pentru cei care postesc de frica lui Dumnezeu si nu pentru ca ar fi convinsi de curatarea organismului sau ca tine de un anume echilibru. Nu cred ca trebuie sa fac 1000 de matanii si sa spun 20 de rugaciuni seara de seara timp de un an pentru a mi se ierta un pacat pentru ca asa mi-a spus parintele x. A doua zi am fost la parintele y si a spus ca 10 rugaciuni ajung, nu trebuie sa mai fac si mataniile, si ma pot opri dupa 3 luni. Sunt doar cateva exemple care pe mine unul ma depasesc cu viteza luminii.

Asa cum am mai spus, la mine totul e o balanta...
Singurul motiv pentru care cred intr-un Dumnezeu ipotetic este ca nu am nimic de pierdut daca o fac, in schimb daca nu as crede si El chiar exista, as putea pierde totul si asta nu mi-as putea-o ierta niciodata.

Pentru unii care nu cred in Dumnezeu ci vor sa creasca asa, ca neghina intre grau, sunt scrise multe.

Asta este de la cel rau.

Asta este de la Domnul. Dar, si cercetarea poate merge pana la un punct (cat se poate de mult). Mai departe merge credinta. Spre exemplu, eu cred ca Domnul Iisus Hristos se va intoarce. Nu am ce sa cercetez (eventual, modul cum s-au implinit celelalte fagaduinte si profetii referitoare la lucrarea Mantuitorului).


Domnul iti va ajuta. Totul este sa ai o inima sincera si flamanda de adevar.


Dumnezeu este un Dumnezeu al istoriei. Eu cred ca argumentele istorice sunt pro. Majoritatea profetiilor se vad implinite in istorie. Asta ne da garantia ca si cele care au mai ramas, se vor implini.

Sa luam aminte la ceea ce a fagaduit Dumnezeu, pentru noi, fara sa avem vre-un merit. Nu a promis ca nu vom avea suferinte in lumea aceasta. Sa nu-L judecam pentru acestea. In plus, raul si suferintele sunt rodul alegerilor noastre (ma refer la nivel global, nu individual). Lumea asta nenorocita, noi ne-am faurit-o. Dumnezeu a facut toate lucrurile bune. Noi am stricat.

Dar, a promis ca acest rau si aceste suferinte vor inceta pentru totdeauna iar cei credinciosi vor avea o viata vesnica fericita, impreuna cu Domnul. Sa-i fim credinciosi si sa asteptam implinirea acestei fagaduinte, pe care nu o meritam.

Profetiile au un rol aparte; asa cum am mai spus, eu nu contest Biblia in ceea ce priveste aportul istoric pe care-l aduce, ci in modul in care se explica aceasta istorie. Sunt multe profetii implinite si in afara Bibliei. In plus, anumite profetii s-au "implinit" ca scop demonstrativ (x prezice, y indeplineste, maselor li se prezinta dovada incontestabila).
Eu ma refeream la acele argumente istorice evolutive care demonstreaza nici mai mult, nici mai putin decat ca omenirea, in expansiunea sa haotica, a trebuit sa se adapteze majoritatii, iar cei care nu o faceau, erau aspru pedepsiti (tot se discuta aici pe forum despre Inchizitie).
Am gasit pe un blog un articol din care postez cateva fragmente in acest sens:

"De bine de rău ai putea să ţii o conferinţă despre teoria relativităţii şi basmul "Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte" aşa, pentru amatorii de paralele, dar până una alta eu din poveştile pe care le-am citit nu am învăţat niciodată ceva rău. Întotdeauna cei răi (zmei, balauri) erau pedepsiţi de către cei buni care se trezeau la sfârşitul basmului cu vreo frumuseţe de fiică de împărat sau cu bunăstare materială, spre deosebire de maleficul Nou Testament care instigă la perpetuarea până în ultima clipă a nedreptăţii sociale. În loc să le fie citite copiilor în clasă nişte poveşti frumoase cu mesaje morale, li se dă pilda lui Avraam, acela care şi-ar fi înjunghiat copilul şi l-ar fi ars pe altarul psihopatului numit Yahweh şi li se spune că Biblia e cuvântul stăpânului absolut, un cuvânt plin de genocid, sclavagism, violuri, mutilări de toate felurile, ameninţări cu canibalism filicid, incesturi, epurări etnice şi torturi eterne în flăcările Iadului.

Din propria mea perspectivă acest tablou este prea absurd. Pot să înţeleg că oamenii nu se manifestă împotriva acestei absurdităţi doar din cauză că sunt obisnuiţi cu ea, din cauză că e peste tot. Însă faptul că absurditatea este găsită la orice pas, nu este în nici un fel un motiv să treci impasibil pe lângă ea şi să o concepi ca făcând parte dintr-o stare de "normalitate". La fel de normală părea starea în care oamenii credeau că Pământul e centrul Universului, că bolile sunt produse de mirosuri urâte, iar femeile şi cu africanii sunt fiinţe inferioare care nu merită să aibă drept de vot.

Imaginaţi-vă că sunteţi crescuţi într-un loc în care nu există religie. Şi că vine la voi cineva care vă povesteşte despre o carte scrisă de nişte barbari de acum 2500 de ani, în care scrie că e unul invizibil prin ceruri pe care-l interesează ce mănânci tu, cu cine faci sex şi când, care ardea tufişuri prin deşert şi pedepsea specia umană pentru că o femeie vorbise odată cu un şarpe(vorbitor). Reacţia pe care aţi avea-o faţă de un astfel din individ este reacţia normală pe care trebuie să o aibă orice om serios faţă de pretenţiile absurde ale religioşilor." - as modifica aici, "ale fanaticilor religiosi"

Aceasta parere nu o impartasesc 100%, dar este bazata pe anumite fapte istorice si are un punct de vedere destul de rational. Cel care si-a expus aceasta parere poate fi un om normal ca oricare altul, un om care a facut poate mai multe fapte bune in viata decat multi credinciosi care doar merg la Biserica si isi traiesc viata nepasatori, un om care a invatat sa respecte natura si sa isi respecte existenta lui trecatoare, un om cu principii morale, poate. Toate astea, il fac sa fie "neghina din grau", user11?!

Inca ceva,
cand o sa am copii, daca voi avea (sper, imi doresc din tot sufletul asta), am sa ii invat sa creada in Dumnezeu. Dar nu ii voi pune sa creada orbeste in ceva "pentru ca asa trebuie", nu le voi prezenta minciuni, nu ii voi invata sa nu isi traiasca viata, sa nu se bucure de ea, sa isi piarda banii pe la Biserici, sa isi strice sanatatea postind saptamani/luni intregi, si asa mai departe. Ii voi invata in primul rand sa se respecte pe ei, ca fiinte umane, sa aprecieze viata si sa multumeasca naturii pentru ca exista, admitand in acelasi timp si existenta unui prim Creator, a unei forte superioare raspunzatoare pentru tot ceea ce noi nu putem (inca) explica.

Poate gresesc, unde ar fi greseala mea de necredincios in invatatura pe care vreau eu sa o las mai departe?

Duhurile nu se deosebesc intotdeauna dupa fapte dar uneori da (de ex vindecarile prin punearea palmelor de boli incurabile-atestate medical si psihologic) insa in general ca sa spui ceva despre duhuri nu le poti cataloga dupa un sablon caci altfel darul deosebirii duhurilor nu si-ar mai fi avut rostul.
Dar al deosebirii duhurilor dar si al adevarului (de fals). Dar pe care putini il au sau cei care il au nu il recunosc si nu il recunosc pentru ca defitia lui din dogma nu corespunde cu cea din canoanele destinate intrunirilor sinodale pe care mirenii nu au voie sa le afle.

Presupui ca fac nu stiu ce- ceva care tu nu cunosti dar crezi ca stii. Nu fac dar stiu din proprie experienta nu din sfaturiortodoxe partinitoare si atit.
Multe nu stii dar crezi ca stii. Si crezind ca stii nu le-ai cunoscut cum trebuie.

Feng Shui nu este decit o arta a frumosului si a armoneii locuintei si imprejurimilor interpretata din punct de vedere al filozifiei asiatice.
Feng shui nu este o religie, nu este nici Ayurveda si nici acupunctura. Nu este teurgia Reiki sau Omni healing, nu este Yoga, Taoism si nici Buddhism. Nu este gimnastica Tai chi. Si nici char vestitul I Ching -vestit prin acuratetea si inalta lui spiritualitate.

E usor sa spui ca cineva face vraji atunci cind au o anume autoritate religioasa la fel cum au spus si fariseii despre Iisus iar daca cineca se pretinde sfint ifailibil mai intii ar trebuie sa dovedeasca faptul ca este prooroc si abi apoi sa pretinda ascultare oarba.
Caci nu avem nevoie sa ne incredem in oameni ci doar in Cuvintul lui Dumnezeu si in iubirea sa nepartnitoare si Harul sau nepartinitor fata de toti oamenii.
Multe lucruri spun unii "sfinti" si dregatori canonizindu-le dar versetele din VT ii contrazic aproape de fiecare data cind vb. cu partinire.

In vechime proorocii erau cintariti pe baza scripturii , acum scriprura este cintarta pe baza spueslor dregatorilor devenite in parte deja traditie.

Nu este de mirare cum de se vor intimpla grozavile profetrite in VT -cum toate popoarele vor porni impotriva Ierusalimului pornind astfel chiar impotriva lui Dumnezeu. dupa cum se arata in Zaharia.

Acum se va vedea inca odata cine nu asculta de (actualii) farisei si cine nu este orb sa poata recunoste o intrupare divina neasteptata si pe deasupra intens demonizata (incit lumea se va infricosa de Sluga lui Dumnezeu care nu va obosi pina nu va aseza legea pe tot pamintul) .

Singurul Duh caruia trebuie sa ma inchin este cel al lui Iisus, Duh ce nu poate fi invocat decat prin rugaciunea Tatal Nostru. Tocmai de aceea ne-a si dat aceasta unica rugaciune pentru a nu pica prada celor care inventeaza tot felul de "religii".
Nu am vorbit de Feng Shui ca o religie, ci ca de o tehnica, un suport a unei religii sau credinte.
Iisus nu venit sa ne invete arta Feng Shui, cu toate ca are laturi placute insa, total inutile pentru vremuri grele.

Sunt multe sarlatanii cu iz de profetie implinita. O caracteristica a profetiilor biblice este aceea ce se implinesc toate si in totalitate (cea mai mare parte s-au implinit deja). Ceea ce nu se intampla la alti asa-zisi profeti.

Treaba asta cu adaptarea si cu pedepsirea nu are nici o legatura cu Dumnezeu. Crestinismul biblic este total diferit de ceea ce ne-au oferit bisericile de-a lungul istoriei.

Am citit cu atentie acel articol. Mi-a creat impresia ca autorul nu are capacitatea de a vedea mai departe de varful nasului. Ca sa fiu inteles, ma leg de un singur aspect ( sa nu ma lungesc prea mult): Avram si sacrificarea fiului sau Isaac.

Dumnezeu i-a fagaduit lui Avraam ca va fi parintele unui neam numeros, desi Avraam era batran (75 de ani) iar nevasta sa era stearpa. Si-a implinit Dumnezeu fagaduinta? Sigur ca da. Acest fapt nu a fost "sesizat" de autorul articolului. In schimb s-a legat de un anumit eveniment din viata lui Avraam si a fiului sau Isaac. Isaac nu a murit. A fost doar o incercare a credintei pentru Avraam.

L-as ruga pe autorul articolului (cu punctul sau de vedere rational) sa spuna ce parere are de faptul ca Dumnezeu isi tine toate fagaduintele. Si unde mai pui, ca aceste fagaduite sunt spre fericirea noastra. "Caci Eu stiu gindurile, pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, ginduri de pace si nu de nenorocire, ca sa va dau un viitor si o nadejde."(Ieremia 29:11)

Daca vrem sa-L judecam pe Dumnezeu, agatandu-ne de anumite evenimente scoase din context, vom avea un punct de vedere obtuz.

Daca-L contemplam pe Dumnezeu privind in trecut, prezent si viitor, vom cunoaste un Dumnezeu extraordinar, plin de dragoste pentru noi.

"Caci atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, incat a dat pe singurul Sau Fiu, pentru ca oricine crede in El, sa nu piara ci sa aiba viata vesnica"(Ioan 3:16 - citat din "maleficul" NT)

Crestinismul adevarat se vede in modul de viata, nu in mersul la biserica. Daca cititi NT, de care pomenea, in mod "elogios", autorul articolului postat de dvs., veti vedea ca adevaratul crestinism nu se bazeaza pe ritualuri si misticism bisericesc ci pe formarea unui caracter placut lui Dumnezeu. Exista o diferenta mare intre oamenii bisericosi si credinciosii adevarati.

Cat priveste moralitatea: si cei necrediciosi pot atinge standarde inalte (la fel ca cei credinciosi). Diferenta consta in nadejdea pe care unii o au iar altii nu.

Dumnezeu ne-a fagaduit salvarea din aceasta lume nenorocita (plina de rautate si suferinte). Eu unul ma incred in EL. Am o viata destul de fericita (in ceea ce ma priveste, personal). Dar imi doresc nespus de mult sa traiesc intr-o lume mai buna (ma dor rautatile din lumea aceasta si suferintele altora). Dumnezeu ne-a fagaduit o astfel de lume. Iar "maleficul" NT se incheie cu implinirea acestei fagaduinte. Ce ziceti, ar merita sa fie citita copiilor o astfel de "poveste", in care tot ce este rau va fi nimicit pentru totdeauna si "nu va mai fi nici tanguire, nici tipat, nici durere (pe care le auziti, le vedeti si poate le simtiti astazi), pentru ca lucrurile dintai au trecut" (Apocalipsa 21:4).

Mai ramane o intrebare: se va tine Dumnezeu de cuvant? Dvs. ce credeti?

Sincer ma asteptam ca in urma fragmentelor expuse sa am parte de o asemenea reactie ca a dvs., din pacate insa oamenii in general, ca majoritate, nu vad mai departe de varful nasului, nu este doar cazul acelui autor, si tind sa creada multe daca ii incurajezi si le arunci o ploaie de argumente, mai ales daca acestea vin din partea cuiva cu o putere mare de convingere, care pe deasupra ar mai putea fi si vreun anume conducator (sau ma corect spus, cu o pozitie sociala mai respectabila).

Aceste incercari ale credintei, din punct de vedere psihologic par destul de anapoda, socante, chiar pentru majoritatea credinciosilor.
Imaginati-va, in ziua de astazi, ce parere ati avea despre o astfel de incercare. Tot sunt stirile de la ora 5, imaginati-va ca auziti cum un barbat isi leaga copiii sai in beciul casei si este prins de politie in timp ce cobora scarile beciului cu un topor in mana si un lighean, apoi, intrebat fiind ce avea de gand sa faca, raspunde "Domnul mi-a spus sa ii sacrific". Nu cred ca mai este important in acel moment daca omul chiar avea de gand sa duca planul la bun sfarsit sau nu, doar simplul gand ca ar fi facut asta pentru mine unul e un argument suficient pentru a-i pune la indoiala deplinatatile mintale, dar poate am o gandire obtuza. Ce parere aveti de taierea imprejur, daca asta a fost voia Domnului, ar mai trebui aplicata, ca semn al credintei?

Cu fagaduintele aveti dreptate, cel putin asa reiese din Biblie, desi unele sunt in curs de implinire (cele legate de a doua venire...) Si cand spuneti ca aceste fagaduinte sunt spre fericirea noastra, va referiti la credinciosi nu, deoarece fagaduintele sunt spre nenorocirea celorlalti, dupa cum reiese din aceeasi carte din care ati dat citatele...

Sunt intru totul de acord. Probabil asta e si marea problema pentru care oamenilor in general le este greu sa mai creada intr-o eventuala izbavire. Biserica este departe de ce ar trebui sa fie, iar oamenii care o viziteaza majoritatea sunt departe de ceea ce ar trebui sa transmita.

Da. Mai putin partea cu detaliile "picante", cred ca ar fi usor inspaimantator pentru un copil sa-si imagineze cum va trebui saracul sa suporte toate urgiile trimise pe pamant, inainte de marea izbavire.
Tocmai asta e problema Bibliei, pe langa pildele lui Iisus, a minunilor, a faptelor bune rasplatite samd, exista multe alte aspecte destul de socante. Pentru un necunoscator, Biblia este interpretabila, este o ghicitoare. Ati putea spune ca pentru cineva cu harul credintei Biblia este adevarul suprem, incontestabil, si nu v-as putea contrazice.
Adevarul poate fi insa undeva la mijloc.

Daca El exista, sper asta din tot sufletul. Desi nu as sti daca m-as bucura de imparatia Lui sau as arde in focurile eterne ale Iadului, doar gandul ca exista posibilitatea de a trai intr-o lume mai buna lipsita de rautati ma face fericit. Partea cu razbunarea venita din partea unui Dumnezeu atotbinevoitor insa ma depaseste.

Si in incheiere, ce parere aveti legat de incest, in general? Daca imi pun copilul sa citeasca Biblia, inca din primul capitol, va avea aceasta intrebare de pus (presupunand ca vorbim despre un copil educat). Ce ar trebui sa-i raspund, in afara de "aceasta a fost voia Domnului"? Pentru ca daca e sa vorbim aici despre raspandirea credintei adevarate, are totul de-a face cu Dumnezeu, inclusiv adaptarea si pedepsirea de care vorbeam. Si data viitoare as putea reveni si cu anumite citate din VT, care din cate stiu o parte a sa a circulat pe cale orala din generatii in generatii (stim cu totii cum o poveste initiala trecuta prin gura mai multor oameni ajunge spre final o cu totul alta poveste) iar o parte a sa s-a pierdut de-a lungul vremurilor, ca exemplu distrugerea Ierusalimului in urma careia s-au pierdut foarte multe manuscrise, dar banuiesc ca stiti si dvs. despre istoria Bibliei, sa-i raspund deci copilului ca de fapt e posibil ca anumite parti sa nu fie intocmai exacte si nu ar trebui sa retina decat "esenta" (aceea ca Dumnezeu exista, e bun si isi indeplineste toate fagaduintele)? Atunci e simplu, totul are un sens.
va multumesc pentru atentie si sper ca nu v-am rapit timpul degeaba.

"Reactia" a fost la adresa autorului articolului, nicidecum la adresa dvs. (chiar daca ati marturisit ca sunteti in mare masura de acord). Inainte de a face niste catalogari categorice (gen "NT malefic", "psihopatul de Yehova",) trebuie sa fii foarte bine documentat. Sunt satul de genul de persoane care nu stiu mai nimic dar fac multe afirmatii categorice.

Imi pac oamenii care vor sa afle si isi pun multe intrebari (chiar daca unele par suparatoare). Este cazul dvs.

Sunt de aceeasi parere cu dvs.

Consider destul de nepotrivita paralela pe care o faceti. Intr-adevar socanta sau anapoda o astfel de incercare a credintei (vorbim de cazul Avraam si Isaac). Totusi, trebuie sa tinem cont de doua lucruri importnate:
- Dumnezeu nu accepta jertfele umane (ceea ce face ca cererea Sa sa fie si mai socanta);
- atentie: inainte de cerinta cu jertfa lui Isaac, Dumnezeu ii fagaduieste lui Avraam ca "prin Isaac va iesi o samanta care va purta cu adevarat numele tau" (Facerea 21:12). Cand mergea spre muntele Moria, ca sa-l duca pe Isaac ca jertfa, Avraam stia ca Isaac va trai si ii va aduce urmasi. Se cam schimba datele problemei. Nu mai seamana cu grozavia imaginata de dvs. (cea cu tatal, beciul, copii si toporul).

Am aceeasi parere ca Sfantul Apostol Pavel: "Taierea imprejur nu este nimic si netaierea imprejur nu este nimic, ci pazirea poruncilor lui Dumnezeu."(1 Corinteni 7:19)


Cei credinciosi vor primi in dar (nemeritat) o viata vesnica fericita iar cei necredinciosi si rai vor fi nimiciti pentru totdeauna. Este alegerea fiecaruia. Dumnezeu a pus in fata fiecaruia liberatatea de a alege. "Iau azi cerul si pamîntul martori impotriva voastra ca ti-am pus inainte viata si moartea, binecuvintarea si blestemul. Alege viata, ca sa traiesti,"(Deuteronom 30:19)

De acord total, cu ce spuneti dvs.

Un lucru pentru care apreciez Biblia, este faptul ca nu este o carte cosmetizata. Realitatile, mai placute sau mai putin placute, sunt prezentate asa cum sunt.

Copiiilor nu le trebuiesc prezentate, din prima, acele detalii picante. Sfantul Apostol Pavel ne invata sa ne hranim cu "lapte" la inceput, apoi sa consumam "hrana tare".


Sfanta Scriptura mi-a castigat increderea in totalitate. A fost un proces destul de lung si anevoios (cu intrebari, cu impotriviri, etc). Argumentul forte este ceea ce a facut Sfanta Scriptura (Cuvantul lui Dumnezeu) in viata mea.

Am decis "sa merg pe mana" Sfintei Scripturi, in totalitate (desi multe lucruri inca nu le pricep). Dar, nu am fost dezamagit niciodata cand am crezut si urmat ceea ce spune Cuvantul lui Dumnezeu.

Sa vedem partea cu rasplatirea. Partea cu razbunarea nici nu exista.

P.S. Imi pare rau ca trebuie sa inchid. Imi face placere sa discut cu dvs. Am observat un lucru: multi din cei care se declara atei sau "mai-putin-credinciosi" sunt mai sinceri si mai destupati la minte decat multi dintre cei care se declara "credinciosi pana la Dumnezeu".

O parere cat se poate de rea.

In voia Domnului nu este nimic rau. Dar, uneori Domnul ingaduie sa se intample lucruri rele. Spre exemplu, Domnul Iisus explica ingaduinta divortului (a cartii de despartire) vechi-testamentar spunand: "din cauza impietririi inimii voastre au fost ingaduite acestea, dar la inceput nu a fost asa" (citat din memorie - Matei cap. 19).

Sunt unele lucruri ingaduite de Dumnezeu, la care nu stiu sa raspund.

Nu. Toate partile sunt exacte. A avut grija Dumnezeu sa ajunga asa pana in zilele noastre, in ciuda stradaniei slujitorilor celui rau de a desfiinta Sfanta Scriptura.

Nu trebuie sa ne oprim la "esenta". Prin prisma acestei esente trebuie sa-L privim pe Dumnezeu. Dar si amanuntele "picante" trebuesc intelese. Pentru invatatura noastra au fost scrise si acestea. Eu sunt la faza cand incerc sa inteleg aceste amanunte.

Si eu va multumesc pentru modul deschis in care ridicati problemele. Imi pare rau ca nu pot sa va fiu de prea mult ajutor. Sunt doar un invatacel care cauta si el raspunsuri. Poate ca unele le vom gasi impreuna.

Motivul pentru care am postat acel articol a fost de fapt pentru a arata si o mica parte din extrema celalalta. Nu il cunosc personal pe autorul articolului, pot spune insa din ce am observat ca astfel de oameni, prin catalogarile lor categorice de care vorbiti, nu fac altceva decat sa-si exprime frustrarea. Majoritatea au crescut intr-o familie de credinciosi, au primit si educatie in acest sens, pe parcurs insa se trezesc ca au fost mintiti, inselati si abandonati, descopera ca lumea nu este asa buna si deodata, scopul vietii nu pare sa fie altul decat o lupta oarba pentru supravietuire unde cel mai puternic invinge.
Nu le tin partea acestor oameni dar nici nu-i pot condamna.

Am spus ca nu sunt de acord cu acel articol 100%, insa omul este revoltat, isi exprima frustrarea, nu stiu daca dvs. cand ati citit ati simtit asta. In momentul cand astfel de sentimente apar, este pe undeva normala o astfel de atitudine. Si atunci, lasand la o parte "surplusul" de text aparut in urma acestor sentimente (gen "NT malefic", "psihopatul de Yehova",) punctul sau de vedere este unul destul de rational daca ma intrebati pe mine. Omul a facut o paralela intre Biblie si anumite basme, citez - "pentru amatorii de paralele" (sau altfel spus, de dragul conversatiei, acceptand ca nu este tocmai cea mai potrivita paralela), apoi se leaga de istoria conform careia oamenii credeau printre altele ca Pământul e centrul Universului, incercand sa sublinieze ca in progresul omenirii au existat multe ipoteze gresite, chiar ridicole pana la descoperirea celor corecte (poate si astazi credem in ceva gresit, avand in vedere ca in viitor se mai pot descoperi multe). Apoi urmeaza un exercitiu de imaginatie "intr-un loc in care nu exista religie"; cine isi poate imagina un astfel de loc (stiu ca pentru majoritatea credinciosilor pare un exercitiu destul de greu) ar putea sa vada si caracterul fantastic si absurdul existent in spatele acestei povesti.

Si ca tot suntem la capitolul paralele,
am inteles explicatia dvs. legata de episodul jertfei lui Isaac si va multumesc in acest sens, sa stiti ca prin raspunsurile dvs. in general ma ajutati sa inteleg, si aici fac o paranteza.
Eu nu caut sa fiu convins ca Dumnezeu exista (am mai spus, admit existenta unei Forte, sau anumitor Forte, mai presus de puterea noastra de intelegere), si nici nu vreau ca cineva sa ma convinga sa las deoparte toate placerile vietii si sa aleg calea mantuirii. Ceea ce vreau eu este sa inteleg, pe cat de mult posibil, ce este acea Forta, carui motiv ii datoram existenta noastra pe acest Pamant si cum ar trebui sa rasplatim aceasta existenta. Vreau sa inteleg cum este mai bine sa ma pregatesc pentru ce urmeaza, mai exact, ce trebuie sa las eu mai departe copiilor mei si nu numai dar si cum sa ma pregatesc pentru momentul in care nu voi mai exista in forma pe care o cunosc acum. Nu stiu cat de absurd pare ceea ce vreau eu in ochii unora, pentru mine sigur nu e.
Cred de asemenea ca din absolut orice putem invata ceva, daca suntem cu adevarat atenti si mai deschisi la minte, fara sa imbratisam cu toata fiinta anumite idei fixe si preconcepute.
Inchei paranteza si din pacate ma opresc aici momentan (si eu), am ceva treaba de rezolvat, dar am sa revin cu o continuare.

...spuneam de paralela pe care am facut-o, din punctul meu de vedere (un alt observator decat cei implicati) datele problemei nu se schimba absolut deloc: omul acela avea de gand sa faca ceva rau, nu conteaza motivele lui sau credinta. Singura nepotrivire dintre cele doua parelele consta in vremurile diferite in care actiunea se petrece. Mie unul mi-e greu sa-mi imaginez existenta in acele vremuri si pare mai simplu sa aduc acele vremuri in zilele noastre; de aceea ma intreb si acum, facand o alta paralela, ce reactie ar avea omenirea daca ar aparea cineva sustinand ca el este Fiul lui Dumnezeu si ar incerca sa ne demonstreze asta cu anumite minuni...nu vreau sa generalizez, dar eu as pleca de la premisa ca e un impostor; si am multe argumente solide in acest sens (pot incepe cu asa-zisii profeti (a se citi profitori) care prezic sfarsitul lumii in fiecare an (a se vedea Harold Camping), sau cu numerele de magie ale magicienilor/iluzionistilor - nu stiu daca ati auzit de Criss Angel, spre exemplu)

Eu unul inca nu pot, din simplul motiv ca inainte de toate, nu pot trece de primele pagini. Problema incestului si a faptului ca omul la inceput a fost un salbatic (mi-e greu sa-mi imaginez ca Dumnezeu a creat omul si l-a lasat asa cu instincte animalice sa descopere el focul, uneltele si toate celelalte de-a lungul a sute de mii de ani) reprezinta o adevarata problema pentru mine.
Asa cum spuneati dvs.,

Am tot asteptat, speram sa mai aruncati un ochi si pe aici, sa mai rezolvam din ecuatie.
Lipsa de activitate pentru acest subiect ma face sa ma gandesc la indiferenta, sau poate argumentele pe care le-am adus si problemele puse in discutie sunt prea aproape de realitate...?
Mi-as fi dorit sa aud mai multe pareri, eu inca sper (si vreau sa cred) ca mai exista printre noi si alti oameni insetati de adevar care sa aiba curajul de a pune totul in balanta...
Pentru ca presupunem ca putem pune si alte intrebari mai complexe decat un simplu "de ce?" la care putem avea raspunsuri si mai complexe, iar daca nu avem inca raspuns, il putem cauta (...)

Cred că citim Biblii diferite. În care "primele pagini" scrie că omul la început a fost un sălbatic ? Unde scrie că "a descoperit el focul, uneltele şi toate celelalte de-a lungul a sute de mii de ani" ? Dimpotrivă, "în primele pagini" apare Tubalcain, despre care înţelegem că folosea focul şi foalele, din moment ce se ocupa cu fierăritul.
Ideea asta, cu "omul, la început sălbatic" nu e din Biblie.

deraiezi rau de tot frate...pune frana...sunt cumva amintiri dintr-o alta viata?...esti confuz rau de tot...studiaza inainte de a posta amintiri din copilarie (sau dintr-o alta viata)...iarta-mi abordarea dar postarile tale ma obliga sa nu fiu indiferent

gija mare de unde vin aceste energii ...nu uita ca diavolul este ingerul luminii...

Argumentul ontologic - o scurtă expunere
 

Argumentul lui Kolakowski nu ţine. Deoarece Kolakowski nu a făcut reducţia fenomenologică/ontologică şi confundă determinarea cu nedeterminarea. Singurul lucru pe care îl observă Kolakowski, cu oarecare dreptate, este faptul că ar exista o diferenţă între lucrurile determinate izolate, pe de o parte, şi totalitatea lor, pe de alta. Dar aici, modul în care vorbim despre „totalitatea lucrurilor determinate” implică o omonimie:
1. Pe de o parte, se poate vorbi despre această totalitate ca şi cum ar fi nimic altceva decât o însumare a determinărilor. Dar, în acest caz, când adăugăm determinare la determinare, fie şi în sau la infinit, nu obţinem decât o mulţime determinată sau, dacă ne plac oximoroanele, o „totalitate determinată” — ceea ce e o contradicţie în termeni. Căci nu am face decât să adunăm determinare cu determinare, fapt care ne-ar pune strict în posesia unei progresii, eventual, cantitative, căci, sub aspectul determinării, am fi în stază calitativă: fiecărui nivel al „totalităţii determinate” atins i-ar corespunde o privaţie, o lipsă (definiţia determinării este tocmai faptul că e un element care are o anumită lipsă — „omnis determinatio est negatio”, Spinoza).
2. Pe de altă parte, ar fi vorba despre o totalitate absolută. Numai că o totalitate absolută, prin chiar definiţia ei, nu mai admite determinarea, adică lipsa. Ci ea ţine de un continuum absolut între două elemente care, tocmai pentru că ar fi într-un asemenea continuum, nu ar mai fi elemente distincte în sens propriu-zis.

Comparaţia pe care o pot face pentru a fi înţeles mai bine:
— Mulţimea numerelor naturale este infinită, dar nu real infinită, ci potenţial infinită! Adică, oricât am socoti şi am aduna, niciodată nu am putea să dăm peste cel mai mare număr natural căci, oricât de mare ar fi acesta, el ar fi un număr căruia i-ar corespunde o colecţie determinată, încheiată de obiecte. Deci şi numărul ar fi tot determinat. Asta înseamnă că, după cel mai mare număr natural pe care l-am concepe, ar urma exact aceeaşi limită, deci lipsă, deci determinare, pe care o găsim după oricare număr natural subordonat lui. Adică, cel mai mare număr natural pe care l-am concepe, nu ar fi cel mai mare număr natural căci ar fi urmat de aceeaşi prăpastie negativă a determinării care desparte, disjunge orice alt element natural de oricare altul.

Gândirea noastră, întemeiată principial pe distincţie negativă, are mari dificultăţi în a sesiza diferenţa dintre două elemente, dar fără a considera odată cu diferenţa respectivă şi o negaţie ireductibilă, o privaţie, o lipsă, o prăpastie fundamentală între ele. Pentru noi, diferenţa şi negaţia se suprapun.

Perspectiva explicată mai sus, în exemplul cu mulţimea numerelor naturale, este cea care le aparţine tuturor criticilor argumentului ontologic — începând cu Aristotel şi încheind cu Imm. Kant. Îndeosebi în raţionamentele lui Gaunilon acest sistem de gândire este foarte clar prezent. Dacă ne amintim, Gaunilon îi obiectează Sfântului Anselm spunând că acel „id quo majus cogitari nequit” („acela decât care, ceva mai mare nu se poate concepe”) se poate aplica şi unei... insule. Şi, dacă am concepe „cea mai mare insulă pe care am putea-o concepe”, atunci, după Gaunilon, ar urma, în termenii lui Anselm, că insula ar putea să-L egaleze pe Atotputernicul şi, mai mult, că doar gândind-o, ea ar exista cu necesitate.

Gugumănie şi confuzie mai mare nici că se poate. Căci discursul lui Gaunilon avea loc în cadrul unui infinit potenţial a cărui definiţie este: progresia infinită a determinării sau augmentarea infinită a determinării. Or, este cât se poate de evident că, la orice stadiu ne-am opri în această progresie sau creştere, nu am obţine decât ceva strict determinat, oricât de mare ar fi! (Nu există, prin definiţie, „cea mai mare insulă”, căci, oricât de mare am proiecta-o, întotdeauna ne-am putea augmenta imaginaţia proiectând una şi mai mare!)

Mai mult, înăuntrul elementului astfel obţinut, am avea, în orice punct am alege, disjuncţie exclusivă, deci separaţie, divorţ între elementele componente. Adică, o mulţime sau un element determinat, prin chiar aceea că e determinat, ar fi, totodată, compus, eterogen. Prin urmare, decompozabil, adică destructibil sau pieritor. Elementele determinate sunt, prin definiţie, reductibile. Adică, pot fi descompuse în alt-ceva mai simplu decât ele însele. Adică, determinarea este pieritoare, condiţionată, relaţionată, dependentă mereu de o alteritate; şi, adunând determinările, nu am obţine niciodată nimic altceva decât o determinare mai mare. Poate mai complexă şi mai impresionantă, dar fudamentalmente decompozabilă, destructibilă.

Acesta a fost punctul 1.

Argumentul ontologic - o scurtă expunere (2)
 

— Ceea ce ne duce la punctul 2., şi anume, la ideea Simplităţii pure şi absolute sau a Totalităţii veritabile.
Înainte de alte consideraţii, vreau să remarc că întotdeauna când a fost invocat argumentul ontologic, ceea ce s-a vizat a fost Totalitatea sau Simplitatea absolută, NU complexitatea, adică determinarea.

Kolakowski pretinde că noi „nu putem şti ce e această Totalitate”. E o uşoară ipocrizie, de moştenire kantiană, cea care afirmă aşa ceva. Căci, după ce am înţeles cât de cât ce înseamnă determinarea — prezenţa fundamentală a privaţiei, a lipsei, a negativului într-un element şi alteritatea perpetuă a elementului faţă de oricare altul —, ne este destul de „uşor” să înţelegem ce este Nedeterminarea sau Absolutul sau Totalitatea.

În mod evident: Totalitatea este aceea care coincide în mod pur, nemijlocit şi absolut cu propria Sa negaţie, fiind identică propriei sale alterităţi.
O omonimie trebuie aici evitată: a nu se înţelege prin „definiţia” de mai sus tot determinarea — căci şi determinarea este, oarecum, „identică” privaţiei sale de vreme ce aceasta din urmă o defineşte.

NU aceasta este identitatea Absolutului.

Când vorbim despre identitate absolută dispare în mod fundamental orice disjuncţie, privaţie sau separaţie inter-elementară. Elementele nu mai sunt separate de o negaţie ireductibilă, ci se află într-un continuum pur şi absolut. De aceea nu putem spune că, în continuum, am trece de la elementul A la elementul B printr-o infinitate de elemente intermediare (A’, A’’, A’’’ etc.) tocmai pentru că o astfel de procesualitate implică în continuare separaţia dintre elemente. Ci, în Absolut, însăşi această „umbră” inter-elementară, acest „spaţiu” intermediar ce marchează diferenţa dintre A şi B este „plin”, este nicidecum o lipsă, ci este o prezenţă, este un act pur.

O Totalitate Absolută este Un Act Pur (Actus Purus Infinitus — „definiţie” medievală a Atotputernicului), deci din Care nu lipseşte nimic, Care nu este marcat de nici o fisură, de nici un negativ. („Dumnezeu nu pătimeşte”, spuneau Sfinţii Părinţi.)

Reluând exemplul matematic de mai sus, experienţa continuumului ar însemna suprimarea absolută a diferenţei numerice, colapsarea oricăror mulţimi de elemente într-o absolută continuitate în care nu ar mai subzista diferenţa dintre 1 şi 2, 2 şi 3 etc.. Mai mult, nu am mai avea a face cu o progresie potenţială la infinit, ci am avea un infinit în act în care am fi parcurs exhaustiv întreaga mulţime a numerelor naturale, paradoxal, până în non-capătul ei. Adică, ni s-ar fi dat în mod real cel mai mare număr, dar fără ca acesta să mai aibă în sine negativul determinării care să-l despartă de ceva mai mare decât el, care să-l pună în corespondenţă cu o mulţime finită de obiecte.

În mod evident, este exclusă orice progresie în unirea elementelor determinate pentru a „constitui” continuumul, Unitatea originară. Căci, determinarea, cum am văzut mai sus, oricât de mult s-ar extinde, oricât ar creşte, ea îşi poartă umbra cu sine mereu şi nu poate scăpa de ea, rămânând determinare.

Argumentul ontologic - o scurtă expunere (3)
 

Întrebarea ce se ridică aici este una ce va viza, destul de previzibil, atât posibilitatea de a concepe Totalitatea, cât şi coerenţa Ei internă. Căci vom fi întrebaţi: de vreme ce determinarea nu poate să ajungă, prin extensie, Totalitate, atunci cum poate fi făcut saltul de la determinare la Totalitate, dacă poate fi făcut? Şi, mai mult, impotenţa progresiei determinării faţă de Totalitate, nu înseamnă că nici noi nu putem să tematizăm Totalitatea, căci şi noi nu facem decât să rămânem prizonierii progresiei potenţiale infinite? Şi atunci trebuie să renunţăm la argumentul ontologic?

Or, ceea ce, de obicei, se strecoară neobservat în această chestiune, sunt două fapte:

a) orice element, oricare „ceva”, orice ar fi acest „ceva”, nouă ne apare sub forma unui conţinut. Când mă gândesc la un element, la un lucru oarecare, concret sau abstract, real sau ideal, singular sau plural, prezent sau absent etc., modul în care îl înţeleg este de a-l postula în mod orb şi necritic ca fiind un „ceva” deja constituit. Nu ne punem problema că acest „ceva” este şi el decompozabil tocmai pentru că este marcat ca determinat, ca fiind, adică, „ceva” şi nu „alt-ceva” — unde „nu”-ul marchează disjuncţia sau separaţia elementului de alt element. Or, dacă descompun acest „ceva” în constituenţii săi, păţesc la fel ca şi în cazul augmentării sau progresiei: ajung doar la alte elemente determinate. Apoi, aceste elemente determinate, la rândul lor, sunt compuse; deci decompozabile şi ele. Apoi, cele nou obţinute, şi ele... şi tot aşa, la infinit.

Ni se pare că nu avem scăpare din acest infinit vicios. Dar aceasta numai până ce privim cu mai multă atenţie — căci ni se impune o concluzie clară: nu există nici un element în acest şir care să fie strictă prezenţă, strictă continuitate fără fisură, fără negativ. Ci fiecare element este fisurat, negativizat la infinit: deci acest infinit însuşi nu e altceva decât un conglomerat de negaţii, de fisuri, în care nu subzistă nimic — adică în care nu găsim nici o substanţă veritabilă: nici un ceva este de sine subzistent, care să nu aibă negativ în sine. Adică întregul şir nu este altceva decât o fisură infinită, un negativ total în care nu există nici o pozitivitate, nimic consistent.

Însăşi ideea unui „ceva” identic cu el însuşi, consistent, de sine stătător, a unui A=A, dispare cu totul. În faţă nu ni se arată decât Nimicul pur camuflat sub această serie infinită de aparenţe de „ceva”-uri.

Fireşte, cei mai mulţi oameni, ajunşi în faţa unei atari concluzii, probabil că s-ar speria şi le-ar fi greu să o accepte, crezând-o mostra gravă a celui mai deznădăjduit nihilism. Întregul real redus la Nimic pur — asta este o viziune care înspăimântă şi pe care puţini o pot primi cu linişte. Căci, într-o asemenea viziune, ni se pare că totul se năruie, totul e cuprins de moarte şi nimicnicie, totul se surpă, existenţa îşi pierde sensul, iar noi oamenii devenim actorii histrionici, veleitari şi groteşti ai unei Goliciuni absolute ce anulează toate penibilele noastre agitaţii şi deziderate ca pe nişte aberaţii patetice şi infinitezimale. Este viziunea pesimistă a nihiliştilor prin care aceştia anulau orice sens şi gest al trăirii lor în lume ca fiind fără temei, „plin” doar de o absolută găunoşenie.

Din nou, însă, ceva trece, în astfel de constatări, neobservat. Anume, Nimicul însuşi. Paradoxal, căci nihiliştii susţin că ochiul lor „contemplativ” este fixat tocmai asupra lui. Cum, însă, nihilismul este o opţiune subiectivă, nu obiectivă, contemplaţia lor este superficială şi ceea ce le scapă cel mai mult e tocmai acest Nimic.

Să-l privim, atunci, noi mai îndeaproape.

Am ajuns la concluzia că acel şir infinit de descompuneri nu este altceva decât un Nimic total şi, la limită, ireductibil. Adică este evident că, ajungând la Nimic, pe acesta nu-l mai putem descompune în altceva. Nimicul nu mai are, la rândul său, o alteritate exterioară la care să fie redus sau care să-i marcheze determinarea. Deci, în spatele Nimicului nu e decât Nimicul. El nu are alteritate, adică nu are schimbare şi determinare, nimic nu neagă Nimicul, el stă la baza a tot ceea ce (nu) este, nu e nimic înainte de Nimic. Sau, înainte de Nimic nu e decât însuşi Nimicul.

Trebuie oare să mai dovedesc că aici tocmai am intrat în plină teologie şi că, de fapt, ceea ce numim Nimic nu este decât Dumnezeu Însuşi? Haideţi să vedem:
— Dumnezeu nu are pe nimeni şi nimic înainte de Sine. Înainte de Dumnezeu e tot Dumnezeu. Or, Nimicul corespunde perfect acestui atribut.
— Dumnezeu nu are negaţie, căci El Însuşi este în identitate cu propria Sa negaţie. Or, Nimicul este propria sa negaţie, deci este identic cu sine.
— Dumnezeu este un cauzator necauzat, fiind la temeiul întregului şir de elemente determinate, dar nefiind El Însuşi ceva cauzat sau determinat. Nimicul corespunde, din nou, perfect descrierii, căci el duce la exhaustiune şirul descompunerilor şi el însuşi nu mai poate fi descompus.
— Dumnezeu este simplitate absolută, neavând în sine nici o fisură, fiind deci, afirmaţie pură. Nimicul corespunde perfect acestei situaţii căci nu este decompozabil şi, mai mult, întrucât Nimicul coincide sieşi, înseamnă că, departe de a fi absenţă sau negaţie, Nimicul este, ca negaţie a negaţiei, tocmai afirmaţie şi prezenţă pură şi absolută.

Argumentul ontologic - o scurtă expunere (4)
 

b) al doilea fapt care de obicei trece neobservat este faptul că infinitul potenţial nu poate subzista prin sine însuşi, ci, în esenţa sa, el nu este decât o manifestare a Infinitului Absolut. Mai sus, la punctul a) tocmai am mers în direcţia apofatică a analizei în care am disociat elementele în ele însele şi am căutat să vedem ce este în sânul privaţiei. Argumentul este o variantă inversă a celui eleat.

Aici, însă, e cazul să dăm argumentul eleat în întreaga sa desfăşurare. Şi vom lua infinitul potenţial în două înţelesuri ale sale: cel de progresie la infinit şi cel de suspensie în privaţia determinată.

În ce priveşte progresia la infinit, celebrul paradox „Ahile şi broasca ţestoasă” intră nemijlocit în discuţie: pentru a parcurge o distanţă, trebuie să fi parcurs deja părţile sale. Or, cum infinitul potenţial nu are în faţa orizontului progresiei sale decât o infinitate a privaţiei, este clar că această infinitate nu poate fi parcursă decât într-o infinitate de momente. Adică ne aflăm în situaţia în care Zenon a postulat distanţa infinit divizibilă şi care nu poate fi parcursă decât parte cu parte; or, a parcurge parte cu parte o distanţă cu infinit de multe părţi care sunt infinit divizibile şi divizate înseamnă a nu parcurge nimic. Înseamnă pur şi simplu a sta pe loc.

În ce priveşte suspensia în privaţia determinată, ideea de potenţă sau de posibilitate duce la faptul că un element oarecare, aflat în posibilitate, este între fiinţă şi neant. Adică nu este nici afirmat, nici negat. Nu este nici actual, nici imposibil. Dar urmează ca el să fie tranşat şi aşezat, apoi, de o parte sau de alta: fie în actualitate, în existenţă; fie în imposibilitate, deci în inexistenţă. Or, în acest punct, pentru ca posibilitatea să fie reală, rezultă că atât fiinţa care oferă actul, cât şi nefiinţa, care oferă imposibilul, trebuie să fie reale. Dar această fiinţă nu mai poate să fie şi ea situată încă o dată în pură posibilitate; căci, în acest caz, am avea o recurenţă a posibilităţii la posibilitate, deci am cădea în inactualitate pură, adică în nefiinţă. Şi nimic nu ar putea fi vreodată actualizat, căci nu ar exista această opţiune. Ceea ce înseamnă că fiinţa care întemeiază posibilitatea nu poate fi situată sub conceptul de posibil — cum vroia Kant în critica argumentului ontologic. Ci această fiinţă este ceea ce pune în actualitate însăşi potenţa care se oferă unei determinări oarecare. Căci, pentru ca determinarea respectivă să poată să fie adusă la act, posibilitatea însăşi trebuie să fie reală (adică actuală) chiar şi înainte ca determinarea să fie adusă la act.

Cu alte cuvinte, de orice fel ar fi realul sau irealul, dacă el este cu adevărat real (propoziţie aplicabilă şi irealului în măsura în care îl aplicăm pentru ceea ce nu este, dacă aceea chiar nu este, cu adevărat, în mod… real(!)), el trebuie mai întâi SĂ FIE!

Din toate cele de mai sus rezultă că, până şi în momentul în care spunem că noi nu putem să tematizăm Totalitatea deoarece am fi determinaţi şi prizonieri în infinitul potenţial, de fapt, noi ne referim tocmai la Totalitatea Însăşi şi o tematizăm chiar şi atunci când spunem că nu avem acces la ea. Prin simplul fapt că avem conceptul completitudinii, al întregului, avem acces la Totalitate. Deci, în gândirea noastră este înscrisă această Totalitate prin chiar fundamentul care ne organizează orice act noetic sau judicativ. (Adică suntem după Chipul şi asemănarea Principiului.)

Aici evidenţele se adună şi din altă parte: dacă ne gândim la principiul identităţii vom găsi deîndată faptul că acest principiu însoţeşte orice fel de act al gândirii, fiind o referinţă imuabilă şi absolută a oricărui gând şi a oricărei judecăţi. Ba chiar şi a oricărei fapte. Dacă, de pildă, spun: „Principiul identităţii nu există”, eu mă folosesc, de fapt, de el pentru a încerca să-l suprim. E ca şi cu propoziţia: „Nu există adevăr” — despre care putem spune imediat: „Propoziţia nu există adevăr este un adevăr”. Deci referinţa la identitate se menţine până şi în actul negaţiei sale. La fel se întâmplă şi cu alte propoziţii autocontradictorii, de tipul: „Totul e relativ” — unde aflăm că cineva se află în afara relativităţii pentru a o constata şi că, deşi n-ar trebui să existe nimic apodictic, singura afirmaţie care este apodictică este negaţia apodicticităţii; sau „Nu există nici o certitudine” — faţă de care ar trebui să fie o banalitate replica imediată: „Sunteţi sigur?!?”.

Cele de mai sus sunt şi un răspuns pentru acei filosofi pe care îi invocaţi şi care practică paralogismul de o manieră atât de inflaţionară, încât gândirea lor s-a devalorizat până a intrat în incapacitate de plată. Adică e amuzant să auzi conştiinţa vorbind despre propria sa lipsă de sens: deci făcând afirmaţii despre sine prin care, deşi se află în plin discurs, se neagă, deci spune că acel discurs nu ar trebui să fie posibil, pe de o parte. Pe de alta, nu orice fel de afirmaţii, ci tocmai cele prin care… se dă sens desfiinţării sensului(!)…

Rezumând, în toată această replică foarte lungă am încercat să vă arăt că în mod eronat se crede că noi nu putem avea acces la ideea Totalităţii. Acest simptom apare doar atunci când gândirea este încă prizonieră conceptelor empirice. Deci când încă nu s-a renunţat la determinare şi se încearcă vizarea unor concepte limită precum cel de infinit sau de nedeterminat tot prin reprezentări ale unor entităţi finite; sau sunt puse în corespondenţă cu acestea.

Căci singurele concepte cu adevărat fundamentale în întreaga gândire sunt doar două: identitate şi diferenţă. Luate în sensul lor cel mai abstract, desigur. Dar, odată ce această abstracţie îşi face cu adevărat loc în gândire, empirismul este depăşit şi nu ne mai punem problema în termenii „ce este cu adevărat şi efectiv Totalitatea, în sens concret, empiric?” — un astfel nivel de problematizare este antifilosofic şi antiteologic prin excelenţă. Căci Infinitul Absolut nu se va reduce niciodată la un concept determinat sau la o senzaţie sau intuiţie determinate prin care să-l putem cuprinde de o manieră concret-sensibilă. Infinitul este prin definiţie ceea ce scapă determinării; dar aceasta nu înseamnă că el nu este prezenţă sau ceva cu adevărat real. Ci el este un Real care nu mai poate fi tematizat şi cuprins nici măcar prin gândirea discursivă (dianoetică); cu atât mai puţin prin simţuri sau intuiţii determinate. Ceea ce înseamnă că, pentru a ne raporta la El, e nevoie să avem curajul de a duce conceptele noastre determinate până în faza lor terminală, până la exhaustiunea care e capabilă să le reveleze esenţa — doar când vizăm necesarul, reuşim să ne salvăm din contingent. Doar când suntem suficient de lucizi şi curajoşi să facem acest salt conceptual vom fi şi în posesia posibilităţii de a participa la Necuprinsul Însuşi — adică de a depăşi tocmai posibilitatea. Pe scurt spus, El ni se va revela doar atunci când avem cu adevărat credinţa. (Credinţă care nu înseamnă „crede şi nu cerceta” şi nici „crezi în lipsa dovezii” — de obicei, aici dovada are acelaşi sens de determinare a unui fapt. Ci credinţă care înseamnă tocmai eliberarea gândirii de empiric, de noeza determinată, de reprezentări confuze şi amestecate, unde identitatea şi diferenţa nu sunt analizate în principiul lor de posibilitate.)

Despre existenţa lui Dumnezeu
 

o poveste intersantă:

"Un om de ştiinţă necredincios intră odată în casa unui astronom la care văzu un foarte frumnos glob al cerului şi, uimit, îl întreabă:
- Cine l-a făcut?
- Nimeni!
- Cum „nimeni”?
- Da, nimeni! S-a făcut aşa..., singur, din întâmplare. Şi când omul de ştiinţă, omul raţiunii, era să se supere că era luat în bătaie de joc, astronomul îi mai zise:
- Vezi, dumneata nu poţi concepe ca un simplu glob de hârtie să se facă singur, dar admiţi că universul întreg e rezultatul întâmplării. Legile universului nu sunt legile întâmplării, ci ale Legiuitorului. Existenţa universului e argumnetul existenţei lui Dumnezeu. Universul fără Dumnezeu nu are explicaţie.
Iată, prietene, o constrângere raţională la normal!"

Părerea mea este că se pune problema în termenii „ce este cu adevărat şi efectiv Totalitatea, în sens concret, empiric?”. Sau poate nu atât această problemă ci aceea a ceea ce putem noi considera o prezenţă şi manifestare empirică a Totalităţii, în sensul de Dumnezeu. Sau ca să o spun altfel, tăgăduiţi cumva posibilitatea de a avea un acces, empiric să îi spun printr-o experienţă concretă, la Totalitate, la Dumnezeire? Poate că nu înţeleg eu suficient de bine ceea ce vreţi să spuneţi, poate mă înşel dar cam asta îmi dă de înţeles ceea ce spuneţi, chiar dacă la urmă vorbiţi despre o oarecare participare la Necuprins ca revelaţie prin credinţă. Tăgăduiţi cumva posibilitatea experienţei, empirice să îi spunem, a participării la Dumnezeu, a cunoaşterii lui Dumnezeu ca Dumnezeu, a cunoaşterii Totalităţii ca Totalitate, a Simplităţii ca Simplitate, în mod empiric prin experienţă?

salut,user11
 

super robotii facuti de oameni,dar au ei ratiune,sunt ei asemeni oamenilor?poate stiinta omului sa le dea ratiune?daca vor avea ratiune, nu se vor rascula impotriva omului?
daca omul nu ar face absolut nimic, care ar fi situatia pe acest pamant?
suntem slabi,dar ne consideram buricul pamantului,avem ratiune(de la cine,sau cum o fi aparut)dar cum o folosim?de ce ura stapaneste omul,face parte din evolutie?de ce dragostea este un tel atat de greu de atins?
stiintific,la ora actuala,orice lucru(obiect)are un producator,nu poate aparea prin sine insusi,corect?cine este producatorul universului???
daca omul nu este constient ca are limite atunci intrebarile la care nu poate raspunde il vor duce in pragul nebuniei.nebunia face parte din evolutie?

Nu iti trebuie argumente , ci iti trebuie traire si simtire. Nu crezi in Dumnezeu? atunci 3 cuvinte nu te pot face sa crezi, numai Duhul Sfant iti poate lumina calea sufletului. Fie ca pentru rugaciunile sfintilor parintilor nostri toti sa credem in puterea Ta Doamne!

salut,calin21
 

simplu si la obiect.unde se vede ca totul tine de credinta.

Empiria, empireul şi apeironul
 

Adevărul e că nu aţi prea înţeles ce am vrut să spun. Mi se pare cu atât mai bizar cu cât motto-ul pe care-l aveţi şi vă însoţeşte fiecare postare este Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duhul, duh este.

Acum, este adevărat că nici eu nu am scris cele patru postări de mai-nainte pentru toată lumea. Ele sunt, de fapt, un răspuns pentru userul bogdan81 care contesta sau punea sub semnul întrebării posibilitatea de a da în mod valid argumentul ontologic.

Totuşi, pentru Dvs. revin cu o sumă de consideraţii. Pe scurt şi cât mai simplu.

Sper că este clar pentru toată lumea că Dumnezeu, creatorul lumii, nu este din lumea aceasta. Prin urmare, El nu este o entitate spaţio-temporală, nici nu ascultă de astfel de legi. Ba, mai mult, Esenţa Sa este transcendentă chiar şi principiului non-contradicţiei. De aici rezultă că nu putem avea o experienţă mistică faţă de El în sensul că am veni în contact trupeşte, prin carnea corpului nostru, aşa cum este el în această viaţă, netransfigurat, cu Substanţa divină. Sunt nenumărate texte ale patristicii şi praxiologiei mistice în care se subliniază la nesfârşit faptul că Dumnezeu este dincolo de orice reprezentare şi de orice simţ corporal. Că el este de neatins cu ochi trupeşti sau cu orice fel de simţ trupesc.

Aceasta nu înseamnă că experienţa mistică ne este interzisă. Dimpotrivă, în aceleaşi texte unde suntem avertizaţi împotriva unor astfel de confuzii, ni se dau indicii clare cu privire la sau chiar ni se descriu experienţe mistice în care sfinţii vin în contact cu metafizicul, în care Lumina necreată transfigurează trupul, în care Harul face feţele să strălucească orbitor. Înseamnă că Dumnezeu poate fi, totuşi, simţit cu trupul? Poate fi văzut Dumnezeu cu ochii trupeşti? Nicidecum. Dumnezeu este văzut de o parte nepătimitoare a sufletului nostru - de cea superioară, numită duh, spirit, intelect noetic, raţiune în unele texte în care este pusă în contrast cu intelectul etc.. Cu această parte superioară a sufletului nostru ajungem în contact cu Dumnezeu astfel încât ne împărtăşim de El şi, împreună cu sufletul, şi trupul, prin "contaminare", prin transmisiune. Dar, e un truism să amintesc, trupul este şi el transfigurat şi devine nepătimitor.

Deci, din punct de vedere empiric, noi suntem doar trupuri ale naturii, înscrişi şi marcaţi de determinaţii, adică de limitări care ne împiedică să ajungem la Infinitul Absolut (Dumnezeu). Doar când ne lepădăm de aceste limitări empirice reuşim să ajungem capabili de a veni în contact cu Infinitul, cu Ilimitatul Însuşi. Despre asta am vorbit în postările mele.

Nu întâmplător, cuvântul empiric vine din grecescul empiria care înseamnă experienţă, încercare, deci moment critic, moment limită. Numai că tot ceea ce se revelează într-o astfel de încercare este faptul că limita pe care o pune corporalitatea şi gândirea noastră, atunci când sunt înscrise în determinare, sunt ceva ce trebuie depăşit. Căci empiricul face un test pentru ceva determinat - adică apreciază în ce măsură un anumit element corespunde sau nu anumitor criterii. Însă testarea pe care o face empiricul nu poate să judece criteriul însuşi: iar Totalitatea absolută este Criteriul absolut care face posibilă orice experienţă determinată. Dar, atunci, experienţa care vrea să-şi atingă Criteriul trebuie să renunţe la determinarea care o marchează întrucât ea trebuie să se întoarcă la rădăcină. Cu alte cuvinte, într-o astfel de încercare limită, ceea ce trebuie depăşit este limita însăşi. Pentru a trece de la peras (limită) la apeiron (ilimitat).

Sper că s-a înţeles mai bine ce am vrut să spun.

Horatiu,

In primul rand, va apreciez pentru cultura filozofica pe care o aveti.
In al doilea rand, tin sa va multumesc. Mi-a fost de un real folos ce ati scris, chiar daca de multe ori doar am intuit ce ati vrut sa spuneti. Sunt sigur ca ar trebui sa meditez mult pe tema celor scrise de dvs. ca sa va inteleg mai in profunzime si va asigur ca voi face acest lucru.
As vrea insa sa va pun in fata o problema. Mai inainte insa, trebuie sa va spun ca eu, neavand studii aprofundate de filozofie, incerc sa merg oarecum pe o cale mai simpla si mai "intuitiva" ca sa zic asa.
Ati afirmat undeva ca orice element al seriei determinate este decompozabil la nesfarsit, rezultand practic Nimicul de care vorbeati. ( daca gresesc sa ma corectati).
Afirmati despre acest Nimic ca el este ireductibil.
Aici totusi vreau sa va intreb ceva: oare persoana umana nu este si ea cineva ireductibil?
Dvs. cand afirmati ca seria de lucruri determinate este decompozabila la infinit, priviti cumva aceasta serie ca fiind formata exclusiv din lucruri?
Dar persoana NU este un lucru. Persoana, chiar si cea umana, este cineva, NU ceva, de asemenea ireductibil.
Cum priviti aceasta problema?

Horațiu
 

Argumentul pe care l-ai numit ”ontologic” (culmea, nu e ontologic ci a fost numit așa după o obiecție de-a lui Kant) nu rămâne în același sistem de referință pe toată desfășurarea argumentației. În mod normal, într-o sistematizare ce ține doar de posibilitatea logică, se lucrează cu o terminologie economică în care cunoașterea proprietăților limbajului (dar și a limitelor lui) restrânge mijloacele de expresie la un număr redus de concepte ce sunt relevante doar pe tărâmul rarefiat al gândirii pure.
Ca să evităm confuziile, te-aș ruga să mai faci un efort și să simplifici raționamentul sub formă de polisilogism (sau alt tip de argumentație sintetică, care-ți convine) , să vedem ce rămâne după eliminarea balastului.

Persona
 

În limba latină, după cum ştim, persona era cuvântul ce desemna o mască purtată de actor. Prin contaminare, a ajuns să însemne orice fel de rol sau caracter din viaţa cotidiană. Însă în teologia creştină, începând cu primele sinoade în care încep să apară necesităţile conceptuale prin care să se găsească termeni satisfăcători misterelor credinţei, cuvântul este reluat şi modificat. Mai clar, conceptul de persoană în teologia creştină implică o serie de atribute care o califică pentru o entitate indivizibilă. Scolastica medievală ajunge astfel să o califice drept substanţă, deci ca substrat al individului; completă, aşadar nu este doar o parte a individului, ci reprezintă întregul; subzistentă per se; existentă în individ, aşadar nefiind un universal separat; raţională, adică independentă de naturile non-intelectuale.

În mod destul de bizar, soarta cuvântului a ajuns în limba franceză să cunoască o situaţie interesantă deoarece cuvântul personne desemnează, simultan, atât noţiunea de persoană, cât şi pe cea de "nimeni": Il n'y a personne = Acolo nu e nimeni. Sau şi mai simplu: Y a-t-il quelqu'un? - Non, personne = E cineva acolo? - Nu, nu e nimeni.

Cum văd eu chestiunea? Persoana se aplică exclusiv Ipostasurilor divine şi fiinţei umane (discutabil dacă şi ierarhiilor angelice). Pentru mine, a fi cu adevărat o persoană nu înseamnă deloc a fi un caracter jucat, un rol într-un scenariu. A fi persoană înseamnă să ai capacitatea de a asuma poziţia din care poţi cunoaşte că propria ta unicitate este rezultatul unei înscrieri a cuvântului în inconştient şi a divizării simbolice. A fi persoană înseamnă a accepta această divizare simbolică ceea ce duce la acceptarea faptului că în noi se găseşte un principiu de coerenţă mai adânc decât noi înşine, decât intelectul şi intuiţia. Dacă ar fi să discutăm din perspectiva ierarhiei facultăţilor transcendentale ale subiectului, aşa cum apar ele la Kant, aş spune că persoana este efectul pe care îl are asupra subiectului uman unghiul contemplativ asumat de către raţiunea acestuia faţă de supraraţionalul divin. Cu alte cuvinte, persoana din noi este ceea ce avem mai ireductibil, este scânteia de increat prin care ne putem împărtăşi cu Har, Chipul divin din creatură.

Pe scurt, a fi persoană înseamnă a accepta propria nedeterminare - condiţie indispensabilă pentru infinitatea indivizibilă. Dar, odată cu nedeterminarea survine şi lipsa fantasmelor, narcisismelor etc. subiective prin care omul cade pradă adesea propriilor sale proiecţii. Cu alte cuvinte, a fi persoană înseamnă, în primul rând, a conştientiza că suntem cu adevărat nimeni şi participăm la Acel Anonimat absolut care întemeiază în tăcere întreaga existenţă. Asta, a propos de relaţia persoanei cu Neantul.

Intelect şi raţiune
 

Bun, în primul rând, dacă ar fi să fac un polisilogism, atunci ar trebui să accept determinarea categorială a conceptelor folosite - calitate (afirmativ/negativ) şi cantitate (universal/particular), conform logicii clasice. Împreună cu toate consecinţele şi regulile ce rezultă din această determinare - construcţia premiselor cu universale şi afirmative, contaminarea concluziei de eventualele premise particulare şi negative etc..

În al doilea rând, îmi ceri o circumscriere a conceptelor folosite.

În al treilea rând, îmi ceri să ţin cont de limitele limbajului.

În al patrulea rând, îmi ceri să formalizez argumentul.

Or, iată care sunt problemele:

1. Argumentul ontologic nu se face pe baza logicii formale (cea în care forma şi conţinutul sunt disjuncte). Ci pe baza logicii transcendentale sau speculative, unde forma se raportează la ea însăşi şi unde subiectul devine reflexiv şi se raportează pe de-a-ntregul la sine ca predicat (nu doar printr-o proprietate definitorie a sa pe care am scoate-o din el, aşa cum s-ar întâmpla într-o judecată analitică).
2. Pentru că vorbim despre Temeiul a toate, inevitabil limitele limbajului (ca şi ale conceptelor) vor fi forţate (ca să nu zic violate). Căci, ca să defineşti un termen, trebuie să ieşi în afara lui.
3. Aici, circumscrierea conceptelor nu poate avea loc în conţinutul acestora. Argumentul ontologic vorbeşte despre totalitate şi infinit. Nu putem vorbi despre ele dacă păstrăm determinarea în conceptele pe care le folosim. Cel mult putem vorbi despre o reducere a paşilor argumentativi în vederea clarităţii în comprehensiune.
4. Pentru că orice categorie implică disocierea ei de alta, rezultă că argumentul ontologic va privi, la nivelul facultăţilor, acea facultate care poate să pună în raport toate categoriile simultan, unele faţă de altele şi, în acelaşi timp, le şi poate depăşi. Or, kantian şi, mai ales, hegelian vorbind, aceasta nu e decât raţiunea. În nici un caz intelectul.
5. Mai mult, într-o inferenţă, căutăm adevărul concluziei făcând apel la adevărul premiselor şi la regulile ce reglează raportul acestora faţă de concluzie. Cu alte cuvinte, concluzia are la bază premisele. Or, argumentul ontologic urmăreşte atingerea unei concluzii care priveşte Temeiul a toate. Or, dacă e Temeiul a toate, El nu poate fi dedus din altceva, nu poate avea ca premisă ceva diferit de El Însuşi.

Toate acestea fiind zise, îţi pot oferi, chiar şi din istoria filosofiei, câteva formulări lapidare ale argumentului pentru a satisface oarecum pretenţia parcimoniei:

"Fiinţa este."
"Adevărul este."
"Identitatea este."

Căci orice fel de afirmaţie vei face, ea se va folosi de principiul identităţii, respectiv de cel al adevărului. La orice te vei referi, vei face referinţă la real, chiar şi atunci când vei spune că în mod real ceva nu există. Cu alte cuvinte, orice fel de gând, propoziţie sau fapt au în ele însele un temei sau o permanenţă inteligibilă pe care o implică chiar şi inconştient sau involuntar. Identitatea, adevărul sau fiinţa sunt singurele concepte care se definesc şi se legitimează în mod nemijlocit prin ele însele. Dacă vrem să ieşim în afara identităţii ca s-o definim, vedem că în intenţia de a ieşi, în ieşire şi în actul definirii identitatea este perpetuu presupusă.

Acum, îmi reproşezi că argumentul ontologic, în varianta dată de mine, ar fi contaminat de o oarecare echivocaţie, dacă înţeleg bine. Întrucât m-am prevalat de principiul identităţii, care este tocmai cel prin care argumentul ontologic este nemijlocit dat, aş fi foarte curios să văd în ce constă această schimbare a sistemului de referinţă pe care spui că o găseşti în expunerea mea.

Horatiu,

Puteti explica mai clar ce intelegeti prin faptul pe care l-ati enuntat, ca unicitatea persoanei este rezultatul unei inscrieri a cuvantului in inconstient si a divizarii simbolice?

Cum aminteam si in alte mesaje, Hegel este un reprezentat al panteismului: http://ro.wikipedia.org/wiki/Panteism
Panteismul este conceptia de baza a unor religii orientale (budism, taoism, etc.).

HorațiuM, o să amân puțin răspunsul până găsesc un interval de timp adăpostit de alte interferențe, pentru a regândi versiunea ta în sistemul de referință al argumentului ontologic, întrucât, la prima lectură mi s-a părut că raționamentul conține ”troieni existențiali” bine camuflați în eșafodajul conceptual al discursului.
Fac precizarea că observația mea, dacă e valabilă, nu are ca scop contestarea ci, eventual, cel mult îmbunătățirea încercării tale de a aduce discuția la etajul, tot mai puțin frecventat, al rațiunii pure.
Alminteri teismul apofatic în care se ”odihnește” finalmente argumentul mi-e foarte simpatic, fie și doar ca idee filosofică.

Horatiu,
Acum am vazut. Cred ca faceti o confuzie.
Afirmati ca persoana umana este scanteia de increat din noi insine.
Tocmai ca persoana umana, conform teologiei crestine, e creata, iar nu increata.
Dumitru Staniloae spune clar asta, acuzandu-l pe Serghei Bulgakov, care sustinea ca si dvs. ca persoanele umane sunt increate, de panteism.
La fel spune si marele teolog rus Vladimir Lossky, ca persoanele umane sunt create si asa raman in vesnicie, chiar daca se impartasesc de har.
Natura ipostasurilor umane ramane creata.
A spune ca persoana din noi e increata e o forma de panteism.

Da, eu am dovezi rationale/logice ca Dumnezeu exista
 

Da, eu am dovezi rationale, logice si matematice ca Dumnezeu exista.
Va rog intrati pe www.dumnezeuexista.ro
Multumesc.

Persoana - logos şi simbolizare
 

E mai complicat. Mă refeream implicit la două lucruri simultan: atât la „trait unaire” despre care vorbeşte psihanalistul şi psihiatrul francez Jacques Lacan ca şi la definiţia subiectului uman ca fiinţă divizată, care, adică, nu poate să atingă nemijlocit realul şi se naşte cu o lipsă ontologică fundamentală; cât şi la faptul că logosul, vorbirea şi, deci, la limită Cuvântul (în termeni psihanalitici, Simbolicul drept registru al semnificanţilor) sunt agenţii fundamentali care produc această divizare fundamentală şi în funcţie de care are loc şi constituirea economiei psihice, ca şi a ceea ce se numeşte, tot psihanalitic, idealul de eu. Or, persoana este ceea ce rămâne după ce toate instanţele psihice care au rezultat în urma divizării sau refulării originare, au fost deconstruite. Abia după ce biografia noastră empirică sau fantasmatică se evaporă putem să întrevedem ce rămâne din subiectivitatea noastră ca loc al survenirii Agentului Care ne-a divizat pentru a ne unifica în vederea unei soteriologii.

O neînţelegere
 

Ok. Atunci aştept un răspuns care să cadreze discuţiei noastre. Merci.

Filosofie, teologie şi impostură
 

Deci ai îmbrăcat combinezonul ’ciclopedic al wikipedia şi brusc ai devenit mecanosof. Şi îţi închipui că ai şi găsit cheia ortodoxă pentru şurubul gândirii.

Hai să-ţi spun un pont: după definiţia pe care o implici trimiţând la acel penibil articol din wikipedia, nu există nici o religie, inclusiv cea creştină, care să scape categoriei panteismului. Căci, după definiţia foarte „generoasă” pe care ai binevoit să o citezi, toate religiile sunt panteiste, căci în toate religiile se spune că divinitatea este peste tot. Precizarea că, în panteism, Dumnezeu ar fi schimbător şi imperfect, nu ajută la nimic, de vreme ce, după cum spune teologia creştină, şi după creaţie, Dumnezeu este, simultan, transcendent şi imanent creaţiei sale. Atunci, după logica de zacuscă a autorului de pe wikipedia, Dumnezeu trebuie să participe la toate schimbările lumii, căci, de vreme ce El este absolut, despre nimic nu se poate spune că s-ar putea afla, la limită, în „afara” Lui. O Entitate absolută nu are „înafară”. Prin urmare te sfătuiesc să regândeşti definiţia panteismului. În mod evident îţi scapă.

Al doilea pont: lista furnizată de „geniul” care a scris articolul cu pricina trădează ceva evident — inepţia. Sau, ca să fim mai eleganţi, o gravă incultură filosofică. În lista aceea nu au ce căuta Platon, Plotin şi Hegel. „Dăşteptul” care i-a luat de panteişti pe aceştia trei, n-a citit în viaţa lui o pagină din nici unul; am, de altfel, dubii că a citit vreodată filosofie în toată viaţa lui.

În sfârşit, e foarte problematic să apară pe listă Schelling, cel puţin atât timp cât, transcendental, el face încă distincţie între subiect şi obiect, căci identitatea lor veritabilă este postulată numai la nivel transcendent; chiar şi în Naturphilosophie face distincţie între natură şi spirit. Pe urmă, sunt probleme la acest capitol cu Ioan Scotus Eriugena şi cu Spinoza deoarece amândoi au în sistemele lor prezentă diferenţa ontologică chiar dacă, până şi explicit, o resping (cazul Spinoza, de pildă, este notoriu, căci la el diferenţa apare implicit în trecerea de la Substanţă, la atribut şi la mod — a se vedea Etica, definiţiile IV, V şi VI, precum şi Propoziţiile I, IX, X, XI, XII, XVI, XIX, XXIII, XXIV ca să pomenesc doar câteva dintr-o mulţime).

Eu îţi propun, prin urmare, să încerci să te ocupi, totuşi, de lucruri la care chiar te pricepi. Căci la filosofie şi la teologie ne-ai arătat deja din gros cam până unde te duce ’telectu’. Altfel, e păcat de tine — e a nu ştiu câta oară când calci în străchini şi spui prostii. Nu te-ai săturat de ridicol? Nu te-ai săturat să-ţi pierzi timpul dându-te în stambă prin spaţiul public? Acum, dacă ai pasiunea de a te exhiba, nu e nici o problemă; dar vezi că pretinzi că dai ajutor celorlalţi, dar, prin pseudo-ideile tale, îi rătăceşti.