O, foarte bogat material, mulţumesc Cristian! Domnul să-ţi răsplătească!
Reţin deja un fragment din text, unul care mi-a mers deja ...la inimă.:)
Şi îl dau mai departe, spre bucuria, sper, a tuturor:

Până şi tânărul a fost curios să vadă inima ce îndrăznea să se compare cu inima lui.
Era o inimă puternică, ale cărei bătăi ritmate se auzeau până departe. Dar era plină de cicatrice, locuri unde bucăţi din ea fuseseră înlocuite cu altele care nu se potriveau chiar întru totul, liniile de unire dintre bucăţile străine şi inima bătrânului fiind sinuoase, chiar colţuroase pe alocuri. Ba mai mult, din loc în loc lipseau bucăţi întregi din inima concurentă, şi acolo se vedeau răni larg deschise, încă sângerânde.
Cum poate spune că are o inimă mai frumoasă?, îşi şopteau uimiţi oamenii. Tânărul, după ce examinase atent inima bătrânului, şi-a ridicat privirea şi i-a spus râzând:
- Cred că glumeşti, moşnege. Priveşte la inima mea - este perfectă! Pe când a ta este toată o rană, numai lacrimi şi durere!
- Da, a spus blând bătrânelul. Inima ta arată perfect, dar nu mi-aş schimba niciodată inima cu inima ta. Vezi tu, fiecare cicatrice de pe inima mea reprezintă o persoană căreia i-am dăruit dragostea mea - rup o bucată din inima mea şi i-o dau omului de lângă mine, care adesea îmi dă în schimb o bucată din inima lui, ce se potriveşte în locul rămas gol în inima mea. Dar pentru că bucăţile nu sunt măsurate la milimetru, rămân margini colţuroase, pe care eu le preţuiesc nespus de mult deoarece îmi amintesc de dragostea pe care am împărtăşit-o cu cel de lângă mine. Uneori am dăruit bucăţi din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic în schimb, nici măcar o bucăţică din inima lor. Acestea sunt rănile deschise din inima mea, găurile negre...
a-i iubi pe cei din jurul tău implică întotdeauna un oarecare risc.
Şi desi aceste răni sângerează încă şi mă dor, ele îmi amintesc de dragostea pe care o am până şi pentru aceşti oameni; şi, cine ştie, s-ar putea ca într-o zi să se întoarcă la mine şi să-mi umple locurile goale cu bucăţi din inimile lor.
Înţelegi acum, dragul meu, care este adevărata frumuseţe a inimii?

Sa continuam seria bucuriilor . . . :)
 

,,Închipuie-ți inima. Întoarce-ți ochii ca și cum te-ai uita la ea prin piept și imaginează-ți-o cât mai viu cu putință, iar cu urechile ascultă cu atenție cum palpită și cum bate ea, lovitură după lovitură. Atunci când te vei obișnui cu aceste bătăi, începe să-ți potrivești cuvintele rugăciunii cu fiecare bătaie de inimă, uitându-te la ea.
În acest fel, la prima bătaie să zici sau să gândești: ,,Doamne,, la a doua:,,Iisuse,, la a treia: ,,Hristoase,, la a patra: ,,miluește-mă,, și repetă aceasta de mai multe ori. Pentru tine e ușor, căci ai făcut începutul și pregătirea pentru rugăciunea inimii. Apoi, îndată ce o să te obișnuiești cu aceasta, o să poți intra înlăuntrul inimii și ieși de acolo, unind rugăciunea lui Iisus cu respirația, precum învață Părinții. Adică, atunci când tragi înăuntru aerul, soarbe şi pe „Doamne Iisuse Hristoase”, iar când slobozeşti aerul din tine, şopteşte „miluieşte-mă”.
Ocupă-te cât mai mult şi cât mai des cu această lucrare şi în puţină vreme vei simţi o durere uşoară şi plăcută în inimă, apoi vor apărea înăuntrul ei o bucurie şi o treptată încălzire. Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, vei dobândi rugăciunea cea dinăuntrul inimii, de sine lucrătoare şi îndulcitoare.
O dată cu aceasta însă fereşte-te pe cât îţi stă în putere să primeşti închipuiri în minte, neprimind chipurile care ţi se vor arăta. Cu nici un preţ să nu primeşti nici un fel de închipuiri, căci Sfinţii Părinţi ne poruncesc cu putere să ne păzim în timpul rugăciunii mintea fără închipuiri, ca să nu cădem în înşelăciune.
Orbul, ascultând cu luare-aminte toate acestea, a început să lucreze cu stăruinţă, după metoda arătată, iar noaptea, când ne opream să dormim, se îndeletnicea în mod special cu această rugăciune, vreme mai îndelungată. După vreo cinci zile, a început să simtă o căldură puternică şi o bucurie nespusă în inimă şi pe deasupra o mare dorinţă să se ocupe neîncetat cu această rugăciune, care a deschis într-însul dragostea pentru Iisus Hristos.
Din când în când a început să vadă câte o lumină, dar nu vedea în ea nici un fel de chipuri sau lucruri.
Uneori i se arăta, când intra în inimă, ca o flacără de lumânare puternică, care izbucnea desfătător înăuntrul inimii, izbucnind afară prin gâtlej şi luminându-l. Iar în vremea acestei înflăcărări, putea vedea şi lucrurile care se petreceau în depărtare, ceea ce chiar s-a întâmplat odată,,

(Pelerinul Rus).

Sf.Nil Sorski – Despre lucrarea mintii
 

Dumnezeu te iubeste !


Dumnezeu iubeste pe toti oamenii la fel de mult.Ne copleseste cu iubirea si bunatatea Lui.Dar peste dar.Nu pentru ca am facut noi ceva bun pe pamant sau ca meritam, ci pentru ca El este izvor de iubire.Dumnezeu nu pierde pe nimeni.Asteapta pe fiecare in ritmul sau.Delicat,sensibil,dulce.Invita si nu forteaza niciodata.



Sufletul smerit, modest atrage harul Duhului Sfant.Smerita cugetare.Omul este doar un vas prin care Dumnezeu lucreaza si nimic nu-i apartine, nimic nu este a lui.Toate sunt daruri ale lui Dumnezeu.Cu totii suntem unelte in mainile lui Dumnezeu sau prelungiri ale mainilor Lui.Sa ne lasam purtati, dansati...



Cand scurmam in cenusa trecutului mai gasim carbuni aprinsi.Se vor stinge cu timpul, cu lacrimi, cu suspine sau de la sine.E nevoie de rabdare.Sa iubim si sa iertam pe aproapele nostru.Ieratm pentru viitor, nu pentru trecut.Daca nu reusim sa iertam, nu vom avea pace nici in rai, darmite pe pamant.Rugaciune fierbinte pentru toate durerile de pe lume care gem dupa dorul de Dumnezeu.Doar prin iubire cerul coboara pe pamant si se umple de har.Cu recunostinta pentru toate examenele vietii sufletul se purifica.In multumire, nu in razvratire...Orice ar fi, Eu te iubesc, zice Domnul.Iar si iar.De saptezeci de ori cate sapte.Sa nu ma parasesti ! Nu deznadajdui.Ridica-te si mergi mai departe.Iubirea nu este niciodata muta.In Hristos iubirea nu are sfarsit.



Pace si bucurie sfanta in cetatea sufletului.


Ieromonah Hrisostom Filipescu, Putine lacrimi, multa bucurie

Împărtășania împlinește nevoile fiecărui suflet
 

Precum dragostea a fost pricina pogorârii Sale pe pământ și S-a dat în mâinile păcătoşilor, asemenea dragostea Îl face de vine în lume în chipul acestei Taine şi Se dă în aceleaşi mâini, și Se face drepţilor întărire, iar păcătoşilor curăţire şi iertare. Iar dragostea ta şi dorinţa se va aprinde mai mult, gândindu-te pe de altă parte şi socotind nemărginita milostivire ce o are Stăpânul către păcătoşi, pentru că aceasta l-a făcut de s-a pogorât din Cer pe pământ şi s-a îmbrăcat cu trupul nostru, şi s-a omorât pe Cruce pentru noi. Şi nu numai acestea, dar ca să nu ne lipsim de Dânsul, ci să rămână cu noi totdeauna, după mântuitoarea Sa moarte ne-a lăsat în locul Său această Taină în care se cuprinde acest Mântuitor al nostru şi Stăpân. Şi ne-a lăsat-o ca să afle în tot ceasul, cei care au trebuinţă de tămăduire, ușa deschisă şi să alerge la doctorie ca să se tămăduiască. Că precum dragostea a fost pricina pogorârii Sale pe pământ și S-a dat în mâinile păcătoşilor, asemenea dragostea Îl face de vine în lume în chipul acestei Taine şi Se dă în aceleaşi mâini, și Se face drepţilor întărire, iar păcătoşilor curăţire şi iertare. Această Pâine este hrana celor sănătoşi şi tămăduire bolnavilor, hrană celor vii şi înviere a morţilor. Aceasta smereşte războiul cel fără rânduială al trupului, şi întăreşte credinţa sufletului. Curăţeşte păcatele, sporeşte faptele bune, îi dă răbdare, îl încălzeşte, îl hrăneşte, îl înnoieşte, îl păzeşte şi-l întăreşte. Îl face blând, la osteneală răbdător, în cele duhovniceşti mai cucernic, şi pe scurt, această sfinţită şi prea cinstită Pâine este un sălaş împărătesc, și cinstitul Lui Sânge pentru obşteasca tămăduire a tuturor bolnavilor şi deznădăjduiţilor. Pentru ce, omule, te lipseşti de atâta mare dăruire din a ta lenevire? Aleargă cu smerenie şi cu evlavie către această sfinţită Masă, că dacă eşti bolnav, aici primeşti dorita sănătate. Dacă eşti sărac, te îmbogăţeşti. De eşti flămând, te îndestulezi de tot binele. De eşti gol, te îmbraci. Şi ostenit de eşti, te odihneşti, şi pe scurt de orice lucru bun ai trebuinţă, aici îl găseşti, în această Mană cerească şi prea dulce.
(Agapie Criteanu, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, p. 373-374)

Astăzi, în viaţa de zi cu zi, există mulţi oameni care pătimesc sufleteşte. În întreaga lume ei sunt foarte mulţi. Cu deosebire la noi; sunt o mulţime şi în Biserică. Unde să meargă omul bolnav sufleteşte, dacă nu în acest loc? Este ultimul lui adăpost. Aici poate el să creadă că va afla milă. Biserica este destul de încăpătoare, aşa că poate să-şi afle colţişorul său. În orice altă parte este respins; nimeni nu are nevoie de el. Însă aici nădăjduieşte că Dumnezeu are nevoie de toţi; că are nevoie şi de el. Vine şi caută aici milostivire, o aşteaptă. Astfel de oameni pot să afle în Biserică un oarecare echilibru şi să se nevoiască cu mult folos. Însă, totodată, ei devin o foarte mare povară şi creează o atmosferă de boală, care atârnă pe umerii preotului. Cu simţăminte bolnave, cu suflete bolnave, aceşti oameni îl împovărează pe preot; nu însă în calitatea lui de duhovnic. În zilele noastre, preotul trebuie să fie şi psihiatru. Foarte mulţi psihiatri vin acum la biserică şi le cer ajutor preoţilor, spunând:
‒ Noi putem să prescriem medicamente, să îl scoatem pe om din stările lui de criză. Însă cum am putea să-l ţinem mereu în spital? Ce se va întâmpla cu el mai departe? Să vină la biserică! Dumneavoastră trebuie să-l menţineţi aici.
Şi, într-adevăr, se dovedeşte că asemenea oameni rămân în Biserică şi află un mod de viaţă. Însă, faţă de ei se cere din partea preotului o foarte mare atenţie, delicateţe, silinţă. Pe de altă parte, printre aceştia se află unii care nu voiesc să-şi recunoască boala, dorind să fie socotiţi sănătoşi. Acestea sunt cele mai grele cazuri. Preotul trebuie să-i explice unui astfel de om că boala sufletească nu este o ruşine. Însă nu este o situație care poate fi trecută cu vederea. Este o cruce. Un şchiop, să spunem, vine la biserică. Oare se poate preface cineva într-atât, încât să-l socotească sănătos? Oare îi va spune: „Aleargă şi ţopăie precum oamenii sănătoşi!”? Toţi îi recunosc neputinţa şi nu i se dă o ascultare pe care acesta nu ar putea să o împlinească.
Tot astfel se întâmplă şi cu bolnavii sufleteşte, bolnavii psihic ‒ şi ei sunt o cruce. Aceşti oameni nu ar putea să facă lucruri pe care oamenii sănătoşi le fac. Totuşi ei pot să se smerească şi trebuie să se smerească. Ei nu pot înţelege multe lucruri, dar trebuie să le asculte. Și dacă reuşeşti să-l convingi pe un astfel de bolnav că trebuie să se smerească, atunci totul este în ordine. El se va linişti cu siguranţă şi va putea să ducă o viaţă normală în Biserică. Nici Împărăţia lui Dumnezeu, nici viaţa veşnică nu sunt închise pentru unul ca acesta. Însă dacă un astfel de om nu doreşte să se smerească, dacă în vremea crizelor lui psihice otrăveşte prin nesănătatea sa atmosfera bisericii şi pe preot, atunci cu el lucrurile nu sunt în regulă. Astfel de oameni trebuie, în mod obligatoriu, să se tămăduiască.
(Protoiereu Vladimir Vorobiev, Duhovnicul și ucenicul, Editura Sophia, București, 2009, pp. 97-99)

In ultimii 20 de ani, am avut destul de puţină literatură destinată fetelor. Condamnăm pe bună dreptate serialele de televiziune latino-americane, dar nu le oferim fetelor modele de romantism de calitate. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre literatura bulevardieră – foarte populară astăzi printre adolescente –, tradusă în grabă din engleză sau pregătită rapid de autorii autohtoni. Mai mult decât atât, ea denaturează gustul literar, atât de puţin dezvoltat la copiii de azi. Consumând astfel de prostii literare, fetele se aleg cu nişte cunoştinţe absolut nefolositoare pentru vârsta lor, învaţă „arta seducţiei”, însuşesc viziuni şi obiective care, de obicei, nu duc la bine.
În aceste cărţi, romantismul este asociat foarte des cu sexul. Folosindu-se de faptul că adolescentele, ca şi acum o sută de ani, visează la dragoste, autorii fac o mişcare subtilă: în locul dragostei platonice, înălţătoare, le orientează pe tinerele cititoare spre altceva, spre ceea ce, cu o sinceritate maximă, se evidenţiază în revistele pentru adolescenţi, cu titluri de tipul „Oare la 13 ani eşti încă virgină?”. În cărţi, acest lucru poate fi puţin camuflat, dar sensul rămâne neschimbat.
Cea mai mare parte a literaturii bulevardiere pentru adolescente suscită senzualitatea, induce gândul despre permisivitatea şi chiar necesitatea relaţiilor intime în adolescenţă şi aduce, în calitate de etalon, chipul eroinei impetuoase, pline de încredere în sine, nerăbdătoare, care nu se jenează să se „încurce” cu băieţii (această atitudine se numeşte „a-şi atinge scopul”), care deseori se comportă ca o prostituată desăvârşită, punând mai presus de orice plăcerea proprie, încălcând normele morale „învechite”, pe care le consideră nişte prejudecăţi prosteşti, de neînţeles. Cu toate acestea, totul este descris astfel încât să le trezească fetelor compătimirea şi admiraţia faţă de eroină: e prezentată ca fiind deşteaptă, curajoasă, independentă, norocoasă. La sfârşitul cărţii o aşteaptă de obicei reuşita.
Şi adolescentele seduse încep să imite eroinele preferate, fără să se gândească la faptul că nimeresc într-o capcană. Jocul pe un teren străin este periculos. Renunţând la trăsăturile feminine fireşti – modestia, blândeţea, grija, capacitatea de a răbda şi de a compătimi –, domnişoarele renunţă, fără să bănuiască, la natura lor, trec în altă categorie. Nu, nu în categoria bărbaţilor – acest lucru oricum este imposibil. Oricât şi-ar picta antilopa dungi pe spate, ea nu se va preface în tigru, dar poate să ajungă de râsul lumii în lumea animalelor.
La fel e şi cu adolescentele „avansate”. Iniţial, ele consideră că au găsit libertatea şi independenţa, că toată lumea stă la picioarele lor, toţi sunt gata să le curteze, toţi înnebunesc după ele. Dar la scurt timp se vădeşte că băieţii se uită la ele ca la nişte lucruri, obiecte de consum. (...)
Iată de ce i-aş sfătui pe părinţii care se gândesc serios la viitorul fiicei lor să acorde o atenţie deosebită tocmai educaţiei romantice a fetelor. Nu vă fie teamă că aceasta intră în contradicţie cu viaţa, care, desigur, este mai dură decât în romanele Charlottei Brontë. Romantismul căleşte sufletul într-un mod surprinzător, mai mult chiar, el corespunde naturii feminine. Nu limitaţi literatura – desigur, modelele ei clasice, de calitate. Povestiţi-le fetelor despre rudele şi prietenele dumneavoastră, pe care le consideraţi modele demne de imitat.
Amintiţi-vă de istoria noastră şi de cea străină – sunt nu puţine exemple de bunătate, curăţenie, dăruire, caritate feminină.
Puneţi mai des fetiţa în situaţia în care trebuie să aibă grijă de cineva. Şi, desigur, remarcaţi aceasta ca un mare merit. Recunoaşterea meritelor constituie un stimul enorm pentru copil, dar, din păcate, mulţi părinţi o desconsideră în prezent.


(Tatiana L. Şişova, Probleme şi dificultăţi în educarea copiilor: îndrumar pentru părinţi, traducere din limba rusă de Pr. Nicolae Creţu, Editura Sophia, Bucureşti, 2012, pp. 228-230)

:)) scolareste? precis

Eu cred ca da. Si mai cred si ca tu insuti ai putea scrie un "tratat"duhovnicesc despre inima.

Filocalia, dupa cum ziceai mai sus, sau daca cumva n-ai citit lucrarile sinteza (desi ma indoiesc :)) ale lui Jean Claude Larchet si Spiridonos Logotetis


Jean-Claude Larchet, Inconstientul spiritual sau Adancul nestiut al inimii, Ed. Sophia
http://www.sophia.ro/Inconstientul-s...rte-ro-423.htm

Arhimandritul Spiridonos Logothetis, Inima in scrierile Sfintilor Parinti, Ed. Sophia
http://www.sophia.ro/Inima-in-scrier...tor-ro-236.htm

Nu ştiam de lucrarea Arhimandritului Logothetis, mulţumesc foarte mult, Delia!....:)
Cât priveşte cartea lui Larchet, am mai recomandat-o şi eu anii trecuţi deoarece autorul face acolo unele analize care mie îmi par magistrale, relativ la limitele teoriilor psihanalitice.
Foarte mulţumesc, Delia,
Doamne ajută!

Interesante afirmaţii şi, aş zice, în acord cu realitatea feminină, ba chiar şi cu natura masculină - îndrăznesc să spun.
Să nu vă supăraţi pe mine, prea tare, dacă spun că Hristos şi toţi sfinţii Lui sunt un pic romantici...:) Şi că Domnul, repet de câte ori am ocazia, e un mare poet - cel mai mare.
Dar în ce sens vorbim despre romantism şi romantic? Să fie vorba despre dulcegării sentimentale, despre înclinaţia (morbidă) spre visare, despre gustul pentru "absolut" pe care îl întâlnim cel mai adesea la unele dintre profele de "română"?
Sau poate despre evoluţia eroului până la cer urmat de prăbuşirea bruscă?....

Eu aş vedea acest romantism ca pe o înclinaţie a inimii şi a întregii vieţi sufleteşti către frumuseţe, mai întâi. Către delicateţe, gingăşie, bun-gust, acurateţe. Către onestitate şi dăruire de sine. Către o dragoste care nu se împiedică de nenumăratele piedici meschine, mărunte, precum nu se împiedică nici de perspectiva sacrificiului, a dăruirii totale. Dincolo de fricoşenia ordinarului din om... Către rodnicie prin alipirea de blândeţea luminoasă a Adevărului. Către muzica îngerească a Vieţii, fără de care nici nu îmi închipui Poezia.
Trebuie că este multă bărbăţie în feminitatea de acest fel... După cum e feminitate în virilitatea autentică, matură, lucidă. Tandreţea face casă bună cu toate virtuţile. E un parfum doveditor al lor. Şi un întăritor care le poartă peste graniţele capriciilor efemere...

*
Fetiţele, am avut ocazia să remarc, au tendinţa înăscută să poarte de grijă unei făpturi. În timp ce băieţii năzuiesc să exploreze mai mult şi să cucerească.
Iar a purta de grijă implică mereu tocmai a explora şi cuceri (natura umană, limitele etc. - în tine mai întâi! în tine!), după cum a explora şi cuceri se poate face cu tandreţe. Dealtfel, acestea sunt şi ingrediente ale "intimităţii", despre care tind mereu să vorbesc dincolo de accepţiunea căzută, vulgară, schimonosită a termenului.
*
Toate eroinele lumii sunt frumoase. Toate femeile care iubesc sunt frumoase. Toţi oamenii care iubesc sunt frumoşi. Strălucirea virtuţilor lor, în împletire mereu, ca o coroniţă veselă din flori de câmp, este cea care le conferă frumuseţea. Şi ce altceva sunt aceste însuşiri care bucură inima celui care are parte de frumuseţea unei femei, decât roade ale darurilor Duhului în om, între oameni?

Inainte de a invata sa iubim, vom invata sa suportam neputintele aproapelui
 

Dragostea se manifestă tocmai prin aceea că văzând şi ştiind neputinţele şi defectele omului drag, să le rabzi cu nădejdea de a le îndrepta prin propria ta sensibilitate şi înţelegere. Este important să învăţăm să păstrăm familia, pentru că cel rău atacă cel mai mult familiile care au ca temelie harul dumnezeiesc şi iubirea. Mai întâi de toate, el încearcă să-l despartă pe om de Dumnezeu, să-l facă să încalce porunca: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău”, iar odată cu ea şi pe cea de-a doua: „Să iubeşti pe aproapele tău”. Una dintre nevoinţele cele mai mari într-o căsnicie este aceea de a păstra familia în pofida tuturor relelor. Chiar şi înţelepciunea populară spune: „Prin răbdare ajungi să iubeşti”. Se are în vedere următorul lucru: înainte de a învăţa să iubim, vom învăţa să suportăm neputinţele aproapelui şi prin aceasta să împlinim legea lui Hristos.Trebuie să învăţăm ce înseamnă răbdarea, smerenia, cum să păstrăm pacea. Acestea formează temelia unei familii. Pentru aceasta e nevoie de multă smerenie, răbdare şi iertare. Familia trebuie acceptată ca un mare dar, pe care Dumnezeu ni l-a făcut. Îndoielile să fie excluse, pentru că Sfânta Scriptură spune: „Ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă”.
Pr. Evgheni Şestun

Oricare ar fi relaţiile dintre oamenii care se iubesc, ei îşi caută unii altora numai binele. Când eşti soţ adevărat, eşti în stare să-ţi dai picătură cu picătură sângele şi viaţa ta pentru a o salva pe a soţiei, eşti în stare să înduri orice, măcar pentru o nădejde. Când eşti fiu adevărat, eşti în stare de o ascultare desăvârşită, de o recunoştinţă nemărginită şi de o iubire totdeauna îndatoritoare şi respectuoasă. Când eşti frate adevărat, eşti în stare să ierţi şi să uiţi orice jignire, să depui orice osteneală, să arăţi orice bunătate, să biruieşti orice piedică, să te alipeşti de orice suflet, să asculţi orice cuvânt, să dai orice jertfă. Când eşti păstor adevărat, eşti în stare să-ţi dai viaţa pentru oile tale (Ioan 10, 11). Vei căuta uşile lor, păşunea lor, rănile lor, păcatele lor şi mântuirea lor. Şi nimic din ce ar putea face rău sau bine oilor tale nu ţi-ar fi indiferent. Deci înţelegem şi aşteptăm ca să facă unii pentru alţii lucruri neobişnuite altor stări, dar obişnuite dragostei, când aceasta este adevărată.
Preotul Constantin Sârbu

De multe ori, chiar persoanele mature din jurul lor le spun: „mai bine nu vă grăbiţi, aveţi toată viaţa înainte; bucuraţi-vă acum, că după aceea apar greutăţile“. Deşi de multe ori sunt mesaje bine intenţionate, au totuşi efectul de a descuraja. Tinerii ajung să cântărească mai mult, fără a pune de multe ori în balanţă aspectele cele mai importante, precum sentimentele unul faţă de celălalt şi voia lui Dumnezeu. Cu toate acestea, nu trecerea anilor este importantă în întemeierea unei familii, ci gradul de maturitate al celor doi. Din acest punct de vedere, unii, chiar foarte tineri, ar putea fi pregătiţi pentru căsătorie, iar amânarea acestui pas ar însemna doar pierderea unei părţi din viaţa de familie pe care Dumnezeu le-a pregătit-o. Sfântul Ioan Gură de Aur spune foarte tranşant, adresându-se părinţilor care gândesc astfel: „Va spune cineva: «Dar e tânăr!». Sigur, ştiu şi eu asta. Dar, dacă Isaac s-a căsătorit când avea 40 de ani şi era fecior şi-şi trăise viaţa în curăţie deplină, cu atât mai mult ar trebui să gândească la fel şi tinerii noştri care au primit un har mai mare de la Duhul. Dar, ce pot să fac? Voi nu suportaţi să se îngrijească cineva de cuminţenia lor şi, deşi îi vedeţi cum se necinstesc ei înşişi, vă faceţi că nu vedeţi şi nu vă pasă. Îi lăsaţi să se spurce şi să se umple de toată mizeria şi scârba, neştiind că cel mai mare câştig în căsătorie este pentru tineri acela de a-şi păstra trupul curat. Dacă nu se întâmplă aşa, atunci căsătoria nu slujeşte la nimic.“ O căsătorie reuşită se realizează numai prin relaţia cu Dumnezeu
Iată câteva etape prin care se poate transforma, în mod firesc, dragostea dintre doi tineri într-o relaţie de căsătorie:
În primul rând este important să realizaţi că dorinţa de a găsi persoana potrivită pentru a te căsători este o nevoie normală. Din ce în ce mai mult tinerii adoptă diferite măşti, pretinzând a fi persoane independente, preocupate de studii sau de cariera profesională, pentru care căsătoria nu reprezintă o prioritate. Deşi în sufletul lor îşi doresc întemeierea unei familii, ei aleg să îşi nege, în faţa celorlalţi şi uneori chiar în faţa lor înşişi, o nevoie firească. Este percepută din ce în ce mai mult drept un semn de slăbiciune recunoaşterea acestei nevoi fireşti, iar faptul de a nu fi găsit încă partenerul potrivit este interpretat drept un neajuns, un defect personal (nu eşti suficient de atrăgător/atrăgătoare, interesant/interesantă). Se pierde astfel cu uşurinţă din vedere lucrul cel mai important, căsătoria este o taină, iar o căsătorie reuşită se realizează numai prin relaţia celor doi soţi cu Dumnezeu.
Căsătoria este o poartă spre viaţa adultă
Este la fel de important ca tinerii să realizeze consecinţele, în special cele negative, ale întârzierii căsătoriei. Astfel, cu cât cineva se va decide mai târziu să se căsătorească, găsirea unui partener potrivit va fi mai dificilă. De asemenea, va fi din ce în ce mai mare presiunea de a se implica în relaţii de probă, care se pot înscrie într-un dureros ciclu încercare-eroare. La aceasta se mai adaugă riscul de a avea mai greu copii sau riscul de a se adapta mai greu la nevoile copilului şi la rolul de părinte, din cauza decalajului mare de vârstă.
Căsătoria este o poartă spre viaţa adultă, o oportunitate de a depăşi stadiul de egocentrism caracterizat prin axarea doar asupra propriilor nevoi. A rămâne mult timp în stadiul de celibatar poate oferi pe moment o stare de bine, dar poate face din ce în ce mai dificilă adaptarea ulterioară la nevoile partenerului. Acest confort temporar pe care îl oferă celibatul nu duce pe termen lung decât la menţinerea într-o adolescenţă prelungită şi reprezintă un refuz al maturizării.
Anumite diferenţe între cei doi sunt nu doar normale, ci şi benefice în cuplu
Este de asemenea important ca, dincolo de sentimentele puternice de iubire, partenerii dintr-un cuplu tânăr - viitorii soţi - să parcurgă un proces de cunoaştere reciprocă. Dacă partenerul este o persoană calmă, care îşi respectă cuvântul dat, evită bârfele, reuşeşte să se controleze în situaţii dificile, este răbdător, altruist etc., relaţia va avea o bază solidă. O idee iraţională, dar cu toate acestea larg răspândită, este aceea că, odată intrată în relaţie, persoana se va schimba. Este o iluzie care în mod firesc va duce la deziluzie, întrucât deşi anumite aspecte se armonizează în cuplu, trăsăturile profunde ale caracterului rămân de obicei neschimbate.
Cu toate acestea, anumite diferenţe de temperament, caracter, opinii, preferinţe sunt nu doar normale, ci şi benefice în cuplu. Este bine să luptăm cu eventuala tendinţă de a încerca să îl schimbăm pe celălalt şi să ne bucurăm de aceste diferenţe ca de nişte daruri, să le apreciem, să înţelegem că fac parte din individualitatea partenerului. Dincolo de recunoaşterea acestor diferenţe, o mare importanţă o are cultivarea aspectelor, intereselor şi preocupărilor comune.
Dana Alecu

psiholog

După judecata noastră, nu există om fără păcat și păcatul poartă în el alienarea din adevăr. Dumnezeu, la Judecată, nu comunică cu straturile superficiale ale naturii umane deteriorate prin cădere, ci cu stratul ultim, cu constitutivul uman. Cineva mă întreba cum va fi judecat unul care a murit, săracul, nebun. Dumnezeu comunică cu el la alt nivel decât cel conceput de noi. Revenind, trebuie să subliniem că omul trăiește într-o lume constituită, încât nimeni nu se poate sustrage responsabilității. Fiecare cu fiecare ne întâlnim și sunt metodele pedagogiei divine prin care Dumnezeu trimite fiecăruia solii Lui ca să-l trezească. Nu există om, chiar dacă, așa, pare ca o fire superficială, căruia să nu-i fi «ciocănit» harul la ușă. Și dacă îmi spune cineva că de la natură acest om s-a născut închis în acest univers, voi spune că minte!
Părintele Constantin Galeriu

Dragostea adevărată e atunci când iubim nu „pentru că”, ci „cu toate că” !
(Mitropolitul Antonie de Suroj )

Dragostea este tocmai extrema suferință, durere pentru că omul e nedesăvârșit, și totodată minunarea că el este atât de uluitor, irepetabil de frumos. Și iată: dacă privești măcar o dată la om în felul acesta, poți să-l îndrăgești în pofida a tot ce le sare în ochi altora.
Știm cu toții ce se întâmplă uneori cu picturile marilor maeștri, sau cu icoanele, sau cu orice operă de artă, cu orice formă de frumusețe: orice frumusețe poate fi mutilată ‒ indiferența, împrejurările, răutatea pot mutila chiar și cel mai frumos obiect.
Însă atunci când în fața noastră se află opera unui maestru mare, atunci într-un tablou mutilat, pângărit în parte, putem vedea fie stricăciunea, fie frumusețea ce s-a păstrat. Dacă privim la acel tablou, sau la orice operă de artă, cu ochii iubirii ce se minunează, vedem frumosul, iar pentru restul ne putem întrista, putem plânge, și ne putem hotărî, uneori, să ne închinăm toată viața refacerii a tot ce e vătămat în acel chip, în acel tablou, în acea operă de artă. Asta ține de dragoste: a privi la om și a vedea în el o frumusețe de nerăpit, iar totodată a te îngrozi de ceea ce viața a făcut din el, a săvârșit asupra lui. Dragostea este tocmai extrema suferință, durere pentru că omul e nedesăvârșit, și totodată minunarea că el este atât de uluitor, irepetabil de frumos. Și iată: dacă privești măcar o dată la om în felul acesta, poți să-l îndrăgești în pofida a tot ce le sare în ochi altora.

Nunta este un prilej de bucurie; cu toate acestea creștinii nu trebuie să uite demnitatea la care sunt chemați, neîntinând Taina cu obiceiuri și petreceri păgâne. Nunta nu este nici prilej de fală, nici de beție și îmbuibare, nici de cântece și vorbe de rușine, și nici de dansuri și ațâțare a poftelor spre desfrânare, toate acestea făcând de rușine pe mire, pe mireasă și pe toți nuntașii. Sfântul Ioan Gură de Aur critică aspru astfel de petreceri, care erau în măsură să scandalizeze până și pe păgâni. El nu este împotriva distracțiilor, permițând la asemenea ocazii a avea mese încărcate, haine frumoase, invitarea unor bărbați și femei venerate, dar să nu lipsească de la nuntă nici buna cuviință, prudența, demnitatea și cumpătarea, și să predomine tăcerea, buna podoabă, rușinea și modestia.
Invitatul de frunte să fie Hristos, apoi rudele, vecinii, prietenii și toți cei blânzi.
La petrecerile de nuntă ale creștinilor, bucuria firească momentului trebuie să se exteriorizeze prin imnuri, rugăciuni, cântarea psalmilor și a altor cântări duhovnicești, milostenie față de săraci, bună rânduială și prudență. În felul acesta și Hristos va fi de față și va binecuvânta ospățul, iar locul petrecerii se va transforma în biserică, căci acolo se preaslăvește Stăpânul a toate.
Pr. Dr. Constantin Mihoc

Căsătoria este năzuinţa spre o relaţie sufletească reciprocă. Este ca şi cum unul dintre soţi îl împlineşte pe celălalt. Căsătoria este o căldură emoţională, care încălzeşte sufletele oamenilor. Doar credinţa creştinească şi viaţa bisericească pot reanima, pot renaşte sufletul omenesc, pot insufla în el dragoste. Când omul va înţelege că are nevoie de căldură omenească, pe care nu o înlocuieşte nici un confort şi nici o maşină, atunci va căuta în celălalt nu un partener, ci un prieten pentru viaţă; atunci familia va deveni, pentru toţi membrii săi, un izvor de bucurie, o şcoală a dragostei şi o flacără aprinsă în lumea aceasta rece.

Arhimandrit Rafail Karelin

........... Un text care îmi pare dificil de tâlcuit.
(L-aş fi înţeles, poate, mai uşor dacă lipsea din el acel năucitor "doar" de la început. Adică, dacă mesajul creştin nu se oprea înainte chiar de a începe.
Nu era, oare, suficient şi cu totul adevărat să spunem că viaţa bisericească şi credinţa creştinească pot, au această putere dumnezeiască, de a reanima sufletul omenesc aprinzînd în el flacăra dragostei? A dragostei lui Dumnezeu şi a oamenilor, a dragostei întregii zidirea, ba chiar şi a duşmanilor.)
Iată că sunt locuri grele şi anevoie de priceput nu doar în Scriptură, ci şi în tipăriturile care i-au urmat...

Maica Domnului este vistierie și administratoarea bogăției dumnezeirii în veacul de acum și în veșnicie
"Deci aşa cum numai prin Ea a venit la noi Acesta, a fost văzut pe pământ şi a petrecut împreună cu oamenii , întrucât înainte de Ea era nevăzut pentru toţi, tot aşa şi în veacul nesfârşit care urmează orice emanare a unei arătări a luminii dumnezeieşti, orice descoperire a unor taine dumnezeieşti şi orice formă de harisme dumnezeieşti sunt de necuprins într-un loc fără Ea. Ea prima primind plinătatea Celui ce plineşte/umple toate şi care vine prin toate, o face cu putinţă de cuprins într-un loc [achoretos] pentru toţi, distribuind fiecăruia proporţional şi după mãsura curăţiei fiecăruia, ca ea să fie şi visterie şi administratoare a bogăţiei dumnezeirii.
Dat fiind că în ceruri există această lege: ca cele mai mici să participe la Cel aşezat dincolo de fiinţă prin cele mai mari, iar Fecioara Mamă e incomparabil mai mare decât toate, de aici urmează că prin Ea vor participa toţi la Dumnezeu, pe Ea o vor cunoaşte loc de cuprindere a Celui neîncăput câţi Îl cunosc pe Dumnezeu şi pe Ea o vor lăuda în imne după Dumnezeu cei care-L laudă în imne pe Dumnezeu.
Ea este şi cauză a celor dinaintea ei, şi patroană a celor de după ea, şi procurătoare a celor veşnice. Ea este tema profeţilor, obârşia apostolilor, temelia martirilor, postamentul dascălilor. Ea este slava celor de pe pământ, desfătarea celor din cer, podoaba întregi creaţii. Ea este început, izvor şi rădăcină a bunătăţilor negrăite. Ea este pisc şi desăvârşire a tot ce-i sfânt."
Sfântul Grigorie Palama

Cine L-ar putea iubi pe Hristos mai mult decât Mama Lui?
 

"lar dacă răsplătirile sunt pe măsura iubirii de Dumnezeu şi cine iubeşte pe Fiul este iubit de El şi de Tatăl Lui şi devine un sălaş al Amândurora, Care locuiesc şi umblă în el în chip tainic potrivit fãgăduinţelor Lor , cine L-ar putea iubi pe Acesta mai mult decât Mama Lui, care L-a născut nu numai ca Unul-Născut, dar L-a născut singură fără însoţire cu cineva, ca astfel afecţiunea ei să fie dublă, neîmpărtăşită cu un părtaş?
Şi cine ar putea fi iubit mai mult decât mama Lui de Unul-Născut Care a ieşit numai din Ea în chip negrăit în veacurile de pe urmă, aşa cum a ieşit înainte de veacuri numai din Tatăl? Cum nu vor fi înmulţite dincolo de dispoziţia cuvenită cele ale cinstirii datorate ei potrivit Legii de către Cel ce a venit să împlinească Legea [Mt 5, l7]?"
Sfântul Grigorie Palama

Cea mai simplă rețetă a fericirii
 

Este o reţetă pentru cei care nu-şi fac datorii în această lume, iar dacă sunt dintre cei cu datorii, chiar şi aceştia pot fi fericiţi, acceptând necazul scurt de acum prin care trec şi bucurându-se cu nădejdea la fericirea viitoare, făgăduită tuturor celor care caută dreptatea şi se luptă ca să se păstreze cât mai curaţi.
Oamenii se pot bucura cu atât de puţin, încât nu ar avea nevoie să se cheltuiască aproape cu nimic pentru aceasta. Dacă unii au nevoie de bani mulţi pentru a căuta bucuria şi visează la vacanţe în locuri cu cheltuială şi la tot felul de lucruri materiale care să le bucure ochii şi celelalte simţuri, alţii pentru a se bucura nu au nevoie decât de un colţ liniştit şi de o carte bună, iar alţii se bucură pentru un loc cald și o bucată de pâine.
Sigur că sunt diferenţe mari între felurile de a fi ale oamenilor, însă este greu de înţeles de ce acela care are bani mulţi nu se poate bucura pentru aceleaşi lucruri de care s-ar bucura un om fără bani, adică să-şi găsească fericirea în liniştea sufletească, să mulţumească pentru ceea ce are şi, desigur, să ajute pe cei care nu au, căci dacă nu se gândeşte şi la aceştia, atunci ar trăi ca un egoist; iar lucrul acesta se poate întoarce asupra lui, deoarece dacă eşti nepăsător faţă de cel care are nevoie de ajutor, atunci eşti nepăsător faţă de Hristos. O astfel de nepăsare duce la pierderea harului fără de care nimeni nu poate să trăiască adevărata fericire.
(Singhel Ioan Buliga, Provocările creștinului ortodox în zilele de astăzi, Editura Egumenița, Galați, 2012, pp. 326-327)

Episcopul Teofan ne învaţă să înfăptuim orice lucru cu gândul la Dumnezeu, cu sentimentul adânc că depindem de El. Cu acest obicei, al convorbirii permanente cu Dumnezeu, trebuie obişnuiţi copiii. Chiar din pruncie, în obişnuinţa copiilor vor intra rugăciunile înainte şi după masă, înaintea începerii oricărui lucru. De asemenea, ei vor fi învăţaţi ca înainte de a pleca la şcoală sau, în genere, înainte de a ieşi din casă, să se apropie de părinţi pentru a le primi binecuvântarea. Binecuvântarea părintească, făcută cu credinţă şi evlavie, are o putere protectoare.
Cine ştie ce drum a pregătit Dumnezeu copilului nostru? Să nu-l împiedicăm să ajungă la Dumnezeu cât mai devreme: în aceasta constă zălogul creşterii lui duhovniceşti. Să-i creăm astfel de condiţii, încât inima lui să fie desăvârşită pentru Dumnezeu, Care spune: „Iată stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20).
Nikolaj Evgrafovich Pestov

Cred că vă mai amintiţi ‒ cel puţin unii ‒ că îmi plac îndeosebi Psalmii 22 şi 102. Şi-n Psalmul 102 se afirmă în legătură cu Dumnezeu: „Pe cât este de sus cerul de pământ, atât este de mare mila Lui spre cei ce se tem de El. Cât de departe e răsăritul de apus, atât a depărtat El de la noi fărădelegile noastre. Cum miluieşte un tată pe fiii săi, aşa a miluit Domnul pe cei ce se tem de Dânsul”.
Când ai nişte convingeri de felul acesta, când lucrurile acestea au intrat în componenţa existenţei tale, nu se poate să nu te bucuri de Dumnezeu şi să nu-L iubeşti pe Dumnezeu şi să nu ai bucurie din iubire şi din împlinirea poruncilor, atât cât le poţi tu împlini. La fel este şi cu iubirea faţă de aproapele. Când iubeşti, eşti fericit, ai o bucurie din aceasta, intri în sfera fericirii, pentru că iubirea adevărată este şi fericire adevărată.
(Arhimandrit Teofil Părăian, Iubirea de aproapele – ajutor pentru bucuria vieții, Editura Doxologia, Iași, 2014, pp. 30-31)

"Atunci cand esti credincios daca nu ai sentiment, credinta ta e falsa! Credinciosii sunt de mai multe feluri:Pravilist de s-au rupt trei randuri de Cesloave si Psaltiri, dar mai ticălos de nu s-a vazut! Postitor, pana la moarte de foame... dar mai afurisit si mai rau la inima... n-ai mai vazut! Evlavios..de ia un rand de sticla de pe icoane.. dar el n-a invatat sa faca o fapta buna, nici daca-l pici cu rasina! Si de ce va spun lucrurile astea? Este marea cicatrice a ortodoxiei rautatea crestinilor, este marea durere a crestinismului dusmania crestinilor, viclenia lor.. sunt mai periculoase decat ale paganilor.. De ce? Petru ca ii chinuie dracul mai mult, ca sunt crestini si ei nu-si dau seama!"
Parintele Calistrat Chifan

Predica integrala: -
https://www.youtube.com/watch?v=w0js9vRzNjI

"Cand cineva iti face un bine, trebuie sa vezi de ce ti-l face. Prieteniile cele tari, aduc vrasmasiile mari. Cu cat te-ai incalcit mai mult, ca nodul gordian, si pericolul va fi mai puternic. Se certa doi oameni de la un lucru marunt, domnule... cearta-te pe problema in sine! De aici, pana aici! Pe segmentul respectiv. M-ai jignit, mi-a trecut... mi-am cerut iertare, dar nu trebuie sa faci tu cazierul cuiva: Lasa ca stiu cine esti! Am auzit eu, mi-a spus mie ala... Si asa pana cand poti sa scrii un roman! Ei, asta arata ca tu esti mizer interior!

Parintele Calistrat Chifan 2015

Cel care nu vrea să se vindece consideră că este sănătos. Dar păcatul sălășluiește în el. Există creștini care sunt creștini de ani de zile și sunt netămăduiți de păcat. Nu este suficient să afirmi unele lucruri prin cuvinte sau doar să faci unele fapte bune. Dacă sufletul tău nu se tămăduiește, atunci ce fel de creștin ești? Creștinul își vindecă sufletul de păcat.
Așa cum păcatul îl determină pe om să nu dorească să se vindece de boala provocată de păcat, așa și în bolile psihopatologice, diavolul care se ascunde în spatele lor îl determină pe om să nu dorească să se vindece. Oricât ar suferi, oricât l-ar durea, își protejează sinele. Nu lasă să intre în el Harul lui Dumnezeu pentru a se putea vindeca. Cei care au stări bolnăvicioase nu vor să se vindece, nu fac nimic să se vindece, se împotrivesc, își apără sinele și păcatul rămâne, starea bolnăvicioasă rămâne.
Arhimandrit Simeon Kraiopolous,

Învățătură a Sfântului Efrem, despre folosul sufletesc

Temeţi-vă fraţilor, de vorbele cele vătămătoare şi nefolositoare de suflet, ca în linişte să fie sufletele voastre. Că mai bine este a arunca o piatră, din nebăgare de seamă, decât a zice un cuvânt deşert. Veselia drepţilor este dreptatea, iar căile lor sunt milostive şi cel ce face milostenie va află viaţa.

Să nu ai prietenie cu cel mai mare al locului, ascultă-i cuvintele, dar faptele lui rele să nu le faci. Să nu iubeşti a merge la târg, şi să nu zici că ochiul meu este curat, căci ţi-l vei face duşman. Să nu bei vin, ca să nu ţi se întoarcă inima spre dulceţile trupeşti. Să nu mănânci prea mult, ca să nu ţi se întunece mintea.

Să nu-ţi închizi uşile tale, faţă de străini, ca să nu-şi închidă Domnul uşile Sale, faţă de tine. Cu ce măsură veţi măsura, vouă. Să cercetezi pe cei bolnavi, ca şi Dumnezeu să te cerceteze pe tine. Să nu dormi mult, ci te roagă cu dinadinsul lui Dumnezeu, să-ţi fie ţie de ajutor, ca să scapi că o pasăre din laţ.

Să mergi de-a pururi la biserica lui Dumnezeu. "Pe cei ce Mă proslăvesc pe Mine, îi voi proslăvi." Aceasta făcând-o, tu însuţi te vei mântui, şi totdeauna pe cei ce sunt ca tine. Şi orice vei cere de la Dumnezeu, degrabă vei lua, ca unul curat cu sufletul.

Să nu-ţi câştigi ţie lucruri mai presus decât trebuinţa ta, ci să petreci în viaţă smerită. Osteneşte-te cu mâinile tale, ca să dai şi celor ce au trebuinţă. Acestea, de le vei face, Dumnezeu îţi va da ţie veşnicele Sale bunătăţi. A Căruia este slava, cinstea şi stăpânirea, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

(Sfântul Efrem Sirul)

In ce priveşte idealurile, soţul şi soţia trebuie să fie „cu el totdeauna, ca el totdeauna” (I Corinteni 11, 11). Dar în ceea ce priveşte preocupările, fiecare are îndeletnicirea lui. Dacă este iubire, lucrurile se rezolvă de la sine: se uită unul la altul şi ştiu ce au de făcut. Atunci când se spune că femeia este grozav de valoroasă în creaţia lui Dumnezeu, asta nu înseamnă că bărbatul nu este nimic. Pentru că supunerea, în sine, înseamnă mântuirea în sine. Femeia nu se supune pentru că este miloagă, ci se supune ca să întregească armonia lucrurilor. Ea este cea care face efortul cel mai mare pentru ca bărbatul să-i fie cap, din momentul în care îl iubeşte.
Şi atunci femeia ce este, dacă bărbatul este cap? Unde este situată faţă de cap? Dacă bărbatul este capul, femeia este inima. Trebuie să se supună unul faţă de altul (Efeseni 5, 21); fiindcă sunt foarte dese situaţiile în care bărbatul o întreabă şi-şi ascultă femeia (I Corinteni 7, 4). Ei trebuie să se iubească. Dacă nu se iubesc, relaţia dintre soţi este numai o ordinară gâlceavă.
Arhimandrit Arsenie Papacioc

– Maică Stareţă, i-ai scris urări lui Dimitrie, care acum se căsătoreşte?
– I-am scris, Părinte.
– Adu-mi felicitarea să completez şi eu ceva: „Hristos şi Maica Domnului să fie cu voi. Dimitrie, îți dau binecuvântare să te cerţi cu toată lumea, în afară de Maria. La fel şi Mariei”. Ia să văd dacă vor înţelege la ce mă refer?
Cineva m-a întrebat: „Ce uneşte mai mult pe bărbat cu femeia?”. „Recunoştinţa”, îi răspund. Unul iubeşte pe celălalt pentru ceea ce îi dăruieşte. Femeia îi dă bărbatului ei încrederea, devotamentul şi ascultarea sa. Iar bărbatul îi dă femeii siguranţa că o poate proteja. Femeia este doamna casei, dar şi o mare servitoare, iar bărbatul este stăpânul casei, dar şi hamalul ei. Soţii trebuie să aibă dragoste curată între ei pentru ca, existând un climat paşnic în familie, să-şi poată îndeplini îndatoririle lor duhovniceşti.
Pentru a trăi în chip armonios, soţii trebuie dintru început să pună ca temelie a vieţii lor dragostea, dragostea cea scumpă, care se află în nobleţea duhovnicească, în jertfirea de sine, iar nu în dragostea cea mincinoasă, lumească şi trupească. Atunci când există dragoste şi jertfire de sine, întotdeauna unul se pune în situaţia celuilalt, îl înţelege şi-l doare. Iar atunci când cineva îl primeşte pe aproapele său în inima sa îndurerată, Îl primeşte pe însuşi Hristos, Care îl umple cu şi mai multă veselie duhovnicească.
Atunci când există dragoste, chiar şi departe de s-ar afla unul de celălalt, siliţi fiind de împrejurări, totuși se află aproape, pentru că dragostea lui Hristos nu poate fi limitată prin distanțe. Însă atunci când, Doamne fereşte!, soţii nu au dragoste între ei, chiar de s-ar afla aproape din punct de vedere spațial, în realitate se află departe anul de celălalt. De aceea, soții trebuie să se străduiască să păstreze dragostea în toată viața lor şi să se jertfească unul pentru celălalt.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti. Volumul IV. Viața de familie, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 43-45)

În furtuna vieţii se întâmplă nu de puţine ori ca soţul şi soaţa să uite legământul dintre ei, aşa cum în general oamenii uită Legământul pe care Dumnezeu l-a reînnoit cu omul şi pe care omul L-a primit cu recunoştinţă şi bucurie, măcar o dată în viaţă.
Toate trec...
Iar unde este iubire (şi în majoritatea căminelor ea este, deşi la prima vedere pare a lipsi cu desăvârşire, sub spuma tulbure a întâmplărilor dintre noi) se petrece din când în când o minune care nu constă în altceva decât în faptul că mai întâi unul, apoi amândoi îşi amintesc legământul şi Legământul. E tare bine atunci.... Şi iar şi iarăşi apar uitarea, sila, cearta, ura....
Apoi iubirea îşi flutură batista, lăsînd locul urii, iar viaţa îşi îngână ceasul cu moartea... Şi aşa mai departe.
E ca şi cum pe un fluviu etern ies mereu la suprafaţă conţinuturi tainice, abia bănuite: bulboane de mâl, hoituri groteşti, ierburi şi flori neştiute şi multe alte dovezi că râul, dincolo de jocul nesfârşit al valurilor, îşi poartă propria poveste şi sensul.
Cei care se iubesc îşi vor aminti întotdeauna, la timpul potrivit, aceasta. Ceilalţi îşi vor aminti mereu orice altceva. Ca un făcut, parcă!

Asa-i , iubirea pe toate le învinge , iar spusele Sf.Apostol Pavel , cunoscute si arhicunoscute , sunt atât si atât de actuale . . . !
Doamne ajută!

Ierodiacon Gamaliel Sima - Sfânta Taină a căsătoriei
 

Eu sunt căsătorită. Vă rog să-mi explicaţi mai bine cum trebuie să mă supun sau să-l ascult pe soţul meu.

Din firea noastră păcătoasă, nimănui nu-i place ideea de supunere. În mentalitatea noastră, astăzi înţelegem că a te supune înseamnă a te înjosi, a te umili, a te reduce la inferioritate, a pierde din valoare. Pentru firea noastră noi vrem să fim independenţi, adică nimeni să nu fie deasupra noastră, ci noi să ne fim stăpâni şi, dacă se poate, noi să stăpânim peste alţii şi să-i dominăm şi să-i manipulăm pe alţii. Aşa-i? Observaţi că am subliniat din firea noastră şi pentru firea noastră. Aceasta caracterizează pe omul păcătos, el trăieşte numai pentru sine. Ei bine, aici, în domeniul acesta, se întâmplă cea mai profundă şi mai radicală schimbare, când cineva se întâlneşte cu Mântuitorul şi ajunge să înţeleagă cine este Iisus şi ce a făcut pentru el. Când înţelegi că Iisus ţi S-a supus ţie, adică S-a aşezat în locul tău, S-a încărcat cu păcatele tale şi a murit în locul tău, reacţia ta este să te dăruieşti Lui, aşa cum El ţi S-a dăruit ţie. Aşa zice şi Sfântul Apostol Pavel: „Iisus Hristos a murit pentru toţi, ca cei ce viază să nu mai vieze loruşi, ci Aceluia care pentru ei, a murit şi a înviat” (II Corinteni 5, 15). Şi mai zice: „Dacă este cineva în Hristos este făptură nouă” (II Corinteni 5, 17).
Când cineva se uneşte cu Hristos, el a înviat şi este o nouă creaţie. Diferenţa este că înainte trăia pentru sine, iar acum se bucură în adâncul său pentru altul, pentru Iisus. Lucrul esenţial pentru mine este faptul acesta: am răspuns la moartea Domnului pentru mine, supunându-mă Lui, dăruindu-mă Lui.
Acum, dacă eu m-am supus lui Iisus şi, prin El, m-am supus lui Dumnezeu, de acum nu mă mai iau după ce îmi dictează firea mea păcătoasă sau instinctul meu, ci încep să-l întreb pe Dumnezeu cum vrea El să fiu şi unde mă vrea El să stau, şi El îţi va spune că trebuie să te dăruieşti soţului tău şi să fii supusă soţului tău. Supunerea ta faţă de soţul tău este, în primul rând, o problemă între tine şi Dumnezeu. Dumnezeu este Cel ce-ţi fixează locul sub autoritatea soţului tău şi tu accepţi acest loc de supunere faţă de soţul tău, în primul rând pentru că acesta este aranjamentul lui Dumnezeu, este ordinea gândită de Dumnezeu. De vreme ce tu eşti o creaţie nouă, o fiinţă care trăieşte pentru Dumnezeu, tu accepţi locul pe care ţi l-a fixat El în ierarhia cosmică şi acest loc este sub autoritatea soţului tău.
În al doilea rând, supunerea ta faţă de soţul tău este o problemă de dragoste. Când iubeşti cu adevărat, te dăruieşti celui pe care îl iubeşti şi dăruirea de sine înseamnă şi ascultare, supunere şi subordonare.
Aţi auzit că această supunere înseamnă să te uiţi mai întâi la interesele celuilalt şi să-l vezi pe celălalt mai sus ca tine. Acest lucru nu este uşor dacă nu iubeşti dar, dacă iubeşti, tocmai aceasta faci, te uiţi pe tine şi trăieşti pentru cel pe care îl iubeşti.

Monahia Siluana Vlad :
 

Maică, este îngăduit tinerilor să se sărute în Post? Oare acest lucru ne poate afecta în mod negativ relaţia? Cum ne sfătuiţi?

- Îmi pare rău copiii mei să vă întristez, dar sărutul de*spre care vorbiţi nu e bun nici în afara Postului, d-apoi în Post... Părintele Savatie Baştovoi vă lămureşte dar cu sărutul. Nu vreau eu să mă repet. Pentru mine a fost minunat când am citit ce zice părintele.
Măi, copii, dragostea dintre un băiat şi o fată e atât de frumoasă şi felurile de a vă manifesta tandreţea sunt atât de multe şi de minunate!
Aţi încercat vreodată să îm*brăţişaţi pe cineva cu privirea? Dar cu atenţia? Să-l priveşti mult, să-i dai atenţie îndelungată şi de bună calitate? Cea mai minunată îmbrăţişare este atenţia. Nici o îmbrăţişare trupească nu va putea satisface dorul omului de apro*piere şi de prezenţă. Doar atenţia! Ea asta şi este: suflet care îmbrăţişează alt suflet. Profitaţi măcar de Post să vă daţi multă atenţie. Multă atenţie şi când sunteţi de faţă, şi când sunteţi plecaţi, şi la rugăciune! Şi-aşa veţi birui păcatul şi relaţia voastră va fi plină de bucurie şi dragoste.
Sărutul, îmbrăţişările şi jocurile mai mult sau mai puţin vinovate, rănesc relaţia, rănesc dragostea, creează depen*denţe şi sunt păcate. Pentru că, în momentul în care cineva care iubeşte, îl sărută sau îl mângâie pe cel iubit fără acea atenţie plină de rugăciune, îl transformă cumva în obiect, în obiectul care-i dă plăcere. Şi, dacă nu veţi exersa cât sunteţi prieteni dragostea dezinteresată, nu o veţi avea după nuntă, când veţi avea griji şi necazuri şi când pofta trupului nu va mai fi exacerbată de păcat.
Ştiţi, eu aş numi iubirea dinainte de căsătorie postul Nunţii. Acest minunat post vă va pregăti pentru primirea harului ne*cesar hrănirii, întreţinerii şi creşterii adevăratei iubiri şi a veselirii chipurilor făgăduite de Praznicul Nunţii. Şi aşa, şi postul rânduit de Sfânta Biserică în intimitatea căminului nu va mai fi greu, nu va mai fi privit ca o „interdicţie”, ci ca un loc, timp şi mod special de iubire dătătoare de iubire care nu e din lumea aceasta. Altfel totul se va stinge, se va consuma...

Sfinţind căsătoria şi patul mirilor („nuntă cinstită şi viaţă neîntinată”), Biserica învaţă şi înfrânarea de la relaţiile intime. Înainte de masă, creştinul ortodox rosteşte rugăciunea, dar dacă alături este un preot, acesta se roagă: „Doamne, binecuvântează mâncarea şi băutura robului Tău”, însă ştim că Biserica condamnă lăcomia şi beţia, şi le numeşte păcate. La fel, binecuvântând căsătoria, Biserica condamnă soţii care îşi întemeiază relaţiile exclusiv pe cele intime. Când într-o căsnicie predomină sexul, putem vorbi despre desfrânare; când bărbatul, după ce a strigat la soţie, cere de la ea satisfacerea propriilor pofte trupeşti, vorbim la fel, despre desfrânare. Adresându-se creştinilor căsătoriţi, Clement Alexandrinul spunea: „Omul trebuie să se abţină de la voluptate, în toate trebuie să se cunoască limita şi măsura”. Neputinţa înfrânării alungă perceperea deplinătăţii caracterului treimic al persoanei soţilor - locul dragostei este ocupat de voluptate. Înfrânarea joacă un rol important în viaţa de familie. La fel, se cere şi călugărilor să se înfrâneze. Noi ne considerăm oameni fericiţi pentru că „toate ne sunt îngăduite, dar nu ne vom lăsa biruiţi de ceva” (1 Corinteni 6, 12).
Pr. Prof. Gleb Kaleda

Ehe, când vor începe isteţii şi isteţele să spună "da, daaaar....", cu tot ce poate fi imaginat (sau chiar întrece imaginaţia) că urmează, nu mai rămâne nimic din postarea aceasta. Deşi textul e fără echivoc şi cât se poate de luminos, de hrănitor pentru fericirea familiei.
Mie îmi place cel mai tare faza (clişeu des întâlnit pe aici) cu pusul condiţiilor de tipul: da, dar numai dacă şi bărbatul e credincios adevărat (ca noi, fetele şi nevestele cuminţi-foc, se lasă de înţeles) şi ascultă de Hristos! Poftim....
Asta seamănă cu condiţia pe care o pun unii creştini "adevăraţi" care justifică faptul că nu merg la biserică prin aceea că popa a furat nu ştiu ce, s-a îmbătat nu ştiu când, a tras un pârţ nu ştiu cum ş.a.m.d.... Când vom avea un preot adevărat, un sfânt nu altceva (ca noi, se subînţelege), atunci vom cinsti şi noi biata biserică, sfinţind-o cu prezenţa noastră....
Şi ne mirăm că lumea se plânge de copii - că sunt, chipurile, răi şi neascultători... Păi de unde să fi învăţat ei altceva?

De cele mai multe ori, pasiunea orbeşte. Astfel, orbit de ea, omul începe să idealizeze mult obiectul închinării sale, iar când pasiunea trece, el ajunge la concluzia: „Cum de am putut fi atât de orb şi să nu văd care este, de fapt, adevărul?”. Apoi, imediat urmează dezamăgirea totală. Iată de ce este bine să nu ne grăbim. Mai întâi, ne vom împrieteni şi ne vom cunoaşte mai bine. Cu alte cuvinte, să conştientizăm ce ne asumăm. Familia este o cruce. Prin ea vom cunoaşte multe bucurii, dar şi multe greutăţi. Ne vom strădui să procedăm înţelept şi vom privi lucrurile real. În niciun caz nu vom lua căsnicia ca pe o loterie: va merge sau nu. Este un pas hotărâtor, pentru că avem în vedere mântuirea noastră. Prin familie ne putem mântui, dar putem şi să cădem. Plăcerea trupească va trece repede, pe când unirea duhovnicească este veşnică. Iată cum ar trebui să gândim.
(Pr. Evgheni Şestun, „Familia ortodoxă”, Editura Sophia, Bucureşti, 2005, p.35)

Lacrima care cade câteodată, chiar și cu laudă de sine, este un mic dar din oceanul îndurărilor cerești. Fie ea și necurată, de va cădea mai des, însoțită cu suspinarea pentru necurăția ei, în curând se va lumina. Știți cât de nearătos a fost Cel care nu avea nici chip, nici frumusețe, ci a fost tot rănit, scuipat, însângerat (Isaiah 53, 2-4)? Și, totuși, a fost tot dragoste, tot dorință! Și dragostea noastră față de El trebuie să fie mai tare ca moartea.
Vărsați cat mai des fie și o singură lacrimă: lacrimile se adună ca niște mărgăritare, ca să alcătuiască podoabă sufletului dumneavoastră. Ele sunt o minunată doctorie împotriva nestatorniciei care se naște din visarea omului despre sine însuși și din împrăștiere.
Sfântul Inochentie al Penzei

Oare nu vreţi ca Dumnezeu să caute spre voi? Iar dacă vreţi, ţineţi minte ce este smerenia, ce este acea sfântă virtute care Îi place lui Dumnezeu atât de mult, pentru care Dumnezeu locuieş*te împreună cu noi şi caută spre noi. Ea este lucrul diametral opus mândriei. Sme*riţii sunt cei săraci cu duhul, care îşi amintesc de neajunsurile lor, care îşi tind privirea spre adâncul inimii, care îşi supraveghează neobosit mişcările, urmărind orice necurăţie pe care o văd acolo. Sfinţii, care au împlinit mereu poruncile lui Hristos, care L-au iubit pe Hristos, înaintea privirii minţii cărora stătea mereu Domnul, îşi aminteau necontenit de smerenie şi se rugau în*totdeauna s-o dobândească.
Hristos spune: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29). Domnul ne porunceşte să învăţăm de la El smerenia, Domnul ne porunceşte să-I urmăm Lui în smerenie. Sme*renia s-a arătat de-a lungul întregii vieţi pământeşti a Domnului. Ea a început încă de la naşterea Lui, fiindcă El S-a născut drept cel mai smerit, cel mai simplu om, cel mai nebăgat în seamă – S-a născut într-o peşteră pentru animale, a fost pus în iesle.
Iar după aceea, întreaga viaţă, oare nu a dat nenumărate pilde de smerenie? Când Irod s-a aprins de mânie, a vrut să-L ucidă pe Mântui*torul Nou-Născut, şi i-a trimis pe ostaşii săi să-i omoare pe pruncii din Bethleem, oare Domnul n-ar fi putut trimite o legiune de îngeri dintre le*giunile pe care le avea întotdeauna la îndemână, oare nu l-ar fi putut doborî pe Irod? Bineînţeles că ar fi putut, însă a preferat să dea dovadă de smerenie şi a fugit de mânia lui Irod în Egipt.
Şi în continuare câtă smerenie a arătat în viaţa Sa, mergând 200 de kilometri pe jos până la Ierusa*lim la prima chemare a celor cărora le trebuia aju*torul Lui, şi asta neavând unde să-Şi plece capul!
Oare n-a dat o neobişnuită, desăvârşită pildă de smerenie spălând picioarele ucenicilor Săi? Aceasta este cea mai adâncă smerenie.
Iar despre smerenia de care a dat dovadă îna*inte de judecată şi după judecată, când a fost dus pe Golgota, răstignit pe cruce, nu îndrăznesc să vorbească buzele omeneşti, atât de mare, atât de nemăsurată este aceasta. (Sfântul Luca Arhiepiscopul Crimeii)

Starețul Efrem Katunakiotul
„Duhul Sfânt nu Se vede, dar harul Lui se poate vedea”, învăța Părintele Efrem. Iar aceasta o spunea, deoarece în perioada în care săvârșea Sfânta Liturghie la Sfânta Ana Mică, vedea harul în chip simțit, umplându-i chilia și bisericuța. Lacrimile îi curgeau pâraie și harul umplea inimile și biserica; de multe ori pe Sfântul Disc Se arăta Dumnezeiescul Prunc. Odată, în timpul sfințirii Cinstitelor Daruri, a auzit o voce înlăuntrul său: “Fiu al lui Dumnezeu și împreună-moștenitor cu Hristos” (Rm. 8, 16-17). Părintele Efrem era cuprins de o nestăvilită ardoare a duhului, dar Dascălul său avea grijă să-l smerească, spunându-i: „Alergi prea repede, Părinte”. Însă se și bucura: „Nu cred să se săvârșească nicăieri în Sfântul Munte mai bine Sfânta Liturghie”. Bisericuța pustnicească din peștera de la Sfânta Ana Mică răspândește și acum bună mireasmă.
* * *
În acea perioadă, într-o noapte, în liniștea cea plină de taină de la Katunakia, așezat pe scăunelul său și cufundat în dulceața rugăciunii, Părintele Efrem a auzit deodată cum izvorăște din sufletul lui cuvântul lui Isaia: “În ce chip mirele se veselește de mireasă, așa se va veseli de tine Dumnezeul tău” (Isaia 62, 5). Atunci a părăsit rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, pentru a striga în Duhul: „Iisuse, Mirele meu, miluiește-mă”.
„În acea vreme zburam”. Și într-adevăr, în visele lui vedea adeseori că zbura ca o pasăre. În ultimele zile ale vieții lui ne spunea că: „Pe atunci eram ca un înger, încât nici un gând viclean nu putea să se apropie de mine, chiar dacă aș fi vrut; îl alunga harul departe. Înlăuntrul meu aveam o lumină. Uneori îi spuneam bătrânului Iosif în glumă: Părinte, dar de ce să-mi mai fac slujba, dacă am făcut-o în somn? Glasul lăuntric continua să rostească Rugăciunea lui Iisus și în timpul somnului. „Eu dorm, iar inima mea veghează” (Cant. 5, 2 ).
Atât de mult har al rugăciunii avea. Uneori vedea în rugăciune ceva deosebit și pentru aceasta simțea că trebuia să i se întâmple ceva bun. Și aceasta cu mult timp înainte. Odată așteptase aproape șase luni să se petreacă ceva. În cele din urmă, într-un moment de covârșire de har, a simțit că sufletul lui voia să iasă din trup, să zboare la înălțime. S-a prins cu mâinile de obiectele din jur, s-a strâns de frică și în cele din urmă și-a revenit. Același lucru l-a simțit și în ziua urmatoare, dar într-o măsură mult mai mare. A încercat din nou să se stăpânească, dar nu a putut. „Acum dacă ne-am înșelat, ne-am înșelat, s-a gândit cu resemnare. Mergi unde vrei! Atunci sufletul meu s-a urcat la o înălțime de neînchipuit și a început să slăvească pe Dumnezeu”, ne spunea adânc emoționat de această amintire și de tainica tresăltare pe care i-o crea. „Ce-am simțit nu se poate spune”, continua cu vocea slăbită de entuziasm.
Oare retrăia cu amintirea cele de negrăit?
Fragment din cartea Starețul Efrem Katunakiotul – Editura Evanghelismo

Erau fraţii de nevoinţă din obştea marelui Gheron Iosif Isihastul...
Mult au fost războiţi în timpul vieţii lor, inclusiv de ceilalţi trăitori din Munte. Abia mai apoi, după ce Gheron Iosif a mers la Domnul, monahii din celelalte obşti au început să realizeze ce lucrase, de fapt, Stareţul, printre ei. Mărturia şi moştenirea erau tocmai fii duhovniceşti ai Bătrânului.
Cuviosul Efrem (celălat Efrem, ucenicul cel iubit al Bătrânului), arată cu deosebit meşteşug în cartea sa cât de mult era preţuită acrivia şi ascultarea în obştea lor. Când am citit prima dată cartea m-am cutremurat. Am zis că aşa ceva nu se poate.... Nu puteam crede că oameni ca şi noi, făcuţi din acelaşi lut şi cu aceleaşi tendinţe păcătoase, pot trăi aşa şi pot urca în acest mod..... Cartea mi-o dăduse duhovnicul pentru că începusem lucrarea rugăciunii şi, la spovedanie, spuneam unele lucruri... După ce am citit cartea (apoi şi alte mărturii, de-ale ucenicilor, despre obştea aceea binecuvântată de Dumnezeu) am înţeles atât motivul pentru care duhovnicul mi-o recomandase cât şi starea mea... Nu putem spera să avem spor la rugăciune şi în faptele bineplăcute Domnului dacă nu facem, pe măsura noastră şi în condiţiile vieţii noastre din lume, dovada ascultării, acriviei şi, mai ales, a iubirii de Hristos aşa cum am văzut în obştea fericiţilor acestora.
Mulţumesc pentru postare, Cristian şi Dumnezeu să ne miluiască pe toţi!