Iata un subiect cu totul deosebit: copiii!
Vad postate cateva pareri, despre familiile cu un singur copil sau cu nici unul. Eu zic sa nu ne pronuntam. Nu stiu daca e vorba de egoism pentru cei ce nu au, sau de inconstienta pentru cei ce nu se mai opresc. Dumnezeu oricum ne cere sa traim dupa legi si reguli si cu siguranta aceste legi si reguli nu sunt foarte bine tinute nici de unii nici de ceilalti. Durerea este cand perechea apeleaza la avorturi. Am citit de 19, de 24, ba chiar de 30 de avorturi. Aici este strigator la cer.
Sunt convins ca cei care nu au copii si tot amana, n-au nici cea mai mica idee ce inseamna acea bucatica de om si ce fel de corzi sensibile poate atinge in sufletul unui parinte. Daca ar sti, n-ar mai amana nici o clipa. Tocmai de aceea, mie unul mi-e mila de ei.
De cele mai multe ori se aduce motivatia bugetului limitat, lipsa unei case, etc. Am fost martorul a multor cazuri in care copilul tocmai nascut, a adus cu el toate implinirile: si casa si bani si pace!
In familia parintilor mei s-au intamplat lucruri ciudate, privitor la acest subiect. S-au casatorit devreme (tata 19, mama 18) prin 1939. In "40 s-a nascut primul copil: o fetita. Tata a acceptat situatia dar i-ar fi placut mai mult un baiat. Anturajul tinerilor casatoriti de-atunci, il intaratau si-l provocau. Mai mult, a ajuns sa aiba o functie importanta, iar asta ii ducea orgoliu catre extrema. Cand mama a nascut al doilea copil, el a mers intr-un suflet la maternitate si n-a intrebat decat atat: "Ce-i?" "Tot fata!", i-a raspuns mama supusa ca de obicei. Atunci s-a intors cu spatele si-a iesit pe usa spunand peste umar: "Poate sa moara pana maine, ca nu-mi pare rau!" Timpul a trecut, iar fetele cresteau, dar cea mica parea sa fie un inger, nu copil. Totul era deosebit la ea: ochii de un albastru neintalnit, parul balai-carliontat, vorbele dulci, iti venea s-o sorbi din ochi chiar de nu era copilul tau. Intre timp, Dumnezeu s-a indurat si a venit si primul baiat. Cand prima fetita a implinit 4 ani, a ramas surdomuta, (dupa ce se pare ca adormise deochiata). Cand cea mica a implinit 4 ani, Dumnezeu a luat-o la El, ca si-asa tata spusese ca poate muri oricand. Mult a regretat acele vorbe, dar ce-ar mai fi putut face? Apoi i-a tot dat Dumnezeu baieti sa se sature. Eu am fost ultimul din 7 nasteri, mai putin sora care s-a dus si pe care n-am cunoscut-o dar de care mi-au povestit nu doar parintii, ci si vecinii. Si n-as vrea sa-mi fie ca lauda fiindca nu asta urmaresc, ci doar ideea topicului; sunt singurul din familie care ma ocup cat de cat de sufletele lor. Toti suntem ortodocsi, dar la biserica poate de Paste mai merge cate unul. Cat despre posturi si rugaciuni... nu se pune problema.
Ma intreb ce se intampla cu noi, cei care ne-am oprit la un copil, sau la doi (cum e si cazul meu)?... V-a aprinde si pentru noi cineva o lumanare? Da, incercam sa ne ingrijim si pentru sufletele noastre si pentru viitorii maturi de maine, dar tot din experienta stiu ca din copii ce erau nelipsiti din biserica odinioara, ba chiar aveau si vesminte, nu s-a ales nimic deosebit fiindca grijile lumii acesteia i-a coplesit, iar sf Liturghie se tine pentru babe!...
Poate spun o prostie, dar eu personal n-am auzit de prea multi sfinti (exceptand Sf. Ioan a carui nastere a fost ea insasi o minune) care sa nu fi avut in familie foarte multi frati. Dintr-o familie numeroasa, nu se poate sa nu fie macar unul mai evlavios. Chiar astazi mi-am amintit de o alta familie cu multi copii, din care unul s-a ales un betiv (si a si murit), altul este la penticostali, o fata era renumita pentru desfrau, un baiat (casatorit acum si cu 2-3 copii) care duce o viata normala, iar ultimul ajuns preot nici nu stiu exact unde, dar care nu puteai sa nu-l iubesti de cum il auzeai vorbind, avand o smerenie si o intelepciune cu totul deosebita!
E o vorba batraneasca: "Urma scapa turma!" Ferice de parintii care au un copil preot sau calugar, fiindca are cine se ruga pentru ei, iar numele lor nu vor fi lipsite din cartea dreptilor!... Iata un motiv de reflectie pentru o familie numeroasa!

Nu fi asa de sigura. Stiu pe unii care nu voiau si acum vor, pe altii care vor, dar nu pot, pe altii care s-au pazit insa degeaba, ca Dumnezeu a spus DA.

Adevarul este ca suntem foarte schimbatori si influentabili, mai ales cand venim in contact cu copiii altora prin gura carora parca vorbeste Insusi Dumnezeu.

Am auzit că oamenii cu un IQ ridicat fac din ce în ce mai puţini copii, astfel că vor fi oameni deştepţi din ce în ce mai puţini (cică se transmite ereditar).

Cred ca ai dreptate.
Daca omul nu are deja credinta si nadejde in Dumnezeu, nu cred ca ar putea sa o dobandeasca in urma... oricator motive.

Pana ce nu isi va pune omul nadejdea in Dumnezeu, nu va putea sa aiba odihna.
Nici banii nu vor fi de ajuns, nici camerele nu vor fi de ajuns, nici viitorul nu va fi incurajator.

Este nevoie de nadejde si de dragoste... sau, spus altfel... este nevoie de nebunia credintei in Hristos !

Stiu o metoda eficienta de sporire a credintei, anume lucrarea constanta a faptelor bune. Dar alea bune-bune, nu bunicele.

Un copil e o minune. Sa facem loc mai multor minuni in viata noastra!

1 Timotei 2, 15

Dar ea [femeia] se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie.

Hai, da-o incolo, Florin, pai tocmai pe tigani ti-ai gasit sa ii dai exemplu.. cand se stie ca multi dintre ei isi trimit copîii la cersit si chiar la prostitutie. Haida de, sa facem zeci de copii ca sa ne folosim de ei?
(Nu vreau sa fiu rasista, problema tiganilor este dupa parerea mea o problema sociala si nu de rasa)

As zice sa nu deviem discutia ca sa ajungem iar la cea despre ferire, anbticonceptionale etc, ci sa revenim la subiectul pe care l-ai propus: motivele pentru a avea copii. Nu oricati, zeci de copii, ci: copii.