Efeseni 2:8-9
 

Buna ziua.O sa incerc sa raspund,fara a dori sa supar pe cineva, dpdv protestant, la acesta intrebare dar as dori ca toata lumea sa inteleaga ca o explicatie nu contine si dorinta de a ma contrazice cu cineva sau de a nega si alte opinii.Pur si simplu o explicatie ramine un punct de vedere uman,subiectiv sau obiectiv,dar care in esenta trebuie sa aiba in principal rolul de a zugravi perspectiva cuiva in raport de o situatie.Sunt perfect constient de faptul ca opinia dvs ortodoxa nu va coincide cu a mea,pe acest subiect,decat,poate,in anumite puncte.Tocmai din acest motiv am subliniat(underline)o propozitie mai sus.Intrebarea dvs se poate analiza din perspectiva existentei si persistentei pacatului in lume.Din acest punct voi posta o opinie la care subscriu si care cred ca explica destul de bine o anumite optica.


,,Depravarea inimii, care ne împiedică să facem binele atunci când vrem să-l facem poluează cu răutate cele mai bine intenţionate acţiuni ale noastre. Avem motive, din pricina aceasta, să deznădăjduim în toate zilele vieţii noastre; şi totuşi, nu trebuie să ne întristăm, ca cei ce nu au nici o speranţă. Domnul ne-a asigurat alinare pentru aceste dureri, şi ne învaţă să luăm ce-i mai bun din ele. Dacă răul pe care îl simţim nu ar putea fi transformat în bine, El nu i-ar permite să rămână în noi. Putem deduce acest lucru din ura Sa pentru păcat, şi din dragostea pe care ne-o poartă.În ce priveşte remediul, nici starea noastră şi nici onoarea Lui nu sunt afectate de lucrările păcatului care locuieşte în noi, în inimile celor pe care El ne-a învăţat să ne împotrivim, să luptăm şi să plângem din cauza a ceea ce simţim.

Deşi păcatul se războieşte, el nu va domni; deşi ne tulbură pacea, el nu ne poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu face nimic incompatibil cu sfinţenia şi desăvârşirea Sa atunci când dă dovadă de bunăvoinţă faţă de nişte făpturi atât de sărmane şi murdare, sau atunci când le primeşte în părtăşie cu El; pentru că aceşti oameni nu sunt priviţi aşa cum sunt, ci ca fiind una cu Isus, Cel la care au căutat refugiu, şi prin care trăiesc o viaţă de credinţă. Sunt primiţi în Preaiubitul, au un Mijlocitor înaintea Tatălui, Unul care cândva a făcut ispăşire pentru păcatele lor şi trăieşte veşnic ca să mijlocească pentru ei. Deşi ei nu pot împlini legea, El a împlinit-o în locul lor; deşi ascultarea mădularelor e întinată şi imperfectă, ascultarea Capului e fără pată şi completă; deşi în ei există mult rău, există şi ceva bun, roada Duhului Său îndurător.

Ei acţionează pe baza unui principiu al dragostei, nu urmăresc nimic altceva decât slava Lui, iar dorinţele lor de zi cu zi sunt îndreptate la modul suprem către El. Există o diferenţă de substanţă între cele mai slabe eforturi ale credinţei unui credincios adevărat, care e acoperit de ruşine la gândul eşecurilor sale, şi cele mai înalte şi mai înşelătoare realizări ale celor care se consideră înţelepţi în proprii lor ochi, şi se văd oameni cu judecată. Acest conflict nu va mai dura mult, ca nu cumva duşmanul să îi biruie în cele din urmă. Ei sunt sprijiniţi de o forţă atotputernică şi conduşi către o victorie sigură. Ei nu vor fi întotdeauna aşa cum sunt acum; încă puţină vreme, şi vor fi eliberaţi de acest trup respingător, care e la fel ca o casă a unui lepros, contaminată fără speranţă de vindecare şi trebuind distrusă în întregime. Ei Îl vor vedea pe Isus aşa cum este, vor fi ca El şi cu El, pentru totdeauna.

Scopurile faţă de care Domnul subordonează sentimentul depravării noastre sunt multiple. În felul acesta, puterea, înţelepciunea, credincioşia şi dragostea Lui sunt manifestate mai vizibil: puterea Sa, prin menţinerea lucrării Sale în mijlocul unei opoziţii atât de puternice, ca o scânteie care arde în apă; înţelepciunea Sa, prin învingerea şi controlarea tuturor uneltirilor pe care Satan, cunoscând răutatea naturii noastre, e încurajat să le pună în aplicare împotriva noastră. El i-a răsturnat pe mulţi dintre cei ce-şi proclamau deschis credinţa, şi acum, la fel ca în cazul lui Goliat, aruncă provocarea împotriva întregii oştiri a lui Israel; şi totuşi, descoperă că există unii pe care, deşi îi atacă puternic, nu îi poate birui; indiferent de avantajele aparente pe care le câştigă câteodată, ei sunt eliberaţi, pentru că Domnul e de partea lor. În acelaşi fel, dragostea neschimbată a Domnului, bogăţiile îndurării Sale, sunt mai bine exemplificate prin mulţimea de iertări acordate poporului Său, decât în cazul în care nu ar fi deloc nevoie de iertare.


În felul acesta, Domnul Isus este mai drag sufletului; orice laudă este efectiv exclusă, iar gloria unei mântuiri depline Îi este atribuită doar Lui.Despre cei neprihăniţi se spune că scapă cu greu, nu pentru că scăparea nu ar fi un lucru cert, pentru că scopul lui Dumnezeu în ce-i priveşte nu poate fi împiedicat, ci din pricina temerilor lor, şi a marilor dificultăţi prin care trebuie să treacă. Dar, după ce au experimentat îndelung înşelăciunea inimilor lor, după dovezi repetate ale slăbiciunii, încăpăţânării, nerecunoştinţei şi insensibilităţii lor, când descoperă că nici unul din aceste lucruri nu îi pot despărţi de dragostea lui Dumnezeu în Hristos, Isus devine şi mai preţios pentru sufletele lor. Ei iubesc mult, pentru că li s-a iertat mult. Ei nu îndrăznesc să îşi atribuie vreun merit, şi nu o vor face, ci se bucură să confirme că ar fi pierit de mii de ori (de-ar fi fost posibil) dacă Isus nu ar fi fost Mântuitorul lor, păstorul lor, şi scutul lor.


Când se rătăceau, El i-a adus înapoi; când au căzut, i-a ridicat; când s-au rănit, El i-a vindecat; când au căzut de oboseală, El i-a înviorat. Prin El, slăbiciunea i-a făcut puternici; El le-a deprins mâinile la luptă, şi le-a acoperit capetele în ziua bătăliei. Într-un cuvânt, unele din cele mai clare dovezi pe care le-au primit cu privire la desăvârşirea Lui au fost prilejuite de dovezile umilitoare cu privire la propria lor ticăloşie. Nu ar fi cunoscut atât de multe din primele, dacă nu ar fi aflat atât de multe despre ei înşişi.


Mai mult, un duh de smerenie,tăria şi frumuseţea mărturiei noastre, este în mare măsură promovat atunci când simţim, ca şi atunci când citim, că ori de câte ori vrem să facem binele, răul este lipit de noi. Un duh zdrobit şi copleşit de remuşcări este plăcut Domnului, care a promis să locuiască în cei ce îl au; iar experienţa arată că măsura în care experimentăm binecuvântările noastre este în raport cu sentimentul umilitor pe care îl avem despre depravarea naturii noastre. Dar adevărul că suntem în totalitate depravaţi nu e unul pe care cineva l-a învăţat vreodată pur şi simplu pentru că altcineva i l-a spus. Într-adevăr, dacă am putea primi, şi păstra în viaţa de zi cu zi, o judecată dreaptă în ce ne priveşte, doar prin ceea ce este atât de clar declarat în Scriptură, probabil că am fi scutiţi de multe ore de jale, dar experienţa este şcoala Domnului, iar cei învăţaţi de El descoperă de obicei că le lipseşte în totalitate înţelepciunea prin greşelile pe care le fac, şi că nu au nici o putere prin alunecările şi căderile de care au parte.

Fiecare zi aduce la suprafaţă o nouă stricăciune, care mai înainte nu a fost observată, sau cel puţin o descoperă într-o lumină mai puternică decât înainte. Astfel, treptat ei sunt dezvăţaţi să se bazeze pe vreo presupusă înţelepciune, putere sau bunătate care ar exista în ei înşişi; ei simt adevărul din cuvintele Domnului, ,,Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic;" şi cât de necesar este să strige împreună cu David, ,,O, povăţuieşte-mă şi călăuzeşte-mă, pentru Numele Tău."

Această stare sufletească constituie principala deosebire dintre un creştin şi altul; pentru că, deşi e un sentiment lăuntric, are efecte foarte vizibile în exterior, care sunt sugerate foarte expresiv, Ezechiel ,,Ca să-ţi aduci aminte de trecut şi să roşeşti, şi să nu mai deschizi gura de ruşine, când îţi voi ierta tot ce ai făcut, zice Domnul Dumnezeu." Cunoscând iertarea Mea totală acordată pentru nenumăratele tale căderi şi păcate, te vei ruşina şi vei reduce la tăcere planurile mârşave ale inimii tale. Îţi vei deschide gura ca să Mă lauzi, şi nu te vei mai lăuda singur, nu-i vei mai critica pe alţii şi nu vei mai murmura împotriva destinului pe care ţi l-am hărăzit. În toate aceste privinţe, noi suntem extrem de dispuşi să ne deschidem gurile în mod nesăbuit. Dar un sentiment puternic de mare nevrednicie şi multă iertare împiedică aceste lucruri rele.


Oricine e cu adevărat smerit, nu se va mânia cu uşurinţă, nu va fi sigur pe sine sau un temerar nechibzuit, ci va fi plin de compasiune şi blândeţe faţă de slăbiciunile celorlalţi păcătoşi ca şi el, ştiind că, dacă există vreo diferenţă, doar harul este cel ce a făcut-o, şi că are în inima lui sămânţa fiecărui păcat; iar, în timpul încercărilor şi necazurilor, el va privi la mâna Domnului, şi îşi va pleca faţa la pământ, recunoscând că suferă mult mai puţin decât ar fi meritat pentru nelegiuirile lui. Acestea sunt câteva din roadele bune pe care Domnul ne îngăduie să le obţinem din acea rădăcină amară, păcatul care locuieşte în noi."

Draga frate sper sa nu va certati.. Sunt sigur ca Iubirea a fost bine intentionat/a.. De aceia nu am comentat nimic.. Eu sunt o fire mai acida, stai linistit ca stiu si eu sa ma cert :).

Eu cred ca toate cele bune sunt de la Dumnezeu inclusiv credinta. Am citit mai demult in cartea 'daruind vei dobandi', de nicolae steinhardt, ca un calugar sau preot care trece printr-o perioada de necredinta fireasca oricarui om, daca ofera intelepciune crestina si sfaturi bune celor ce vin pentru aceasta, el neavad credinta in acel moment, o dobandeste prin a o oferi celuilalt.
Dumnezeu ne-a lasat liberi. noi avem puterea de a dori, de a alege calea. Domnul ne-a oferit aceasta libertate. insa daca nu avem credinta, daca Domnul nu ne-a inzestrat cu aceasta, o putem dobandi prin rugaciune. Rugam pe Domnul sa ne dea credinta, sa ne calauzeasca. 'Rugati-va neincetat' este porunca. Prin rugaciune toate le putem dobandi, inclusiv credinta.

Harul este cel ce ne mantuieste... harul este cel ce ne vindeca si ne sfinteste.. Dumnezeu este cel ce acorda harul sau celor care merita..

Am subliniat 2 paragrafre din postarea dvs.

Referitor la primul paragraf:am citit si eu undeva,nu mai retin unde,ceva asemanator,,Daruind lumina pe care nu o ai o vei dobandi si tu". Referitor la al doilea paragraf.,,Rugati-va neincetat"are o temelie care este des uitata:pocainta.Fie ca o ai,fie ca esti in cautarea ei.Sa va arat ceva foarte interesant:daca cautati in Filocalie(scrierile Sfintilor Parinti),volumul V se refera la Petru Damaschin(,,Invataturi duhovnicesti")si Simeon Metafrastul(Parafrazare la Macarie Egipteanul").Cautati la pagina 197(parca>sau 195) unde sta scris ceva extrem de profund(IMHO):

,,Caci daca as fi avut Credinta, care vine din faptele pocaintei, as fi putut sa zic: In Dumnezeul meu voi trece zidul".(Petru Damaschin).

Ar fi extrem de interesant de discutat,din perspectiva Parintilor Bisericii,ce se intelege prin ,,faptele pocaintei".Din pacate subsemnatul este in criza de timp dar sa va spun ceva(la modul general un apel general,fie si la cultura):

Puteti download gratis colectia Filocalia si PSB.In alte tari,pentru o asemenea sursa de informare se plateste la greu.Pe dvs,cei de aici,nu va costa nimic.Toata intelepciunea acelor oameni,la care va raportati atat de des,va sta la dispozitie cu un click de mouse>GRATIS.Un sfat neutru:nu ratati ocazia sa-i cititi constant.O seara placuta

Sa asezam citatul in context.
Efeseni Cap. 2
1. Iar pe voi v-a făcut vii, cei ce eraţi morţi prin greşealele şi prin păcatele voastre,
2. În care aţi umblat mai înainte, potrivit veacului lumii acesteia, potrivit stăpânitorului puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării,
3. Întru care şi noi toţi am petrecut odinioară, în poftele trupului nostru, făcând voile trupului şi ale simţurilor şi, din fire, eram fiii mâniei ca şi ceilalţi.
4. Dar Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit,
5. Pe noi cei ce eram morţi prin greşealele noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos - prin har sunteţi mântuiţi! -
6. Şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus,
7. Ca să arate în veacurile viitoare covârşitoarea bogăţie a harului Său, prin bunătatea ce a avut către noi întru Hristos Iisus.
8. Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu;
9. Nu din fapte, ca să nu se laude nimeni.

Prin har suntem mantuiti si credinta, nu din fapte cu care se lauda unii. Harul nu este de la noi este de la Dumnezeu.
Dumnezeu ne-a dat pe Isus Hristos, ne-a dat harul prin moartea si invierea Sa.
Te mantuiesti prin Har - prin botez; si prin credinta - prin traierea crestina de-a lungul vietii.
Nu te mantuiesti doar prin faptele bune: sunt bun, fac bine dar nu ma botez sau nu sunt in traire crestina.
Asta este cheia mantuirii. Botezul si trairea in credinta ortodoxa . Prin botez primim harul Duhului Sfant , primim Calea spre mantuire si prin credinta lucram pentru mantuire. Din credinta vin si faptele bune.

Si eu sustin,poate ciudat la prima vedere,acelasi lucru:faptele bune vin din Credinta,Credinta genereaza fapte bune si nu invers.In mod paradoxal si in Westminster Confession of Faith se sustine acelasi lucru si se poate exemplifica cam asa:

1.Credinta genereaza fapta iar cel ce o face stie ca meritul ii apartine in totalitate Celui de Sus iar slava pentru asta se cuvine doar Lui. 2.Cineva face fapte pentru a-i demonstra Celui de Sus cat de bun este el.Din punctul meu de vedere acesta vrianta nu se poate retine intrucat:

a).Fapta este compromisa din start pt ca de fapt tu te lauzi pe tine,te glorifici pe tine fiinta umana,iti creezi un mic idol in oglinda in tine,care iti spune:,,Vezi ce bun esti?"

b).Intrucat,cum spune Apostolul Pavel,nimeni nu este fara de pacat,inseamna ca orice fapta a ta,cat de buna ar fi,va avea un germene al pacatului in ea,fie si insesizabil pentru tine.Dar el exista si intrucat Cel de Sus est sfintenia absoluta,este de la sine inteles,fie si logic,ca o fapta din partea unui pacatos nu are cum sa stea perfect pura in fata puritatii absolute.Aici multi se descurajeaza si spun:,,Pai atunci inseamn ca nici o fapta a mea nu este buna si sunt pierdut".Gresit.Si asta din cauza ca multi nu pot defini exact ce inseamna fapte bune.Nu se rezuma doar la milostenie.Se refera la cercetare vaduvelor si orfanilor dar mai inseamna ceva pe parte interioara(cele de mai sus sunt manifestari exterioare)

Faptele tale bune,rod al pocaintei(asa cum pun si Parintii Bisericii),nu al egoismului si zelului orbesc si egoist,care prin modul lor de desfasurare si efect il slavesc pe Cel de Sus sunt adevaratele fapte bune.Nu cele care te slavesc pe tine.Care sunt insa faptele pocaintei,adevratele fapte bune ale Credintei?Aici veti vedea ca veti primi cele mai variate rasunsuri.In esenta nu sunt cele la care se asteapta cei mai multi si sunt pe doua directii:

-raportat la tine:recunoasterea si marturisirea pacatelor,abandonarea definitiva a vietii pacatoase,intrarea in viata dupa poruncile evanghelice
-raportat la Cel de Sus:sa te socotesti nevrednic de dragostea Lui,nevrednici sa ne numim ,,Fii ai lui Dumnezeu",lasare in mod complet a vointe tale in Cuvantul si voia Celui de Sus.

Ce am scris mai sus(ultimul paragraf^^) puteti citi pe larg aici intr-un articol ortodox despre Sf.Ignatie Briancianinov.In stanga gasiti o coloana cu scrieri ale sfintilor.Nu le ratati,parerea mea.

Acum ramine o intrebare:dupa ce fiecare dintre noi isi face un lung,serios,sincer si profund exament al vietii si constiintei>cati vor putea putea spune ca savrisesc faptel bune ale pocaintei cerute de Cel de Sus si cati vor spune ca le savirsesc asa cum au vrut sau au crezut ei.Asta ca sa fim si mai in context referitor la cele spuse de Apostolul Pavel.

E greu, Scotianule. Imi vin in minte cuvintele Parintelui Rafail Noica- cand vine ispita, sa zicem- Doamne! Doamne! Macar de ne-ar veni in ceasurile de ispita acest gand si ne-am salva.

"Cand vom ierta totul, le vom castiga pe toate”.
Sfantul Ioan Gura de Aur

Exact asta cred si eu doamna Rodica.Ati spus in cateva cuvinte mai bine decat ce am reusit eu intr-o opinie prea lunga.Ce cuvinte frumoase si profunde,macar de am reusi sa le intelegem.Mie de asta imi este teama:nu numai ca nu facem aproape nimic si credem ca facem totul dar nici macar nu intelegem asta si ne amagim singuri.Va multumesc pt ca ati surprins, extrem de inspirata, esenta intregii discutii.Cel de Sus sa ne apere pe toti pt ca mare nevoie avem de asta.Mare de tot.

Nu neaparat.. Exista si atei care fac fapte bune(eu cunosc).. Un exemplu avem si in epistola lui Iacov de fapte fara credinta, pe desfranata Rahav.. Credinta nu genereaza automat fapte bune.. Suntem justificati si din fapte si din credinta spune Iacov.. Iar credinta roditoare este cea care salveaza.. Prin intermediul harului suntem salvati.. Prin harul care are calitatea de a ne vindeca si a ne sfintii.. Pavel spune ca primim acest har prin credinta adevarata.. Datorita acestei credinte Dumnezeu ne da harul Duhului Sfant si sfintele daruri in masura credinciosiei noastre.Prin credinciosie ma refer la faptele din credinta..Credinciosia automat presupune ascultare.

multumesc pentru indemnuri. din pacate eu nu am citit inca din Filocalie, ci mai mult din cartile mai 'usoare' sa zicem ale unor parinti si calugari. ma bucur ca am aflat ca Filocalia se gaseste gratis pe internet.
ce inteleg prin pocainta este delasarea de pacat, parerea de rau si incercarea de a nu repeta pacatul. deci 'faptele pocaintei' asa inteleg, ca sunt faptele bune, placute Domnului, crestinul imbratisandu-le ca urmare la renuntarea vietii in pacat. poate este o intelegere simpla din partea mea, dar daca aveti timp sa reveniti cu pareri sau explicatii le voi citi cu placere spre o mai buna cunostinta.
insa sunt si eu de parere ca mai degraba genereaza prezenta credintei fapte bune, decat invers. daca ai credinta greu faci fapte rele, insa faptele bune nu garanteaza prezenta credintei in om. uite, traiesc intr-o societate foarte rece, oamenii in mare parte atei, dar foarte cumsecade, as putea zice ca ii depasesc cateodata pe crestini in respectul acordat aproapelui.
cu toate acestea, precum ne spune si Biblia, un crestin trebuie sa aiba atat fapte bune cat si credinta, caci la un crestin in lipsa uneia, cealalta isi pierde valoarea. 'credinta fara de fapte moarta este' si ce sunt faptele daca credinta nu este?
am mai citit undeva, 'ferice de cei ce nu au primit legea dar traiesc dupa ea', prin urmare imi inchipui ca acestia sunt desavarsiti in fapte, dar necunoscand legea nu au credinta in Domnul. insa nu li se cere ce nu li s-a dat, prin urmare in cazul lor faptele sunt deajuns. dar nu-mi inchipui cui i-ar fi ingaduit sa aiba doar credinta, fara fapte bune. prin urmare noi primind legea, ferice de noi doar atunci cand avem si faptele bune si credinta.

Si eu m-am gandit,ca si dvs,la situatia ateilor.Si eu cunosc atei care fac fapte bune,cel putin din perspectiva unei definitii general acceptate.Chiar mult chiar,cunosc atei care salveaza vieti,sunt doctori.Nu au credinta de mult timp si din ce am vorbit nici nu-si doresc.Totusi salveaza vieti.Oricine ar spune: ,,Este imposibil ca Cel de Sus sa nu le ia in considerare chiar daca sunt atei.Salveza vieti.".Asa este.Nu stiu cum priveste Cel e Sus acesta circumstanta atenuanta a lipsei de Credinta dar eu cred ca Cel e Sus poate lucra spre binele nostru prin oricine doreste.Inclusiv printr-un ateu.In ce masura acest aspect determina soarta sufletului acelui ateu asta nu pot spune.Sunt Judecatile Celui de Sus unde intelegere umana nu are acces si poate este mai bine asa.

Referitor la Epistola lui Iacov o sa va citez o opinie a unui protestant pentru ca acel celebru pasaj din Iacov a fst mereu analizat de catre multi teologi in antiteza cu Epistola lui Pavel.Trebuie sa remarc ca sustine punctul dvs de vedere dupa cum veti vedea:

,,Martin Luther era cât se poate de conştient că acest verset se găseşte în cartea lui Iacov. Luther citea cartea Romani, unde Pavel explică foarte clar că omul nu e socotit neprihănit prin faptele legii şi că suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă şi numai prin credinţă.

Unii învăţaţi spun că avem un conflict ireconciliabil între Pavel şi Iacov, că Iacov a scris după Pavel şi a încercat să-l corecteze pe acesta. Alţii spun că Pavel a scris cartea Romani după Iacov şi încerca să-l corecteze pe Iacov.

Nu există vreun conflict în acest punct. Iacov spune de fapt: Dacă o persoană spune că are credinţă, dar nu oferă nici o dovadă exterioară a acelei credinţe prin fapte neprihănite, atunci credinţa sa nu îl va îndreptăţi.Luther,Calvin,sau Knox, au fost absolut de acord cu Iacov.

Nu suntem mântuiţi printr-o mărturisire a credinţei sau printr-o credinţă pretinsă. Credinţa trebuie să fie autentică înainte ca meritele lui Hristos să fie trecute în contul cuiva. Nu poţi spune pur şi simplu că ai credinţă. Adevărata credinţă în mod absolut şi necesar va aduce roadele ascultării şi faptele neprihănirii.

Luther spunea că acele fapte nu adaugă la îndreptăţirea cuiva înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu. Dar ele îi confirmă pretenţia că are credinţă. Iacov nu spune că omul e socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu prin faptele sale ci afirmaţia lui că are credinţă e adevărată atunci când prezintă şi demonstrează dovezile acestei pretenţii prin faptele sale."

Cred ca am ajuns cu analiza intr-un punct,cel putin pentru moment,comun.Acest raspuns este si pentru domnul/doamna zsuleica cu multumiri pentu completarile si opiniile dvs

Nu suntem de acord.. Nu e adevarat ca faptele nu adauga la indreptatirea cuiva.. ca si Avraam s-a justificat din fapte nu numai din credinta cand l-a pus pe Isaac pe jertfelnic... credinta fara fapte este moarta in ea insasi.. o astfel de credinta au si demonii care cred si se infioara.. Si din fapte este justicat omul , si din credinta.. Credinta din fapte se desavarseste.. Credinta fara fapte este ca cea a demonilor,adica e moarta in ea insasi.. Daca nu produce rod, si daca nu o lucrezi credinta nu e buna la nimic.. Credinta adevarata e cea traitoare si cea care aduce rod..

Nu am spus acord am spus punct comun al analizei.Adica am ajuns cu analiza la un anumit nivel,nu neaparat si pe aceiasi lungime de unda.In plus nu am spus Credinta fara fapte ci ca distinctia este data de o justificare diferita.Cum s-a justificat Avraam? Pai sa vedem.

,,După acestea, Dumnezeu a încercat pe Avraam şi i-a zis: "Avraame, Avraame!" Iar el a răspuns: "Iată-mă!"
Şi Dumnezeu i-a zis: "Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, şi du-te în pământul Moria şi adu-l acolo ardere de tot pe un munte, pe care ţi-l voi arăta Eu!"
Iar a treia zi, ridicându-şi Avraam ochii, a văzut în depărtare locul acela.
Atunci a zis Avraam slugilor sale: "Rămâneţi aici cu asinul, iar eu şi copilul ne ducem până acolo şi, închinându-ne, ne vom întoarce la voi".
Luând deci Avraam lemnele cele pentru jertfă, le-a pus pe umerii lui Isaac, fiul său; iar el a luat în mâini focul şi cuţitul şi s-au dus amândoi împreună.
Atunci a grăit Isaac lui Avraam, tatăl său, şi a zis: "Tată!" Iar acesta a răspuns: "Ce este, fiul meu?" Zis-a Isaac: "Iată, foc şi lemne avem; dar unde este oaia pentru jertfă?"
Avraam însă a răspuns: "Fiul meu, va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale!" Şi s-au dus mai departe amândoi împreună.
Iar dacă au ajuns la locul, de care-i grăise Dumnezeu, a ridicat Avraam acolo jertfelnic, a aşezat lemnele pe el şi, legând pe Isaac, fiul său, l-a pus pe jertfelnic, deasupra lemnelor.
Apoi şi-a întins Avraam mâna şi a luat cuţitul, ca să junghie pe fiul său.
Atunci îngerul Domnului a strigat către el din cer şi a zis: "Avraame, Avraame!" Răspuns-a acesta: "Iată-mă!"
Iar îngerul a zis: "Să nu-ţi ridici mâna asupra copilului, nici să-i faci vreun rău, căci acum cunosc că te temi de Dumnezeu şi pentru mine n-ai cruţat nici pe singurul fiu al tău".
Şi ridicându-şi Avraam ochii, a privit, şi iată la spate un berbec încurcat cu coarnele într-un tufiş. Şi ducându-se, Avraam a luat berbecul şi l-a adus jertfă în locul lui Isaac, fiul său."

Oircine din ziua de azi,cand citeste situatia lui Avraam,sau al lui Iov,ramine pe ganduri.Oare cati dintre noi am avea o asemenea Credinta sau cati dintre noi am da dovada de asemenea fapte?Prefer sa nu ma gandesc la un raspuns sincer.A vrut sa-l testeze Cel de Sus pe Avraam?Daca este asa atunci a ales cel mai extrem mod de testare pentru un tata:jertfa propriului fiu.Orice tata ar prefera sa moara el decat fiul sau dar dreptul Avraam nu a ezitat.Cumva promtitudinea sa atat prin raspuns ,,Iată-mă"cat si prin determinarea actiunii ne trimit cu gandul la cuvintele Mantuitorului:

,,Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie.Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa."(Matei 10:43-35)

,,Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine"(Matei 10:37)

Este greu de spus ce era in sufletului lui Avraam cand a pregatit lemnele si cele trebuincioase de drum.Nu ne putem imagina ce a simtit cand fiul sau l-a intrebat unde este jertfa iar tatal l-a asigurat ca Cel de Sus va avea grija de oaia jertfei sale.Daca est cineva tata pe aici il rog sa-si imagineze scena in calitate de tata.Este cutremuratoare.
Faptele de pina acum ale lui Avraam sunt ireprosabile.Nu s-a indoit ci a actionat,indiferent cat de mult suferea.Traia drama vietii sale din iubire pentru Cel de Sus.

In momentul de maxima tensiune ingerul opreste drama.Uitati-va la ce spune:,,Să nu-ţi ridici mâna asupra copilului, nici să-i faci vreun rău, căci acum cunosc că te temi de Dumnezeu şi pentru mine n-ai cruţat nici pe singurul fiu al tău" Versiunea Anania traduce si mai sugestiv:,,Să nu-ţi ridici mâna asupra băiatului, nici să-i faci vreun rău, căci acum ştiu că te temi de Dumnezeu şi că de dragul Meu nu l-ai cruţat nici pe fiul tău cel iubit!“

In ambele situatii primim confirmarea:faptele fusesera un test pentru frica sfanta a lui Avraam fata de Dumnezeu,
frica sfanta ce este dragostea Credintei.Totusi Avraam actionase doar in baza faptelor?Avem un indiciu deseori igorat chiar in text:,,Atunci a zis Avraam slugilor sale: "Rămâneţi aici cu asinul, iar eu şi copilul ne ducem până acolo şi, închinându-ne, ne vom întoarce la voi".

De ce si-ar fi mintit Avraam slugile?Acestea nu ar fi cutezat sa-l opresca si in plus stia ca nu se vor mai intoarce amandoi.Ar fi mintit la intoarcere cu privire la motivul jertfei?Greu de crezut ca Avraam ar fi mintit in Numele Domnului.Si atunci care este exlicatia acestor cuvinte?

Avea cumva Avraam speranta ca Cel de Sus va opri cumva drama sa personala?Poate si asta dar poate este si altceva.Mergeti in spate la Geneza 15:1 >,,După acestea, fost-a cuvântul Domnului către Avram, noaptea, în vis, şi a zis: "Nu te teme, Avrame, că Eu sunt scutul tău şi răsplata ta va fi foarte mare!"

Asadar Avraam avusese o promisiune directa a Celui de Sus.Stia ca orice i-ar fi cerut ar fi fost drept.Stia ca orice i-ar fi cerut ar fi fost spre binele Lui.Cel de Sus l-a incredintat pe Avraam ca ii va fi scut si rasplata.Daca il va lua drept scut,prin Credinta in promisiunea Sa atunci rasplata sa va fi mare.Si a fost.

Credinta Lui Avraam in promisiunea Celui de Sus nu s-a clatinat in pamintul Moria.Avraam poate a sperat,atunci in fata slugilor,ca Celui de Sus ii va fi pina la urma mila.Asa am crede noi cei lipsiti de Credinta.El era insa manat de Credinta in Cuvantul Domnului si a mers pina la capat.Raspunsul sau catre baiatul sau tot asta arata:

,,Fiul meu, va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale"

Stia ca daca l-ai ales pe Cel de Sus scut prin Credinta in dreptatea rasplatei sale Cel de Sus nu se va schimba.EL nu se schimba niciodata.Poate a sperat dar a lasat totul,prin Credinta,in ultima instanta in mainile Domnului si in Judecata Sa dreapta.

Faptele sale au fost rodul Credintei sale in Cuvantul si promisiunea Domnului.Faptele lui Avraam nu au rasarit din neant ci din Credinta,atat de puternica,atat de neclintita incat a determinat inclusiv punerea propriului sau fiu sub cutit.Acum o sa scriu iar ce am scris intr-un post mai devreme:,,Credinta genereaza fapta iar cel ce o face stie ca meritul ii apartine in totalitate Celui de Sus iar slava pentru asta se cuvine doar Lui".

Si cand v-am spus asta sa stiti ca stiam cum a numit Avraam acel loc,iar acel nume este justificarea lui Avraam,
exprimata prin fapte dar generata prin Credinta: ,,Iahve-ire"=Dumnezeu poartă de grijă

Apreciez postul asta, dar aici a fost pusa la incercare ascultarea lui Avraam.Cu strangere de inima, Avraam a fost dispus sa mearga pana la capat, adica sa-si jertfeasca propriul fiu chiar daca el a sperat ca lucrul acesta sa nu aiba loc.. A stiut ca caile Domnului sunt drepte si ca chiar daca isi va omori fiul, Dumnezeu va face cum a promis, va face din el(Avraam) un neam mare si il va pune parinte al multor neamuri.Din fiul sau Ismael, daruindu-i un nou fiu , sau chiar dobandindu-l pe Isaac din nou.Scriptura ne spune ca Avraam credea ca Dumnezeu are puterea si sa-l invie pe Isaac din morti.Nu a contat pentru el cum.. Ci doar sa-l asculte pe Dumnezeu.. Aici se arata ascultarea lui Avraam si fapta sa ca nu si-a crutat nici macar fiul, cel mult asteptat.. singurul sau fiu.. Asta separat de credinta sa.

Sa va spun ceva cat se poate de sincer:si eu si dvs putem crede orice.Sa presupunem ca eu as spune(desi nu cred asta)ca doar o Credinta la nivel declarativ ar fi suficienta sa ma mantuiesc.Sa spunem ca dvs ati spune ca orice fapta buna,sau orice fapta buna alaturi de Credinta,nascuta din Credinta sau generatoare de Credinta va va mantui.

In esenta,raportat la mantuirea dvs sau a mea,afirmatiile nu au nici un efect doar daca:amandoi am avea o Credinta si fapte precum Avraam(cat timp luam acea situatie drept etalon).Sincer,daca ma refer strict la mine,as spune ca mai am mult de lucru.Tocmai de aceea am si precizat ca nu resping alte pareri si in esenta nu am orgolii personale in raport de Cuvantul Domnului.Atat timp cat esti inca plin de pacate(cazul meu)nu te poti considera depozitarul intregului Adevar sau macar a unei mici parti Lui.Dar poti fi in cautarea Lui si acest este cazul meu.

Insa daca va uitati in versiunea Anania,Geneza 22:1,veti vedea scris asa:

,,Episod devenit celebru prin originalitatea, dramatismul şi frumuseţea lui literară. Sfântul Pavel îi va acorda evenimentului şi o dimensiune simbolică, Isaac prefigurând jertfa şi învierea lui Iisus Evrei (11,17-19). Iconografia ortodoxă va introduce „Jertfa lui Avraam“ în pictura altarului, ca simbol euharistic."

Dimensiunea simbolica ar adanci discutia nostra,pentru care va multumesc,la noi analize(o a va rog ceva) dar voi posta interpretarea Apostolului Pavel :

,,Prin credinţă l-a adus Avraam pe Isaac spre jertfă atunci când a fost pus la'ncercare; el, cel ce primise făgăduinţele, îl aducea spre jertfă pe singurul său născut,el, cel căruia i se spusese că numai cei din Isaac se vor numi urmaşii tăi!El a socotit că Dumnezeu putere are chiar să învie pe cineva din morţi; drept aceea, el l-a primit înapoi, dar şi'n prefigurare."

Eu am insistat pe partea de Credinta pt ca Apostolul Pavel insista(versetele urmatoare+Evrei 11:11) ca nu este o situatie singulara ci una care se va mai repeta constant:

1.Prin credinţă însăşi Sarra primit-a putere să zămislească fiu, deşi trecuse de vârsta cuvenită, pentru că şi L-a socotit credincios pe Cel ce făgăduise;
2.Prin credinţă şi'n vederea celor viitoare i-a binecuvântat Isaac pe Iacob şi pe Esau.
3.Prin credinţă i-a binecuvântat Iacob, când a murit, pe fiecare din fiii lui Iosif, şi s'a închinat rezemându-se pe vârful toiagului său.
4.Prin credinţă Iosif, spre sfârşitul său, a pomenit despre ieşirea fiilor lui Israel şi a dat porunci cu privire la osemintele sale.
5.Prin credinţă, când s'a născut Moise, a fost el ascuns de părinţii săi timp de trei luni, căci l-au văzut prunc frumos: şi nu s'au temut de porunca regelui.
6.Prin credinţă Moise, când a crescut mare, n'a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon,

Si gasiti acesta exprimare ,,Prin Credinta"pina la Evrei 11:32 cand si Apostolul spune ca sunt prea multi in acesta situatie ca sa-i spuna pe toti.Insa in Evrei 11:33-40 vedeti clar(asa cred eu)faptele nascute din Credinta sau Credinta generatore de fapte(un ex): ,,care prin credinţă au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţe, au astupat gurile leilor,au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul săbiei, s'au întărit din propria lor slăbiciune, s'au făcut puternici în războaie, năvălirile vrăjmaşilor le-au preschimbat în fugă"

Trebuie sa plec,sa nu va suparati ca va citesc maine raspunsul si daca cumva gasiti o opinie a Parintilor Bisericii referitor la ce am discutat noi va rog sa postati ca sa citim toti.As dori sa va multumesc pentru dialog si opiniile dvs.O sa va mai las si eu in zilele urmatoare inca o opinie pe acesta tema dar referitor la un alt episod biblic.Sper sa-mi spuneti si atunci parerea dvs.

Va salut.

Pavel cap. 11
31. Prin credinta Rahav, desfranata, fiindca primise cu pace iscoadele, n-a pierit impreuna cu cei neascultatori.

Iacov cap. 2
14. Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască?
15. Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele,
16. Şi cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi, dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul?
17. Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi.
18. Dar va zice cineva: Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea.
19. Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură.
20. Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este?
21. Avraam, părintele nostru, au nu din fapte s-a îndreptat, când a pus pe Isaac, fiul său, pe jertfelnic?
22. Vezi că, credinţa lucra împreună cu faptele lui şi din fapte credinţa s-a desăvârşit?
23. Şi s-a împlinit Scriptura care zice: "Şi a crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate" şi "a fost numit prieten al lui Dumnezeu".
24. Vedeţi dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credinţă.
25. La fel şi Rahav, desfrânata, au nu din fapte s-a îndreptat când a primit pe cei trimişi şi i-a scos afară, pe altă cale?
26. Căci precum trupul fără suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este.

Iata cum Iacov nu contrazice pe Pavel si nici invers.
Pavel spune ca Rahav prin credinta a facut fapta buna.

Iacov spune ca , credinta lucra impreuna cu faptele, prin fapte credinta se desavarseste si dadea exemplu clar pe Rahav. ``din fapte este indreptat omul iar nu numai din credinta. La fel ca si Rahav, desfranata...``

Ateii pot face o tona de fapte bune, fara credinta nu sunt mantuiti.
Ateii fac fapte bune din alte considerente exemplu: daca e medic - pentru ca asta e meseria si pentru ca primeste multumiri si nu numai.
Ateii intotdeauna nu fac fapte bune gratuit, intotdeauna asteapta un revers. Daca nu exista rarspunsul la fapta sa, nu va face nimic ci va sta si va privi. Altfel, din punctul lui de vedere nu face nici rau nici bine tocmai pentru ca nu are credinta.
Un ateu rareori va sari sa ridice pe cel ce se impiedica in fata sa, dar atunci cand o face , o face pentru ca are o fire mai miloasa, din instinct dar, e degeaba. fara credinta totul e degeaba.

Oare de ce nu intreaba , fratia vostra , pe un teolog ortodox?...Doamne ajuta.

poate va ajuta ce scrie Bogdan Mateciuc
 

Deseori ortodocsii si neoprotestantii discută despre mântuire si despre cum se ajunge la ea plecând de la premiza că ei înteleg acelasi lucru prin termenul “mântuire”.

De-a lungul timpului, în urma numeroaselor întrebări puse de neoprotestanti, mi s-a întărit convingerea că mântuirea este înteleasă diferit de ortodocsi si de neoprotestanti.

Când vorbesc despre “mântuire”, (neo)protestantii înteleg prin aceasta exclusiv iertarea păcatelor. Astfel, a fi mântuit înseamnă a avea păcatele iertate si a fi gata pentru Împărătia Cerurilor (potrivit învătăturii protestante). Pe de altă parte, ortodocsii înteleg prin “mântuire” ceva mult mai complex, aparte de iertarea păcatelor.

Din punct de vedere etimologic, termenul “mântuire” înseamnă izbăvire, eliberare. Se pune problema – izbăvire din ce? Biserica Ortodoxă foloseste termenul “mântuire” cu referire la izbăvirea sau eliberarea de sub puterea păcatului. Această eliberare nu este una abstractă, declarată în mod juridic ca în învătătura protestantă, ci efectivă (“Fiti sfinti pentru că si Eu sunt sfânt”).

Există două mântuiri: cea generală, a întregii omeniri (mântuirea obiectivă), săvârsită pe Cruce când Mântuitorul a biruit păcatul, si cea personală, care este o intrare sau o însusire de către om a mântuirii (mântuirea subiectivă). Mântuirea generală sau obiectivă este prin Har; mântuirea personală sau subiectivă este tot prin Har, în sensul că Dumnezeu în mila Sa dă tot ajutorul pentru ca omul să intre în această mântuire. Această intrare nu este nici abstractă si nici instantanee – unele păcate dispar mai repede, altele mai greu. Este un proces pe care Sf. Apostol Pavel îl compară cu o alergare sportivă. Cununa care stă înaintea alergătorului crestin este mântuirea deplină.

Ortodocsii si protestantii, întelegând lucruri diferite prin acest termen, se dispută cu privire la lucrurile care contribuie la obtinerea mântuirii. Dacă e să întelegem prin “mântuire” iertarea păcatelor, atunci aceasta se obtine într-adevăr prin credinta în Iisus Hristos, asa cum afirmă si protestantii. Păcatele mărturisite si lăsate sunt iertate.

Un subiect de dispută pentru protestanti este rolul faptelor bune. Protestantii, întelegând prin “mântuire” iertarea păcatelor si declararea instantanee, de tip juridic, din partea lui Dumnezeu a neprihănirii omului, afirmă că faptele bune nu au nici un rol în obtinerea iertării. Acest lucru este adevărat pentru iertarea păcatelor, pentru că aceasta nu se obtine pentru merite ale noastre, ci prin Harul si mila lui Dumnezeu.

Ortodocsii, pentru care mântuirea este curătirea reală de păcate, afirmă rolul faptelor bune în acest proces. În vindecarea si părăsirea deprinderilor rele, faptele bune au un rol terapeutic pentru păcătos. Ele sunt mântuitoare si îl ajută pe om la această mântuire în sensul că îl eliberează si vindecă pe păcătos de deprinderile păcătoase. Se stie faptul că inima omului se modelează după actele exterioare lucrate prin vointa sa. Lucrarea faptelor bune si hotărârea de a nu mai repeta păcatele sunt mântuitoare, adică ajută la mântuirea omului. De aceea învătătura crestină ortodoxă afirmă mântuirea prin credintă si prin fapte.

În acest context, expresia protestantilor “Sunt mântuit” nu are sens. Un om este mântuit abia atunci când s-a eliberat de orice păcat din viata lui. Ori, acest lucru nu se poate afirma cu certitudine într-o viată de om.

Iată câteva versete din Noul Testament; toate indică spre lucrarea faptelor bune ca parte a parcurgerii si atingerii mântuirii.

În Iope era o ucenită, cu numele Tavita, care, tâlcuindu-se, se zice Căprioară. Aceasta era plină de fapte bune si de milosteniile pe care le făcea. (Fapte 9:36)

[Dumnezeu] va răsplăti fiecăruia după faptele lui… Dar acum, izbăviti fiind de păcat si robi făcându-vă lui Dumnezeu, aveti roada voastră spre sfintire, iar sfârsitul, viată vesnică… Dacă vietuiti după trup, veti muri, iar dacă ucideti, cu Duhul, faptele trupului, veti fi vii… Aceasta, fiindcă stiti în ce timp ne găsim, căci este chiar ceasul să vă treziti din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut. Noaptea e pe sfârsite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului si să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospete si în betii, nu în desfrânări si în fapte de rusine, nu în ceartă si în pizmă. Ci îmbrăcati-vă în Domnul Iisus Hristos si grija de trup să nu o faceti spre pofte. (Rom. 2:6; 6:22; 8:13; 13:11-14)

Dacă, într-adevăr, L-ati ascultat si ati fost învătati întru El, asa cum este adevărul întru Iisus, să vă dezbrăcati de vietuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare si să vă înnoiti în duhul mintii voastre si să vă îmbrăcati în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate si în sfintenia adevărului. (Efes. 4:21-24)

Dar tu, o, omule al lui Dumnezeu, fugi de acestea si urmează dreptatea, evlavia, credinta, dragostea, răbdarea, blândetea. Luptă-te lupta cea bună a credintei, cucereste viata vesnicã la care ai fost chemat si pentru care ai dat bună mărturie înaintea multor martori… Să facă ce e bine, să se înavutească în fapte bune, să fie darnici, să fie cu inimă largă, agonisindu-si bună temelie în veacul viitor, ca să dobândească, cu adevărat, viata vesnică. (1 Tim. 6:11, 12, 18, 19)

Vrednic de crezare este cuvântul, si voiesc să adeveresti acestea cu tărie, pentru ca acei ce au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune. Că acestea sunt cele bune si de folos oamenilor. (Tit 3:8)

Părtăsia ta la credintă să se facă lucrătoare în deplina cunostintă a oricărei fapte bune, pe care o faceti pentru Hristos Iisus. (Filim. 6)

Asa si cu credinta: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăsi. Dar va zice cineva: Tu ai credintă, iar eu am fapte; arată-mi credinta ta fără fapte si eu ît voi arăta, din faptele mele, credinta mea. Tu crezi cã unul este Dumnezeu? Bine faci; dar si demonii cred si se cutremură. Vrei însă să întelegi, omule nesocotit, că credinta fără de fapte moartă este? Avraam, părintele nostru, au nu din fapte s-a îndreptat, când a pus pe Isaac, fiul său, pe jertfelnic? Vezi că, credinta lucra împreună cu faptele lui si din fapte credinta s-a desăvârsit? (Iacov 2:17-22)

Pentru aceasta, puneti si din partea voastră toată sârguinta si adăugati la credinta voastră: fapta bună, iar la fapta bună: cunostinta. (2 Pet. 1:5)

Stiu faptele tale si osteneala ta si răbdarea ta… Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor: Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vietii, care este în raiul lui Dumnezeu… Nu te teme de cele ce ai să pătimesti. Că iată diavolul va să arunce dintre voi în temnită, ca să fiti ispititi, si veti avea necaz zece zile. Fii credincios până la moarte si îti voi da cununa vietii… Am auzit un glas din cer, zicând: Scrie: Fericiti cei morti, cei ce acum mor întru Domnul! Da, grăieste Duhul, odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei… Am văzut pe morti, pe cei mari si pe cei mici, stând înaintea tronului si cărtile au fost deschise; si o altă carte a fost deschisă, care este cartea vietii; si mortii au fost judecati din cele scrise în cărti, potrivit cu faptele lor. (Apoc. 2:2, 7, 10; 14:13, 20:12)

În mod particular, întâia Epistolă a Sf. Ap. Ioan atrage atentia asupra necesitătii unirii credintei cu lucrarea faptelor bune; simpla credintă cu mintea (asa cum cred si dracii) nu este suficientă pentru mântuire.

Cel ce zice: L-am cunoscut, dar poruncile Lui nu le păzeste, mincinos este si întru el adevărul nu se află. Cine păzeste cuvântul Lui, întru acela, cu adevărat, dragostea lui Dumnezeu este desăvârsită. Prin aceasta cunoastem că suntem întru El. Cine zice că petrece întru El dator este, precum Acela a umblat, si el asa să umble… Oricine si-a pus în El nădejdea, acesta se curăteste pe sine, asa cum Acela curat este… Oricine rămâne întru El nu păcătuieste; oricine păcătuieste nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut… Oricine este născut din Dumnezeu nu săvârseste păcat, pentru că sământa lui Dumnezeu rămâne în acesta; si nu poate să păcătuiască, fiindcă este născut din Dumnezeu. (1 In. 2:4, 5, 6; 3:3, 6, 9)

În concluzie, omul are iertarea păcatelor prin credinta în Iisus Hristos si prin mărturisirea si părăsirea păcatelor. Măsura în care s-a mântuit poate fi apreciată însă numai la Judecata de Apoi, în functie de faptele sale bune si de nevointa sa spre o viată sfântă. Trebuie mentionat aici că Judecata nu se va desfăsura cu Iisus Hristos prezidând un juriu de o manieră lumească si trimitând oamenii în Iad. Faptele bune sau rele ale oamenilor (structura lor sufletească) – “cum te voi găsi, asa te voi judeca” – sunt cele care îi vor duce pe acestia în Rai sau Iad. Faptele tuturor vor fi revelate în fata dreptului Judecător si a puterilor ceresti. Temelia pentru schimbarea acestei structuri sufletesti (“mântuire”) este credinta în Iisus Hristos, iar transformarea efectivă se realizează cu vrerea omului si cu ajutorul lui Dumnezeu.

Pentru o analiză detaliată asupra celor două conceptii asupra notiunii de “mântuire”, vezi articolul Două conceptii despre mântuire.

de Bogdan Mateciuc