Articol scapat de cenzura !
 

Slavă Domnului!
Cristi, mulţumim pentru acest articol. Domnul te-a luminat. :)

De regula problemele nu sunt niciodata in exterior ,ci mai mereu in noi.
Sunt convins ca fiecare subscriem la aceleasi idei din cele prezentate pina acum ,si ca singurul pericol acceptat de asemenea de toti , este ca nu cumva sa ne impartasim din Trupul Domnului fara a fi curatiti prin singura spalare posibila, cea oferita tot de El,prin spovedanie si iertarea pacatelor
Amintiti-va ca la Cina cea de taina , tot Domnul i-a spalat si tot El I-a hranit pe apostoli.
Contradictia nu trebuie exacerbata,nici in privinta dilemei frecventei impartasirii rar/des ,nici in privinta dublului standard clerici/ credinciosi
Cine exacerbeaza una din pozitii,atribuie partenerului de dialog pozitii care acela sigur nu le-a avut in intentie , si care sunt doar in mintea celui care se lasa prada acestei amplificari a unei contradictii intriseci a Bisericii.
Articolul lui cristi arata ca este o problema care a impartit spirite mult mai luminate ca ale noastre , si a nascut pozitii antagonice in istoria Bisericii ,si cu toate acestea nu e fatalist si partizan ci indeamna la dreapta socoteala.
La fel si noi ,cand adoptam o pozitie , trebuie sa fim convinsi ca si pozitia contrara e posibila , si ca interlocutorul nu e asa deplasat daca e mai convins de varianta opusa.

Nu cred ca vreuna din pozitii a anti-ortodoxa sau anti crestina sau anti-canoane ,ci mai degraba lipsa de intelegere a celui cu care combati , e anti-crestina ,caci duce la pozitii extreme care sunt doar in mintea noastra.

Sunt cel din urma credincios de pe forumul asta,totusi niciodata nu am fost ecumenist ,nu am nesocotit canoanele si mereu am respectat Traditia . Ori daca eu pot sa o fac,sunt convins ca toti cei implicati in polemica o fac la randul lor ,si la nivel micro ,al acestui forum,si la nivel macro,al dezbaterii teologice.

Părerea la care ader - (nu că ar interesa pe cineva...)
 

Poate că poziţia cea mai în*ţe*leaptă ar fi acceptarea şi tole*ra*rea reciprocă a celor două o*pi*nii, prin cultivarea celei mai mari virtuţi creştineşti, a drep*tei-socoteli. Aceasta este virtu*tea care trebuie cultivată, sus*ţi*nută şi apărată, încă din şco*li**le teologice, iar acolo unde ea sca*de sau dispare, se impune in*ter*ven*ţia celor responsabili, cu iu*bi**re şi înţelepciune, iar nu cu a*u*toritarism rece şi umilitor.

Nu trebuie uitată nici în*cli*na*ţia spre păcat a omului, de a*ce*ea oricine poate greşi, indife*rent de poziţia pe care o adoptă, e*xagerările, deformările şi or*go***liul pot apărea oricând, ori*un***de te-ai posta din punct de ve**dere teologic, oricare ar fi treap**ta ierarhică pe care te afli.

Taina existenţei şi mântuirii u*mane poate impune, spre e*xem**plu, ca într-un anumit context să se procedeze după pri*ma opinie, într-alt context, du*pă a doua opinie. Această du*a*li**tate poate fi posibilă chiar în in*teriorul aceleiaşi comunităţi, în funcţie de viaţa şi înţelegerea con*cretă a fiecărui credincios sau a fiecărui preot co-slujitor, fă*ră ca prin aceasta să se piar*dă „unitatea duhului întru le*gă**tura păcii“ (Efeseni 4, 3).

Fiecare răspunde de ceea ce fa*ce şi numai aşa se pot potoli pa*timile aversiunii faţă de ce*lă*lalt, care nu procedează la fel. Cred că cel mai bine ar fi ca fi*e*care ierarh, fiecare preot sau te*olog să aibă libertatea şi res*pon**sabilitatea asumării lucră*rii mântuirii tuturor, într-o for*mă sau alta, care în cele din ur*mă vor da seama nu în faţa oa*me*ni*lor, ci în faţa lui Dum*ne*zeu.

În sprijinul acesta ne vine În*suşi Hristos, Cel Care ne-a che*mat şi ne-a trimis la misiu*ne şi, a**tunci când Îl ai Cap pe În**suşi Mân*tuitorul, nu poţi fa*ce ni*mic de capul tău. Iar ca în**ce*put al în*ţelepciunii spre dreap**ta-soco*tea*lă, ne pot fi cu*vin*tele, ce*le mai potrivite, ale Sfântului A*pos*tol Pavel, care zice: „Cel ce mă**nâncă să nu-l dis*preţuiască pe cel ce nu mă*nân*că, iar cel ce nu mănâncă să nu-l judece pe cel ce mă*nân*că, pentru că Dumnezeu l-a primit“ (Rom. 14, 3).

Diferenţa dintre cele două poziţii (pe forum): una dintre poziţii o respinge pe cealaltă etichetând-o drept modernistă, ecumenistă, pe când, cea de-a doua nu o respinge pe cea dintâi, ci doar atrage atenţia asupra "firescului Tainelor Bisericii".

Pr. Rafail Noica: Nu deasa împărtășanie, ci împărtășania des: http://acvila30.ro/pr-rafail-noica-n...artasania-des/

"În această “împărăție” a lui Hristos pe pământ cu sfinții Lui, care au dat canoanele și normele, felul de a fi, etosul și etica morală, omul nu a știut să trăiască niciodată lucrul acesta, așa cum Adam nu a știut să trăiască în Rai; și, în loc să se apropie de Dumnezeu, omul s-a înstrăinat, “i s-a urât cu binele,” cum zicem noi. Totul era așa ușor, biserici la doi pași una de alta, preoți câți vrei, cu duiumul, te puteai împărtăși orișiunde, orișicând și în fiecare zi: Raiul pe pământ! Ei, nu a fost să fie așa, fiindcă omul nu a știut să-și trăiască Raiul, și atunci Biserica a recunoscut nevoia de a îndepărta puțin împărtășania, de a introduce un “pelerinaj,” un post, și asta ca omul să vină la împărtășanie cu o conștiință ascuțită cât de cât, să simtă “pe pielea lui” ca este ceva important.
Căci ce vedem noi? Pai pe popa, care are o linguriță cu o bucățică de pâine și un pic de vin. Cum zicea un preot care întreba pe parohieni; “Știți cu ce vă împărtășiți? Știți ce este împărtășania?” “Apăi cuminecatură, Dom’ Părinte.” “Și cuminecatura ce este?” “Apăi împărtășanie, Dom’ Părinte.” Și nu o mai scotea la capăt. Și așa, am ajuns într-o situație în care omul nu mai are nici o noțiune despre cele sfinte; nici că un păcat este un păcat, și nu cunoaște “nici gustul harului.” Și atunci de unde să începi? Păi începi punând câteva stavile, înfricoșând puțin pe om, și aici trebuie multă băgare de seamă, ce fel de înfricoșare, nu ca să-l alungi pe om de la Biserică, dar ca să-i trezești o oarecare conștiință, să-l încreștinezi puțin câte puțin și să-l aduci la împărtășanie, la lucrul cel mântuitor, mai des.

În Apus, unde eram ca niște crăci tăiate din trunchi – cu craca poți să faci cum vrei, dar cu trunchiul este mai greu – dar vreau să zic că acolo imediat am resimțit nevoia de mai mare apropiere de Sfânta Împărtășanie. Aicea este încă lucrarea Bisericii Ortodoxe care ne mai ține. Și vă spun încă un lucru: sectarii și catolicii (greco-sau romano), românii botezați în orice secte, nici nu-și dau seama în ce măsură trăiesc și ei din sângele Ortodoxiei, din duhul, din aerul ortodox pe care-l respira.
...
În Apus, unde acest “aer” nu există, sub presiunea modernității, duhovnicia apuseană din ce în ce mai mult dă faliment, și din ce în ce mai mulți dintre credincioșii apuseni se întorc către Ortodoxie. Ortodoxia, să știți, este mult mai apreciata în Apus decât aici, în țara noastră -bineînțeles, în cercurile capabile sa aprecieze. Nu vorbesc de lumea afaceriștilor etc, dar cei ce apreciază cât de cât duhul, poate nu devin ei înșiși ortodocși (ca și pastorul acela protestant, care nu a devenit ortodox), dar au un drag de Ortodoxie și o cinstire, pe care rar o găsești într-un ortodox în locul de baștină. Și aicea este un moment paradoxal: suntem în situația Evreilor de pe vremea lui Hristos, în care noi suntem pe poziția de a ne pierde moștenirea, spre profitul străinilor sau păgânilor. Adică păgânii L-au primit și iubit pe Hristos, și neamul Lui l-a lepădat. Și de aicea mai mult nevoia unei împărtășiri, pentru ca, pur și simplu, să putem supraviețui."

"Știu că sunt oameni care se împărtășesc zilnic. Și chiar și Părintele Sofronie, când îl întrebau oamenii: “Ce sunteți voi, călugării, ce faceți? Ce vreți voi, de ce deveniți călugări?”, Părintele Sofronie le spunea, le explica în cuvinte ca acestea: “Noi am vrea, dacă am putea, să începem fiecare zi cu Sfânta Liturghie.” Dar cum știți, Înalt Preasfințite, la noi o Sfântă Liturghie nu înseamnă doar o slujba la care zicem “Amin,” “Doamne miluiește!” La noi toți se împărtășeau, în principiu, la fiecare Liturghie. Aveam Liturghia de trei ori pe săptămână, de trei ori ne împărtășeam; aveam de patru ori, mai toți se împărtășeau de patru ori. Nu puteam mai des, dar dacă ar fi fost zilnic, ne-am fi împărtășit ca în Săptămâna Luminată, când toți ne împărtășim zilnic (în afara de Luni, fiindcă ne-am luat noi un canon ca numai Lunea să nu ne împărtășim, fiindcă în noaptea de Paști mâncam o bucățică de carne, fie ea și “simbolică,” una pe an, și atunci, fiindcă am mâncat carne, nu se împărtășește decât preotul care slujește).
Dar am simțit o nevoie din ce în ce mai mare de împărtășanie, și cred ca o sa vina și aicea, o să se resimtă o nevoie din ce în ce mai mare pentru împărtășanie des, dar intre timp subzista aceste două tendințe care dau două școli diferite."

Întrebare: Părinte Rafail, unii preoți spun că nu e bine să ne împărtășim des. Ce ne sfătuiți referitor la Sfânta Împărtășanie?

Părintele Rafail: Sfătuiesc pe toți să se împărtășească cât de des posibil, atât de des cât îi sfătuiesc duhovnicii lor. Și asta nu numai pentru a nu intra în conflict cu duhovnicia în care sunt, dar fiindcă - și acesta-i un lucru foarte important de înțeles - omul nu este un obiect, și ca atare nu este supus unei legi. Fiecare om este o excepție. Fiecare suflet care va fi existat în istoria aceasta este o călătorie dintru neființă până întru vecinica dumnezeire. Și o călătorie unică. Și eu sfătuiesc la împărtășire cât mai des - nu împărtășanie deasă, ci aș zice împărtășanie des. Dar cât de des este bine ție, sau ție - asta o las duhovnicului tău. Și cer Domnului să insufle pe fiecare duhovnic cât de des e bine pentru cutare și pentru cutare. Pentru tine poate: Vino peste doi ani! Pentru tine, în fiecare Duminică. Pentru altcineva, Duminica și de Praznice, pentru alții la două săptămâni, ș.a.m.d.

(Ieromonah Rafail Noica, Cultura Duhului, pag. 140)

Ieri, dupa citirea rugaciunilor Sf. Vasile la biserica, am gasit si adevarul intreg. E exact ce banuiam si eu si am scris pe acest topic. http://www.cuvantul-ortodox.ro/2012/...nn/#more-51334
Toata aceasta conceptie a pornit de la cartea Par. Schmemann, aparuta in 1961. Cei care au aceasta conceptie au luat-o din aceasta carte (din fericire doar 2-3 teologi si profesori). Dar de unde s-a inspirat acest teolog? Acesti teologi din vest (de obicei rusi ajunsi in vest) au avut intentii bune, afirmarea scrierilor sfintilor parinti. Dar unii din ei au fost influentati de ecumenism si de ideea protestanta de intoarcere la origini (doar unii si doar in unele scrieri). Unii din ei au ajuns chiar sa afirme ca ar trebui sa-i acceptam pe catolici cu Filioque, doar ca sa se realizeze unirea fara adevar. Numai ca protestantii (si neo) afirmau asta pentru ca nu aveau succesiune apostolica si spuneau ca Biserica s-a aflat pe un drum gresit dupa legalizarea crestinismului de catre Sf. Constantin. Si nu intelegeau ca Biserica este si Sfanta, cum scrie in Crez si nu poate avea are erori de sute de ani.
La fel si teologii care sustin impartasirea fara spovedanie, spun ca dupa primele trei secole ar fi patruns o practica gresita in Biserica (din mediul monahal, cum spune Schmemann) si ca ar trebui eliminate influentele gresite si revenit la practica de la inceput. Adica exact conceptia protestanta.

Din articol reiese de unde a luat Par. Schmemann aceste idei. A fost criticat chiar de colegi in acea perioada, inclusiv Parintele Serafim Rose. Citez din articol: "Trebuie spus de asemenea că „reformele“ Părintelui Alexander Schmemann erau, de fapt, o tentativă sinceră din partea sa de a imbunătăţi morala din parohiile contemporane, de a ridica conştiinţa şi participarea credincioşilor ortodocşi peste nivelul nominalismului. Boala era diagnosticată in mod corect, dar, după părerea părintelui Serafim, tratamentul era greşit.
Argumentele cărtii se păreau Părintelui Serafim mai curând protestante decât ortodoxe. Abordarea subiectului de către Pr. Alexander incerca intr-adevăr să urmeze liniile sus-pomenitei „mişcări liturgice” din protestantism şi romano-catolicism. Gândirea fusese influenţată considerabil de către savantul liturghist anglican Dom Gregory Dix [Cartea lui Dix, The Shape of the Liturgy (1945) avea in acea vreme un impact enorm asupra denonimatiunilor protestante], dar incă şi mai mult fusese influenţata de către gânditorii romano-catolici francezi ai mişcării.
Pr. Jean Meyendorff scrie: "Este limpede ca conceptia teologica a Parintelui Alexander s-a conturat in anii petrecuti la Paris. Da, desi influenta unora dintre profesorii sai [ortodocsi rusi] a fost decsiva, el a trait intotdeauna intr-o lume spirituala mai larga. Anii patruzeci si cincizeci au constituit o extraordinara renastere teologica in romano-catolicismul francez, anii <<reintoarcerii la izvoare>> si ai <<miscarii liturgice>>. Tocmai din acest mediu a invatat Pr. Schmemann <<teologia liturgica>>, o <<filosofie a vremii>> si adevaratul inteles al <<misterului pascal>>. Numele lui Jean Danielou, Louis Bouyer si ale inca catorva sunt strans legate de formarea cugetului parintelui Schmemann” (Pr. John Meyendorff, “A Life Worth Living”, St. Vladimir`s Theological Quarterly, vol. 28, nr. 1, 1988). Deşi mişcarea din urmă provenea din rândul clericilor şi al ierarhilor romano-catolici, demersul lor critic i-a dus la concluzii similare protestantismului, devenind un factor decisiv in reformarea Bisericii Romane la Conciliul II Vatican.

Incercând să depăşească „robia apuseană” a liturgicii ortodoxe, Pr. Alexander, spune Pr. Serafim, „a devenit el insuşi robul ideilor raţionaliste protestante privitoare la teologia liturgică”, bazându-se in critica Tradiţiei ortodoxe pe izvoare, ipoteze istorice şi metodologii apusene, heterodoxe. "

In continuare, tot din articol, ce este gresit la aceasta conceptie si legatura cu ideile protestante si catolice:
"In cartea sa, Pr. Alexander priveşte principalele stadii ale dezvoltării dumnezeieştilor slujbe ca pe nişte manifestări istorice obişnuite, formate ca rezultat al schimbării imprejurărilor istorice, respingând abordarea scriitorilor ortodocşi care socoteau intreaga istorie a slujbelor ca fiind „dumnezeieşte aşezată şi proniatoare“. Asemeni invăţaţilor protestanţi şi câtorva romano-catolici moderni, el pune intr-o lumină indoielnică schimbările petrecute la inceputul epocii constantiniene privindu-le nu ca pe nişte noi forme de exprimare a aceleiaşi evlavii, ci mai curand ca pe o reformare a interpretării slujirii şi ca pe o abatere de la spiritul si formele liturgice timpurii. Natura adevărată şi „eshatologică” a slujirii, spune el, a fost parţial acoperită de „evlavia misteriologică”, ca şi de „individualismul ascetic” provenit mai ales din monahism. In mod corespunzător, ideea teologica a ciclului slujbelor — pe care, pe urmele invăţatului iezuit Jean Danielou, îl numeşte „sanctificarea timpului” — fusese „acoperită şi eclipsată de stratul secundar din tipic”. Acest „strat secundar” cuprinde exact acele elemente pe care protestantismul le dezavuează: impărţirea în clerici şi laici, distincţia intre praznicele Bisericii şi „zilele de rând”, proslăvirea sfinţilor, cinstirea sfintelor moaşte etc. El îşi exprimă indoiala in privinţa „completei temeinicii liturgice a ortodoxiei”, deplânge prezenta „evlavie liturgică” şi pretinde că Biserica trece printr-o „criză liturgică”.