Ai in minte un caz concret?

Parerea mea e ca foarte greu sa discerni cand faci bine cuiva mustrandu-l si cand nu. E greu din cauza slabiciunilor noastre. Principiul e ca daca taci, taci pentru Dumnezeu, daca vorbesti, o faci pentru Dumnezeu.
Acum, depinde si de postura in care esti. Daca ai o functie de raspundere sau de conducere, daca esti preot, parinte, profesor, sef etc e musai sa mustri cand e cazul. e mai greu cand respectivul ti-e egal, trebuie mult tact, multa blandete, sa stii cum sa iei omul, sa stii cand e momentul potrivit. Si mai greu cand vezi ca esti intr-o pozitie inferioara ca ierarhie sau varsta fata de cel care greseste... au si fost exemple pe forum.
Conteaza si de ce il mustri, ca sa il indrepti pe el, pentru ca il iubesti sau pentru ca nu suferi nedreptatea care se face...
In orice caz, eu nu sunt de acord cu ideea ca nu-i zic lui X asta, ca mi-e teama sa nu il pierd si sa nu ma marginalizeze. Daca te hotarasti sa vorbesti, apoi sa te astepti la consecinte.

Dar daca ai un caz concret in minte, cel mai bine e sa vorbesti cu duhovnicul.

For Mihnea, eu nu as vedea neaparat o legatura intre jefuirea casei si intentia de fraudare a statului cu pampersii... poate e doar o ispita.

Cum sa facem mustrarile
 

Cand am indoieli intr-o problema de comportament cu aproapele caut in scrierile Sf. Ioan Gura de Aur si incerc sa ma aplic invatatura lui. Uneori reusesc...alteori... ma straduiesc.
Cam asa a scris el despre mustrarea unui om ce traia in adulter. Dar se poate aplica in orice situatie:

"Iată, mergeţi la omul acela, care trăieşte în neregulă cu o femeia… Mustrarea voastră fie aşa…

Mai întâi aduceţi-i laudă pentru cele bune ale lui. Spălaţi-i, ca să zic aşa, rana, cu aceste laude, ca şi cu o apă călduţă, spre a-i micşora umflătura. Spuneţi-i că înşivă nu sunteţi decât un biet om, învinuiţi firea cea obişnuită a oamenilor, arătaţi-i că toţi trăim în păcat, cereţi-i iertare pentru că v-aţi luat o însărcinare peste puterea voastră, adăugând că dragostea îşi ia povara de a îndrăzni toate.

Aduceţi apoi, sfatul vostru, nu pe glas de poruncă, ci ca un frate. Când, prin mijloacele acestea, veţi fi micşorat rana, când veţi fi înmuiat mai dinainte durerea ce va veni, din pricina tăieturii mustrării ce-i veţi face, când vă veţi fi cerut, cu stăruinţă, iertare şi veţi fi rugat pe fratele vostru să nu se tulbure; când, mulţumită acestora, veţi fi înlănţuit într-un fel pe suferind, daţi-i lovitura, nici cu prea multă tărie, dar nici prea cu moliciune, ca nu cumva el, fie să nu se dea deoparte, fie să nu ţină socoteală de ea.

De nu veţi lovi drept, nimic nu faceţi – de loviţi prea tare, voi sunteţi pricina că el se va răzvrăti. De asemenea, când, spre isprăvire, ajungeţi la reproşuri, amestecaţi-le cu laude – şi cum fapta lui, în ea însăşi, nu dă prilejul (traiul cu acea femeie în felul acesta nemeritând lăudare) aşezaţi-vă pe temeiul intenţiei şi ziceţi: “Ştiu că ai făcut aşa pentru dragostea lui Dumnezeu, pentru că ai văzut pe această necăjită, uitată de toţi, fără ajutor, i-ai întins mâna”. Vorbiţi aşa, chiar dacă acela căruia-i spuneţi, n-ar fi avut gândul acesta – şi adăugaţi apoi, mereu cerându-vă iertare: “îţi vorbesc în felul acesta nu ca să-ţi dau poruncă, ci pentru a-ţi aduce aminte ceva. Ştiu, ai făptuit aşa pentru dragostea lui Dumnezeu, dar bagă de seamă, ca din binele acesta, să nu iasă, în alt fel, vreun rău. Păstrează, de vrei, femeia la tine, măreşte mai departe lucrarea de devotare pe care ai început-o, nimeni nu te împiedică, dar dacă poate ieşi de aici o pagubă, mult mai mare ca profitul, trebuie să veghezi, te rog, la aceea ca grija ce-ai luat să aduci liniştea unui suflet, să nu fie pricină de poticnire pentru altele”.

Nu adăugaţi aşa, dintr-odată, care-s pedepsele pentru cei care pricinuiesc poticnirile. Chemaţi chiar mărturisirea lui, zicându-i: N-ai nevoie să înveţi din gura mea, ştii acestea fară să ţi le spun, ce pedeapsă ameninţă pe oricine va face să poticnească pe unul din aceştia, mici…” îndulciţi astfel vorbirea voastră - faceţi neputincioasă mânia - şi, acestea săvârşite, daţi leacul mustrării… Sfaturile să fie scurte; nu-i nevoie să daţi lecţii lungi.

Dimpotrivă, semnele îngăduinţei voastre să fie dese şi repetate. Chemaţi mereu dragostea – învăluiţi mereu ceea ce e greu de primit în vorbirea voastră – lăsaţi fratelui vostru slobozenia faptei, ziceţi-i: “îţi dau numai o părere, un sfat, – eşti stăpân să-l urmezi, – nu te silesc la nimic, las totul în mâna ta”.

De vom săvârşi astfel mustrarea, vom reuşi bine să îndreptăm pe cei ce păcătuiesc…"

Excepţional citat, mulţumesc ! Într-adevăr, Sf Ioan Gură de Aur a fost neîntrecut în arta ritoricească. Este curios că oratori păgâni, precum Demostene ori Cicero sunt de referinţă, pe când acest sfânt, care a ajuns la perfecţiunea oratoriei şi omileticii, este ignorat în mediile care se vor academice.

:) !
Eu va multumesc pt ca ati citit postarea mea si cu totii sa-i multumim lui Dumnezeu pt ca ne-a dat multime de oameni luminati, multime de sfinti, sa ne fie de ajutor in dorinta noastra de indreptare duhovniceasca.

Frumos exemplu tau.Intradevar,unele mustrari aduc roada,iar altele aduc fiere.Bisturiul poate fi folosit la a rani sau la a vindeca pe cineva. Ma gindeam la un criteriu.Ce tie nu iti place altuina nu ii face.Ori mie imi place sa fiu mustrat.Pe moment imi pica greu,dar apoi imi face bine.E singurul prilej sa ma autocunosc.Asa ca mustrati mai cu incredere,caci,paradoxal,s-ar putea ca celalalt sa si-o doreasca si sa ii faca bine.Decit indiferenta,si sa nu ma bagi in seama,prefer sa ma mustrii,ca atunci macar este inceputul unui dialog. Dragostea nu inseamna acuzatii,dar nici indiferenta.