Daca pentru o promisiune e asa mare catastrofa, pai ce se mai intampla daca primea haina monahala si pe urma se casatorea??

Ia te uita, ar fi trebuit sa te faci preot ca esti buna la dat canoane!

Si daca un alt duhovnic ii da dezlegare pentru promisiunea incalcata si nu-l trimite la manastire, e "mic"?

Care va sa zica toti care s-au imbolnavit psihic, au avut griji si probleme, a fost din cauza ca au promis sa se calugareasca si s-au razgandit..
Nici o sansa sa fie din cauza altor pacate.

Adica a lepadat o responsabilitate directa pentru o promisiune pe care oricum nu a tinut-o, mai sa fie ce exemplu de virtute crestina.

un singur lucru iti spun: realitatea bate teoriile...
Nu putine sunt cazurile in aceasta situatie si situatia nu e deloc simpla. Doar cine nu a trecut prin asa ceva sau nu a cunoscut un astfel de caz indeaproape poate sa emita tot felul de teorii... Recomand invataturile parintelui Cleopa si vei fi surprins de ce vei gasi acolo....

Tânărul nu a făgăduit să rămână în mănăstire pentru că nici nu intrase încă.

E drept că și-a propus o anumită cruce pe care, însă, n-a biruit-o; nu a lepădat-o, zic eu, ci nu și-a asumat-o deși(credea el) a dorit-o.
El n-a depus voturi în cadrul lungului proces de închinare în fața lui Dumnnezeu, proces pe care nici nu l-a început.

Eu cred că suferințele ce-au urmat(?) nu sunt o consecință a dezicerii sale de promisiunea solemnă făcută lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu știe mai bine ce poate fiecare și-n milostivirea Lui are înțelegere pentru fiecare alegere a noastră fără nicio exagerare, cu atât mai mult cu cât, persoanelor afierosite(dedicate), El le dă haruri și puteri mari pentru a birui greutatea crucii(misiunii).

Eu spun că suferințele de care se plânge subiectul nostru nu sunt absolut deloc suferințe(cine nu are parte de ceva asemănător?), ci dovada că el e o persoană nehotărâtă care nu știe ce vrea și care își propune(dorește) scopuri pentru care nici nu e pregătit și nici nu se străduiește.

poate iti va fi de folos!!!!!
 

Cum am vrut să mă fac călugăr şi de ce nu m-am mai făcut
Pr. Ioan Florin Florescu
Părintelui Clement Haralam, starețul Zosima al meu

Pe la 25 de ani îmi intrase în cap să le las pe toate și să mă fac călugăr. Eram pe cale să termin Teologia și, cu toate că aveam nevastă acasă, îmi tot căutam de treabă printre frații și părinții de la Trei Ierarhi. Mă trezeam cu noaptea-n cap să ajung la ceasuri, apoi, peste zi, vindeam la pangar lumînări și iconițe, pe la prînz dădeam o mînă de ajutor la bucătărie, după-amiaza făceam pe ghidul pentru vizitatorii mănăstirii, iar după vecernie mă aciuam printr-o chilie sau alta, pînă dădea starețul peste mine și mă alunga acasă: Du-te, măi, că te-așteaptă nevasta. Plecam cu ciudă, mă mai încurcam vreun ceas, două prin curte, cu nea Petrică, paznicul, mare amator de povestiri cuvioase, iar a doua zi o luam de la capăt. Cînd se mijea de ziuă, mă găseau iarăși cinstiții părinți la ușa bisericii, ca un pui de bodaproste, așteptînd să înceapă slujba. De la o vreme, nu-l mai slăbeam pe duhovnicul meu, starețul Clement. Călugăr, în sus, călugăr, în jos. Ce-ți trebuie, măi, călugărie? mă lua părintele Clement, om dintr-o bucată și nu prea deprins cu meșteșugul vorbelor alese. Uite-așa, părinte, ziceam eu, n-am pace dacă nu mă fac călugăr. Azi așa, mîine așa. Îmi crescuse și o pleată de toată frumusețea, pe care o purtam legată călugărește în coadă. Barbă aveam, chilie îmi trebuia.

Într-o seară, pe după vecernie, se împiedică iarăși starețul de mine prin curtea mănăstirii. Nu ți-am zis, măi, să te duci acasă? Păi, zic, casa mea e la mănăstire, că eu vreau să mă fac călugăr. Mă ia starețul în chiliuța sa, ce-i servea și de birou și unde ne primea de obicei. Ia zi tu, da’ de ce vrei să te faci călugăr? Zic: Ca să mă rog, părinte stareț. Nu mai vreau decît să mă rog. Păi, face el, și de ce nu te rogi? Ce te oprește? Eu, bucuros că în sfîrșit mă ia în seamă: N-am pace în lume, părinte. Nu mai am pace. Nu mai vreau decît să le las pe toate și să-mi găsesc liniștea.

Părintele cade pe gînduri. Așa deci, face el la o vreme, deci vrei să te rogi. Se ridică și văd că se îndreaptă la colțul cu icoane, aprinde candela, pune o lumînare în sfeșnic și-mi face semn. Hai încoa’ și te roagă. Deschide el psaltirea la prima catismă. Iaca, stai aici în genunchi şi începe să te rogi. Mă uit eu la el, dar el serios. Mă las în genunchi şi mă pun pe citit. Părintele îşi mai face oleacă de treabă prin birou, apoi iese şi se duce. Trec aşa vreo două ceasuri. Eu, la psaltire. Atîta doar, cum ardea lumînarea, mă ridicam şi aprindeam alta. Pe la opt aud zvon de tacîmuri dinspre trapeză. Taci că acum mă cheamă la masă, zic. Dar nici pomeneală. Mă, îmi spun, să vezi că ăștia au uitat de mine. Înghit în sec, termin psaltirea şi o iau de la capăt. Pe la vreo zece, zece jumate, apare în sfîrșit starețul. Pregătit ca de culcare, într-un hălățel de molton, cu un prosop aruncat pe umăr și cu periuța de dinți în mînă. Te rogi, cuvioase, te rogi? îmi aruncă el, trecînd spre baie. Apoi se mai învîrte ce se mai învîrte, stinge lumina și iese din birou. Cre’că glumește, mă încurajez eu în gînd, doar n-are de gînd să mă lase aici. O vreme mai aud cîte-o ușă trîntindu-se, cîte un scîrțîit de podele, apoi s-a făcut liniște deplină, încît auzeam cum sfîrîie ceara în flacăra lumînării. Oftez, mă așez cît mai bine, trag și o pernuță sub genunchi și zic mai departe la psaltire. Pe la unu din noapte au început să mă ia cînd valuri de fierbințeală, cînd fiori reci ca de gheață. Cădeam cu nasul în carte, mă trezeam, căutăm rîndurile și o luam de la capăt. Nu știu dacă mai era sau nu rugăciune, dar nici nu m-am oprit din citit. Parcă îmi plesnea mintea-n cap. Rînd pe rînd, îmi venea să strig, să arunc cartea, să mă întind pe jos, să mă ascund sub preș. Așa m-am chinuit toată noaptea. Spre dimineață nu mai simțeam nimic, repetam ca un aparat stricat catismă după catismă, deși cred că mai degrabă dormeam în genunchi. La cinci, părinții s-au trezit pentru utrenie. Starețul trece la baie, în hălățelul lui de molton, și-mi aruncă iarăși din mers: Tot în rugăciune, cuvioase, tot în rugăciune? Cînd am văzut că trece de opt și nu mă cheamă nici la liturghie, mi-am zis, gata, să vezi că pățesc ca la Pateric, mă ține trei zile aici, să vadă cîtă răbdare am. M-a luat așa o sfîrșeală și am simțit că nu-mi mai trebuie nimic, decît un ceai fierbinte și un pat să mă întind. Îmi venea să arunc Psaltirea cît colo. Cuvintele se dezintegrau, slovele se desprindeau de carte și se ridicau vîrtejuri în tavan. A trecut și prînzul, fără să se milostivească cineva și de mine. Nici în genunchi nu mai puteam sta, mă chircisem într-un fel de asană, cu capul rezemat de un raft, și cred că arătam ca un martir în ultimele lui ceasuri.

Pe la două, starețul își face din nou intrarea. Se așează la birou, rîgîie ușor, ca după masă, și mă contemplează în liniște. Te-ai rugat, cuvioase? șoptește el, să nu mă „tulbure”. I-am aruncat o privire semi-tîmpă, probabil goală de orice conținut. Ei, dacă te-ai rugat, face el, atunci hai să ne facem călugări.

Mă ridic cu greu și mă gîndesc cu inima îndoită la ce mă mai așteaptă. Hai încoace. Ieșim în curte, ne suim în mașină și pornim la drum. Ieșim din oraș. Starețul îmi întinde un pachet de biscuiți, pe care l-aș înghiți din două mișcări, dar, ca să fac impresie, mă străduiesc să arăt cumpătarea unui ascet și rod încetișor biscuit cu biscuit. Părintele nu spune nimic. Dar cu tăcerile lui eram obișnuit. Odată am mers împreună pînă la București, cinci ceasuri, fără ca el să sufle un cuvințel. Cînd am intrat în Colentina, a spus dintr-odată: Da’ țeavă de 16 nu aveau? (cu o zi înainte mă trimisese să cumpăr niște țeavă pentru nu știu ce instalație la chilii).

Am mers, nu mai știu, mult. Poate două, trei ceasuri. Am trecut de Sihăstria Voronei, apoi am luat-o de-a dreptul peste un deal, de era să rămînă mașina bucăți, apoi am traversat o pădure și ne-am oprit într-o poiană, la capătul unui drum forestier. Într-o margine curgea un pîrîu. Am coborît amîndoi și am făcut cîțiva pași. Cum e? face părintele. Îți place aici? Am dat din cap emoționat. Simțeam că urma să se întîmple ceva important. E și un paraclis mic pe-aproape. Locul are de toate. Apă, aer curat, liniște. Poți încropi și o grădiniță cu cîteva legume. Îl ascultam și nu-mi venea să cred. Îmi venea să-l iau în brațe, să-l sărut. Ce zici? face el. Ți-ai găsi pacea aici? E destulă liniște? Am răspuns cu vocea gîtuită de emoţie: O, părinte, mă mai întrebați? Aici e ca la începutul lumii. Bun, zice, acuma ascultă la mine. Dacă nu îţi găseşti pacea în inima ta, oriunde ai fi, n-o găsești nici aici, nici oriunde te-ai duce. Pacea pe care o cauţi tu e pacea cu tine. Pentru asta n-ai nevoie să te faci călugăr. Hai să mergem.

N-a mai spus nimic, sau nu mai îmi aduc eu aminte. A pus o casetă cu muzică psaltică și a cîntat tot drumul, cît l-a ținut gura. M-a adus pînă acasă și m-a lăsat în fața blocului. Nu știu dacă mi-am găsit vreodată pacea cu mine însumi. De fapt, știu, nu mi-am găsit-o niciodată. Nu am atîta smerenie. Dar de atunci am aflat ce trebuie să caut. De atunci, am încetat să mai visez chilii și pustietăți și am început să tînjesc după clipa în care voi face pace cu mine însumi și voi fi desăvîrșit.

Am intrat în casă și mi-am sărutat soția. Unde ai fost? Unde ai umblat? s-a îngrijorat ea. Am luat-o în brațe și am început să rîd. Starețul e nebun, înțelegi?… N-ai mai auzit una ca asta. Hai să-ți povestesc!

Și după un an s-a născut Paraschevi, am legănat-o la piept, i-am citit povești și am știut că locul meu e acolo.

Multumiri pentru raspunsuri. Doamne ajuta!

Este important sa clarifice aceasta problema, altfel nu va avea pace. Chiar daca a cerut sfatul unor duhovnici, daca nu s-a lamurit, sa nu renunte si sa deschida subiectul si cu alti parinti.

Din punctul meu de vedere, asa cum s-a spus si in alte postari, nu putem sa punem semnul egal intre o fagaduinta facuta intr-un moment de ravna si petrecerea intr-o manastire o anumita perioada de timp, finalizata cu depunerea voturilor monahale. Problema este asa de delicata, incat nu se potriveste un caz cu altul.

Daca de exemplu, intra in manastire doar de frica si speriat de viata de familie, fara sa simta aceasta dorinta, poate sa ajunga in timp sa cada in pacate mult mai mari, de aceea cred ca duhovnicii la care a fost s-au abtinut sa spuna intr-un fel sau altul.

Nu spun ca promisiunea e de neluat in seama, dar acum daca a facut pasul acesta si s-a casatorit, poate fi si o ispita. Nu mai stiu la ce parinte am citit ca primii 5 ani de casnicie sunt cei mai grei, sotii sunt ca doua pietre tari ce se slefuiesc in timp.

Si tot in legatura cu acest subiect, am citit in urma cu ceva timp pe forum o vorba a unui Parinte: Decat sa te calugaresti si sa regreti ca nu te-ai casatorit, mai bine sa te casatoresti si sa regreti ca nu te-ai calugarit.

Sa nu creada ca asta e pedeapsa de la Dumnezeu, sa rabde tot dand Slava lui Dumnezeu pentru toate. Cred ca cuvantul unui singur duhovnic luat ca de la Dumnezeu e destul. Iertati-ma!