Cred că puterea rugăciunilor este direct proporțională cu curățenia inimii astfel că o inimă curată, indiferent ce cuvinte folosește, intră la ”audiență” cu prioritate în fața altor rugăciuni pornite din inimi mai puțin curate; și acestea din urmă sunt ascultate de Dumnezeu dacă cer harul Duhului Sfânt, nu avantaje lumești. Dumnezeu se ocupă de cele trebuincioase mântuirii noastre, nu de bunăstarea noastră aici, în lume. O inimă curată este binecuvântată mai înainte de orice rugăciune.

7. Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate.
8. Deci nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El.(Mt6,78)

Cea mai simplă, cuprinzătoare și puternică rugăciune este rugăciune inimii:
”Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”
Ea cuprinde smerenia(păcătosul), lauda(Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu) și binecuvântarea(miluiește-mă).

Dacă tu simți nedumerire sau nepotrivire, bănuiesc că ai adoptat rugăciunea după sfatul altuia, nu din convingerea ta că
așa e bine.; ai răbdare și așteaptă până Dumnezeu îți va da ”luminarea” de a o adopta, a o îmbunătății sau de a o schimba.

De asemenea, cred că este nevoie să îți asumi(dar nu orbește) și tu puterea harului primit, după ce verifici sau ceri sfatul altora pe care-i socotești mai avansați. Orice binecuvântare ceri, vei primi; la momentul potrivit.

Cum pot verifica? Punându-mi întrebări: Ce folos am din asta? Cui folosește? Mă întărește în fața durerii sau mă face să o ocolesc?
Dacă îmi aduce suferință, atunci e garantat că vine de la Duhul Sfânt.

1) Da ,uite ca nu m-am gandit la aspectul de lauda "Isuse Hriustoase, Fiul al Lui Dumnezeu" este o lauda intradevar , caci marturisesti dumnezeirea lui Hristos

2)4) Nu sunt genul care face ca trebuie ceva, ca nu functioneaza. Dimpotriva ,imi pun intrebari despre mine , si in plus de asta vreau sa gasesc mereu legatura cu Hristos in tot ce zic si fac.

Nedumerirea nu provine din lipsa intrebarilor, ci de la aceea ca autorul spune ca lauda pe Domnul , si atunci cred ca intra un gand lumesc in mine : fie constat ca eu nu simt lauda, fie ma panichez ca nu o pot simti , probabil o fac ca si pe ceva literal , ca un fel de sentiment de lauda care ar trebui sa il simt .

Atat cat cer harul laudei e ok, dar cand ar fi trebuit sa il simt eu ,atunci ma ia pe nepregatite.

Dar daca imi mut gandul la Hristos, atunci prin El simt si reproduc in mine lauda ,lauda adusa Tatalui prin Hristos, asa cum si El a cautat mereu.

3) "cred că este nevoie să îți asumi(dar nu orbește) și tu puterea harului primit"

Cum adica sa imi asum puterea harului primit ? Poti exlica ce ai vrut sa zici?

PS Multumesc mult de raspunsurile tale , chiar ma ajuta sa pot intreba pe cineva.

Întrebările tale m-au pus oarecum pe gânduri zilele astea, neînțelegând prea bine ce te nedumerește ori descumpănește, mai ales că parcă tot tu mi-ai dat și răspunsul, în comentariile la întrebări.

Însă acum parcă ai spus-o mai lămurit: teama că nu simți. Poate că tocmai această teamă este partea noastră (și este bine dacă o avem), aceea care ne pune într-o bună așezare înaintea Dumnezeirii; rugăciunea – care se face cu buzele noastre, în inima noastră – este partea lui Dumnezeu, a Duhului Sfânt care "se roagă în noi cu suspine negrăite".

Și atunci, "buzele mele le deschide..." este la fel cu "Împărate ceresc... vino și te sălășluiește întru noi", ori cu multe alte rugăciuni în care chemăm acest duh de rugăciune și de slăvire a lui Dumnezeu, fără de care nu suntem capabili să-L lăudăm ori să ne rugăm cu adevărat.

Pentru că există și o rugăciune "neadevărată", lipsită de autenticitate, aceea care vine de la noi, cu dorințele și preocupările lumești, limitate la viața trecătoare.

Atrăgându-mi tu atenția cu privire la rugăciunea de slavă, am conștientizat că întregul cult al Bisericii, majoritatea rugăciunilor care alcătuiesc slujbele exact asta fac: Îl laudă, Îl slăvesc pe Dumnezeu. Și văzând cât de fericiți și plini de energie duhovnicească, de devoțiune și râvnă sunt creștinii care iubesc aceste slujbe (unii n-ar pierde nici măcar una, dacă ar putea), am realizat acest adevăr citit nu mai știu la ce teologi, că omul este eminamente ființă slăvitoare; menirea noastră esențială ar fi, ca și a îngerilor, aceea de a-L slăvi pe Dumnezeu.

Credeam cândva că iubirea făptuitoare ar fi desăvârșirea umanului. Fără îndoială că este. Dar parcă slăvirea lui Dumnezeu o cuprinde și o depășește pe aceasta.

Asta am vrut să zic:
22. Credinţa pe care o ai, s-o ai pentru tine însuţi, înaintea lui Dumnezeu. Fericit este cel ce nu se judecă pe sine în ceea ce aprobă!(Rom14,22)

Adică să ai încredere (după ce ai verificat și te-ai asigurat), să aperi și să te bucuri de credința pe care Duhul Sfânt o strecoară în inima ta.
Câtă credință ai lăsat tu să intre în inima ta, atâta este harul tău(părerea mea); în funcție de ea ești practicant, mărturisitor, mucenic...

Suna bine, ca duce cumva spre increderea in convingerea proprie, desi contextul in care ai spus-o era ca primesti de la altii anumite invataturi si ti le inusesti atat de bine ca devin ale tale.

Oare numai primirea de la altii te referai, sau pot pune aici si ideile mele care nu mi-au venit de la altii dar care eu simt ca ar fi bune?

De exemplu eu ,cum am spus , am constatatrea mea cristalizata din toata credinta mea, ca daca vrei sa simti si sa poti lauda pe Dumnezeu, ai totusi o cale, chiar si pentru sufletele mai reci : Hristos este poarta catre a lauda pe Tatal.

Ideea aceasta are multe argumente de la care pleaca dar important e ca in final ajunge la o lauda reala in inima.

Acu ma framanta o alta idee : toata Traditia vad ca il lauda pe Hristos, si si eu.

Dar El a spus in repetate randuri ca eu nu am venit ca sa Mi se slujeasca. Si de asemenea : "Nu cine imi zice Doamne , Doamne,ci cel care face..."

Oare ne inchinam Fiului lui Dumnezeu dupa natura sa dumnezeiasca sau restrictia ceruta de El se referea cumva la natura si activitatea sa omeneasca .?

Caci daca ne inchinam persoanei atunci lucrul e lamurit, Iisus Hristos a fost si este Dumnezeu , deci se cuvine sa Il laudam.

Nu de la alții vine, ci de la Duhul Sfânt prin alții.


Dacă am presupune că Iisus nu S-ar fi întrupat și propovăduirea Lui nu ar fi cunoscută, cred că nici conceptual nu s-ar putea imagina toată raportarea dumnezeiască la omenire și nici invers, din moment ce și dacă El a venit și a înviat, sufletul omenirii tot orbit este de trupul lumii acesteia.

Citind rândurile tale, nu pot să nu mă gândesc la cum Iisus Hristos, Joshua în ebraică nu numai ca nu a fost recunoscut drept Messiah al iudeilor dar nici măcar existența Lui nu este documentată, ei fiind prin excelență cei mai punctuali și stricți documentariști si istorici ai acelor vremuri.

Mai mult, paradoxal, Mesia pe care îl așteaptă ei, este antihristul Apocaliptic perceput de noi.

Absolut incredibil…înțeleg ca este o temă arhicunoscută dar totuși rămâne un mare mister al INVERSĂRII VALORILOR.

Cum de este posibilă o asa grozăvie?

Well, alta temă pentru care stăm cu liniște și pace în suflet până ne va fi lămurită de revărsarea abundentă a duhului care stă să vină.

Doamne lămurește- ne!