Spicuiri- sinteză : "Ah , dacă Tu ai sfâşâia cerurile şi ai coborî pe pământ !"
 

Credinţa poară in ea insăşi un obstacol inerent naturii ei foarte enigmatice, exact la măsura măreţiei ei : "Dumnezeu este in cer şi oamenii sunt pe pământ". Această distanţă insuportabilă prea mult, făcea odinioară pe Isaia să scoată strigătul profund uman : "Ah, dacă Tu ai sfâşia cerurile şi ai coborî pe pământ."
Optimismul adesea forţat al cântărilor noastre, nu rezolvă acest sentiment tainic al unei absenţe pe care ne temem să o mărturisim. Cum să putem trece de la o cunoaştere abstractă, îndepărtată, catehetică, la o intâlnire personală, la comuniunea vie ? Cum pote să intre Dumnezeu in viaţa oamenilor ? "De ce face Dumnezeu credinţa atât de dificilă ? " , se intreabă omul, pradă indoielilor sale . ( Va continua )

Invierea a inaugurat ziua a opta, dar in aparenţă nu s-a schimbat nimic, lumea nouă se inserează in cea veche, ziua a opta nu există decât in celelalte şapte.
Sfântul Petru cunoştea acest spirit sceptic şi batjocoritor care intreabă : " Unde este făgăduinţa venirii Lui ? Căci de când au adormit părinţii noştri, toate aşa rămân ca de la inceputul făpturii . " ( II Petru 3 , 4 ). De asemenea , iudeii vor să smulgâ un răspuns net, fără nici un echivoc : " Spune-ne dacă eşti Tu Hristosul ! " ( Matei 26 , 63 ) . Ei cer o garanţie mai precisă : "Arată-ne pe Tatăl şi aceasta ne este de ajuns ! ". Desigur , o asemenea dovadă ar fi mai mult decât suficientă, dar dovezile rănesc adevărul, iar răspunsul Domnului este imediat şi categoric : " Pentru ce acest neam cere semne şi minuni ? Adevăr zic vouă, nu i se va da nici unul ! " ( Va urma )

Dumnezeu a venit, dar parcă n-ar dori ca oamenii să-I sesizeze divinitatea. In cazul rar al minunilor, Iisus porunceşte : "mergi şi să nu spui nimănui nimic". Meditativ, Pascal notează : "Revelaţia inseamnă vălul ridicat, or intruparea invăluia şi mai mult faţa lui Dumnezeu." Dumnezeu Se ascunde in chiar arătarea Lui, acesta este marele mister al Dumnezeului ascuns. Exigenţa raţiunii, chiar şi in momentul in care" totul s-a împlinit", pune condiţiile ei : "Dacă este regele lui Israel, să coboare de pe cruce şi vom crede in El ".
Dumnezeu răspunde prin tăcere, dar pentru cel ce ştie să audă, tocmai in tăcere "El işi mărturiseşte iubirea pentru om . " Este acea "nebunie divină de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel, neânţelesul respect a lui Dumnezeu faţă de libertatea noastră . { Va urma }

Orice dovadă constrângătoare violează conştiinţa umană, schimbă credinţa in simplă cunoaştere. De aceea Dumnezeu Îşi limitează atotputernicia, Sa inchide în tăcerea iubirii Sale jertfelnice, retrage orice semn, suspendă orice miracol şi aruncă o umbră pe strălucirea feţei Sale. La această atitudine chenotică a lui Dumnezeu trebuie să răspundă credinţa in esenţa ei. Ea păstrează şi va păstra pururea ceea ce are in ea nncturn, o obscuritate crucificatoare, o marjă suficientă, pentru ca omul să-şi păstreze libertatea pentru a păstra mereu puterea să spună in orice moment Nu, să construiască pe refuz. Tocmai pentru că omul poate spune Nu, Da-ul lui poate să atingă o deplină rezonaţă şi "fiat"- ul său se află nu numai in acord, dar la acelaşi nivel vertiginos de liberă creaţie cu "fiat"-ul lui Dumnezeu.
{ Spicuiri - sinteză din cartea lui Paul Evdokimov : "Vârstele vieţii spirituale", Editura Christiana * Va urma }

referitor la intelegerea scopului suferintei...
 

La TVR, la emisiunea SEMNE din 17 martie s-a vorbit despre acest subiect...

De la Adam si Eva, la suferinta dreptului Iov si jerta lui Hristos!

"Domnul a dat, Domnul a luat,
Fie Numele Domnului Binecuvantat!"

http://www.tvr.ro/inregistrari.php?id=Semne#

Credinţa e un dialog. Dar vocea lui Dumnezeu este aproape tăcere ; ea exercită o presiune de o delicateţe fără margini şi niciodată irezistibilă. Dumnezeu nu dă ordine, El invită :"Ascultă Israel", sau "dacă vrei să fii deplin, desăvârşit". . .Decretului unui tiran i se răspunde cu o surdă rezistenţă, la invitaţia Stăpânului la ospăt răspunde fericita acceptare a "celui care are urechi", care se face pe sine ales, strângând in mână darul oferit. Mai adânc decât pudoarea divină cu privire la libertatea omului, "Mielul jertfit de la intemeierea lumii" desemnează inefabilul lui Dumnezeu succită un raport de reciprocitate. El Se oferă in Fiul şi , astfel , orice om poate fi un fiu al lui Dumnezeu. " Voi toţi sunteţi dumnezei, fii ai Celui Prea Înalt" ," Dumnezeu", cu condiţia de a vă recunoaşte fii in Hristos şi de a striga impreună cu Duhul " Avva, Părinte". Libertatea fiilor se identifică şi coincide cu Darul Tatălui, care este Duhul Sfânt.
{ Va urma }

Şi tocmai de aceea Dumnezeu acceptă să fie refuzat, necunoscut , respins , evacuat din propria Creaţie. Pe cruce , Dumnezeu , împotriva lui Dumnezeu, a luat partea omului. Creştinul este un om sărman, dar el ştie că există Cineva şi mai sărman. Cerşetor al iubirii la poarta inimii : "Iată stau la uşă şi bat ; dacă cineva aude glasul Meu şi deschide, Eu voi intra şi voi cina cu el şi el cu Mine ". "Fiul vine pe pământ pentru a Se aşeza la masa celor păcătoşi ". Dumnezeu , din veşnicie , nu gândeşte decât mântuirea omului şi omul trebuie să-I lase această grijă lui Dumnezeu, să uite pur şi simplu de ea şi să nu o mai caute ; el trebuie să cugete la mântuire, ca rod al iubirii divine, căci Dumnezeu a iubit primul, nu se ştie de ce.
{ Spicuiri- sinteză din cartea "Vârstele vieţii spirituale" a lui Paul Evdokimov- Ed. Christiana . * Va urma }

Credinţa , ca o depăşire a raţiunii
 

Ştiinţa işi impune viziunea ei asupra lucrurilor văzute verificabile, şi mă obligă să o accept. Eu nu pot să neg existenţa unui vierme din pământ, nici a unui virus, dar pot să neg existenţa lui Dumnezeu. Aceasta pentru că, după Sfântul Apostol Pavel, " credinţa este vederea lucrurilor care nu se văd". Ea transcende ordinea necesităţii. " Fericiţi cei ce nu au văzut şi au crezut " vrea să spună : cei ce au crezut, fără să fie obligaţi , forţaţi, constrânşi să o facă. Credinţa apare astfel ca o depăşire a raţiunii, comandată de raţiunea insăşi, atunci când ea a ajuns la limita sa. Credinţa zice : "Dă unica ta raţiune ( logos ) şi primeşte in schimb Logos-ul." Ea este o transcendenţă către evidenţă, către realitatea ascunsă care se revelează. Experienţa ei inseamnă deodată şi revelaţia ei. Ea suprimă orice demonstraţie, orice imediat, orice noţiune abstractă despre Dumnezeu şi face indată prezent pe acest Cineva, Care este cel mai intim cunoscut.
{ Va Urma }

Insuficienţa dovezilor de existenţă a lui Dumnezeu se explică prin faptul fundamental că : numai Dumnezeu este criteriul adevărului Său, numai Dumnezeu este argumentul existenţei Sale, in orice cugetare despre Dumnezeu, este El Insuşi Care Se gâneşte pe Sine in spiritul uman. De acee, nu se poate proba nimic in mod raţional, nici nu converteşti pe cineva prin argumente, căci niciodată nu se poate face aceasta in locul lui Dumnezeu, nu-L poţi supune pe Dumnezeu logicii demonstraţiilor, nici să-L inchizi intr-o inlănţuire cauzală.
Dacă Dumnezeu este singurul argument al existenţei Sale, credinţa nu se inventează, ea este un dar, iar omul trebuie să mărturisească această natură impărătească, gratuită a credinţei sale, căci credinţa este dată tuturor, pentru că Dumnezeu să poată lucra cu planul Său în orice suflet. <<< Spicuiri -sinteză din cartea :Vârstele vieţii spirituale de Paul Evdokimov , tradusă de Părintele Prof. Ion Buga, ed. Christiana >>>