"La inceput era Cuvantul" ..... nu tacerea. Cuvantul este creator, nu tacerea. Tacerea poate conserva unele valori dar nu este ziditoare. Cuvantul este ziditor.

Părintele Iuatin Pârvu spunea
[SIZE=3]"[COLOR=darkred]Trebuie să ştii când să taci şi când să vorbeşti"[/COLOR][/SIZE]
[SIZE=3]"Dacă nu ai trăire ortodoxă nici să nu îndrăzneşti să spui ceva[/SIZE].Dar chiar şi atunci când ai mai puţin şi te temi să nu pierzi dreapta credinţă,îţi dă Dumnezeu şi putere şi înţelepciune să mărturiseşti şi curaj şi spirit de jertfă,cel mai important este să fii acolo,pe calea cea strâmtă"

Din tacere se naste linistea, iar din liniste rugaciunea.
 

Sa paziti TACEREA cat puteti de mult. Dar cand sunteti intrebati, chiar si in biserica, sa raspundeti fara sa va intaratati sau sa va posomorati.
Celui care flecareste nu-i este cu putinta sa traiasca in trezvie. Acesta va avea in permanenta imprastierea mintii. Din tacere se naste linistea, iar din liniste rugaciunea. Este cu putinta sa se roage omul care are mintea imprastiata? Ia aminte! Viata cu trezvie si atentie inlesneste rugaciunea si ne duce aproape de Dumnezeu. Ia aminte la tine insuti! Tacerea este o nevointa! Cel ce se da pe sine acestei nevointe sa se pregateasca de mahniri, pentru ca tacerea nu se dobandeste nici repede, nici usor.
Staretul Varsanufie de la Optina, “Sfaturi către monahi şi omilii către mireni”

Tacerea e un raspuns.

Tacerea este un dar de la Dumnezeu, care vine castigat foarte greu, cu mult post si rugaciune.

Este o mare diferenta intre cuvant si rostire. Tacerea nu presupune absenta cuvantului, ci dimpotriva.

Nu tot cel ce este tacut, linistit din fire, are tacerea ca virtute. De fapt tacerea nu exista de la sine, ea trebuie sa aiba un fundament, o baza. In multe cazuri tacerea are la baza nestiinta, egoismul, lasitatea etc. Adoptarea tacerii in situatia in care se impune sa marturisim Adevarul/adevarul este de fapt osanda.

Tacerea cea buna este cea fundamentata pe smerenie. Mai este insa tacerea izvorata din contemplarea Tainelor lui Dumnezeu, ce exprima acel caracter apofatic al cunoasterii lui Dumnezeu. Aceasta mai reveleaza un fapt, si anume conditia limitata a limbajului de care dispunem, caci cel creat nu va putea talmaci niciodata, in mod deplin, in cuvinte, cele ale necreatului. In acest caz, necuvantul sau negraitul nu este lipsa de sens, ci este neputinta cuvintelor de a exprima impartasirea de Cuvantul Insusi.

Referitor la tacere un ganditor indian spunea: Daca ai sa intelegi sensul cuvintelor, aceasta este o comunicare. Dar daca ai sa intelegi si sensul tacerilor, aceasta este o comuniune.

Interesant aspect. Sa luam aminte, daca tacem, cum o facem. Decat sa tacem inchizandu'ne in noi si lovind pe cel de langa noi cu mutenia buzelor si nelumina ochilor, mai bine sa zicem ceea ce gandim. Iar comunicarea poate duce, mai apoi, la destindere si pace. Cu toate ca este o metoda mai mult psihologica decat duhovniceasca, este bine uneori a vorbi decat a tacea, asta atunci cand nu stiu "sa tacem frumos".

Imi vine in minte cuvantul Scripturii, care zice, atunci cand Pilat il intreaba pe Hristos de cele care se aduceau asupra Lui: "Iar El tacea si nu raspundea nimic." (Marcu 14,61)