Nu ajuta cersitul, priveste cit de mult incercam noi sa-l smerim prin umilire cu dovezi si demonstratii si el nu se lasa, precum un cal naravas

Nu am cerșit, am făcut altceva prin care să mă umilesc. Și am înțeles că nu trebuie să fac asta. Umilirea pe care trebuie s-o căutăm nu înseamnă renunțare la demnitate ci renunțarea la imaginea falsă pe care ne-o creăm în ochii celorlalți și în proprii noștri ochi.

Tu ești într-un stadiu de imaturitate intelectuală deosebită, de aceea crezi în conspirații, comunism, profeți psihopați și alte prostii. Ca să poți să-ți construiești o înțelegere obiectivă despre lucruri trebuie să faci pasul elementar de a accepta că poți vedea lucrurile greșit, că întreg sistemul tău de evaluare e fals, după cum zice Scriptura:
Nimeni să nu se amăgească. Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept.
Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu, pentru că scris este: "El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor".


Și evident că smerirea nu înseamnă acceptarea a ceea ce spun alții, asta e prostie nu smerenie. Smerenia este o cunoaștere corectă a propriei persoane, o întoarcere la adevăr, nu acceptarea minciunii.

Mândria poate apărea şi când eşti umilit. Ca exemplu, atunci când eşti umilit de cei din jur, în sufletul tău te poţi simţi oarecum superior deoarece te autointitulezi ca fiind om cu suflet bun, care nu îşi bate joc de nimeni şi numai ei sunt cei păcătoşi şi vai de suflet pentru că îşi umilesc aproapele. În alt caz, poţi cădea în mândrie chiar cerşind pentru că îi vezi ca fiind oameni nemilostivi şi aşa mai departe, atunci când nu-ţi oferă ajutor şi totul ajunge tot undeva la mărirea de sine şi judecarea aproapelui. Sunt oameni care umiliţi fiind de alţii se smeresc în timp ce alţii, poate chiar umilindu-se pe sine, cad în mândrie tocmai văzându-şi starea umilă. Cât despre acceptarea umilirii, este folositoare doar în cazul în care primeşti lucrurile ca pe o încercare de la Dumnezeu, ca pe o metodă de a te autodepăşi din punct de vedere spiritual. Tot de fiecare om în parte depinde cum priveşte lucrurile

O scurtă istorioară care are, poate, legătură cu subiectul, auzită de mine în cadrul unei omilii:

E vorba despre un sfânt (nu-mi aduc aminte numele) la care, în calitatea sa de duhovnic, a venit un membru al parohiei pentru a-i cere încuvinţarea să poarte ciliciu (adică cămaşa din păr, purtată pe piele, sub haine).

Sfântul a înţeles că ceea ce-l îndemna pe omul respectiv să-şi dorească a purta ciliciul era, în fond, mândria, şi că dacă i-ar fi dat încuvinţarea acesta ar fi ajuns să considere că această practică de auto-mortificare îl face superior altor credincioşi.

Ca urmare, pentru că ceea ce îi era necesar din punct de vedere duhovnicesc omului nu era auto-mortificarea, ci o lecţie de umilinţă, sfântul i-a poruncit să poarte ciliciul, dar nu sub hainele sale obişnuite, ci deasupra acestora, la vedere.

Perfect adevarata povestea. Daca vei cauta umilirea vei sfarsi in mandrie. Mandrie de-a dreapta, cea mai periculoasa pentru ca din cauza ei a cazut Lucifer. Dar ceea ce spune Traditie1 are si partea sa de adevar. Umilirea bate mandria, e adevarat. Dar nu umilirea cautata, ci umilirea acceptata. Nu caut umilirea, dar o accept daca vine. Autoironia e o alta arma impotriva mandriei. Dar toate astea nu sunt inca smerenia. Smerenia ne vine de Sus, e haina fara de care nu se intra in Imparatie, si vine doar daca acceptam umilinta.
Har, smerenie si jertfa de sine.

Acest fragment Traditie draga, reprezinta actiunea de sarire a mustarului! Ca tot ziceai ca nu intelegi ce-ti spune Cristi.Desigur, tu n-o sa vezi nici aici decat ADEVARUL..:-)))..desigur, tot acela despre care Cristi te intreba atat de frumos..:-)

Scuze, am inteles ca ai cersit.
Scopul tau e umilirea sau smerenia?
Eu ii dau dreptate lui MariS, ca nu trebuie sa cauti umilintele,trebuie sa le accepti atunci cand vin la tine.Atunci cand le cauti, esti pregatit, stii in ce "sector" urmeaza sa fi umilit.
Ori cand nu cauti umilintele, deseori vin si ne "ataca" in alte domenii decat cele la care ne asteptam noi.Aici cred eu ca-i incercarea.

Interpretezi tu aiurea.
Iar Cristi, ca și tine, ar trebui să-și vadă de ale lui, nu să contabilizeze greșelile reale sau imaginare ale altora.

Parintele Sofian BOGHIU raspunde:
 

Vă rugăm să ne vorbiti despre falsa smerenie.

- La noi în mânăstire este cineva care face câteva plecăciuni - asa, când este într-o toană foarte bună - si, dacă-l mai zgândări putin, spune: ''Iartă-mă, părinte, că am făcut un gest de smerenie bizantină'', adică un gest de smerenie falsă. Sunt unii care mimează smerenia: sunt tăcuti, cuviinciosi, respectuosi, dar te lucrează pe ascuns; te vorbesc de rău, te hulesc si răutatea ascunsă din inima lor alungă acest duh al Mântuitorului Care zice: ''Învătati-vă de la Mine, că sunt blând si smerit cu inima”. E vorba aici de o smerenie interioară, plină de sinceritate, de curătie. Smerenia aceasta, numai a gurii, nu are nici o valoare, dimpotrivă, înjoseste virtutea smereniei. Sunt falsuri dintr-acestea - să mă ierte cine mă aude si nu-i convine - si în politică: politicianul promite foarte generos, dar după aceea face tot ce stie el. Dar acesta este un domeniu pe care-l cunoasteti foarte bine si nu-i nevoie să-l mai discutăm.

***

- În zilele noastre, a fi smerit nu echivalează cu a te lăsa călcat în picioare? Cum rămâne atunci cu demnitatea noastră de crestini? Cum trebuie procedat pentru a nu face confuzie între aceste lucruri?

- Stiu că este un gând răspândit între crestini după care smerenia este umilintă netrebnică. Nu trebuie să uităm însă că, pe Cel care S-a smerit pe cruce, cu mâinile si picioarele găurite de cuie si cu sulita împunsă în coastă, în Vinerea Mare, smerirea cea adevărată, dumnezeiască, L-a ajutat să învieze din morti. Smerenia este o mare demnitate sufletească. Dumneavoastră stiti, fără să vă mai spun amănunte, că un om mândru, plin de sine, orgolios, se bate cu pumnul în piept, iar ceilalti nu mai există pentru el. O părere pe care i-o spui nu o primeste; eu sunt un prost, el e foarte destept. Pe asemenea oameni nu prea îi aveti la inimă, asa cred. Sunt si în familii, sunt si în universităti si în toate institutiile omenesti asemenea persoane, care se supraevaluează. Dar există si persoane care răspund cuviincios, smerit, în orice împrejurare. Si pe cine alegeti? Eu cred că alegeti pe un om cu bună-cuviintă. Ai încredere în el, e serios si tot ce produce el e valoros. Sunt popoare, de pildă poporul german, care fac niste lucruri plăcute, totdeauna lăudate, pentru că pun în ele cinste si constiinciozitate, nu usurătate; si îi pretuim, pentru că sunt niste oameni seriosi si niste oameni cinstiti sufleteste.
Un act de smerenie măruntă - asa cum mărunti suntem si noi -, de bună-cuviintă si de seriozitate este sinceritatea.Asa este omul: când este smerit, este si sincer, este si constiincios, iar ceea ce face el dăinuieste.
Pe când la oamenii mândri si lucrul lor e superficial, făcut în grabă si cu lipsă de vrednicie, de seriozitate. Ei nu cred în nimic, nu cred în Dumnezeu sau, chiar dacă mai cred, se închină de formă.
Un om smerit e un om care tine legătura cu Dumnezeu prin rugăciune. Si Dumnezeu, fiindcă este smerit si plin de dragoste, îl inspiră pe cel smerit ca în toate să fie pe cât se poate de împlinit.
Aceasta însă rămâne pentru fiecare să experimenteze în propria sa viată.

***

- Teoretic stim cât este de folositor să fim smeriti. Cum să facem să si simtim acest lucru?

- E o problemă foarte grea si foarte necesară. În Pateric un frate l-a întrebat pe un avvă: ''Părinte, ce este smerenia?'' Si părintele bătrân i-a răspuns: ''Smerenia este dumnezeiască si nu se poat dobândi decât prin lucrare, prin lucrarea poruncilor, plinirea poruncilor".
Dacă vrem să fim smeriti, să tinem rânduielile crestine. Când vă întâlniti acasă cu Noul Testament, cititi predica de pe munte a Mântuitorului care se află în capitolele V, VI si VII de la Evanghelia după Matei. Acolo este vorba despre smerenie, e vorba despre post, e vorba despre generozitate, dăruire, e vorba despre păzirea în curătie a trupului, a acestui templu al Duhului Sfânt. Multi, începând din tinerete, îsi pervertesc trupul, dragi tineri si vârstnici, îsi pervertesc trupul si au acest răspuns pentru părintii sau prietenii lor: ''Lasă-mă să-mi trăiesc viata". Ce-i viata pentru ei? Petrecere, desfrâu, lux si necredintă. Nu au nevoie de Dumnezeu.
Ca să fii smerit, v-am spus ce conditii ni se cer, dar depinde de fiecare dintre noi să le împlinim. Spune părintele din Pateric: ostenelile trupului contează foarte mult pentru dobândirea smereniei. Adică postul, metaniile, asceza aceasta trupească si sufletească, păzirea ochilor să nu vadă desertăciunile vietii, păzirea gurii să nu spună vorbe rele - ''pune, Doamne, pază gurii mele si usă de îngrădire împrejurul buzelor mele”, asa cum se cântă la slujba de seară.