Nu prea am inteles urmatoarele lucruri:
-ce anume respinge Catalin ca fiind gresit
-nu considerati ca Sfanta Doctrina este un sistem perfect ? Atunci este un sistem imperfect, unul "caruia ii scartaie rotile", ca sa raman in termenii analogiei propuse ?

Personalismul, in filosofie, are un inteles bine determinat: se refera la persoana umana a celui care gandeste, nu la persoana lui Cristos. Nu are nici cea mai mica legatura cu crestinismul, ci dimpotriva. Personalismul este antropocentric, crestinismul este cristocentric.

Afirmatie periculoasa, daca nu chiar dubioasa. Daca harul (vorbiti de Gratia Sfintitoare, nu ?) nu circula doar prin Sfintele Taine, atunci prin ce anume mai circula ?

Pentru mantuire, Harul este cuvantul-cheie.

Nu inteleg
1)in ce fel dragostea mai mult incurca ceea ce spune Catalin. Sincer, nu imi pare de loc incurcat de dragoste...
2)in ce fel dragostea nu poate fi controlata.

Care sistem ? Sfanta Doctrina ? Nu e importanta, nu trebuie aparata ?

Asta e echivalent cu a spune ca Domnul nostru nu are nevoie sa fie aparat de noi. Sfintii care au refuzat sa tamaieze Baalii si Astarteele lumii vechi vor fi fost niste idioti. Domnule, toti sfintii mucenici au ajuns astfel intr-un singur mod: aparand Adevarul. Modalitatile diferite in care au facut-o reprezinta variatiuni pe aceeasi tema.

Deosebirea este data de o idee pe care o introduceti, o idee pe care v-ati construit-o singur, diferita de ceea ce ne-a invatat Domnul: si anume ca, intre Doctrina si iubire ar fi un fel de zid despartitor. Ori ca acestea ar fi precum talgerele unei balante, incat fie prea multa dogmatica mortifica iubirea, fie prea multa iubire ar face ca rotile dintate ale Invataturii sa scartaie. Cititi enciclica recenta "Caritas in Veritate" (Iubire in Adevar), care exact despre asta vorbeste.

Pun pariu ca dl Catalin, caruia ii dau, de asta data, dreptate, nu va fi de acord asupra punctelor mentionate.

Ceea ce e posibil, insa, e ca personalitati diferite sa isi puna amprenta asupra a ceea ce consideram ca fiind "de baza". Dupa parerea mea (si, din cate se pare, si a lui Catalin) de baza este studiul Sfintei Doctrine. Cercetand-o (si aplicand-o) cu pasiune si bucurie, ca fiind cuvant al lui Dumnezeu nedespartit de El, nu se poate sa nu rodeasca. Din Psalmul 1 sa citim:
"Fericit barbatul care (...)în legea Domnului e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea.
Şi va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa şi frunza lui nu va cădea şi toate câte va face vor spori".

Legea Domnului (spre deosebire de legile oamenilor) este limpede ca apa de izvor, neamestecata, hranitoare incat pana si un lacom ca mine poate uita sa deschida frigiderul cand o cerceteaza. Neparelnica, negreselnica, atotcuprinzatoare, ea si numai ea ghideaza viata, din ea si numai din ea rasare si se hraneste adevarata iubire: iubirea crestina. Ea, si numai ea, ma face sa ma golesc de omul cel vechi, sa incerc (cu un succes variabil) sa arunc din mine tot ce nu vine de la Cristos, tot jegul care acopera chipul Lui din inima mea.

Dimpotriva, drumul celalalt, al iubirismului (personalismului, cum il numiti) imi pare periculos, el poate duce la o falsa iubire de Dumnezeu si de aproapele, la o conceptie caldicica, fara legatura cu radicalitatea Evangheliei, care nu duce la sfintenia prescrisa de ea.

Din cateva formulari ale dv ("conceptie inginereasca" etc) imi dau seama ca subevaluati logica Revelatiei. Revelatia poate fi ALOGICA (in sensul ca ea contine elemente pe care nu le intelegem), dar niciodata ILOGICA. Logica este universal aplicabila: pe Pamant, si in Cer. A fi un spirit pozitivist nu contravine cu nimic sfinteniei. Scolastica nu a impiedicat pe nimeni sa fie un mare mistic. Desi drumuri diferite, amandoua duc la cunoasterea lui Dumnezeu. Si, cu cat Il cunosti mai mult, mai bine, mai precis, cu atat nu doar ca il iubesti mai mult, ci te topesti in el. Este incendium amoris, aprinderea inimii, care la anumiti mistici ajunge sa fie ca un fel de febra masurabila fizic.

Prin urmare, va indemn sa nu considerati pe cei care cerceteaza cu pasiune Legea lui Dumnezeu ca fiind cel mult capete seci si oameni fara inima. Niciodata, nimeni nu a gresit cercetand prea mult ce a spus Dumnezeu.

Una e să cercetezi cu pasiune învăţătura Bisericii şi alta e să respingi, fără să înţelegi, lucruri evidente, existente în Tradiţia Bisericii, şi culmea, întâlnite chiar la părinţi contemporani, unii dintre ei chiar canonizaţi. Cristian l-a dat ca exemplu chiar pe părintele Galeriu, părinte care nu mai are nevoie de nici o prezentare.

[quote=Mihnea Dragomir;576267]Nu prea am inteles urmatoarele lucruri:
Consider că nu este un sistem.


Știam că n-am fost prea inspirat folosind acest cuvânt. Am vrut doar să spun că învățătura pe care o primim nu este de sine stătătoare, ci vine de la Persoanele Sfintei Treimi și ne pune în relație cu Ele. Nu este abstractă, ci personală, în acest sens


De acord. Dar acesta se transmite tocmai prin relația cu Dumnezeu.

Nu încurcă ce spune Cătălin. Poate încurca funcționarea unui sistem, însă, ea nefiind sistematizabilă.


Aici speculați. Eu n-am spus așa ceva. Repet, la sistem m-am referit, la o gândire mecanicistă, nu la doctrină, în cazul în care aceasta nu este de sine stătătoare.

Dacă asta ați înțeles din ce am spus, se pare că n-am spus bine. Se strecoară o grămadă de erori logice în discursurile noastre, interpretări abuzive, răstălmăciri. Nu-l desconsider nici pe Cătălin, nici pe oricine gândește ca el și nu-i evaluez eu starea inimii. Iar cercetarea Legii lui Dumnezeu nu poate fi decât de apreciat. Eu adaug, doar, că nu trebuie să ne oprim la Lege, ci, și prin ea, să-L vedem pe Cel de la care vine.
Îmi cer iertare că nu am timp să răspund și la restul întrebărilor.

Partial ai dreptate in ceea ce spui, dar ti-am scris si data trecuta ca vorbim de lucruri diferite. Desi ceea ce am scris eu e ceva foarte simplu de inteles. Tu scrii de receptarea invataturii, eu scriu de invatatura, e ceva diferit, este etapa urmatoare. Invatatura este cuprinsa in rezumat in catehism, ce contributie avem noi la scrierea lui? Tocmai de aceea s0a dat revelatia, ca oamenii nu mai stiau adevarul, cu mintea lor faceau apropae totul gresit.
Deci s-ar parea ca e vorba doar de o neintelegere a termenilor. Dar nu e asa, pentru ca ma intalnit acest mod de a vedea lucrurile la cei ce au o conceptie modernista. E un anumit tip de gandire, relativist, un amestect intre ratiune si sentimente, specific gandirii orientale (budism, in special). Ateismul aparut in vest se bazeaza pe ratiune, filozofia orientala pune in prim plan sentimentele, subiectivismul, minimalizand ratiunea. Astfel, in conceptia lor realitatea e doar o iluzie. Era pilda cu elefantul si fiecare vede altceva.
Aceasta conceptie a religiei panteiste orientale o regasim in new-age. Iar ecumensimul e corespondentul new-age pentru crestinism (new-age spune acelasi lucru, dar contopeste toate religiile).
Dar unii credicniosi pot avea unele neintelegeri sau conceptii din ecumenism, fara sa aiba si aceasta gandire relativista. Chiar si pe site, putini aveau o gandire de acest tip (iustin spunea exact acelasi lucru pe care l-ai scris, din fericire el are dorinta sa afle adevarul si isi da seama ca s-ar putea sa nu fie corect ce crede).

A avea o cuprindere mai largă, mai bogată, mai nuanţată şi mai conştientă de taina persoanei înseamnă a avea o poziţie relativistă? În acest caz, Duhul Sfânt este cel mai relativist ecumenist.
Ce înţelegi, în schimb, prin îngustime şi formalism?
Dar prin unitate în diversitate?

P.S. Cugetarea care pluteşte în abstracţiuni, duhul cantonat în abstract, ar trebui cercetat pe îndelete, cu maximă vigilenţă şi, aş îndrăzni să spun, cu binecuvântată suspiciune. E ceva acolo, în universul abstracţiilor nesfârşite şi frumos dantelate în lanţul lor corect, care împiedică "murdărirea" cu pulsaţiile vii ale concretului. Oare ce să fie şi de ce, câtă vreme eu sunt om viu, în carne şi oase? Şi mai e altcceva: hrana, respiraţia, metabolismul sufletului încetează când duhul încremeneşte în abstracţii. Îngheţul minţii cristaline e totuşi posibil să fie înlăturat - mai întâi de toate prin focul aprins de scânteia rugăciunii umilite, cea mai concretă (şi mereu purtată personal şi interpersonal) acţiune în relaţia dintre om şi Dumnezeu şi, în definitiv, dintre mintea omului şi inima sa...

Nu am cum sa ma supar, chiar sunt de acord cu ce ai scris. Adica faptul ca intelegem diferit si vorbim limbi diferite. Nu doar ca avem unele mici nelamuriri, ci gandiri diferite. Am scris despre asta in mesajul pentru Cezar.
Cred ca problema e si ca nu citim aceleasi carti, sau ne lasam influentati de carti diferite. Am vazut ca unii pun mare pret pe unii teologi, unii din ei avand si infleunte moderniste (de exemplu Yannaras). Pe sfinti trebuie sa-i citim si sa ii ascultam in primul rand. Iar dogma o citim din catehism, nu de la diversi scriitori.
De fapt probelma este ca cei ce au aceasta cocneptie modernista nu au inteles exact invatatura ortodoxa despre har. Si au invatatura din ecumenism, cu ramificarea harului. Desi aceasta invatatura este chiar in Sfanta Scriptura, unde scrie ca harul a adus mantuirea, nu faptele Legii (protestantii spun si ei acest lucru, dar inteleg harul c aun fel de binecuvantare, nu ca noi). In rest e exact ce scrie in catehism la har, dar voi nu acceptati.
Ce spui tu aici este exact invatatrua protestanta. Desi si ortodocsii tot la Hristos se raporteaza si nu spun ceva diferit, in forma. Doar ca in (neo)protestantism fiecare interpreteaza Scriptura dupa cum crede, in timp ce in ortodoxie intereptarea exista deja, de sute de ani. In plus, asta cu centrarea doar pe credinta in Hristos este tot din protestantism, ei considera ca Iisus a venit ca sa fie un exemplu de urmat, ortodoxia spune ca Iisus a venit ca sa aduca harul, iar lucrarea Sa are efect doar daca omul se boteaza.
Tot teologie din protestatism, Sola Fide. Cunoasterea vine prin primirea harului.
Una e ce credem fiecare si una e ce spune Biserica. Ce crede fiecare e tot din protestantism. Harul este o energie divina ce izvoraste fara intrerupere din Sfanta Treime si se revarsa peste creatie. Doar ca omul nu-l poate primi in interior, decat prin Botez, dupa cadere. Nu e o teologie greu de inteles.
Nu are nevoie sa fie aparat, doar ca sfintii care l-au aparat (aici ma refer la invatatura) au facut-o pentru bineel oamenilor, pentru ca harul vine unde e adevar, la fel cum vine unde e curatie.
Pe asta am auzit-o de atatea ori pe site, de la cei ce au conceptii moderniste, ca a devenit ceva distinctiv. Acestia cred ca au pus monopol pe dragoste si numai ei o au. Cand de fapt Parintele Paisie Aghioritul spune ceva invers. In concluzie, s alasam invataturile straine de ortodoxie si sa cercetam mai bine invatatura ortodoxa, cea marturisita si de sfinti.

E adevarat ce spui. ca sa nu se inteleaga gresit, in cazul tau nu consider ca ai o intreaga conceptie modernista (ci doar unele neintelegeri).

Nu voi mai continua polemica, pentru că vorbim paralel. Sistematic, răspunzi altceva, interpretând ceea ce scriu conform stereotipurilor pe care ți le-ai format. O anumită formulare declanșează în tine un sistem de identificare a „corpului străin”, pe care îl anihilezi aplicându-i o etichetă: protestantism, ecumenism, relativism, modernism. Toate, „isme”. Am mai încercat să-ți explic că nu mă raportez la creștinism ca la o ideologie, care poate fi contaminată sau respinsă de alte ideologii.

Sunt incorecte etichetele sumare pe care le pui.

Adesea am spus de Biserică, unde trăim legătura nemijlocită cu Hristos. Prin urmare, nu „sola fide”.

Apoi, despre har - nu știu cum gândesc (neo)protestanții cu privire la acesta, însă eu n-am cum să cred în ramificarea lui, din moment ce nu-l înțeleg despărțit de Persoanele Sfintei Treimi; nu-l văd ca pe o substanță (fie și inefabilă) care se poate ramifica. Nu am minimalizat rolul esențial al Botezului; Am spus, însă, așa cum Biserica învață, că ne împărtășim de har în multe moduri (pe care le-am arătat, în parte).

Nu am vorbit de credință „doar în Hristos”.

Am pomenit de dragoste ca esențială în învățătura de credință, din moment ce Însuși Dumnezeu este numit cu acest nume de către apostolul Ioan. Și am pomenit-o pentru că ea nu poate face parte din niciun fel de sistem și nu poate fi gândită schematic și sistematizată, pentru că este legată de persoane, care au o taină a lor. Dar mereu am arătat că nu înțeleg să reduc totul la ea, ci că nu poate fi iubire mântuitoare decât în adevăr. Afirmarea ei nu înseamnă neglijarea adevărului. După cum mintea trebuie să se unească cu inima, așa e și cu iubirea împreună cu adevărul.

În încheiere vreau să-ți spun că asta este ceea ce-i obosește pe interlocutorii tăi, uneori până la exasperare: Nu abordezi cinstit dialogul. Confirmi ceea ce am formulat anterior, că ești capabil să falsifici spusele cuiva numai ca să-l reduci la tăcere și să triumfe ceea ce tu crezi că este învățătura Bisericii. Dar nu este decât un idol.

Cătălin, tu negi realitatea, tu negi Tradiţia, tu negi o relitate vie - atâţia Sfinţi Părinţi care au fost pentru acel altceva pe care am impresia că tu l-ai înţeles greşit. Acel altceva nu exclude spovedania (Doamne fereşte!), doar că îţi dă posibilitatea să te spovedeşti sistematic (de exemplu la 3 săptămâni sau la o lună) şi să te împărtăşeşti (mai des) cu binecunvântarea duhovnicului - doar dacă nu s-a săvârşit păcat de moarte. Acest altceva nu e pentru oricine, ci celor care au trecut de prima etapă, cea de început a penitentului.

Mai cerceteză, nu te lăsa influenţat de prejudecăţi. Pe lângă scrieri ţi-am pus realităţi pe care nu le poţi nega. Sunt duhovnici care sunt pentru o deasă împărtăşire şi care confirmă că se văd roadele. De Hristos avem nevoie tot timpul, mai ales când avem căderi şi ispite. „Fără Mine nu puteţi face nimic”.

Dacă vom cerceta şi vom cugeta mai mult la mesajele Sfinţilor Părinţi vom vedea că majoritatea au fost pentru o deasă împărtăşire şi că scopul Sfintei Liturghii este împărtăşirea credincioşilor. Ne împărtăşim şi de cuvânt şi de comuniune şi de multe alte daruri prezente în Biserică, dar cel mai mare dar este a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului. Să cugetăm mai mult acest lucru, să ne pregătim conştiincios, nu numai înainte de a ne împărtăşi, ci tot timpul să avem cugetul că urmează să ne împărtăşim. Acesta să fie gândul nostru pentru veşnicie: unirea noastră cu Hristos.

Şi cred că o împărtăşire mai deasă ne-ar da acea trezvie care ne lipseşte, ne-ar scoate din starea de "constipaţi" duhovniceşte. Comparativ cu grecii eu aşa văd: suntem nişte constipaţi. Te duci la greci şi îi vezi cât de firesc îşi fac o cruce, cât de firesc se mişcă în biserică, cât de firesc se împărtăşesc. Noi facem cruci peste cruci, ne închinăm de parcă am fi la gimnastică încercând, chipurile, să arătăm cât de evlavioşi suntem, însă pierdem sensul adevăratei evlavii şi, până la urmă, sensul vieţii noastre creştine.

Apoi, te rog, citeşte rugăciunile citite în taină de preot la Sfânta Liturghie. Cugetă la aceste rugăciuni şi vezi, de fapt, pentru ce sunt ele pregătitoare. Care mai e scopul acestor rugăciuni, care mai e scopul chemării preotului?
A întoarce spatele, a ne socoti mereu nevrednici, a nu dori să fim "vrednici", părere mea, este păcat. Acum nici să ne împărtăşim oricum, în orice stare. Nu! Cu discernământ, cu binecuvântarea duhovnicului. Aici poate că şi duhovnicii ar trebui să lucreze mai mult la conştiinţa penitentului de fi într-o permanentă stare de pregătire şi pocăinţă. Probabil că vremurile pe care le trăim şi le-am trăit (cele ale comunismului) au impus această regulă pe care tu o ştii şi o susţii, dar nu poate fi infailibilă din moment ce avem atâtea exemple din istoria Bisericii, dar şi exemple contemporane.

Orice activitate omenească, fără excepţie, porneşte dintr-un imbold (motiv) şi tinde spre atingerea unui scop. Între motivaţie şi scop folosim unelte psiho-comportamentale pentru a atinge scopul. De exemplu, dacă scopul unui elev este să ia examenul la facultate, elevul animat de anumite motive îşi activează instrumentele sufleteşti (puterile, stihiile) şi le pune în slujba scopului; astfel gândeşte, memorează, imaginează, comunică, percepe, scrie, rezumă etc. Astfel, prin acţiuni şi procese corespunzătoare scopului propus, elevul devine capabil să atingă scopul proiectat, ceea ce se soldează şi cu o anumită satisfacţie personală şi cu mulţumirea altor persoane (părinţi, prieteni, profesori etc.) precum şi cu nemulţumirea altora...:) (contracandidaţii, să zicem; in-amicii)

Similar, în activitatea desfăşurată în biserică (mă refer la Sfânta Liturghie) creştinul are ca scop principal nimic altceva decât mântuirea şi desăvârşirea continuă. "Împărăţia Cerurilor se ia cu asalt", aşadar creştinul ţinteşte în mod activ (asalt e un termen din limbajul luptei) la Veşnicie, îşi foloseşte stihiile în vederea acestui scop măreţ şi desfăşoară o mulţime de activităţi care sunt mijloace/căi prin care năzuieşte să atingă ţinta. Nu comentez acum faptul că numai Dumnezeu oferă mântuirea şi că oricâte eforturi ar face un om, decidentul este Domnul, nu omul. Subliniez însă partea omului, contribuţia lui la dorita sa mântuire şi sfinţire, care este formulată de Dumnezeu şi ca poruncă, de fapt ("Fiţi sfinţi...!").
Scopul urmărit de creştin e Împărăţia, iar Sfânta Împărtăşanie este mijlocul cel mai important, oferit de Mântuitorul pentru ca noi să accedem la Împărăţie. Ca urmare, este nevoie absolută, vitală, de acest mijloc, fără de care, în ciuda motivaţiei şi a scopului nobil nu putem face nimic. "Fără Mine nimic nu puteţi face". Indiscutabil aşadar că Sfânta Împărtăşanie trebuie, la modul cel mai propriu, să facă parte din viaţa creştinului care năzuieşte la mântuire.
Numai că, acum încep să apară mulţime de piedici şi apropierea de Împărtăşanie devine o problemă. Nu ne putem repezi în orice fel, în orice ipostază ne aflăm, la Sfânta Împărtăşanie. Nu intrăm oricum la gală, la nunta Împăratului. Avem nevoie de o anumită ţinută, e nevoie să fim în starea potrivită cu situaţia de viaţă.

Dar poate că, atraşi de universul scopului şi al căii, de complexitatea acţiunilor dintre motiv şi scop, uităm tocmai de punctul iniţial: motivaţia personală.
Ce ne împinge spre o viaţă plină de sacrificiu (faţă de anumită plăceri şi măriri lumeşti/deşarte, ca să dau foarte simplu un reper), ce ne susţine, ce ne stimulează şi energizează? Ce ne ajută să rămânem "pe drum" în ciuda piedicilor şi poticnelilor uneori grozave, înspăimântătoare?
Aici s-au dat şi se dau nenumărate răspunsuri. De la dorul de Dumnezeu, la frica de Dumnezeu, la har, comuniune şi desigur, la Însăşi Împărtăşania. Depinde din ce unghi abordăm întrebarea.

Ajuns aici, eu cred că este decisiv ce fel de motivaţie avem. Suntem atraşi, doritori, năzuitori spre bucuria Vieţii Veşnice sau, dimpotrivă, suntem împinşi de frică, de tot felul de frici şi pedepse. Sunt două forme principale care îl motivează pe creştin (o motivaţie cu simţăminte negative şi una cu simţăminte pozitive, care coexistă) şi, precum ştim, în istoria Bisericii ele au fost folosite împreună, după fiecare situaţie şi persoană în parte. Teama de moartea veşnică, de pedeapsă veşnică, de chinurile iadului se îmbină cu nădejdea în Înviere, cu bucuria împărtăşirii de Lumina Vieţii.
A pune accent doar pe una dintre componente, fără a o considera pe cealaltă, este dovedit că nu ajută. Timoratul ca şi exaltatul au aceeaşi soartă: eşecul.

De obicei, oamenii timoraţi sunt şi foarte drastici, rigorişti, rigizi. Frica adâncă, una copleşitoare, îi "constipă", îi ariceşte, îi blochează în libertatea şi bogăţia expresiei, îi încorsetează. Le dă o anumită încrâncenare, îi pietrifică. O motivaţie centrată pe astfel de sentimente nu ajută în procesul devenirii întru Fiinţă. Creştinului îi şade bine şi cu veselia, măcar uneori. Dominanţa crispării e semn că undeva nu funcţionează ceva... Prea mult apel la rigoare, prea mult apel la lege, prea mult accent pe nesfârşite avertismente mă duce cu gândul mai degrabă la deznădejde şi, în fond, la necunoaştere şi necredinţă. Oricât s-ar trâmbiţa opusele.
Invers, optimismul superficial, garanţia hohotitoare a mântuirii, triumfalismul de orice fel mă face să cred că anunţă tot ratarea, poate în mod compensatoriu pentru o aceeaşi necunoaştere şi lipsă de credinţă din fundal.

Când mijlocul pe care l-am considerat a fi Sfânta Împărtăşanie este prezent şi ca motivaţie centrală, cred că avem cea mai bună şi sigură motivaţie. Să am nevoie de Împărtăşanie, ca de aer, să îmi fie foame şi sete de Trupul şi Sângele Domnului cred că este cea mai sigură îmboldire spre o viaţă mai curată, spre un efort mai sănătos de asceză. Ce te poate motiva mai mult, pe tine cel ce porţi dorul de Dumnezeu, decât să te împărtăşeşti de Hristos în cel mai concret mod cu putinţă, fie şi uneori, ca pe o pregustare a bucuriilor Veşnicei cu El?
Făcându-Se temei energizor al vieţii noastre, Domnul ne împinge pe Cale, precum ne şi cheamă, atrage. Ne este deopotrivă Imbold şi Îndrumător, precum şi Ţintă. Nicăieri psihologia noastră omenească nu este mai uimitoare decât în relaţia concretă cu Dumnezeul nostru, al creştinilor, Hristos.

Un creştin motivat de nevoia clară a Împărtăşirii este cu mult mai aproape, cred, de şansa mântuirii decât un creştin mânat de frică, de teama de a nu greşi, de a nu încălca vreo regulă ori, pur şi simplu poruncă. De ceea ce ţi-e frică, spune românul, nu scapi. Poate că e deosebit de alarmantă posibilitatea ca românul, de data asta, să nu fi greşit prea mult. Cel puţin la copii, tăria doctoriei se cere îmblânzită cu puţină dulceaţă, pentru ca medicamentul să devină buvabil. Altminteri copilul îl vomită. Şi moare.
Eu însă aleg viaţa. Şi astfel, cu această ultimă postare pe anul 2014, îmi iau la revedere de la voi, vă mulţumesc pentru tot binele pe care mi l-aţi dăruit, vă mulţumesc şi pentru doctoriile uneori amare, îmi cer iertare celor pe care v-am supărat şi vă urez tuturor LA MULŢI ANI, BINECUVÂNTAŢI DE BUNUL DUMNEZEU!