Partea pe care tu o numeşti "ispită" este cât se poate de valabilă şi are inclusiv susţinere evanghelică. N-am spus că Dumnezeu îţi paraşutează din cerurile înalte bărbatul/femeia perfect/perfectă direct în braţe, dar chiverniseşte pe căi tainice intersectarea cu persoana de care ai nevoie. Nu se întâmplă întotdeauna aşa, dar se întâmplă şi aşa. Cred că depinde de intensitatea şi curăţia credinţei, de felul cum rugătorul se pregăteşte pentru întâmpinarea darului lui Dumnezeu şi de alţi factori (mijlocirea Bisericii, kairosul etc.).
Îţi dau dreptate însă când afirmi că matrimoniul din filantropie impersonală nu numai că nu funcţionează, dar chiar are efect catastrofal, de bumerang, asupra amândurora. Singurul liant al căsătoriei este iubirea întârită de rugăciune, restul sunt autoamăgiri şi amăgiri care, mai devreme sau mai târziu, conduc la eşec existenţial.

Ciudat totusi ca exista atatea prejudecati fata de oamenii bolnavi (diagnosticati, in tratament). Astazi am intalnit la biserica o vecina de la noi de pe scara, i-am spus sotului, si zice "nu te mai baga in seama cu aia, ca e nebuna". Oare ce-ar zice sa stie ca si eu am fost la doctor si am primit medicatie tot pt o problema de genul (depresie)? I-am spus parintelui dupa slujba si m-a certat, a zis ca nu ma rog deajuns (e adevarat, dar...). Apoi am intrebat ceva pe dna preoteasa. Dc i-o fi zis si dn-ei parintele ulterior sa nu se mai bage-n seama cu mine???

In legatura cu problema mentionata pe acest topic: ca si solutie concreta intai ar fi util sa incercati o discutie cu viitorul sot, sa vedeti care e motivul care l-a determinat sa aiba aceasta depresie. Apoi sunt convins ca daca doi oameni se iubesc cu adevarat, se poate gasi o solutie la orice problema. Ce a fost in trecut- daca eventual a trecut printr-o intamplare nefericita ori deceptie- e la timpul trecut si conteaza ce va fi de acum incolo.
Daca nici aceasta metoda nu functioneaza, atunci se poate discuta cu un psiholog- exista tratament impotriva depresiei.

Si totusi, sunt atatea boli care pot aparea pe negandite pe parcursul vietii. Oricand s-ar putea intampla, Doamne fereste, cu oricare dintre noi, vreun accident grav. Si atunci sotul sau sotia ar trebui sa isi asume responsabilitatea, ca de aia casnicia e la bine si la rau, nu?
Adica si daca iei unul foarte sanatos, nu ai nicio garantie ca peste o luna sau peste vreun an sau peste zeci de ani nu se va imbolnavi de vreo boala grava, care ar necesita si mai multa grija decat o depresie. Sunt niste riscuri pe care trebuie sa ti le asumi.
Dar daca dragoste nu e...

In rest, sunt de acord cu Fallen ca sunt in societate atatia oameni care ar avea nevoie de ajutor de specialitate si le fac altora viata amara, acesta macar se trateaza.

Ai dreptate, Glykys. Niste prieteni s-au casa torit acum cativa ani, au facut si un bebe, apoi ea a facut Hodgkin si dupa vreo 2 ani de suferinta (coma, citostatice) asta vara a murit. Nu sti niciodata ce-ti rezerva viata...

Eu zic ca e o diferenta intre cele doua situatii, si nu e atat de subtila, mai ales pentru tine.

Una e riscul, alta e un handicap serios, din start.

Serios, crezi ca iubeste cineva sa duca un depresiv in spate?

Adica din start, relatia ar trebui sa arate putin mai colorata in bine, nu sa miroasa a catastrofa de la inceput.
Ma rog, nu stiu ce forma de depresie are si ce alte calitati o fi avut respectivul pe langa, dar cum s-a enuntat problema, nu par a fi asa multe ci avem mai degraba de a face cu o persoana (autoarea postarii) cu f. putine posibilitati de alegere.

Nici nu se compara cu situatia de a duce in spate o viata intreaga pe cineva cu o boala psihica severa.
Prin comparatie, ce s-a intamplat mai sus nici macar nu poate fi numit o intamplare nefericita.
Macar el a ramas cu niste amintiri frumoase si un copil care sunt sigur ca il iubeste enorm si nici nu e la o varsta la care sa nu poate sa o ia de la capat.

Condiția ar fi iubirea deplină, desăvârșită în Hristos, care depășește condiția umană și nivelul pur fizic, material.

Haideti sa revenim putin cu picioarele pe pamant.

Păi dacă vorbim de iubire (și de ce altceva să vorbim când avem în vedere căsătoria?), ea nu prea are obiceiul să stea cu picioarele pe pământ. Are obiceiul de a fi neînțeleaptă, nebună, de a risca totul.

Crucea însăși, după Apostolul Pavel, este nebunie (pentru lume); adică jertfa lui Hristos, dar și a noastră. Lumea, acum ca și atunci, este pragmatică, înțeleaptă, își face calcule, socoteli, analizează, raționează, cumpănește.

Este adevărat că și Mântuitorul ne dă pilda cu împăratul care, înainte de a pleca la război, își face socoteala dacă va putea sau nu să biruie, iar dacă vede că nu, să trimită solie de pace. Prin urmare, chibzuiala este, și ea, recomandată de Dumnezeu, este o virtute.

Dar când să fim chibzuiți și când să fim nebuni?
Având în vedere că Domnul ne cheamă la cruce, să-I urmăm Lui și, prin urmare să ne asemănăm cu El, ne cheamă deci să nu ne iubim pe noi înșine, să nu ne facem griji pentru noi, dacă ne va fi bine sau rău, ci grija noastră să fie mai mult pentru ceilalți: să le facem lor ce am vrea să ni se facă nouă. Să trăim în locul lor, să purtăm durerile, bolile lor. Adică să-i iubim cu dragoste dumnezeiască.

Atâta timp cât dragostea noastră este curată, liberă de orice păcat, de egoism, cred că trebuie să facem ceea ce ne îndeamnă ea; dacă o facem pentru Dumnezeu și pentru omul iubit. Puterea de a birui bolile nu o vom putea anticipa cumpănind, pentru că nu de la noi vine. Dacă credem că putem anticipa tot ce va urma, înseamnă că excludem lucrarea lui Dumnezeu cu noi. Or, atunci când Îi faci Lui loc în căsnicia ta, vei avea parte de surprize, de ajutor nebănuit, atunci când nu te aștepți. Și de dureri, dar și de puterea de a le birui.

De aceea cred că singurul lucru care contează este dacă-l iubești, dacă simți din toată inima că vrei să trăiești și să mori cu el, dacă simți (în cazul de față) că depresia lui este depresia ta.

Poți, oare, să stai pe mal cumpănind, când vezi că cel pe care-l iubești ca pe tine însuți se îneacă? Ori reușești să-l ajuți, ori mori împreună cu el. Însă dacă simți o ezitare, e mai bine să rămâi pe mal.