|
Citat:
|
Citat:
|
Învățături despre avva Moise
Povesteau despre avva Moise că devenind preot, i-au pus epitrahil. Arhiepiscopul îi zice : "Iată, ești alb din cap până în picioare". Bătrânul zice: " Pe dinafară sau și pe dinăuntru, stăpâne papa?". Arhiepiscopul, vrând să-l pună la încercare, spune clericilor: "Când avva Moise va intra în altar, goniți-l și urmăriți-l, ca să auziți ce spune". Bătrânul a intrat, iar ei s-au repezit la dânsul și l-au gonit, strigându-i: "Ieși afară, etiopianule!". El a ieșit, zicându-și în sine: "Bine ți-au facut, cioroiule, tuciuriule. Dacă nu ești om, de ce te duci să stai cu oamenii?".
* * * Odată s-a poruncit la Sketis: "Săptămâna aceasta postiți". Dar tocmai atunci s-a întâmplat să vină câțiva frați din Egipt la avva Moise și el le-a făcut puțină fiertură. Văzând fumul, vecinii au zis clericilor: "Moise a încălcat porunca, și-a făcut fiertură". Ei le-au raspuns: "Vorbim cu el când vine la slujbă". Sâmbătă, clericii, văzând nobila purtare a avvei Moise, i-au zis în fața întregii obști: "Avva Moise, ai încălcat porunca oamenilor, dar ai împlinit porunca lui Dumnezeu." http://www.yahspeople.com/uploads/4/...03/5631224.jpg |
Trezire duhovnicească-Paisie Aghioritul- Sfântul Munte Athos 2000
Părintele Paisie Aghioritul ne învață cum să ne bucurăm de binele făcut semenului, cum devenim părtași ai moștenirii dumnezeiesti prin asemănarea cu Hristos!
În om există două bucurii. O bucurie atunci când ia, și o bucurie atunci când dă. Dar nu se compară bucuria ce-o simte cineva atunci când dă, cu bucuria ce-o simte atunci când ia. Omul, ca să-și dea seama dacă sporește corect duhovnicește, trebuie ca la început să cerceteze dacă se bucură când dă și nu când ia; dacă simte mâhnire când îi dau și bucurie când dă. După aceea, dacă lucrează corect duhovnicește, atunci când face vreun bine nu își mai aduce niciodată aminte de el, dar nu uită niciodată nici cel mai mic bine ce i s-a făcut. Nu-și poate închide ochii din pricina unei prea mici faceri de bine a celorlalți. Se poate ca acesta să-i fi dat cuiva o vie și să fi uitat. Dar dacă celălalt îi dă un ciorchine de struguri din via pe care el i-a dăruit-o nu-l poate uita niciodată. Sau poate să-i fi dat cuiva mai multe icoane sculptate și să nu își mai aducă aminte. Dar dacă acela îi dă o iconiță plastificată, este mișcat de această iconiță, cu toate că este de mică valoare și, drept recunoștință, se gândește cum să-l răsplătească. Poate da chiar și toată biserica și terenul ei și să uite. Adică atunci călătoria duhovniceasă este corectă, când uită cineva cele bune ce le face și își aduce aminte de cele bune ce i le fac ceilalți. Când omul ajunge în starea aceasta, atunci este om; om a lui Dumnezeu. Dar dacă uită mereu faptele bune pe care i le-au făcut alții și își aduce aminte de cele bune făcute lor de el, asta este lucrarea potrivnică celeia pe care o cere Hristos. Iar când gândește: ,,Tu mi-ai dat atâta și eu ți-am dat atâta” – ăsta este un lucru negustoresc. Eu caut să dau celui ce are nevoie mai mare. Nu socotesc negustorește: cutare mi-a dat cărțile acestea și eu acum îi datorez atâta, așa că trebuie să-i dau ca să mă achit. Sau, dacă celălalt nu mi-a dat, nu-i voi da nici eu nimic. Căci și asta este o dreptate omenească. Cel ce ia ceva, primește bucurie omenească. Cel ce dă, primește bucurie dumnezeiască. Bucuria dumnezeiască o luăm prin a da. De pildă îmi dă cineva o carte. Acela se bucură duhovnicește, dumnezeiește, iar eu care am luat cartea mă bucur omenește. Dar când și eu dau cartea, mă voi bucura și eu dumnezeiește, iar celălalt ce va lua se va bucura omenește. Când și acela o va da, se va bucura și el dumnezeiește, iar cel ce o va lua se va bucura omenește. Dar dacă și el o va da, atunci și el se va bucura dumezeiește. Vedeți cum cu un lucru mulți oameni se pot bucura și omenește, și dumnezeiește. Să vă învățați să vă bucurați prin a da. Atunci când se bucură cineva prin a da, este bine întocmit, este în legătură cu Hristos; are harul dumnezeiesc. Atunci când cineva dă sau oferă ceva, bucuria pe care o simte are oxigen dumnezeiesc. Atunci când se bucură prin a lua, sau prin a se jertfi alții pentru el, bucuria aceasta are miros urât, asfixiază. Astfel de oameni care dau, fără să gândească la ei îșiși, ne vor judeca poimâine. Ce bucurie simt acești oameni! Pe unii ca aceștia îi apără Hristos. Însă cei mai mulți oameni se bucură când iau și se lipsesc de bucuria dumnezeiască și de aceea sunt chinuiți. Hristos este mișcat atunci când îl iubim pe aproapele nostru mai mult decât pe noi înșine și ne umple de plăcere dumnezeiasă. Vezi, El nu S-a limitat la ,,să iubești pe apropele tău ca pe tine însuți”, ci S-a jertit pentru om. |
Cateva ganduri de la Parintele Vichentie Mălău - un duhovnic al neamului romanesc in perioada interbelica.
Omul rău e cu desăvârșire rău, când se preface că este bun! O conștiință fără Dumnezeu e ca un tribunal fără judecător! A nu te mânia niciodată e semn de mare înțelepciune! Mânia este o scurtă nebunie! Leneșul e frate cu cerșetorul! Trândăvia e mama tuturor păcatelor! Durerea e o învățătură! În anii durerii am învățat să mă rog! A ponegri pe altul e cea mai mare crimă! Altora să ierți totdeauna, ție niciodată! Din faptele tale vei fi judecată slugă vicleană! O cameră fără cărți e un trup fără suflet! Acel ce știe să înduioșeze, știe tot! Nimic nu e mai liber ca cugetarea! |
Din Pateric, despre avva Pimen.
Sub numele lui Pimen - de la poimen, "păstor", în greacă - ni s-a transmis cel mai mare număr de apoftegme din Pateric, peste 200. Avem de-a face cu un om simplu, neșcolit, vorbitor exclusiv de coptă, înzestrat însă cu un imens discernământ. Marea majoritate a cititorilor (nn Patericului) se recunosc în acest călugăr fără fasoane, blând, ușor stângaci, moderat în practica ascetică, plin de bun simț, fără o aură specială decât aceea a simplității sale desăvârșite. Biserica îl sărbătorește pe 27 August.
Avva Pimen a zis: "Dacă cineva păcătuiește și apoi tăgăduiește, spunând: <<N-am păcătuit>>, nu-l condamna, căci îi tai zelul. Dar dacă îi zici: <<Nu te descuraja, frate, ci ai grijă pe viitor>>, îi trezești sufletul la pocăință". A mai zis: "Cineva pare că tace, dar in inima lui judecă pe alții; un astfel de om vorbește tot timpul. Altcineva vorbește de dimineața până seara, dar stăpânește tăcerea, adică nu vorbește nimic nefolositor". Un frate i-a zis avvei Pimen: "Dacă văd vreun lucru [rău], vrei să-l spun?". Bătrânul ii zice: "Este scris: Să răspunzi înainte de a asculta e smintire și nerușinare. Dacă ești întrebat, vorbește, dacă nu, taci". |
Din predica de azi de la biserica:
In evanghelia de astazi (Umblarea pe mare), Hristos, dupa ce a dat drumul multimilor si le-a zis apostolilor sa urce in corabie, s-a dus in munte, noaptea, sa se roage. Parintele a aratat ca Hristos, Fiul lui Dumnezeu, desi nu avea niciun pacat, tot s-a dus sa se roage. Mai cu seama noi, care suntem in tot felul de pacate, se cade sa ne rugam, iar rugaciunea facuta noaptea, la apusul soarelui, cand toata firea se linisteste, dupa ce am terminat cu toate treburile, acolo 10-15 minute, se cheama "rugaciune de aur", in timp ce rugaciunea de dimineata se numeste "de argint", deoarece e impletita cu griji si gandurile zilei. De asemeni, corabia este Biserica, iar noi, credinciosii, suntem inauntrul ei si calatorim pe valurile vietii, in viforul ispitelor, luptandu-ne toata viata sa ajungem la liman, in Biserica triumfatoare, in corturile dreptilor si in cetele sfintilor. Credinta adevarata se vadeste doar in ispite si in incercari, dar Hristos le-a biruit pe toate, si noi le biruim pe toate cand Il vedem in fata numai pe Hristos, dar cand Il scapam din vedere si ne uitam in stanga si in dreapta, la valuri, nu e bine. Sa ne ajute Dumnezeu pe toti sa ramanem in corabia Bisericii ortodoxe, s anu vaslim singuri aiurea pe afara, sa ne folosim de Sfintele Taine, pentru a dobandi mantuirea! |
Tanti Veta
Articolul l-am citit pe site si mi-a placut foarte mult. Sper ca si voua!
********************** Tanti Veta are peste 70 de ani, nu are nici un dinte, are gura supta si un nas lung ca ar fi putut sa serveasca drept model lui Walt Disney cand a desenat-o pe Cruela. Este o femeie simpla… atat de simpla ca ma intreb cum nu a avut nici un accident pana la varsta ei! Vine rar la biserica, odata la doua trei luni, mai ales de sarbatori. Si totusi… are o calitate curioasa! Retine cuvinte si propozitii pe care le reda cu fidelitate si, cred eu, cu incapatanare. Sigur se uita mult la televizor. Cand vine si da liturghie la sfantul altar, aprinde doua lumanari... - Veta cu copiii ei ! Si eu repet dupa ea... "Veta cu copiii ei!" - Si pentru victimele din Banda Aceh omorate de tsunami ! Si, cand a spus tsunami, si-a tuguiat buzele, de parca ar fi vrut sa ma pupe! I-am luat lumanarile si le-am pus repede intr-o cutie, dupa usa. Deasupra cutiei cu lumanari, am o oglinda si ma uit in ea sa vad daca am ramas serios. Alta data, ceva mai tarziu, a venit iar la biserica, la altar cu doua lumanari aprinse... - Veta cu copiii ei ! - Veta cu copiii ei ! - Si pentru cei noua insurgenti morti in atentatul sinucigas de la Karbala, din nordul Irakului ! Si spune Karbala cu accent pe macara. Ii iau repede lumanarile… si ma uit in oglinda. Tanti Veta e o minune ! Prin decembrie trecut vine iar: - Veta cu copiii ei ! - Veta cu copiii ei ! - Si pentru Sadam Husein mort nespovedit, neimpartasit, fara lumanare ! Ii iau repede lumanarile, le pun in cutie si ma uit in oglinda: fii seriooos pariiinte! Nu ar fi nici o problema ca tanti Veta s-ar ruga pentru cineva anume, dar m-as fi asteptat ca acest nume sa il rosteasca o femeie cu palarie si dinti in gura. Duminica trecuta o vad iar pe tanti Veta in biserica. Ia sa vad (m-am gandit) pe cine o mai poomeni la morti tanti Veta?! Vine la altar si… - Veta cu copiii ei ! - Veta cu copiii ei ! - Si pentru parintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, care zilele acestea implineste trei luni de la inmormantare. Am inlemnit cu lumanarile aprinse in mana. De unde stie tanti Veta de parintele Calciu? Am pus lumanarile in cutie. Tanti Veta nu e chiar asa de simpla! M-am uitat in oglinda: imi e rusine ca am ras de tanti Veta. In cateva clipe mi-au trecut prin fata amintirile legate de parintele Calciu, din martie 1977. Acum treizeci de ani, imi era profesor de limba franceza si Noul Testament, cand, la cutremurul din 4 martie, din cladirea Seminarului Teologic din Bucuresti, s-au daramat partile laterale pe latimea unei camere si inaltimea a doua etaje. Au murit trei elevi, iar doi au fost accidentati grav. Imediat dupa cutremur, la cateva minute, Preasfintitul Roman Ialomiteanul a iesit in curtea Seminarului si a facut o prezenta sumara la care au lipsit cateva zeci de elevi. „Dumnezeule, sa nu-mi iei atatia copii, nu se poate…” L-am auzit rugandu-se, isi impreuna mainile; ne-a impresionat pe toti care l-am vazut cat era de ravasit. A cazut atunci si blocul Dunarea, vis-a-vis de Intercontinental, dar a ramas din el „in pcioare” un perete inalt de cateva etaje chiar langa Biserica Enei, care nu avea nici o fisura in urma cutremurului. La cateva zile, intr-o noapte, peretele a fost impins peste biserica. Cineva s-a razbunat pe ea. Chestia asta l-a scos din minti pe parintele Calciu care, in predicile lui, si-a spus supararea, la inceput fata de daramarea bisericii, apoi predicile sale s-au transformat intr-un discurs virulent la adresa conducerii de stat: "Au daramat intentionat biserica… ne-au bagat pumnul in gura… suntem condusi de pseudointelectuali… statul comunist este un stat ateu…”. In scoala plutea o tensiune apasatoare, simteam ca se petrece ceva. La predicile sale, tinute in biserica Radu Voda din curtea Seminarului, la ora noua seara, au inceput sa vina studenti si se la alte facultati. Intr-o seara li s-a inchis poarta. Au inceput sa sara peste poarta in interiorul curtii. Trei-patru barbati necunoscuti (care erau in curtea scolii) i-au luat la bataie. Dupa vreo doua luni, intr-o duminica, dupa Sfanta Liturghie, parintele Calciu ne-a vorbit pentru ultima data: „Nu mai sunt profesorul vostru, imi pare foarte rau ca ma despart de voi… sunt singur… astept vremuri mai bune”. La putin timp dupa aceea a fost arestat. Au trecut anii si, pana in 1989, il ascultam la Europa Libera pe Neculai-Constantin Munteanu: „Au trecut 2645 de zile de cand parintele Calciu zace in temnitele comuniste.” Am avut dascal un OM care a facut istorie. Tanti Veta m-a scos din visare cu o intrebare care m-a uluit: - Taica parinte, stii cum incheia Neculai-Constantin Munteanu emisiunea la Europa Libera ? - Cum ?! - La revedere si s-auzim numai de bine! Preot Nicolae Trusca Parohia Negoiesti |
Arsenie Boca
„Nimeni pe lume nu este absolut necesar pentru nimic. Vei fi sau nu, vei interveni sau ba, progresul, lumina tot se va, face, cu tine sau fără tine. Există o energie ascunsă care mână lucrurile înainte. Să nu-ți închipui, sărmană făptură pieritoare, oricât de bine ai fi înzestrat, că dacă nu ești tu lucrurile n-au să meargă înainte. Lumina se face și fără tine pe deasupra capului tău. Poți fi folositor; dar absolut trebuitor nu ești pentru nimic.
Prin urmare, la ce străduința? Oricum vor sta lucrurile, tu îndeplinește-ți înainte menirea pe care o simți, dacă o simți. Câtă vreme auzi în tine glasul unei misiuni, continuă-ți calea mai departe, oricâtă experiență brutală ar fi venit să-ți arate că țelul crezut al străduinței tale s-ar putea lipsi de munca ta. Ți-a fost rănită prezumția pe care ai avut-o? Poate că nu mai înțelegi rostul încordării, ci sensul utilității tale? Nu înceta să fii ceea ce ai fost. Isprăvește ceea ce făceai ca și cum n-ai fi încercat nici o dezamăgire. Poate că, fără știința noastră, noi slujim vreunui scop al naturii, un scop care-i prea mare ca să-1 înțelegem, prea vast ca să ni-l închipuim și pentru care Dumnezeu ne-a pus în suflet impulsia oarbă pentru noi, dar luminată pentru El. Soldatul nu pricepe planul generalului, dar fără să-1 priceapă îl aduce la îndeplinire. Întocmai așa sună cuvântul Scripturii din Vechiul Testament: ori pricep, ori nu pricep, ori ascultă, ori nu ascultă, tu spune-le cuvântul Meu“… (4 apr.2002 - Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca) |
"Cu Dumnezeu nu negociem! Cine nu-si pleaca genunchii la rugaciune, nu va reusi nimic. Daca ne vom ruga insa cu ravna, daca ne vom osteni in rugaciune, Dumnezeu va face ca totul sa fie posibil." (pr. Iustin Parvu)
|
Teofil Paraian :Cuvant la praznicul de maine , la sarbatoarea Sfantului Nicolae !
Cei mai mulți sfinți sunt ai “oamenilor mari”, care le înțeleg mǎrețiile.
Sfântul Nicolae este si al “oamenilor mici” si, prin aceasta, al tuturor. La el se gândesc toți cei care-l așteaptă ca aducător de daruri. Îndreptător credinței si chip blândeților, de când a propovăduit in Mira Lichiei – unde a fost episcop – s-a impus in conștiința credincioșilor contemporani cu el si a rămas contemporan cu toate generațiile de credincioși. A câștigat cu smerenia cele înalte si cu sărăcia cele bogate. A fost sărac pentru ca n-a vrut sa fie bogat, a fost sărac pentru ca i-a ajutat pe cei săraci. I-a ajutat din prisosul lui pe semeni, pentru ca a știut ca prin milostenia sa se apropie de Cel Ce a spus: “Fericiți cei milostivi, ca aceia se vor milui.” A fost doritor de înmulțirea binelui si a bucuriei si a intervenit pentru ajutorarea celor ce erau sa piară in păcat. E firesc sa ne întrebam: Oare, daca Sfântul Nicolae – care, după numele sau înseamnă “Biruitor de popoare” – ar fi in vremea noastră si ar birui rǎutǎțile din sufletul nostru si gândurile cele rele din mintea noastră cu mijlocirile sale sfinte, daca ar fi, deci, contemporanul nostru, oare ce ne-ar indemna el mai mult sa facem? Fǎrǎ îndoiala ca, fiind el milostiv, ne-ar indemna sa fim milostivi, fiind datator de daruri, ne-ar indemna s-avem si noi ceva de dat. De dat Mântuitorului prin frații săi cei mici. Sa avem si noi ceva de oferit Domnului Nostru Iisus Hristos, din ceea ce am agonisit noi prin munca noastră cinstita. Ne-ar indemna sa avem ceva, dar nu pentru noi, ci sa avem pentru alții, pentru frații noștri care au trebuința de ajutorul nostru. Sa facem in așa fel incit ceea ce la noi este de prisos sa fie de ajutor celor care au lipsa. Sfântul Nicolae Cel Milostiv ne-ar indemna sa fim ca el. Sfântul Nicolae Cel Datator de Daruri ne-ar indemna sa fim si noi oferitori de daruri. Si sa facem aceasta cu inima curata, cu dorința de a împlini lipsurile celor lipsiți. Sa o facem cu inima de părinte, de frate, de fiu, de prieten, cu inima care aduce mulțumire, aduce seninătate. Pentru ca, zice Isaac Sirul, atunci când oferi ceva, cuiva, veselia fetei tale sa fie mai mare decât darul pe care-l oferi. Daca am putea face si noi așa, sigur s-ar bucura si Nicolae, a cărui sfânta pomenire o facem astăzi. Caci el ne e apropiat de suflet si-l putem cinsti numai daca suntem si noi milostivi si buni si iertători si induratori cum a fost el, sau cum putem fi noi, la masurile noastre, îndrumați de el. Sa spunem, deci, împreuna: “Cu mila ta, Sfinte, sfinților te-ai arătat, ca Evanghelia lui Hristos, primind-o, cuvioase, ti-ai pus sufletul pentru poporul tău, mântuit-ai pe cei nevinovați din moarte, pentru aceștia te-ai sfințit ca un mare tăinuitor al darului lui Dumnezeu”. Sfinte Nicolae, roagă-te Domnului pentru noi. Amin! |
Romanian Journal
În timp ce un om își schimba roata la mașina nouă, băiețelul lui de 4 ani a luat o piatră ascuțită și a început să zgârie aripa mașinii. Mânios, bărbatul a luat mâna copilului și l-a lovit peste ea de multe ori fără să-și dea seama că avea în mână o cheie.
La spital, copilul și-a pierdut toate degetele din cauza numeroaselor fracturi. Când și-a văzut tatăl, copilul a întrebat cu ochii plini de durere: "Tati, îmi vor crește degetele la loc?". Bărbatul a rămas împietrit de durere; s-a intors la mașină și a lovit-o de mai multe ori. Devastat de propriile lui fapte, stând lângă mașină, s-a uitat la zgârieturi... băiețelul lui scrisese : "TATI, TE IUBESC". Mânia și Dragostea nu au limite - alege-o pe cea din urmă pentru a nu avea regrete. Lucrurile sunt pentru a fi folosite, iar oamenii pentru a fi iubiți. Dar problema lumii de astăzi este că oamenii sunt folosiți și lucrurile sunt iubite... Deci, în Anul care vine, și întotdeauna, să ne aducem aminte : Lucrurile sunt pentru a fi folosite, iar oamenii pentru a fi iubiți. Așa să ne ajute Dumnezeu ! |
Parintele profesor dr. Dumitru Staniloae
"Orice ființă conștientă se odihnește numai în iubirea sigură și totală a altei ființei conștiente. De aceea și Dumnezeu află cea mai plăcută odihnă în inima omului care-L iubește în mod sigur și total. Omul poate iubi sigur și total pe Dumnezeu prin inimă. Inima este organul și locul iubirii. Iar inima poate iubi la nesfârșit, pentru că se poate umple de iubirea nesfârșită a lui Dumnezeu, întorcându-i-o ca iubire a sa. «Ale Tale dintru ale Tale.» În relația de iubire a sufletului cu Dumnezeu se împlinește aspirația omului de a iubi la nesfârșit și de a fi iubit la nesfârșit.”
|
Doamne ajută!
O vorbă din popor de care ar fi bine să ne mai aducem aminte din când in când, mai ales atunci când stă să ne ia gura pe dinainte (dinaintea rațiunii, firește) : "Dacă tăceai, filozof rămâneai".
|
Parintele Paisie - despre dragoste
Si dragostea ajută mult, draga tatii. "Dragostea si cu frătia/Mult întrece bogătia". Să aveti dragoste una fată de
alta. Că din dragoste izvorăste mila. "Dragostea îndelung rabdă, nu se mândreste, nu se trufeste, nu se mânie, nu gândeste rău, nu se bucură de nedreptate. Dragostea îndelung rabdă, se milostiveste, nu caută ale sale, dragostea niciodată nu cade". Aceasta dac-am avea-o noi, dragostea cea adevărată, dragostea duhovnicească! Fiindcă dacă avem dragoste, pe toate le avem. Dragostea te face să rabzi boala si chiar să-ti fie dragă, pentru că te curătă de toate murdăriile. Si dacă ai dragoste pentru Hristos, rabzi totul: si ocări, si batjocură... Din dragoste vine si răbdarea. Si atunci nu te mai scârbesti nici de cel bolnav; ti se pare că miroase a parfum. Că cea mai mare faptă de dragoste este să îngrijesti un bolnav. Si dacă-l îngrijesti cu dragoste si răbdare, el se mântuieste prin tine si tu te mântuiesti printr-însul. Nu-i lucru curat când te mânii. Mânia nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu si nici nu rodeste roadele dragostei. Când te mânii, nu-i duhul lui Dumnezeu acolo, si nu-i duhul dragostei - acolo e duhul mândriei, duh de slavă desartă. |
Ioan Gura de Aur
"Anul iti va merge bine, nu cand tu vei zace beat in ziua cea dintai a lui, ci cand atat in ziua cea dintai, cat si in cea de pe urma, si in fiecare zi tu vei face fapte placute lui Dumnezeu. Nu betia insenineaza, ci rugaciunea, nu vinul, ci cuvantul infranarii."
|
Ieri, in noaptea de Revelion, am auzit la Trinitas (deh, unii se roaga la miezul noptii, iar altii ii privesc, mancand sarmale) un cuvant foarte frumos al episcopului Justinian al Satmarului, care spunea ca mantuirea fiecaruia sta in mantuirea celuilalt si ca orice om este dator sa contribuie la mantuirea aproapelui.
Un cuvant cu acelasi miez, dar dintr-o perspectiva laica, aveti aici, intr-un articol al lui Plesu din Dilema Veche. Mie mi-a placut si de aceea vi-l impartasesc si voua: Drumul spre sine În Antichitatea tîrzie, cînd filozofii erau mai numeroși decît profesorii de filozofie, iubitorul de înțelepciune era definit ca un truditor al modelării de sine. Nu ți se cerea să cauți o formă de cunoaștere generică, un adevăr „obiectiv“, străin de ființa ta, un adevăr fără efecte palpabile asupra modului tău de a fi. Nu pura instrucție (înțeleasă ca strictă inventariere de informații sau ca acrobație de concepte) era sensul căutării filozofice, ci desăvîrșirea interioară, identificarea unei soluții de viață care să-ți garanteze libertatea, echilibrul lăuntric, împlinirea existențială, virtutea. Exercițiul cunoașterii avea sens cîtă vreme el se putea converti în progres sufletesc. Cu alte cuvinte, cunoașterea trebuia nu doar să te învețe ceva, ci să te „salveze“ omenește, să te transforme, să te apropie de versiunea optimă a firii tale. În limbaj creștin, s-ar fi spus că nu era de prețuit decît cunoașterea „mîntuitoare“. Filozofia se recomanda, așadar, ca drum. Drum către armonia eului, examinare de sine în vederea perfecționării de sine. S-au scris pagini exaltante pe această temă, de la Platon la Epictet și Marc Aureliu, de la Epicur la neoplatonici. Iată un faimos pasaj din Plotin: „Dacă încă nu-ți percepi frumusețea proprie, procedează asemenea sculptorului care lucrează la o statuie pentru a o face să fie frumoasă: mai cioplește ici, mai netezește dincolo, mai curăță unde e nevoie, pînă cînd iese la lumină chipul frumos al statuii. Tot astfel, înlătură și tu ceea ce e de prisos, îndreaptă ce e strîmb, limpezește părțile umbroase și nu conteni să-ți sculptezi propria statuie, pînă cînd va străluci în tine lumina divină a virtuții...“ Dar istoria filozofiei a părăsit, de mai multe secole, această specie a filozofării. Astăzi, filozoful vrea să se distingă mai curînd prin uitare de sine: umblă la finețuri chintesențiale, afectează „rigoarea“ științei, construiește ample pagode terminologice, sisteme atotcuprinzătoare, cu atît mai valabile cu cît el e mai absent, ca persoană vie, din „tehnicitatea“ lor. Înțeleptul antic se concentra, hipnotic, asupra ordinii lui interioare, asupra „stabilizării“ umorilor curente, asupra unor procedee ale construcției de sine, în perspectiva unei valorificări integrale a potențialului individual, a nimbului lui de universalitate. „Specialistul“ de azi slujește, infailibil, zeul aspru și glacial al competenței. E un „știutor“, un „expert“ al discursului despre discursuri. Are tot atîta nevoie de biografie proprie și de interlocutor, pe cît de puțină nevoie are căutătorul de înțelepciune de jargonul lui. E exponentul acru al unei minorități fascinate de micile ei dexterități analitice. Cine parcurge însă marile texte ale Antichității privind grija de sine simte, la un moment dat, că ceva lipsește. Chiar dacă predică eliberarea eului de registrul determinărilor contingente, „sculptarea“ sinelui în vederea unei desăvîrșiri dătătoare de „măreție sufletească“ și de noblețe iradiantă, înțelepciunea lumii greco-romane suferă, de la o vreme, de un soi de inflație a eului. Preocuparea de sine riscă să instaureze, de jur împrejurul persoanei, un tot mai apăsător spațiu al singurătății. Sinele evacuează lumea. O pune între paranteze. Nu mai există decît sculptorul, modelul său ideal și materia primă a viitoarei statui. Avem de-a face cu o titanomahie care se consumă într-un pustiu. Instanța cu desăvîrșire absentă e Celălalt! Ne putem reprezenta cu oarecare ușurință un „nevoitor“ stoic străduindu-se de unul singur, cu ochii ațintiți spre o perfecțiune care se poate dispensa de patosul comunitar, de zumzetul vital al „aproapelui“, de freamătul indescifrabil al lumii pămîntești. A fost nevoie de „revoluția“ neotestamentară pentru ca imperativul „cunoașterii de sine“ și al „sculptării de sine“ să fie întregit cu acela al „iubirii aproapelui“. Dintr-odată, lumea se repopulează. Efortul solitar se sprijină pe o solidaritate sufletească și spirituală, fără de care un astfel de efort rămîne o simplă performanță atletică. Nașterea lui Iisus e o șansă nesperată, exemplară, restauratoare, dată Celuilalt. Ea spune da „îngrijirii de sine“, dar adaugă că nu poți lucra de unul singur asupra lutului propriu. Că ai răspunderi și dincolo de desăvîrșirea ta. Că desăvîrșirea ta e de neobținut fără grija de celălalt. Că, mai mult, măsura desăvîrșirii tale e modul cum înțelegi să te porți cu semenii tăi. Că e musai ca, în timp ce te ocupi de perfecționarea de sine, să te lași sculptat și de ceilalți, să îngădui celorlalți să-și lase în tine urma lor. În sfîrșit, că dalta cu care îți netezești portretul ar fi mult mai stîngace, dacă – vorba lui Salvador Dalí – alături de mîna ta n-ar intra în joc și mîna unui înger... E adevărat că și monahul creștin pare, uneori, să fie echivalentul duhovnicesc al stoicului aplecat asupra sinelui propriu. Că și el pare, uneori, un „împătimit“ de mîntuire, un aspirant singuratic la rai. Dar asta deschide o dezbatere pentru care, în spațiul acestei rubrici, nu mai e, deocamdată, loc. Sărbători fericite în continuare! http://dilemaveche.ro/sectiune/situa...ol/drumul-sine |
Par. Paraian despre familie si bucurie
- De unde credeti ca porneste criza familiei?
- Draga, din criza elementelor care formeaza familia. Suntem fiecare cu starea noastra, cu masurile noastre si nu ne putem angaja cu alte masuri la lucruri care cer o masura mai mare. Sunt atatea familii care se destrama, sunt atatea incercari de refacere a familiei sau de a-ti reface situatia de familist intr-o alta conjunctura si toate acestea, in general, nu duc unde trebuie, pentru ca cine nu este bun intr-un loc nu este bun nici intr-altul. Si cineva care nu este capabil sa sustina o casnicie binecuvantata de Dumnezeu si stricata apoi de om inseamna ca in realitate nu este capabil de mai mult sau ca degeaba cere celuilalt ceea ce nu poate sa faca. Neputinta omeneasca este o realitate si aceasta trebuie avuta in vedere de la inceput. Daca se incepe rau, nu se poate ajunge la bine, pentru ca majoritatea oamenilor care se casatoresc au in vedere in principal sexualitatea si multi sunt uzati gata cand se casatoresc si, dupa aceea, pentru ca se tot insista pe latura aceasta si nu pe latura spirituala, se ajunge repede la desfacerea casatoriei. - Care credeti ca ar trebui sa fie centrul de spiritualitate al familiei? - Nu exista un centru de spiritualitate al familiei ca organizatie, insa fiecare familie trebuie sa isi gaseasca fagasul de urmat. Pentru aceasta trebuie si o pregatire, o pregatire spirituala, o pregatire intelectuala, o situatie care sa te mentina si la greu, nu numai la usor. Oamenii de astazi sunt foarte comozi. Sunt comozi in ceea ce priveste starea lor, in sensul ca vor totul de-a gata. Copiii sunt putini la parinti. Parintii le satisfac dorintele: "lasa-l, sa nu sufere!" daca isi doreste ceva:"da-i, sa aiba!"si as amai departe. Si copilul doar atat mai are de facut, sa invete, si altceva nu mai are de facut. Or mai de mult, cand oamenii cei multi erau la tara si erau chinuiti cu munca, cu greutatile pe care le impune munca campului, erau mai seriosi si mai capabili sa duca greul. In cuvintele Avvei Dorotei este vorba si despre aceea ca fiecare din noi ne asemanam cu un vas. Cu uin vas care se poate sparge si care uneori se si sparge. Si daca aruncam cu piatra intr-un vas, din vas va curge ceea ce este in vas. Deci cu un cuvant jignitor aruncam in fiinta unui om si cu aceasta ocazie se descopera ce poarta el in sufletul lui. Daca are o viata curata, daca are o viata luminata, daca in vas este ceva bine mirositor, piatra, cuvantul jignitor, nu face altceva decat sa descopere ce este inauntru. Si daca in vasul acela este ceva foarte rau, urat mirositor, atunci nu este d evina cel care sparge vasul, ci vina o poarta cel care a adunat lucruri rele in vasul sufletului sau. Noi, de fapt,nu avem nicio trebuinta sa stim ce poarta altul in suflet. Trebuie totusi sa fim cu grija sa nu scoatem la iveala niste lucruri pe care nu le binecuvinteaza Dumnezeu si de care nu se pot bucura oamenii. Grija noastra trebuie sa fie sa inmultim binele, sa inmultim bucuria, sa inlaturam tot ce este impotrivitor bucuriei. |
Despre smerenie - avva dorotei
Am lasat lumea, sa lasam si poftele ei; pentru ca acestea, precum am zis, prin nebagare de seama, iarasi ne împreuna si ne leaga de lume. De voim sa scapam desavârsit, sa ne învatam a ne taia voia si asa, putin câte putin, cu ajutorul lui Dumnezeu, sporim si ajungem la nepatimire, ca nimic alta nu foloseste pe om atât de mult ca taierea voii. În adevar, mai mult sporeste cineva prin aceasta decât prin toate faptele cele bune. Ca în ce chip cineva mergând pe cale se odihneste la un loc de popas si întarindu-se merge multa cale, asa si cel ce umbla pe calea taierii voii îsi câstiga prin aceasta nepatimire si poate în putina vreme a taia si zece vointe. În ce chip, asculta: mergând pe drum, vede ceva, iar cugetul îi spune: uita-te acolo! El îi raspunde: nu vreau, îsi taie voia si nu se uita. Sau gaseste oameni vorbind si cugetul îi zice: spune si tu cutare cuvânt: si el îsi taie voia si nu zice. Îi zice gândul sa mearga la bucatar sa vada ce bucate gateste, el însa îsi taie voia si nu merge; vede ceva si cugetul îl îndeamna a întreba cine l-a adus, totusi îsi taie voia si nu întreaba. Astfel, putin câte putin, deprinzându-se, se obisnuieste desavârsit a-si taia voia. Din cele mici se învata a taia si cele mari fara osteneala si putin câte putin se deprinde a nu avea nici o voie. Si asa, orice face se odihneste: caci nevrând vreodata sa-si faca voia, totdeauna se afla în liniste. Pentru ca cel ce nu are voia sa, orice face îl multumeste, pe toate socotindu-le ca fiind dupa voia sa, ori asa, precum am zis, se afla întru nepatimire: ca toata turburarea si ispita, prigonirea si bântuiala nu ne vin din alta parte, fara numai ca voim sa se faca voia noastra.
Un batrân a zis ca mai mult decât orice avem trebuinta de smerenie. La tot cuvântul ce auzim sa zicem: Iarta! Caci smerenia strica toate mestesugurile vrajmasului. Sa cercam si noi si sa vedem ce putere are cuvântul batrânului. Pentru ce mai întâi de toate trebuie sa avem smerenie si nu înfrânare, mai ales ca si apostolul zice: cel ce se sârguieste spre toate, are înfrânare. Sau pentru ce sa nu avem frica de Dumnezeu, caci zice Scriptura: Începutul întelepciunii este frica Domnului; si în alta parte: Cu frica de Dumnezeu ne îndepartam de la rautate. Pentru ce n-a zis sa avem în primul rând milostenia sau credinta, caci zice: cu milostenia si cu credinta se curatesc toate pacatele. Iar apostolul zice: fara credinta nu poate cineva sa placa lui Dumnezeu. Daca pentru milostenie, credinta, frica lui Dumnezeu si înfrânare se spun cele de mai sus, pentru ce lasându-le pe acelea a zis sa avem smerenie înainte de orice? Batrânul vrea sa ne arate ca nici frica lui Dumnezeu nici milostenia, nici credinta, nici postul, nici alta fapta buna nu se pot savârsi fara smerenie. De aceea zice sa avem înainte de orice smerenie, adica gând si cuget smerit, sa fim gata la tot cuvântul ce auzim sa zicem: Iarta! fiindca prin smerenie se nimicesc toate uneltirile vrajmasului. Vedeti, fratilor, câta putere are smerenia? Diavolul însa este si se numeste împotrivitor. Este vrajmas pentru ca nu iubeste pe om si binele; este împotrivnic pentru ca se împotriveste la toata fapta buna. Vrea cineva sa se roage? El mestesugeste în tot chipul sa-l opreasca cu poftele cele rele, cu robirea mintii si cu trândavia. Vrea sa faca milostenie cineva? El îl opreste prin îndaratnicire si scumpete. Asa se împotriveste la tot lucrul bun ce vrem a face. De aceea se numeste nu numai vrajmas, ci si împotrivitor. Prin smerenie, însa, se strica toate împotrivirile lui, ca mare lucru este smerenia! Toti Sfintii Parinti prin smerenie s-au îndreptat si cu osteneala ei au savârsit calea mântuirii. Precum zice: Vezi smerenia si osteneala mea si lasa toate pacatele mele". Numai smerenia poate singura sa povatuiasca spre împaratia cerurilor; si precum zicea avva loan: numai smerenia nu are zaticnire si poticnire". Cu adevarat nu este alt lucru mai tare decât smerenia, nimic nu o biruieste. Orice întristare i s-ar întâmpla smeritului, îndata se defaima si se osândeste ca vrednic este de aceasta întristare: nu-i place niciodata sa defaime pe altul; nu arunca niciodata vina asupra altuia. Astfel petrecând fara tulburare si fara întristare cu toata odihna, niciodata nu se mânie, nici face pe altul sa se mânie. Drept aceea bine a zis sfântul ca mai înainte de toate se cade a avea smerenie. Însa sunt doua feluri de smerenie, precum sunt si doua trufii. Prima mândrie este aceea când cineva necinsteste pe fratele sau si-i zice cuvinte urâte, nesocotindu-l, iar pe sine mai de cinste ca acela crezându-se. Unul ca acesta de nu se va întoarce îndata si de nu se va nevoi sa se îndrepte, putin câte putin cade în cea de a doua mândrie: mândria împotriva lui Dumnezeu, socotind ca tot lucrul bun ce a savârsit singur el l-a lucrat, cu mintea si cu întelepciunea lui si nu cu ajutorul lui Dumnezeu. [ ] Smerenia cea dintâi este a socoti pe fratele tau mai cu minte si la toate mai bun decât tine si, fara a lungi cuvântul, când cineva se socoate mai prejos decât toti. Aceasta este cea dintâi smerenie, adica începatoare, caci te smeresti, socotindu-te mai mic decât altul, fara ca totusi sa te socoti de nimic, ci tot ti se pare a fi ceva. Cea de-a doua si desavârsita smerenie este când nu numai pe tine te socotesti de nimic, ci si toate faptele tale le crezi ca sunt din mila lui Dumnezeu, iar nu din harnicia ta. Aceasta este smerenia cea adevarata a sfintilor, care se naste în suflet din lucrarea poruncilor. |
Despre iubirea aproapelui : un cuvant de folos al Sfantului Ignatie Brianceaninov
Ce poate fi mai minunat, mai desfătător decât iubirea de aproapele?A iubi este o fericire, a urî este un chin.
Toată Legea și prooroci, stau în iubirea către Dumnezeu și către aproapele. Iubirea către aproapele este calea care duce la iubirea către Dumnezeu. Căci Hristos a binevoit a se îmbrăca tainic în fiecare aproape al nostru, iar în Hristos este Dumnezeu (1 Ioan). Să nu crezi, preaiubite frate, că porunca iubirii de aproapele a fost prea apropiată inimii noastre căzute: porunca este duhovnicească, iar pe inima noastră au pus stăpânire trupul și sângele; porunca este nouă, iar inima noastră -veche. Iubirea noastră firească a fost vătămată de cădere; ea trebuie omorâtă -Hristos o poruncește - pentru a putea agonisi din Evanghelie iubire sfântă către aproapele, iubire în Hristos. Însușirile omului nou trebuie să fie toate noi; nici o însușire veche nu i se potrivește. Căderea a supus inima stăpânirii sângelui și, prin mijlocirea sângelui, stăpânirii stăpânitorului acestui veac. Evanghelia slobozește inima din această robie, din această silnicie, și o aduce sub călăuzirea Sfântului Duh. Sfântul Duh ne învață să iubim pe aproapele în chip sfânt. Iubirea aprinsă, hrănită de Sfântul Duh este foc. Prin acest foc se stinge focul iubirii firești, trupești, stricate de căderea în păcat. (Scara, Cuvântul 15, cap. 3). "Cel ce spune că poate avea pe amândouă aceste iubiri se amăgește pe sine însuși", a spus Sfântul Ioan Scararul (Cuvântul 3, cap. 16). Adevărata iubire de aproapele se întemeiază pe credința în Dumnezeu, "Ca toți să fie una", a strigat Mântuitorul lumii către Părintele Sau, "după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una" (Ioan 17, 21) Fă pentru cei pe care îi iubesti ceea ce poți să faci folositor și ceea ce este legiuit; dar totdeauna să îi încredințezi lui Dumnezeu - și iubirea ta oarbă, trupească, nesocotită se va preface, încetul cu încetul, într-o iubire duhovnicească, înțelegătoare, sfântă. Iar dacă iubirea ta este o împătimire ce se împotrivește legii, atunci s-o lepezi ca pe o urâciune. Atunci când inima ta nu este liberă, acesta este un semn al împătimirii. Atunci când inima ta este înrobită, acesta este semnul patimii nebunești, păcătoase. Iubirea sfântă este curată, liberă, întreagă în Dumnezeu. Ea este o lucrare a Sfântului Duh, care lucrează în inimă în măsura curațirii acesteia.Dă cinstire aproapelui ca unui chip al lui Dumnezeu -cinstire care să fie în sufletul tău, nevăzută pentru ceilalți, descoperită doar conștiinței tale. Faptele pe care le săvârsești să fie, în chip tainic, pe potriva stării tale sufletești. Dă cinstire aproapelui, fără sa iei seama la vârstă, fără să faci deosebire între bărbat și femeie, fără să te uiti la rangul pe care îl are în lume -și iubirea sfântă va începe, treptat, să se facă arătată în inima ta. Pricina acestei iubiri nu sunt trupul și sângele, nu înrâurirea simțurilor, ci Dumnezeu. Cei lipsiți de slava numelui de creștin nu sunt lipsiți de cealaltă slavă, pe care au primit-o când au fost zidiți: ei sunt chipul lui Dumnezeu. Dacă chipul lui Dumnezeu va fi aruncat afară, în văpaia cea cumplită a iadului, și acolo sunt dator să îl cinstesc. Ce treabă am eu cu văpaia, cu iadul! Chipul lui Dumnezeu a fost aruncat acolo potrivit judecătii lui Dumnezeu: treaba mea este să păzesc cinstirea față de chipul lui Dumnezeu, și prin aceasta să mă păzesc pe mine însumi de iad. Dă cinstire orbului, și leprosului și celui bolnav la minte, și pruncului de țâță, și răufăcatorului, și păgânului - cum se cuvine chipului lui Dumnezeu. Ce ai tu cu neputințele și neajunsurile lor! Ia seama la tine însuți, ca să nu sufere un neajuns iubirea ta. În creștin să dai cinstire lui Hristos, Care a spus spre povățuirea noastră, și încă va mai spune atunci când se va hotărî soarta noastră în veșnicie: "Ceea ce ați făcut unuia dintre acești frati ai mei prea mici, Mie Mi-ați făcut". (Mt. 25, 40). Atunci când ai de-a face cu aproapele să ai în minte acest cuvânt evanghelic și te vei face tăinuitor al iubirii de aproapele. Tăinuitorul iubirii de aproapele intră prin ea în iubirea de Dumnezeu. Dar dacă socoți că îl iubești pe Dumnezeu, iar în inima ta trăiește un simțământ de neplăcere fie și față de un singur om, să știi că te afli într-o veșnică amăgire de sine. "Dacă zice cineva:", grăiește Sfântul Ioan Cuvântatorul de Dumnezeu, " - iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este... Această poruncă avem de la El, că cine iubește pe Dumnezeu să iubească și pe fratele său". (1 In. 4, 20, 21). A arăta iubire duhovnicească față de aproapele este semnul înnoirii sufletului prin Sfântul Duh. "Noi știm că am trecut din moarte la viață", grăiește iarăși Cuvântatorul de Dumnezeu, "pentru că iubim pe frați; cine nu iubește pe fratele său rămâne în moarte". (1 In. 3, 14). Desăvârșirea creștină stă în desăvârșita iubire de aproapele. Desavârșita iubire de aproapele stă în iubirea de Dumnezeu, care nu cunoaște desavârșire, întru care nu este sfârșit sporirii. Creșterea în iubirea de Dumnezeu este nesfârșită, pentru că iubirea este Nesfârșitul Dumnezeu. (1 Ioan 4, 16). Iubirea de aproapele este temelia zidirii iubirii. Iubite frate! Caută să sporești în tine iubirea duhovnicească de aproapele: intrând în ea, vei intra în iubirea de Dumnezeu, pe porțile învierii, pe porțile Împărăției Cerurilor. Amin. |
S-a dus odată avva Macarie la avva Antonie și după ce a vorbit cu el, s-a întors la Schit. Și au venit părinții în întâmpinarea lui. Și când vorbeau ei, le-a zis bătrânul : am zis lui avva Antonie că nu avem prinos în locul nostru. Și au început părinții a vorbi de alte lucruri și nu au mai întrebat să afle răspuns de la bătrânul, nici bătrânul nu le-a spus lor. Deci aceasta zicea unul din părinți, cum că atunci văd părinții că nu știu frații să întrebe despre vreun lucru de folos lor, se silesc pe sine de spun începutul cuvântului. Apoi de nu îi vor sili frații nu mai grăiesc despre cuvântul acela, ca să nu se afle, că neîntrebați fiind, grăiesc, și să se pară ca o vorbă deșartă.
|
Pentru ca astazi il praznuim pe un Sfant drag mie , Sfantul Maxim Marturisitorul , voi posta cate ceva despre dragoste si nu numai , scrise de el :
1. Dragostea este o dispozitie buna si afectuoasa a sufletului datorita careia el nu cinsteste nici unul dintre lucruri mai mult decat cunostinta lui Dumnezeu. Dar este cu neputinta sa ajunga la deprinderea dragostei cel ce e impatimit de ceva din cele pamantesti. 2. Dragostea este nascuta de nepatimire; nepatimirea, de nadejdea in Dumnezeu; nadejdea de rabdare si indelunga rabdare; iar pe acestea le naste infranarea cea atot-cuprinzatoare; infranarea la randul ei, e nascuta de frica lui Dumnezeu, in sfarsit frica de credinta in Domnul. 3. Cel ce crede in Domnul se teme de chinuri; cel ce se teme de chinuri se infraneaza de la patimi; cel ce se infraneaza de la patimi rabda necazurile; cel ce rabda necazurile va avea nadejde in Dumnezeu, iar nadejdea in Dumnezeu desface mintea de toata impatimirea dupa cele pamantesti; in sfarsit mintea desfacuta de acestea va avea iubirea catre Dumnezeu. 4. Cel ce iubeste pe Dumnezeu pretuieste cunostinta Lui mai mult decat toate cele facute de El si staruieste pe langa ea neincetat cu mare dor. 5. Daca toate cele ce sunt, prin Dumnezeu si pentru Dumnezeu au fost facute, si daca Dumnezeu este mai bun decat cele ce au fost facute de El, cel ce paraseste pe Dumnezeu, care e neasemanat mai bun, si se ocupa cu cele mai rele, se arata pe sine pretuind mai mult cele facute de Dumnezeu decat pe Dumnezeu. 6. Cel ce are mintea pironita in dragostea de Dumnezeu dispretuieste toate cele vazute si insusi trupul sau, ca pe ceva strain. 7. Daca sufletul e mai bun decat trupul si daca Dumnezeu, care a facut lumea, e neasemanat mai bun decat lumea, cel ce cinsteste trupul mai mult decat sufletul si lumea zidita de Dumnezeu mai mult decat pe Dumnezeu nu se deosebeste intru nimic de inchinatorii la idoii. 8. Cel ce si-a desfacut mintea de iubirea si de preocuparea staruitoare de Dumnezeu si o are legata de ceva din cele ce cad sub simturi, acela cinsteste trupul mai mult decat sufletul si cele facute de Dumnezeu mai mult decat pe Dumnezeu, care le-a facut. 9. Daca viata mintii este lumina cunostintei, iar aceea e nascuta de dragostea catre Dumnezeu, bine s-a zis ca nimic nu este mai mare decat dragostea dumnezeiasca. 10. Cand mintea porneste in focul dragostei spre Dumnezeu, nu se mai simte nici pe sine, nici vreun lucru oarecare. Caci luminata fiind de lumina dumnezeiasca cea nemarginita, paraseste simtirea fata de toate cele facute de Dumnezeu, precum si ochiul sensibil nu mai simte stelele, cand rasare soarele. 11. Toate virtutile ajuta mintea sa castige dragostea dumnezeiasca. Dar mai mult ca toate, rugaciunea curata. Caci prin aceasta zburand catre Dumnezeu, iese afara din toate cele ce sunt. 12. Cand mintea e rapita prin dragoste de cunostinta dumnezeiasca si, iesind afara din toate cele facute, simte nemarginirea dumezeiasca, atunci coplesita de prezenta dumnezeiasca, se trezeste la simtirea smereniei sale asemenea dumnezeiescului Isaia si rosteste cu uimire cuvintele Proorocului: “O, nenorotitul de mine! Sunt pierdut! Caci om fiind si buze spurcate avand si locuind in mijlocul unui popor ce are gura spurcata, am vazut cu ochii mei pe imparatul Domnul Savaot”. 13. Cel ce iubeste pe Dumnezeu nu poate sa nu iubeasca si pe tot omul ca pe sine insusi, desi nu are placere de patimile celor ce nu s-au curatit inca. De aceea cand vede intoarcerea si indreptarea lor, se bucura cu bucurie mare si negraita. 14. Necurat este sufletul patimas, care e plin de ganduri de pofta si de ura. 15. Cel ce vede in inima sa vreo urma de ura fata de un om oarecare, pentru vreo anumita greseala, e cu totul strain de iubirea de Dumnezeu, deoarece iubirea de Dumnezeu nu sufera catusi de putin ura fata de om. 16. “Cel ce Ma iubeste pe Mine, zice Domnul, va pazi poruncile Mele”. “Iar porunca Mea aceasta este, ca sa va iubiti unii pe altii”. Cel ce nu iubeste asadar pe aproapele nu pazeste porunca. Iar cel ce nu pazeste porunca nici pe Domnul nu-L poate iubi. 17. Fericit este omul care poate sa iubeasca pe tot omul la fel. 18. Fericit este omul care nu se lipeste de nici un lucru stricacios sau vremelnic. 19. Fericita este mintea care a trecut peste toate lucrurile si se desfateaza neincetat de frumusetea dumnezeiasca. 20. Cel ce preface grija de trup in pofta si pentru lucruri vremelnice tine minte raul de la aproapele, acela slujeste zidirii in locul Ziditorului. 21. Cel ce isi pastreaza trupul nesupus placerii si sanatos il are impreuna slujitor spre lucrarea celor bune. 22. Cel ce fuge de toate poftele lumesti se aseaza pe sine mai presus de toata intristarea lumeasca. 23. Cel ce iubeste pe Dumnezeu cu siguranta iubeste si pe aproapele. Iar unul ca acesta nu poate pastra banii, ci-i foloseste cu dumnezeiasca cuviinta, dand fiecaruia din cei ce au trebuinta. 24. Cel ce face milostenie imitand pe Dumnezeu nu cunoaste deosebire intre rau si bun, intre drept si nedrept, cand e vorba de cele ce sunt de trebuinta trupului, ci imparte tuturor la fel, dupa trebuinta, chiar daca cinsteste mai mult, pentru buna aplecare a voii, pe cel virtuos decat pe lenes. 25. Precum Dumnezeu, fiind prin fire bun si fara patima, iubeste pe toti la fel, ca fapturi ale sale, dar pe cel virtuos il slaveste, ca pe unul ce si-a insusit cunostinta si prin aplecarea voii, iar pe cel lenes il miluieste pentru bunatatea Sa si il intoarce in veacul acesta prin certare, tot asa si cel bun fara patima in aplecarea voii sale iubeste pe toti oamenii la fel: pe cel virtuos pentru fire si pentru buna aplecare a voii lui, iar pe cel lenes il miluieste pentru fire si din compatimire, ca pe un lipsit de minte ce umbla in intuneric. 26. Dragostea se face cunoscuta nu numai prin daruirea de bani, ci cu mult mai mult prin impartasirea cuvantului lui Dumnezeu si prin slujirea trupeasca. 27. Cel ce s-a lepadat cu adevarat de lucrurile lumii si slujeste nefatarnic aproapelui prin iubire se slobozeste degraba de orice patima si se face partas de iubirea si cunostinta dumnezeiasca. 28. Cel ce a dobandit in sine dragostea dumnezeiasca, nu osteneste urmand Domnului Dumnezeului sau, asemenea dumnezeiescului Ieremia ci sufera cu vitejie orice osteneala, batjocora si ocara, neluand in seama catusi de putin raul de la nimeni. 29. Cand vei fi ocarat de cineva, sau dispretuit in vreo privinta oarecare, fii cu luare aminte dinspre gandurile maniei, ca nu cumva, despartindu-te de dragoste din pricina supararii, sa te asezi in tinutul urii. 30. Cand vei suferi pentru vreo ocara sau necinste, sa stii ca te alegi cu un folos. Caci prin ocara e alungata de la tine slava desarta. 31. Precum amintirea focului nu incalzeste trupul, asa credinta fara dragoste nu lucreaza in suflet iluminarea cunostintei. 32. Precum lumina soarelui atrage ochiul cel sanatos, asa si cunostinta lui Dumnezeu atrage spre sine in chip firesc mintea curatita prin dragoste. 33. Minte curata este aceea care s-a despartit de nestiinta si e luminata de lumina dumnezeiasca. 34. Suflet curat este acela care s-a eliberat de patimi si se bucura neincetat de dragostea dumnezeiasca. 35. Patima de ocara este miscarea sufletului impotriva firii. 36. Nepatimirea este o stare pasnica a sufletului, care face ca sufletul sa se miste cu anevoie spre rautate. 37. Cel ce prin sarguinta a dobandit roadele dragostei nu se stramuta din aceasta, chiar de-ar patimi zeci de mii de rele. Sa te incredinteze despre aceasta Stefan, ucenicul lui Hristos, si cei ca el si insusi Mantuitorul, care se ruga Tatalui pentru cei ce-L ucideau si cerea iertarea de la El, ca pentru unii ce nu stiau ce fac. 38. Daca propriu iubirii este sa rabde indelung si sa fie cu bunatate, cel ce se lupta cu manie si planuieste viclesug vadit este ca se face strain de Dumnezeu, daca Dumnezeu este dragoste. 39. “Sa nu ziceti, spune dumnezeiescul Ieremia, ca sunteti biserica Domnului”. Iar tu sa nu zici ca simpla credinta in Domnul nostru Iisus Hristos poate sa ma mantuiasca. Caci aceasta este cu neputinta de nu vei dobandi si iubirea fata de El prin fapte. Doar despre credinta simpla s-a spus: “si dracii cred si se cutremura” (Iacob 2, 19). 40. Roadele iubirii sunt: a face bine aproapelui din toata inima, a rabda indelung, a fi cu ingaduinta si a folosi lucrurile cu dreapta judecata. |
Din Proverbele lui Solomon
Pr 13, 21
Cel ce umblă cu înțelepții înțelept va fi, dar cel ce umblă cu descreierații, așa va fi cunoscut. Pr 23, 6–8 Să nu cinezi cu omul invidios, nici să poftești la bucatele lui; că el așa mănâncă și bea ca și cum cineva ar înghiți păr; nici să-l aduci la tine și nici să mănânci cu el bucățica ta de pâine, căci el o va vărsa și va spurca vasele tale cele bune. |
La ce folosesc dracii ?
„Toate cele ce sunt le-a făcut Dumnezeu spre folosul nostru. Îngerii ne păzesc și ne învață, iar dracii ne ispitesc spre a ne smeri și a alerga la Dumnezeu. Prin ei, așadar, ne izbăvim de înălțare și de nepăsare, de frica ispitelor. Sau, iarăși, prin cele plăcute ale lumii, prin sănătate, bunăstare, tărie, odihnă, bucurie, lumină, cunoștință, bogăție, sporirea în toate, starea de pace, bucuria de cinste, stăpânirea, belșug și prin toate cele socotite bune în viața aceasta, suntem ridicați la mulțumire și la recunoștință față de Făcătorul de bine, ca și la iubirea Lui și la facerea, după putință, a binelui, avându-l ca datorie firească să răsplătim darurile, prin facerea de bine. Iar prin cele socotite neplăcute, prin boală, greutăți, osteneală, neputință, întristarea fără de voie, întuneric, neștiință, sărăcie, neizbândă în toate, frică, păgubire, necinste, durere, lipsă, și prin toate cele potrivnice celor spuse înainte, venim la răbdare, smerenie și bună nădejde în veacul viitor. Dar nu numai atât, ci și în veacul de acum ni se fac pricină de mari mângâieri. Deci toate ni le-a rânduit Dumnezeu bune, în chip minunat, pentru bunătatea Sa negrăită.”
(Sfântul Petru Damaschin, Învățături duhovnicești, în Filocalia V, traducere din grecește, introducere și note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 2001, p. 141) |
Citat:
|
incredibil de frumos
"Unii sigur postesc si privegheaza, eu nu sunt in stare, dar ei sigur fac asta, ii cunosc... Si stiu ca ei se roaga pentru revarsarea milei Domnului asupra celor care fac smintire asupra fratilor mai plapanzi... Pentru sanatatea sufleteasca a acelora se roaga cei mai buni dintre noi."
|
"Atunci când poți, pleacă-ți genunchii, iar de nu poți, roagă-te cu mintea și seara, și dimineața, și la amiază. Dacă rugăciunea ta va merge înaintea muncii și atunci când te scoli din pat, mișcările tale cele dintâi se vor face prin rugăciune, atunci nici păcatul nu află intrare în sufletul tău."
Efrem Sirul |
- Care este scopul cuvintelor "Duceti-va si faceti ucenici in numele Meu?" Oare nu poti avea o buna relatie cu Dumnezeu daca nu este crestin?
- Draga, credinta noastra este ca mantuirea se realizeaza in Biserica. In privinta faptului daca cei din afara Bisericii se mantuiesc, Biserica nu si-a spus cuvantul si nici nu cred ca si-l va spune vreodata; acuma, Dumnezeu stie, noi nu putem sti. Daca noi vrem sa ne mantuim si stim in ce conditii ne mantuim, e destul pentru noi. Iar pentru altii, Dumnezeu stie cum va face cu ei. Cei care nu vor putea sa ajunga la cunostinta credintei crestine si sa primeasca credinta crestina, cu siguranta vor avea ajutor de la DUmnezeu, Dumnezeu cel milostiv nu ii va exclude. Dar noi nu putem sa sustinem lucrul acesta, in intelesul: "Lasa-l, ca si el se mantuieste!", ci in intelesul: "Hai sa incercam, sa vedem ce putem face pentru el ca sa il castigam pentru bucuriile credintei noastre". - De ce marea majoritate a oamenilor trateaza cu mare ignoranta si multa indiferenta slujba Sfintei Liturghii? De ce nu se face mai mult cunoscuta insemnatatea acestei slujbe? - Draga, noi spunem ce putem spune, acolo, in biserica, pentru credinciosii care vin la biserica. Eu le spun oamenilor vorba hotarata: "Pe cei care nu merg la Liturghie, la pagani ii numar!" Par. Teofil Paraian, "Din ospatul credintei", ed. II, p. 418. |
categoria: nu toate blondele sunt blonde
Să învățăm de la cei disprețuiți. Astăzi, actorii.
O fărâmă de interviu cu Emilia Popescu, la Profesioniștii : http://www.youtube.com/watch?v=lBDgG...eature=related |
" Viciul imita virtutea, iar neghina se sileste sa fie socotita grau; prin forma ei, se aseamana cu graul, dar este dovedita prin gust de cunoscatori. Si diavolul se preface in inger luminos, nu insa ca sa se reintoarca acolo unde era, ci ca sa imbrace cu intunericul orbirii si cu o stare ciumata de necredinta pe cei care duc o viata la fel cu ingerii.
Multi lupi umbla de colo colo in haine de oi, au imbracaminte de oi, dar nu si unghiile si dintii. Sunt imbracati intr-o piele blanda, inseland prin infatisarea lor pe cei simpli, dar varsa din dintii lor veninul cel ucigator al necredintei. Avem deci nevoie de har dumnezeiesc, de minte treaza si de ochi veghetori ca sa nu mancam neghina ca grau si sa ne vatamam din nestiinta, nici sa fim sfasiati luand lupul drept oaie si nici sa socotim inger binefacator pe diavolul pierzator si sa fim inghititi de el. Sfantul Chiril al Ierusalimului |
anonymous
Those who are giving and generous in nature have the power to make others feel loved, appreciated and special.
|
proverbe românești
Dumnezeu îți dă, dar nu-ți și bagă în traistă.
Omul sfințește locul. |
POEZII cu iz de Filocalii
1 atașament(e)
Poezii cu iz de Filocalii...
Veți găsi scrise aici Povestiri mari și mai mici Despre vulpi, arici, purcei, Urși, broscoi și dovlecei. Toate vă pun înainte O oglindă ce nu minte, Unde patimile toate Fără milă-s arătate. S-ar putea să vă vedeți Așa cum de fapt sunteți, Și nu cum ați vrea să fiți... Ei, mai vreți să le citiți...?! Un dovleac portocaliu Un dovleac portocaliu A crescut fără să știu În grădină, pe un strat; E grăsun și îndesat Și fiindcă a răsărit Fără să fi fost sădit, Stă ascuns, cuprins de frică, Dup-o varză mai pitică. Însă eu, cum l-am văzut, Iute l-am și luat din scurt: - Ce dovleac needucat! Ai crescut nesemănat Chiar pe stratul cel mai bun; Ce să fac cu tine-acum? Drept răspuns, dovleacul mic S-a făcut și mai pitic Și din roz-portocaliu S-a făcut de-un roșu viu. Însă nu m-a-nduioșat Și iar l-am apostrofat: - Nici nu știu la ce esti bun... Poate-n ciorbă să te pun Sau să te prăjesc în post... Dar nu, n-are nici un rost! Ești așa urât și mic, Nu ești bun de mai nimic! Dovlecelul vinovat Nici măcar nu s-a mișcat Ci, spășit, ședea-n picioare. Ca să-l pun la încercare I-am mai zis răutăcios: - Totuși, poți fi de folos: Am în curte un purcel, Poate te mănâncă el, Deși așa sec cum ești, S-ar putea să nu-i priești! Și după acest cuvânt Dovlecelul cel mărunt A rămas netulburat. Și atunci am cugetat Să-l încerc și în alt fel: - Ia ascultă, dovlecel, Dacă te privesc mai mult, Nu ești chiar așa urât, Ba chiar cred că ești gustos, Dulce și cu miez zemos; Cred c-am să te folosesc La plăcinta ce-o gătesc Sâmbătă, de ziua mea! Dar dovleacul mâlc tăcea. * De atunci mă tot gândesc: Oare eu, când mai greșesc Și primesc câte-o mustrare, Rabd fără de tulburare? Sau când alții mă jignesc, Oare tac și mă smeresc? Iar când toți de bine zic Și mă laudă un pic, Tac sau țin nasul pe sus? Cred că știți ce am răspuns... Ce concluzie să trag? Nu fac nici cât un dovleac!!! * Și Ioan Scărarul spune, Cu multă înțelepciune, Că blând este-acela care, Șade fără tulburare Și-n laudă, și-n ocară: Ca dovleacul, bunăoară...! |
Aflarea chipului ascuns al răzvrătiților
Vreau să spun că, atunci când vedem un om, fie ascultând o muzică ciudată, fie vorbind niște ciudățenii (poate chiar hule), fie purtând niște haine ciudate, noi nu trebuie să îl condamnăm, poate că și el cântă din cimpoi cântece de distracție, de beție, dar noi trebuie să vedem trăirea lui interioară, trecutul lui, motivele lui. Către ce tinde, ce caută, ce vrea? Pentru că niciodată un om care nu caută nimic,nu se deosebește. Dacă un tânăr ascultă rock, să zicem, poartă lanțuri,nu e ca ceilalți, înseamnă că el vrea să spună ceva. Și singurul criteriu al calității trăirii lui, pentru început, cred că este sinceritatea. Să știți că nu toți ascultă rock, nu toți poartă haine ciudate și se vopsesc în verde, nu toți sunt bețivani, ăștia sunt oameni nemulțumiți de ceva, și pe ei e mai ușor să-i împingi spre ceva mai bun, folosindu-te chiar de energia revoltei lor. Evanghelia ne-o arată foarte bine, e plină de desfrânați și de ciudați, oameni nemulțumiți, răniți, „sărmani”, cum îi numește Dostoievski, citându-l pa David. Și acest om „sărman” este aproapele nostru, despre care ne vorbește Hristos în pilda samarineanului milostiv. Noi de multe ori luăm pildele așa cum scrie, la literă, și așteptăm ocazia să întâlnim vreun bubos ca să-l ajutăm. De, l-am fi ajutat noi, dar nu prea îl întâlnim. Că așa scrie în Biblie,că dacă întâlnești un bubos, îl ajuți, pentru că e aproapele tău, și te mântuiești. Dar cum buboși nu prea găsești… Și-atunci, cred eu că bubosul din Evanghelie e și adolescentul ăsta care în troleu te fluieră și-ți strigă: „Aliluia, aliluia, aliluia!”. Atunci îl întrebi – pentru că ăsta a fost suspinul lui de om căzut, poate a fost și mirosul bubelor lui – și noi ne oprim, pur și simplu, noi intrăm în vorbă cu el, dar nu intrăm cu scopul de a-l converti, ci cu scopul de a-l cunoaște. Nu de a ne face pe noi cunoscuți, ci de a-l înțelege, de a-l cunoaște pe el. Și nu este o punte mai bună, mai sigură, nu e o garanție mai mare că vom fi primiți și înțeleși, decât dacă arătăm că suntem curioși față de un om de care nimeni, poate niciodată, nu a fost curios în acest fel. Pe care nimeni, niciodată, nu l-a întrebat cu niște cuvinte cu totul simple, pe un ton care într-adevăr să-l miște. În felul acesta, noi îl ridicăm pe spatele nostru. Și faptul că îl ducem până în „satul din apropiere” și-l lăsăm acolo, ne spune tocmai asta: că nu e numaidecât obligatoriu să-l duci până la altar, să te convingi că el e acolo, ci tu, de-acuma, prin cuvintele astea, l-ai adus pe umerii tăi în „cetatea din apropiere”, adică este încă un pas, încă un popas în calea lui spre Biserică, spre Dumnezeu. Ai lăsat doi bănuți cu nădejdea că el va ajunge acolo. Doi bănuți sunt ăștia: dragostea și vocea cu care i-ai vorbit lui, pe care el și le va aminti. El, cândva, pe acești doi bănuți își va cumpăra bucuria de a îndrăzni să meargă mai departe, atunci când lumea nu-i va mai oferi nimic. Poate că va și ajunge acolo, în Împărăție, și noi nu vom ști. De acum singur, fără noi, sau purtat de alții. Și cred că, de fapt, convertirile, majoritatea, nu sunt imediate, tocmai ca omul să nu aibă ocazia să triumfe în deșert, că a convertit pe cineva pentru Hristos. Că așa zice acolo: „Unul seamănă, altul udă, altul culege”. Este minunat că e așa. Știți cum se asamblează lucrurile secrete? În Petersburg este o uzină unde se fac submarine de armată, și unele piese se fac în Ucraina, altele în altă parte, altele cu totul altundeva. Și cel care lucrează habar nu are ce face. Nu știe că lucrează la submarin. Așa și noi: am spus un cuvânt, am făcut o piesuliță, habar n-avem noi, noi n-avem nevoie să vedem submarinul, este mai bine nici să nu-l vedem, ca să nu dăm mărgăritarele porcilor, iar porcii, de data asta, suntem chiar noi, dacă râmăm prea mult această taină. Să nu spunem taina lucrării acesteia, să lăsăm minunea, care este Dumnezeu, nedescoperită până la capăt. Altcineva va spune altceva, și ajunge, în sfârșit, și se împlinește. Asta socotesc eu că e un început al vieții creștine, nu nevoia de a îndrepta lumea, nu nevoia de a-l îndrepta pe celălalt, ci, pur și simplu, dragostea și curiozitatea minunată de a-l trăi pe celălalt în noi înșine, de a-i trăi suferința lui, neliniștea, de a-l înțelege, pur și simplu. Noi stăm bombardați de patimi, de pietrele lumii din jur, condamnați pentru credința în Hristos, pentru ciudățenia asta de credință, dar nu spunem ca apostolul: „Doamne, lucrează Tu!”, noi spunem: „Nu-i frumos să faceți cutare și cutare!” și încercăm să-i convingem pe oameni și ne mirăm de ce nu suntem ascultați. Și până la urmă murim și noi și ne aducem aminte că poate trebuia, totuși, probabil, să-L fi întrebat pe Dumnezeu! Poate o fi fost Dumnezeu, strălucind deasupra capului nostru, dar nu L-am văzut pentru că eram ocupați, tocmai atunci explicam platforma de lucru cu societatea a Bisericii! O fi fost, numaidecât o fi fost Dumnezeu! Ar trebui să ne întoarcem și noi la aceasta, adică să vorbim mai mult lui Dumnezeu de necazurile noastre, decât oamenilor. Să ne gândim, pur și simplu, mai mult la gestul apostolilor și al mucenicilor, la felul lor de a vedea lucrurile. „Vremea este a face Domnului, stricat-au legea Ta!”. Vremea este să lucreze Domnul, noi singuri nimic nu putem face. Ieromonah Savatie Baștovoi, fragment din cartea „Curaj și libertate în ortodoxie” |
Citat:
|
Citat:
http://www.librariasophia.ro/images/zitem3.png http://www.librariasophia.ro/img/poz...calii-6915.jpg |
Citat:
Nu știu cine le-a scris, am primit și eu o xerocopie de curând. Am să întreb despre autor. O poveste... înmurată (pentru postitorii zilelor noastre) Pleacă ursul la pădure Să culeagă fragi și mure. Dar nu ia la întâmplare Orice mură-i iese-n cale. Ci le-alege mai zemoase, Fragede, mari și frumoase, Dulci la gust și aromate, Proaspete și parfumate. Apoi scoate tacticos Un butoi de miere gros Și-nghite pe săturate Mure-n miere înmuiate. Ar mai tot mânca, "plăpândul", Dar i-a cam pierit avântul, Fiindcă burta-i ursulească Gata stă ca să plesnească. * Șade ursul sub umbrar, Mormăind sub cerul clar: - Doamne, tare-s mulțumit Că și astăzi am postit! Povestea crinului Jos în vale, lângă râu, Șade-n ierburi pân' la brâu, Ocrotit de-o tufă deasă, Un crin alb ca o mireasă. Cum mijește dimineața, El cu rouă-și spală fața Și o-ndreaptă-apoi sfios, Către cerul luminos. Floarea lui cea delicată Numai soarelui o-arată, Iar acesta îi trimite Raze blânde să-l alinte. Și petrece pe pământ Numai el cu cerul sfânt, Numai el cu mândrul soare, De când crește până moare. * Crinul e, copilul meu, Chipul sufletului tău: Alb, curat, privind mereu Numai sus, la Dumnezeu. |
Poezii cu iz de filocalii
Scrisoare către Sfântul Nicolae
Dragă Sfinte Nicolae, Știu că sunt un pic cam mare Ca s-aștept să-mi pui în zori Bunătăți în pantofiori. Însă tot te rog ceva: Azi pun înaintea ta Ghetele inimii mele, Ca să le umpli pe ele Cu daruri duhovnicești Din cămările cerești: Bucurie și răbdare, Pace, milă și iertare, Blândețe, nepizmuire Și, bine-nțeles, iubire. Și-aș mai vrea să-mi dăruiești, Ca un milostiv ce ești, Și smerenie, credință, Nădejde și pocăință. * Dar de ce te-ncrunți așa?! Crezi că nu vor încăpea? Am uitat să-ți spun, se vede, Că port 43 la ghete! Scrisoare de la Sfântul Nicolae Astăzi Sfântul Nicolae Mi-a lăsat în ghete-o foaie; Și pe ea scria așa: Nu mai căuta mata Ciocolată în papuci, Ci fă bine să te-apuci De ceea ce se cuvine Unui ditai om ca tine: Fă smerenie, răbdare, Rugăciune și-nfrânare. Și ascultă-aici, drăguță, Că pun mâna pe vărguță: Mintea sus și nasul jos, Că văd că le ții pe dos! |
Nu-l voi sacrifica pe Dumnezeu, pentru a face pe plac oamenilor. Deviza Sf. Ioan Gură de Aur.
Eu mă potolesc imediat, gândindu-mă cât este de ridicol de a te mânia împotriva greșalelor altora, când le ai pe ale tale de corectat. Sf.Ioan Gură de Aur. Nu există ceva pe lume mai frumos decât sinceritatea, și ceva mai urât decât lingușirea. F.M. Dovstoievski. Laobiecția păgânilor care-l învinuiau de minciună pe Sf. Ioan Gură de Aur, sub motivul că omul n-are puterea care i-o atribuie el peste animale, sfântul răspundea: Omul păstrează o parte din această putere, pentru că singură privirea sa, este de ajuns să supună (să domolească) fiarele cele mai crude, și dacă el n-o mai are cu totul întreagă, păcatul este cel care l-a dezbrăcat de ea. Istoria Sf. Ioan Gură de Aur. Altădată,casele erau biserici; astăzi biserica este o casă. Atunci nu se zicea nimic lumesc în case; acum nu se zice nimic duhovnicesc în biserică. Voi aduceți aici afacerile și discuțiile din piața publică, Nu vă temeți de mânia omului puternic, să vă temeți doar de tirania păcatului. Omul nu vă poate face rău. Voi singuri vă puteți face rău. Sf. Ioan Gură de Aur. Totuși pe mama am iubit-o întotdeauna, așa că nici vorbă nu putea fi de ură, dar așa se întâmplă întotdeauna: pe cine iubești mai mult, pe acela-l jignești mai tare. F.M. Dostoievski… http://cristiboss56.blogratuit.ro/ |
pr. Savatie Baștovoi
Citat:
|
| Ora este GMT +3. Ora este acum 06:36:36. |
Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2025, Jelsoft Enterprises Ltd.