Mintea nu e facuta pentru "iad" ci este facuta ca incununare a creatiei, adica "mintea" va fi stapunsa de Duhul Sfant in momentul invierii si astfel in ziua de "Sabat" nu vei mai spune vorbele tale ci vorbele lui Hristos : "TATA FACA-SE VOIA TA"

Mintea! Ce minunat dar dat noua, oamenilor. Nu avem acelasi numar de talanti, dar macar unul, acolo, tot avem. Si cu acel talant trebuie sa ne lucram mantuirea. Daca incercam sa dobandim intelepciune dumnezeiasca, inseamna ca agonisim si alti talanti. Intelepciunea dumnezeiasca presupune pe langa altele musai si smerenie, o virtute pe care Mantuitorul Hristos a exemplificat-o prin viata Sa.

Chiar gandul la Patimile Mantuitorului este un mod de ne cobori mintea in iad, adica sa ne gandim cat a suferit pentru ca noi sa nu ajungem in iad. Sa ne imaginam in consta chinurile iadului. Exista carti care vorbesc despre asta. (Mantuirea pacatosilor, de Agapie Criteanu.) Sa citim si in ce consta bucuriile Raiului.

Daca vom considera ca noi ne putem gandi cu mandrie la orice, caci Duhul Sfant e oarecum obligat sa vina candva la noi, inseamna ca am ingropat talantul in pamant, caci nimic nu-l supara pe Dumnezeu mai mult ca mandria noastra.

Maxime Egger - sociolog elvetian convertit la ortodoxie
 

continuare

""Dar cum sã luptãm împotriva mândriei, cum sã vindecãm aceastã boalã? Nu existã decât un mijloc , care de altfel este scopul ascezei: dobândirea smereniei. Pentru staretul Siluan smerenia este usa mântuirii, cheia luptei spirituale, izvorul libertãtii "lumina în care noi putem vedea Lumina". Modelul acestei smerenii este evident Hristos, si de asemenea Fecioara Maria, care a stiut sã renunte la vointa sa proprie pentru a trãi dupã vointa lui Dumnezeu.

Aici se naste o nouã întrebare: cum sã devii smerit? La aceastã întrebare rãspunde Hristos prin cuvântul Sãu pe care îl dã cuviosului Siluan ca un mijloc terapeutic. Ajungem aici la a treia interpretare, specificã: "Domnul m-a învãtat sã tin mintea în iad sã nu deznãdãjduiesc si asa sufletul meu învatã smerenia. Asa se biruiesc vrãjmasii", scrie staretul Siluan.

Acest mijloc terapeutic care permite vindecarea de boala mândriei, aceastã armã spiritualã împotriva patimilor este autocondamnarea. Staretul Siluan, care nu ezitã a se considera el însusi ca un "câine râios", scrie: "Eu nu sunt vrednic de Dumnezeu, nici de rai. Eu sunt vrednic de chinurile iadului si vesnic voi arde în foc. Când eu tin mintea mea în iad, sufletul meu este în pace. Când, dimpotrivã, las mintea mea sã hoinãreascã, gândurile care nu-i plac lui Dumnezeu revin cu putere".

Atentie, trebuie sã întelegem bine sensul cuvintelor, în special semnificatia cuvântului iad. Pentru aceasta trebuie sã depãsim acea imaginatie încã marcatã de reprezentãrile medievale. Împãrãtia mortii, iadul, nu este un loc geografic – de exemplu locul unde Dumnezeu nu este –, ci o stare spiritualã, starea sufletului depãrtat de Dumnezeu din cauza pãcatelor sale, adicã pentru a fi încã si m ai precisi, starea sufletului cufundat în dragostea lui Dumnezeu, dar încã prea opac, prea închis, prea plin de patimi pentru a primi aceastã luminã si a-i rãspunde. Cum spune Sfântul Isaac Sirul: "Chinurile iadului sunt chinurile dragostei". În aceastã perspectivã, fraza lui Hristos adresatã staretului Siluan exprimã pur si simplu pocãinta la cea mai înaltã treaptã de intensitate. Focul iadului nu este altul decât focul dragostei de Dumnezeu, iadul nu este altceva decât actiunea focului harului asupra sufletului încã necurãtit de patimi."

Maxime Egger - sociolog elvetian convertit la ortodoxie
 

Continuare

"Nu se va putea vorbi poate niciodatã îndeajuns de importanta pocãintei pentru staretul Siluan. Prin pocãintã, ne spune el, totul se îndrepteazã. Pãcãtosii sunt iertati. Duhul Sfânt ne este dat. Sfintii sunt oameni ca si ceilalti, asemenea nouã; multi au fost mari pãcãtosi, dar pur si simplu prin pocãintã ei au ajuns în Împãrãtia Cerurilor. Celui ce se pocãieste, Domnul îi dã pacea Sa, Împãrãtia Cerurilor, raiul, libertatea de a iubi. Staretul Siluan repetã: dacã toti oamenii ar avea pocãintã, dacã ar pãzi poruncile dumnezeiesti, raiul ar fi pe pãmânt. Cãci Împãrãtia Cerurilor este în mijlocul nostru.

Atunci de unde pânã unde aceastã acuzã de masochistã, doloristã, înfricosatã poruncã a lui Hristos cãtre Cuviosul Siluan? Cu nimic mai prejos nu este decât cuvântul evangheliei si cu atât mai putin cu cât ea se terminã, se deschide asupra milostivirii. A doua parte a frazei – "si nu deznãdãjdui" – este inseparabilã de prima: "tine mintea ta în iad".

"Nu deznãdãjdui", adicã sã nu cazi în marea patimã a disperãrii, care nu este decât o altã formã, extrem de subtilã, a mândriei, a dragostei de sine, a egoismului închis în sine însusi. Asa cum spune Cuviosul Siluan: "Eu as fi cãzut sub greutatea pãcatelor mele si deja de mult timp as fi fost în iad, dacã Domnul si Maica Domnului nu se milostiveau spre mine... Eu as fi deznãdãjduit de mântuirea mea dacã Domnul nu mi-ar fi dat harul Sfântului Duh. Trebuie ca sufletul sã se condamne pe sine însusi, dar sã nu deznãdãjduiascã de bunãtatea si dragostea dumnezeiascã."

Cu alte cuvinte, trebuie sã nãdãjduim ferm în Dumnezeu. Cãci Dumnezeu, care ne iubeste mai mult decât orice, vrea mântuirea noastrã. Nu el este cel ce a fãcut iadul, ci pãcãtosul însusi. Dacã Hristos prin suferintele sale ne-a dat pe pãmânt Duhul Sfânt, dacã el ne-a dat Trupul si Sângele Sãu în Sfânta Euharistie pentru umanitatea întreagã, dacã El s-a rugat si a cerut iertare pentru cei ce L-au rãstignit, cum ar putea El sã ne refuze ceea ce-I cerem? Nu, El nu ne va refuza nimic. El ne va da la timpul potrivit tot ce avem nevoie. Cu o conditie, totusi: ca n oi sã ne pocãim sincer, ca noi sã ne smerim înaintea Lui, ca noi sã-i iertãm pe ceilalti, ca noi sã ne rugãm cu mai multã îndrãznealã si nãdejde."

Sfantul Macarie Egipteanul, Omilia a XI-a:

11. ,,Dar cînd auzi că în vremea aceea, Domnul a izbăvit sufletele din iad şi din întuneric şi coborînd la iad a făcut un lucru minunat, să nu socoti că aceste lucruri sunt departe de sufletul tău.(într-adevăr), primind omul (sfaturile) celui viclean, moartea are în stăpânire sufletele (urmaşilor) lui Adam şi ţine închise gîndurile su-fletului. De aceea, când auzi (vorbindu-se) despre morminte să nu te gândeşti numai la cele ce se văd, pentru că şi inima ta este o groapă şi un mormînt. Pentru că atunci când începătorul răutăţii şi îngerii lui se cuibăresc în el, fac drumuri şi cărări pe care puterile lui satan (intră) şi se plimbă în mintea şi în cugetele tale, (care atunci) nu este (sufletul tău), un iad, o groapă şi un mormânt, iar tu nu eşti mort pentru Dumnezeu ? Acolo, în suflet, a ascuns satan argintul cel fără de preţ; acolo a semănat seminţele amărăciunii, pe acesta l-a dospit cu aluatul cel vechi şi l-a făcut izvor de apă murdară.(Impărtăşindu-ne, deci, cu trupul lui Hristos), Domnul intră în sufletele celor care II caută, intră în adâncul iadului inimii şi acolo porunceşte inimii zicând : ,,Scoate afară sufletele cele închise". El sfarmă pietrele cele grele, care zac deasupra sufletului, deschide mormintele şi eliberează din temniţa cea întunecoasă sufletul, care este mort cu adevărat.

12. (Să presupunem) că un om este legat cu lanţuri de mâini şi de picioare şi vine cineva care îi dezleagă lanţurile şi-l lasă liber să meargă unde voieşte ; la fel (dezleagă) Domnul şisufletul cel legat cu lanţurile morţii, îi eliberează mintea şi-i dă drumul să se odihnească în aerul celdumnezeiesc.Sau : un om a fost prins în viitoarea unui râu ; a fost dus la fund, s-a înecat şi zace mort în mijlocul unor fiare cumplite. Dacă cineva, neştiind să înnoate, vrea să-l salveze pe acesta, se îneacă şi se pierde şi el împreună cu acesta. Numai un înotător încercat poate să se scufunde în apă şi să scoată pe cel înecat din mijlocul fiarelor. Apa însăşi, când vede înotînd pe cel încercat, care ştie (ce să facă), îl ajută pe acesta, şi-l ridică spre păturile superioare. La fel este sufletul, cufundat în abisul întunericului şi în adâncul morţii; este înecat şi mort faţă de Dumnezeu, (zace) în mijlocul unor fiare cumplite.Şi cine (Altul) poate să se coboare în acele cămări şi adîncuri ale morţii şi ale iadului (din inimă), dacă nu Acela care a făcut trupul ? El pătrunde în ambele părţi : în adîncul iadului unde sufletul este ţinut de către moarte, împreună cu cugetele lui — şi scoate pe Adam cel mort din adîncul cel întunecat.Moartea însăşi prin încercarea (la care a supus) pe acest om, îi vine în ajutor, precum apa celui ce înota.

13. Că ce lucru greu este pentru Dumnezeu să ajungă până la moarte şi până în sânul cel adânc al inimii şi să recheme (la viaţă) pe Adam cel mort ? Că dacă în lumea de acum, în care sunt case şi lăcaşuri, — în care, locuiesc oamenii — şi (locuri) unde (vieţuiesc) fiare, lei, balauri şi monştri otrăvitori ; iar soarele — care este o creatură, intrînd de pretutindeni (în ele) prin uşi şi prin ferestre, prin peşterile leilor şi prin găurile şerpilor, iese apoi (din ele) şi cu nimic nu se vătăma,cu cît mai mult Dumnezeu, Stăpînul tuturor lucrurilor intră în sălaşuri, în casele şi în sufletele oamenilor, unde s-a cuibărit moartea şi eliberează de acolo pe Adam, (şi întreg neamul său) fără să sufere ceva de la moarte ? (La fel se întîmplă şi cu ploaia). Coborîndu-se din cer, ploaia ajunge în locurile cele mai de jos ale pămîntului, umezeşte şi înviorează rădăcinile cele uscate şi produce acolo odraslă nouă.

14.Se deosebeşte (omul) care duce luptă şi război cu satan care are suflet zdrobit şi este (copleşit) de grijă, de durere şi de lacrimi de cel care trăieşte în apăsare.Pentru că, în două situaţii se pot afla oamenii. Unul stăruie în astfel de lucruri, iar Domul este alături de el în luptă şi-l păzeşte. El îl caută cu stăruinţă şi bate la uşă să I se deschidă. Iar dacă (un astfel de) frate se pare bun în această luptă, (aceasta se datoreşte faptului că) este susţinut de har.(Altul), însă, nu are nici o temelie, nu are frică de Dumnezeu, nu şi-a zdrobit inima, nici nu-şi stăpîneşte inima şi mădularele, pentru a nu umbla fără rînduială. Neintrînd în luptă, sufletul său este încă pierdut. Deci, se deosebeşte cel ce se află în luptă şi în necaz de cel ce nu ştie ce este lupta. (La fel se întîmplă cu) seminţele. Odată ce au fost aruncate în pămînt, (ele trebuie) să reziste la gheaţă, la iarnă şi la răceala aerului ; dar, la vremea cuvenită, sunt reînsufleţite şi odrăslesc.

15.Poate că satan spune inimii tale : ,,Iată câte rele ai făcut!Iată de câte nebunii s-a umplut sufletul tău ! Eşti îngropat în păcate şi nu mai poţi să te mântuieşti!" Face aceasta pentru a te duce la disperare, fiindcă nu-i place pocăinţa (în lume) şi vorbeşte in orice clipă sufletului, aşa cum vorbeşte un om cu un (alt) om. Tu, însă, răspunde-i : Am mărturia scrisă a Domnului că nu vrea moartea păcătosului, ci pocăindu-se, să se întoarcă de la calea răutăţii şi să fie viu.Că de aceea S-a coborât El (din ceruri) ca să mântuiască pe cei păcătoşi, să învieze şi să ridice pe cei morţi, iar pe cei (ce se aflau întru întuneric) să-i lumineze. El, venind la noi, ne-a chemat să devenim cu adevărat fiii (Săi, să moştenim) cetatea cea sfântă a păcii, viaţa care niciodată nu se sfârşeşte şi slava cea nestricăcioasă. Se cuvine, deci, ca noi să dăm urmare acestui început bun : să stăruim în sărăcie, în (gândul că suntem) străini, pe pămînt, în nevoinţe, în rugăciuni către Dumnezeu, şi să batem la uşă cu încredere. Trupul este aproape de suflet, dar Domnul este şi mai aproape. (El poate) să vină şi să deschidă uşile cele închise ale inimii şi să ne dăruiască bogăţia cea cerească. El este bun şi iubitor de oameni, şi nemincinoase sunt făgăduinţele Sale. Numai dacă noi răbdăm până la sfârşit şi îl căutăm pe El. Slavă îndurărilor Tatălui şi Fiului şi Sfântuîui Duh, în veci. Amin."

Sursa: http://www.scribd.com/doc/22484153/S...i-Duhovnicesti

http://htmlimg3.scribdassets.com/51r...74f39ca4b0.jpg

,,Mosul Gheorghe Lazar, saracul. Zicea:
- Draguta, sa nu te gandesti decat la iad si la moarte. Sa nu te gandesti la nimica, decat sa fie moartea si iadul. Ca daca te gandesti la iad, nu ajungi in iad."
Sursa: http://www.crestinortodox.ro/parinti...an-140814.html

Asadar mosul Gherghe Lazar, acest pelerin roman simplu, pretuit ca sfant in Muntele Athos, ne-a dat de asemenea o povata simpla, dar de mare folos.

Recunosc că eu nu prea înţeleg gândirea asta exclusiv la iad şi la moarte. Nu sunt pentru a trăi viaţa în sensul de a ne lăsa pradă tentaţiilor lumii, dar sunt pentru bucurie. Bucuria este una din roadele Duhului Sfânt, este deci un dar de la Dumnezeu. Dacă reuşim să iubim, suntem de asemenea bucuroşi. Putem să ne gândim la Dumnezeu, neuitând că este şi bun, dar şi drept, deci ferindu-ne de păcate. Dar a ţine mintea în iad, nu prea înţeleg.
Nu contest, doar încerc să pricep. Poate că trebuie să facem distincţia între minte şi inimă. Să ne bucurăm măcar cu inima.

Am avut o perioadă, vreun an şi jumătate, când mă gândeam într-adevăr des, prea des, la iad şi la moarte. Eram depresivă, pasivă, ca şi paralizată de frică. Mi-a fost foarte greu. Eu cred că Dumnezeu a lucrat atunci cum numai El ştie, şi de asemenea cred că perioada respectivă mi-a fost de folos. Dar tot mai bine mă simt când mă bucur, decât atunci când mă tem de moarte şi de iad.

Ce credeţi, se pot îmbina aceste stări? Nu cred că Dumnezeu ne vrea nişte depresivi. Desigur, căci ne-a lăsat nădejdea. Sf Siluan pomeneşte şi de nădejde, dar în mesajul de la Moşul Gheorghe Lazăr se aminteşte doar de moarte şi iad...

Cred ca si Mosul Gheorghe Lazar, din moment ce facea atatea minuni, avea in vedere si nadejdea. El predica acestea avand o bucurie duhovniceasca si care trebuia tinuta in frau prin ganduri la moarte si la iad. Practic, amandoi ne invata cum sa ne pazim mintea de ganduri nefolositoare si cum sa ne protejam comorile, in caz ca le obtinem. Caci riscul de a cadea in mandrie exista.

Referitor la moarte, mi-a venit in minte:

Cuvantul Sfantului Ioan Hrisostom, despre izgonirea sa, catre episcopul Chiriac, care, si el era izgonit.

“Vino acum sa-ti scot rana mahnirii si sa-ti risipesc negura cugetului ! Si care este pricina, care te face sa te mahnesti si sa te intristezi? Ca iarna este mare si ca furtuna aceasta ce a venit asupra Bisericii e amara si e grea ? Stiu si eu aceasta si nimeni nu o va tagadui. Dar de vei vrea, iti voi zugravi o icoana a acestor lucruri, asa cum se intampla.
De multe ori vedem marea aceasta ca se cutremura si ca se umfla tocmai din fundul adancului. Vedem si pe corabieri, care nemaiavand ce face, pentru covarsirea furtunii, stau cu mainile incrucisate pe genunchi si sunt incremeniti, nevazand nici cerul, nici pamantul, ci zacand jos in adancul corabiei, plang si se tanguiesc; asa se intampla acestea pe marea pe care o vedem. Asa si acum, asupra Bisericii lui Dumnezeu, mai mare furtuna este, valurile smt mai covarsitoare.


Ci, roaga-te Domnului nostru Iisus Hristos, Care nu cu mestesug biruieste furtuna, ci numai cu porunca potoleste viforul. Iar, chiar de te-ai si rugat de multe ori si nu ti s-a ascultat cererea, nu te lenevi. De vreme ce, acest fel de obicei are Iubitorul de oameni, Dumnezeul nostru, ingrijind, de mai inainte, mantuirea noastra. Ca, oare nu putea sa izbaveasca pe cei trei tineri, ca sa nu fie aruncati in cuptor ? Cu adevarat ar fi putut, insa nu i-a izbavit mai dinainte. Dar, canmd erau in robie si au fost dusi in tara barbarilor si erau departe de mostenirea parinteasca, si, numai dupa ce au fost aruncati in cuptor si erau deznadajduiti, din partea tuturor si nu le mai ramasese nimic altceva, atunci, i-a izbavit. Adica, atunci, adevaratul Dumnezeu, fara veste, a facut minunea si a risipit focul imprejurul cuptorului chaldeilor si, asa, cuptorul s-a prefacut in biserica. Si a chemat toata zidirea si pe ingeri si puterile si, aducandu-se toate impreuna, ziceau: “Binecuvantati toate lucrurile Domnului pe Domnul.” Vezi, frate, cum rabdarea dreptilor a schimbat focul acela in roua ? Si a facut pe tiranul Nabucodonosor a trimite carti in toata lumea si sa zica: “Mare este Dumnezeui lui Sadrac, Mesac si Abed-Nego.” Si vezi cata asprime a pus: “De va grai, zice, cineva cuvant rau contra lor, sa fie casa lor de jaf, si averea sa i se ia.”


Nu te mahni, dar, frate Chiriac, ca eu, cand eram izgonit din Constantinopol, nu purtam de grija de nici una din acestea, ci ziceam in sinea mea: De-i este voia imparatesei sa ma izgoneasca, izgoneasca-ma. Al Domnului este pamantul si plinirea lui. De va vrea sa ma taie cu fierastraul, sa o faca, am pilda pe Proorocul Isaia. De va vrea sa ma arunce in mare, imi voi aduce aminte de Proorocul Iona. De-i este voia sa ma bage in groapa, am pe Daniil aruncat in groapa leilor. De va vrea sa ma ucida cu pietre, am pe Stefan, intaiul Mucenic, care a patimit aceasta. De va vrea sa-mi ia capul, am pe Botezatorul Ioan. De va vrea sa-mi ia averea, de o am, sa o ia; ca gol am iesit din pantecele maicii mele, gol ma voi duce.


Pe mine ma invata si Apostolul, zicand: “Dumnezeu nu cauta la fata omului, ca, de as fi placut oamenilor, n-as fi sluga lui Hristos.” Ma inarmeaza inca si David, zicand: “Grait-am marturiile Tale inaintea imparatilor si nu m-am rusinat”. “Multe mestesugira asupra mea cei ce m-au urat, ci toate din invidie le-au facut.” Stiu, cu adevarat, ca te intristezi, frate Chiriac, ca cei ce ne-au izgonit pe noi merg cu cinste prin targ si cu multime de oameni inarmati, care ii insotesc, dar nu-ti aduci aminte de bogatul si de Lazar, cine intru aceasta viata petrecea in scarba si apoi ce a dobandit fiecare ? Cat a vatamat pe Lazar saracia ? Au nu l-a dus ea pe dansul in sanul lui Avraam, ca pe un viteaz si un biruitor ? Si cat a folosit bogatul averea, celui ce era imbracat in porfira si vizon ? Cu adevarat, cu nimic. Pentru ca unde-i sunt sfetnicii, unde-i sunt capitanii, unde-i sunt prietenii, cei ce se hraneau la masa lui, si unde-i masa cea imparateasca ? Au nu-l duceau legat la mormant, ca pe un talhar ? Si-si ducea sufletul gol din lumea aceasta, strigand cu glasul uscat de sete: “Parinte Avraam, miluieste-ma si trimile pe Lazar sa-si ude varful degetului cu apa, sa-mi racoreasca limba, ca amar ma chinuiesc in vapaia aceasta,” Ticalos bogat ! De ce-l numesti tata pe Avraam, a carui viata n-ai urmat-o ?


Acela pe tot omul l-a ospatat in casa lui, iar tu n-ai purtat grija de un singur sarac. Nu are drept oricine sa planga si sa se tanguiasca aici. Caci, cela ce a avut atata bogatie, n-are dreptul a dobandi o picatura de apa, si pentru ce eceasta ? Pentru ca, in iarna vietii acesteia, n-a semanat milostenie. A venit secerisul altei vieti si n-are ce secera. Si aceasta este o raduiala a Stapanului, ca a facut a fi alaturi chinul necuratilor si odihna dreptilor, ca sa se vada unii pe altii si sa se cunoasca. Deci, atunci, fiecare din mucenici isi va cunoaste pe tiranul sau, care l-a chinuit si, fiecare tiran va cunoaste pe mucenicul, pe care l-a muncit. Si acestea ce le zic nu sunt cuvinte ale mele; asculta ce graieste intelepciunea: “Atunci cu multa indrazneala va sta dreptul in preajma celor ce l-au trudit.”


Si ca un calator ce umbla pe zaduf, aprinzandu-se de sete si nimereste o fantana buna, sau ca un flamand ce sade la o masa plina de toate bunatatile si este oprit de vreun puternic sa se atinga de bucatele ce stau pe masa, si aceasta le da mahnire si chin mare, celui insetat, ca nu-si poate stinge setea, si celui flamand, ca este oprit sa se indulceasca din bucate, in acest chip, si in ziua Judecatii, vor vedea pacatosii pe Sfinti bucurandu-se si nu vor putea sa se indulceasca din masa cea imparateasca. Ca, si pe Adam, vrand Dumnezeu sa-l pedepseasca, l-a facut sa lucreze pamantul in preajma Raiului, ca, privind locul cel dorit de unde iesise, sa aiba pururea durere in suflet. Si daca, frate Chiriac, nu ne intilnim aici, in viata aceasta, sa vorbim unul cu altul, insa acolo, in cealalta viata, nu va fi nimeni sa ne opreasca sa fim unii cu altii. Ci, inca atunci, vom si vedea pe cei ce ne-au izgonit, – ca si Lazar pe bogatul si mucenicii pe chinuitorii lor.


Deci, nu te mahni, iubite frate, ci adu-ti aminte de Proorocul Isaia ce zice: “batjocorirea oamenilor nu te teme si de ocara lor sa nu te biruiesti, ca precum se mananca lana de molii, asa vor fi manati. “Cugeta si la Domnul Hristos, Cel ce tine lumea in mana Sa, cum din scutece a fost izgonit si in pamantul egiptenilor a fost instrainat. Si pentru ce ? Pentru ca sa se faca chip si pilda noua, ca sa nu ne mahnim in incercari. Si sa-ti mai aduci aminte de patima Mantuitorului si cate ocari a suferit pentru noi, Stapanul a toate. Ca unii din iudei il numeau samaritean si bautor de vin. Altii, indracit si prooroc mincinos zicand: “Iata om mincinos si bautor de vin”, si ca El: “cu domnul dracilor scoate pe draci.” Si cate altele, inca. Cum L-au dus atunci, ca sa-L arunce in prapastie, este de mirare. Si-L scuipau in obraz, si-I dau palme; ca-L adapau cu fiere si-I bateau capul cu trestia si cu hlamida imparateasca, imbracandu-L si cu cununa de spini incununandu-L si-I, cadeau inainte batjocorindu-L si tot felul de batjocuri facandu-I, si cum il duceau caini aceia, mancatori de sange si Il trageau gol la patima. Si cum L-au parasit toti ucenicii Lui: ca unul s-a lepadat de Dansul, iar altul L-a vandut, iar ceilalti au fugit si sta singur gol in mijlocul poporului aceluia, de vreme ce era praznicul Pastelui, atunci, la care se adunasera toti. Si L-au rastignit ca pe un om rau, in mijlocul facatorilor de rele, si zacea neingropat, nici nu L-au pogorat de pe cruce, pana cand L-a cerut oarecine ca sa-l ingroape. Si cum au scornit defaimare rea asupra Lui, ca ucenicii Lui L-au furat si ca n-a inviat. Deci, iarasi, adu-ti aminte si de Apostoli, ca de pretutindenea erau goniti si prin ceilalti se ascundeau. Ca Pavel se ascundea la o femeie, ce vindea matasuri, si Petru, la Simon curelarul, ca nu aveau indrazneala la cei bogati. Iar, apoi, toate au fost cu inlesnire pentru ei. Intr-acelasi chip si tu frate, nu-ti face voia rea, desi acum treci prin cele de intristare(...)

Rogu-te, dar, si te poftesc, goneste de la tine plansul necazului tau si fa pomenire pentru noi catre Dumnezeu."


Sursa: http://www.ioanguradeaur.ro/933/luna...n-gura-de-aur/

Acest mesaj nu e pentru toata lumea.In primul rand a fost dat Sfantului Siluan personal,ca un sfat pentru a scapa de mandrie.Daca stiti istoria,Sf Siluan a avut rezultate remarcabile chiar de la inceputul vietii duhovincesti ,si un duhovnic mirandu-se de cum a ajuns asa repede la acea inaltare l-a smintit ,facandu-l sa aiba o parere buna despre sine.Si atunci,nu a mai avut liniste,cativa ani buni,pana cand Iisus i-a dat acest mod de a privi lucrurile.

Dumnezeu nu vrea sa fim deprimati,insa mijloacele de obtinere a bucuriei difera.Cele pe care noi le vedem ,si cele pe care Dumnezeu stie ca sunt bune pentru noi.
As putea spune ca modul de obtinere a bucuriei crestinului trece tot timpul printr-o suferinta,insa noua ne place sa fim bucurosi fara a tranversa acea durere.Psalmistul spune "Intru necaz m-ai desfatat". Sunt foarte multe de spus,insa daca m-as lungi mai mult as fi greu de citit. Poate intr-o viitoare postare.

Mulţumesc pentru răspuns. Aşa cum aţi explicat, cred că este important, dacă nu esenţial, să nu scoatem sintagma din context.

De asemenea, suferinţa vine când Dumnezeu o trimite sau o îngăduie, iar noi ar trebui să îi mulţumim lui Dumnezeu şi pentru bune şi pentru cele care nu ni se par bune. Dar cine caută suferinţa intenţionat? Probabil sfinţii, sau cei care au o conştiinţă mai apropiată de ....cele sfinte...