|
MARȘUL DOROBANȚILOR autor necunoscut Bum-bum bum-bum, toba bate, Drum bun bravi Români. Cu sacii legați în spate, Cu armele-n mâini. Fie zi cu soare, Fie cer noros, Noi pornim la luptă Și cântăm voios. Bum-bum bum-bum, toba bate, Bate la Români. Dumnezeu ne este frate Și-L purtăm în sân. Pentru Țară și coroană Suntem sub drapel, Pentru cruce și dreptate Mergem la rezbel. Toba bate, toba bate Să ne adunăm, Toți mergem în șir grămadă Ura noi strigăm; Drapelul fâlfâiască, Pentru el trăim, Țara să-nflorească, Pentru ea murim. |
RÂNDURI PENTRU GENERAȚIA MEA
Omenirea -I- Ar fi greșit ca din iubire de Patrie să ignorăm lumea. Nu ne putem sluji bine Țara fără să cunoaștem climatul politico-economic global. Ar fi la fel de greșit ca din iubire de Patrie să disprețuim sau să urâm alte State. Patriotismul e un sentiment mult prea nobil pentru a produce dispreț, ură. Statele față de care se impune să manifestăm rezervă sunt cele care ne vor resursele sau teritoriul, cele care ne împing fie fățiș, fie pe ascuns la sinucidere colectivă și cele violente. Apartenența noastră la lume se cuvine s-o înțelegem așadar ca participare demnă la viața internațională pentru apărarea intereselor legitime ale României. -II- Acum două mii cinci sute de ani existau trei mari civilizații umane. Prima, civilizația mediteraneană, și-a avut succesiv capitalele la Atena și Roma și până la un punct a evoluat constant spre progres, spre libertate. A doua, civilizația orientală, s-a dezvoltat în Asia occidentală, a numărat numeroase imperii și a sfârșit încremenită într-o magnifică opulență. Ea a fost ca natura locurilor unde a existat: fastuoasă, uriașă, despotică. A treia, civilizația din Extremul Orient, s-a asemănat întrucâtva cu cea de a doua, însă nu poate fi confundată cu aceasta. Deși a ajuns la completa sa înflorire acum vreo trei mii de ani, anticii nu au cunoscut-o. Distanțele considerabile și obstacolele naturale enorme nu permiteau falangelor și legiunilor să ajungă până la ea. Civilizația din Extremul Orient se confundă cu civilizația chineză. Bazându-se pe o înțelepciune senină care-i permite omului să-și găsească echilibrul interior, să se apere de el însuși, de slăbiciunile sale, ea i-a asigurat Chinei o existență de peste cinci mii de ani. Nicio Țară din lume nu a rezistat atât. Chiar dacă în jumătate din cei peste cinci mii de ani de la apariția sa nu a mai înregistrat progrese, chiar dacă stagnarea nu i-a permis să reziste loviturilor europenilor, civilizația din estul Asiei a reușit cu toate acestea să-și regăsească puterea, energia și viața activă. Statele din componența sa sunt în prezent în plin avânt pe toate planurile. Agonia lor lentă, îndelungată, e acum o amintire. Lumea greco-romană a avut o mare contribuție la formarea Națiunii noastre. Sunt prea multe de învățat din istoria sa pentru ca românul preocupat de viitorul Patriei sale s-o neglijeze. Civilizația mediteraneană a început în epoca eroică a Greciei, acum trei mii de ani și a căpătat încă de la început un caracter propriu. Ea a exaltat efortul și munca, ea a dezvoltat iubirea de Cetate și de Neam, ea a cultivat patriotismul, ea a neglijat însă înclinația omului de a accepta tot ce e plăcut, inclusiv ce-l poate distruge. Roma, Grecia antică s-au dezvoltat rapid din punct de vedere istoric și tot rapid au decăzut. -III- Poporul grec, Popor de artiști, de savanți, de soldați e un Popor energic și viteaz. El pune cultul necesar al forței alături de cultul libertății și al frumuseții. El știe să recurgă la arme pentru a-și apăra independența, drepturile, interesele. E un Popor mare. Puțin câte puțin el s-a extins, nu pe continentul barbar, ci pe țărmurile Mării Mediterane și ale Mării Negre. Neam de marinari, grecii au creat colonii peste tot unde navele i-au purtat. Ei au cucerit pentru comerțul și civilizația lor coastele lumii cunoscute. Micile republici grecești, în ciuda conflictelor reciproce, în ciuda dezbinărilor interne, aveau sentimentul de apartenență la un Neam, aveau patriotism. Ele s-au unit în lupta pentru oprirea invaziei externe și au triumfat. Nici Orientul, nici barbaria care erau la porțile sale și care-i amenințau peste tot coloniile nu au putut învinge Grecia câtă vreme datoria, curajul, iubirea de Patrie, moralitatea i-au inspirat cetățenii. Dar a venit momentul când aceste virtuți au slăbit, când credința în ce e mare, nobil și frumos a fost înlocuită de îndoiala în toate, când Poporul nu mai dorea decât în bunăstare, bani și plăceri. Odată cu imoralitatea au apărut sărăcia, demagogia, anarhia. Atena căuta un retor sau un general care să-i asigure o servitute plăcută. Regii Spartei se puseseră în slujba unor puteri străine. Pedeapsa nu s-a lăsat așteptată. Falanga macedoneană apare apoi legiunea romană. Și Grecia învinsă, strivită, aservită s-a stins în chinuri și în umilință. -IV- Roma a dat civilizației o nouă strălucire. Datoria, curajul, iubirea de Patrie, moralitatea domnesc și la Roma, dar într-un climat politic mai riguros, mai rațional. Toate Popoarele de pe țărmurile Mării Mediterane au fost succesiv cucerite, organizate. Civilizația orientală, slăbită de contradicțiile și de viciile sale interne, zdruncinată de fulgerătoarele victorii ale lui Alexandru, dă înapoi și se lasă parțial subjugată. Cetățenii romani, pe care patriotismul îi animă, devin stăpânii lumii. Ei o domină prin înțelepciune și prin forță. Evoluția lor, deși cumva diferită, se aseamănă cu cea a grecilor. Virtuțile i-au făcut mari, renunțarea la ele i-a distrus. Scepticismul și imoralitatea au pătruns în Roma aducând cu ele mizeria, slugărnicia, dezordinea. Depravarea ajunsese atât de mare că acest Popor de cetățeni nu mai făcea copii, nu se mai reînnoia. Bărbații romani își pierduseră mândria și vitejia, femeile romane își pierduseră cinstea. În cetate majoritari ajunseseră liberții și sclavii. Un Popor mare, puternic, glorios își trăia lamentabil ultimele zile. Grecia a sfârșit în demagogie, Roma s-a prăbușit sub un despotism înjositor. Și Grecia și Roma au fost pedepsite la fel: au murit umilite, strivite de năvălitori. Lecție dublă și teribilă pentru Națiunile viitoare. -V- Imperiul Roman cuprindea toate Popoarele civilizate. Căderea lui a însemnat dispariția civilizației. Europa, pradă barbarilor migratori, a traversat o lungă perioadă de existență obscură și de violențe înspăimântătoare. Abia ne putem recunoaște în această epocă. Biserica, convertind la creștinism năvălitorii, salvând ce se mai putea din moștenirea greco-romană, încercând să impună o morală, dă naștere cu greu, puțin câte puțin unei civilizații noi, civilizația creștină. Creștinătatea abia apărută a fost cât pe-aci să fie distrusă de sarazinii și otomanii mahomedani. Primii ajunseseră în Spania și amenințau Franța, ultimii ajunseseră la Dunăre și amenințau Europa Centrală. Dacă Franța și Țărilor Române ar fi fost învinse de musulmani, Europa ar fi fost cucerită. Orientul încerca să-și ia revanșa pentru înfrângerile pe care grecii și latinii i le provocaseră. Învingător el ar fi fost definitiv stăpân și și-ar fi impus greaua dominație tuturor Națiunilor de pe continent. Victoria regelui francilor, Carol Martel, la Poitiers în 732 și victoriile voievozilor români Mircea cel Bătrân la Rovine în 1395, Iancu de Hunedoara la Belgrad în 1456, Ștefan cel Mare la Vaslui în 1475 au îndepărtat amenințarea islamului. Creștinătatea victorioasă și-a reluat astfel evoluția ascendentă. -VI- La apogeul dezvoltării lor unele Popoare europene au colonizat teritorii mari. Rând pe rând sau simultan portughezii, spaniolii, olandezii, englezii și francezii și-au creat imperii coloniale. Europa, în expansiunea sa, a întâlnit și civilizația din Extremul Orient. Ciocniri repetate s-au produs. Națiunile europene au vrut să domine, dar li s-a rezistat și ele au răspuns cu armele puternice pe care le aveau. Recurgerea la forță i-a făcut pe recalcitranți să cedeze dar a avut și consecințe neașteptate. Oamenii de rasă galbenă din Asia Orientală sunt inteligenți și viteji. Civilizația lor le-a permis să surprindă secretul prost păstrat al forței europenilor. După unele ezitări s-au folosit de armele europenilor pentru a se apăra mai întâi, pentru a-i ataca apoi. Rasa galbenă, care numără în prezent vreo două miliarde de oameni, se organizase. Civilizația europeană, care se credea stăpâna lumii, întâlnise un obstacol major în calea ei. -VII- Nu se știe dacă se va produce vreo luptă între europeni și asiatici sau între europeni și oricine altcineva, dar dacă se va produce va fi extrem de periculoasă. Nu cu nepăsare, nu cu o economie anemică, nu prin legalizarea perversiunilor sexuale, nu prin industrializarea avortului se poate apăra eficient o comunitate fie ea și de Națiuni. Fără vigilență, fără o pregătire adecvată în toate domeniile, fără creștere demografică, fără creștere economică semnificativă nimeni nu se poate considera la adăpost de primejdii. Republicile grecești, preocupate mai mult de rivalitățile dintre ele, de bani și de plăceri, au asistat indiferente cum creștea în apropierea lor puterea Macedoniei și Romei care le vor subjuga. Popoarele europene fac în prezent aceleași greșeli ca grecii din antichitate și vor avea soarta lor, dacă nu se dezmeticesc. Datorită mijloacelor de transport moderne deplasarea rapidă a unor armate mari pe distanțe lungi și aprovizionarea lor e un fleac. Cineva cu ambițiile lui Gingis Han, asiatic sau nu, ar putea porni într-o zi pe urmele lui spre Europa. Oricât de paradoxală pare o astfel de eventualitate, e important să fie anticipată pentru a face realizarea ei imposibilă, pentru a evita o dramă. Orizontul e întunecat, să încercăm să înțelegem ce se întâmplă, ce-i rezervă viitorul lumii. Cei cu spirit pătrunzător și cei tari vor avea un rol frumos de jucat pe scena internațională. E acela pe care-l dorim și României. Pentru aceasta ea trebuie să fie puternică și activă. Forța sa, inteligența sa politică sunt mai mult ca niciodată necesare Europei. Singurul mod de a fi folositori Europei, omenirii e de a iubi și de a sluji cu devotament România. Lucrând pentru binele Patriei noastre, contribuim la binele tuturor. Dordea Cosmin |
|
|
IMNUL STUDENȚILOR
de George Coșbuc Cântăm libertatea și numele sfânt Al Țării noastre și-al acestui pământ! Iubirii de Neam, ce de-a pururi ne-a fost O pavăza-n lupte și-n pace-adăpost Cântămu-i supremul ei cântec. Cu vesele glasuri de tinere firi, Cuprinși de-amintirea străbunei măriri, Spre soare ni-e gândul și mergem spre el, Lumina ni-e țintă și binele țel - Trăiască-ne Țara și Neamul! Cu fruntea-nălțata spre Tatăl de sus Jurat-am tot ce strămoșii ne-au spus: Unire-ntre frați, si pe Dumnezeu să-l iubim Și mielul de jertf-al Națiunii să fim Si sufletul Neamului nostru. Iar dacă protivnicii numelui tău Cu oști ar veni ca să-ți facă vrun rău, Ridica-te Țară și nu te-ngrija, Căci inima noastră e inima ta; Tu-ncrede-te-n fiii tăi, mamă. [...] NU UITA CĂ EȘTI ROMÂN autor necunoscut Nu uita că ești român, Că sus în deal la tine-n sat Popa Ioan te-a botezat Și nana Stanca te-a ținut un an la sân. Pe la noi au viscolit mii de păgâni, Dar am rămas până-n sfârșit totuși stăpâni. A mai trecut o iarnă grea, Nu e nimic vom aștepta, Căci vine vara după ea. Nu uita că ești român, Că dacă-i tată-l tău cioban, Bunicul tău a fost Traian Și-n Țara asta te-a lăsat să fii stăpân. Nu uita că ești român, Că rădăcina ta de veacuri Stă înfiptă în ogor Și nu o poate smulge-un vifor trecător. |
|
ROMÂNI SUB DRAPEL
http://youtu.be/S_uUjbV2S1Y |
RÂNDURI PENTRU DOMNIȘOARE
FAMILIA Necesitatea Familiei -I- E imposibil ca în timpul călătoriilor să nu vă fi uimit întinderea câmpiilor, imensitatea munților, aspectul de mușuroaie de furnici al blocurilor din orașe. În fața universului foarte mare în care trăim simțim nevoia să ne delimităm existența, să-i restrângem spațiul, să ne creăm un loc numai al nostru, un cămin. Căminul, lumină și căldură, Familia reunită sub același acoperiș, exclude izolarea, însingurarea. El implică mai multe persoane înrudite: tata, mama, copiii, bunicii. Viața lui, sufletul lui e femeia. Așa cum în orașe imobilele adăpostesc o mulțime de vieți omenești, la fel Patria e formată dintr-o mulțime de Familii. Nu suntem făcuți să trăim singuri și primul nostru grup, cel mai apropiat, cel de care ne simțim cel mai atașați, e Familia: Familia unde ne-am născut, Familia întemeiată de noi, Familiile întemeiate de copiii noștri. Familia joacă, deci, la nivel național un rol deosebit de important. Ea e cadrul vieții fiecăruia dintre noi, școala unde ne formăm, unde ne folosim prima dată virtuțile. Fără influența binefăcătoare a Familiei, egoismul nostru instinctiv, necesitatea luptei pentru existență nu ar face posibilă iubirea de aproape. Familia suntem tot noi, când din ea fac parte părinții noștri și copiii noștri. Suferințele sunt mai ușor de suportat și bucuriile mai mari când le trăim alături de ființe apropiate, dragi. Începem astfel puțin câte puțin să înțelegem ce se întâmplă în alte cămine mai apropiate sau mai îndepărtate de al nostru. De la rude simpatia ni se extinde la prieteni, la anturaj, la întreaga noastră Națiune. -II- Ceea ce dovedește rolul providențial al Familiei, importanța sa pentru Națiune e că s-a format. Ea oferă niște bucurii, dar orice bucurie plătindu-se, ea impune de asemenea niște constrângeri și înmulțește situațiile când suferim. Cu cât iubim mai mult, cu atât suferim mai mult din cauza unor divergențe minore care altfel ne-ar lăsa reci. În plus mai sunt suferințele comune tuturor, tristețile, insuccesele, povara strivitoare a responsabilității. La prima vedere s-ar putea crede că deviza atât de odioasă „fiecare pentru sine” răspunde mai bine intereselor noastre materiale. Dar de fiecare dată când această deviză mincinoasă și funestă a fost pusă în practică de o comunitate, de fiecare dată când ideea de Familie a slăbit, nivelul de civilizație a scăzut. Respectul femeii, ocrotirea copilului sunt intim legate de această idee și toate Națiunile puternice au avut cultul spiritului de Familie. Veșnicia Neamului e posibilă datorită unei duble nevoi inerente inimii noastre: nevoia de afecțiune și nevoia prelungirii vieții, a supraviețuirii prin copii. Suntem verigi ale aceluiași lanț, nu putem să ne rupem de cea care ne-a precedat și de cea care ne va succede. Preluăm de la părinți un fond de obiceiuri, de tradiții, de instincte și de înclinații pe care mediul, condițiile existenței noastre îl îmbogățește și din care Familiile întemeiate de noi își vor lua o parte din viața lor. Când caracterul nostru reproduce calitățile unui strămoș, chiar îndepărtat, cine oare va nega ce ne leagă de el și cine nu se va simți obligat să respecte în sine, să crească prin eforturi constante această moștenire morală? Ea ne-a fost dată spre păstrare înainte de a o transmite urmașilor. La cei mai generoși dintre noi, o astfel de idee poate deveni cel mai puternic motiv de perfecționare. -III- Orice om, de origine oricât de modestă, caută ce e onorabil în trecutul alor săi. Familia își are astfel analele sale unde suntem datori să scriem un capitol demn de cei care ne-au precedat. Același nume purtat de o individualitate colectivă, de o serie de generații, nu e oare un simbol, nu obligă? Tot ce facem, bine sau rău, se răsfrânge și asupra Familiei. Au existat Familii care și-au schimbat numele după ce unul din membrii lor s-a dezonorat. O singură persoană a fost vinovată, dar toți au suportat consecințele. E imposibil să ne izolăm. Dar ce bucurie să putem spune că renumele dobândit, succesul obținut nu e numai al nostru, că alții, intim legați de noi, își au partea lor de fericire și de glorie. Ce satisfacție de asemenea să știm că amintirea lăsată de un tată cinstit și loial, de o mamă curajoasă, ne însoțesc până la capăt, că ne sunt repere în viață! Binele făcut de părinți și de copiii lor sporește comoara de nume bun din care Familia trăiește și prosperă. Există în acest gând un puternic motiv de acțiune și de asemenea un puternic mijloc de apărare contra părții de egoism vanitos care s-ar putea amesteca prea ușor cu mândria legitimă pentru meritele noastre. Nimic nu se pierde din contribuția noastră la acest șir secular de fapte bune și folositoare. În timp ce lucrăm pentru noi și apropiații noștri ne inspirăm din trecutul Națiunii și-i influențăm viitorul. -IV- Primii pași ne decid întreaga viață. Impresiile din copilărie, întipărite pe o foaie albă, sunt de neșters. Familia e ca un pătuț pregătit pentru ființa morală a copilului mic, la fel de delicată, la fel de plăpândă ca ființa sa fizică și e important ca acest pătuț să nu fie expus vreunei scuturături brutale. Dacă în casă e liniște, dacă ea adăpostește o existență senină, copilul va învăța în ea ce-i e necesar ca să trăiască, să iubească. Afinitățile de rudenie, viața în comun de fiecare zi predispun la afecțiune, adică la identificare cu alte ființe. -V- Ați întâlnit oameni care, printr-o întâmplare destul de rară, nu au Familie? Ei ne fac o impresie stranie, părându-ne ca pierduți prin lume. Mai independenți, cu siguranță, totuși dacă au o inimă cu adevărat nobilă, această lipsă a obligațiilor le va fi o tortură. Ei vor reuși cu toate acestea să se dăruie prin binefacere, prin iubire creștinească de aproape, căci inima omului are nevoie să formeze în jurul ei acel cerc pe care-l găsim uneori îngust și supărător. Când nu-l avem, fie pentru că ni l-a refuzat soarta, fie pentru că l-am distrus, căutăm aproape fără voia noastră să-l refacem. E lege. -VI- Înainte de toate Familia impune sacrificarea egoismului. Nu vreau să spun că nu ar fi egoiști în Familii, acest viciu e cel mai răspândit în vremea noastră. Un singur egoist ajunge să ruineze pacea alor săi și să le strice viața iremediabil. E ceva ce nu se poate nega. Există Familii unde se practică egoismul în grup, unde mai mulți se asociază pentru a fi mai puternici contra celorlalți. Aceștia își denaturează nedemn misiunea, pentru că îndatoririle se respectă și morala nu îngăduie să fii perfid și necinstit în interesul nimănui. Să nu uităm însă că în lume binele are întotdeauna răul ca revers. Cu alte cuvinte, cele mai bune mijloace de a combate egoismul vin tot din Familie. Prin alcătuirea sa, ea îi opune niște obstacole. Nu ne simțim niciodată liberi printre ai noștri să ne avem în vedere doar pe noi, trebuie să ținem cont, de voie de nevoie, de rezistențele pe care voința noastră nedreaptă le va întâlni, de consecințele pe care le vom suporta. Afecțiunea și instinctul conspiră ca să ne vindece. Viața, cu asprimile ei inevitabile, ar obține poate același rezultat, dar nu atât de sigur și nu fără a provoca în noi niște revolte. E mai bine ca Familia să ne pregătească pentru aceasta, ea să fie școala copilului înainte ca el să meargă pe propriile-i picioare. -VII- Dacă Familia pretinde mult, ea și oferă mult. Împreună suntem mai puternici în lupta cu grijile zilnice, cu suferința, cu oboseala, cu boala și chiar cu moartea. Dacă unul dintre membrii Familiei dispare, rândurile se strâng, absentul nu e uitat, locul său rămâne gol, dar toți se străduie să-i preia obligațiile, sprijinul reciproc devine mai mare. Doliul e foarte greu de suportat de cei singuri. În Familie apar din toate încercările, alături de bucuriile înalte și severe ale conștiinței împăcate, mici bucurii frecvente aproape fără număr ca veselia contagioasă a grupului, împărtășirea gândurilor, asocierea în muncă, plăcerile comune, darurile primite de la ceilalți sau date celorlalți, ordinea și calmul interiorului la care toți contribuie. -VIII- Familii model sunt multe, slavă Domnului, dar mai sunt și altele care nu le seamănă deloc. Acolo certurile sunt continue, iubirea e interesată sau nu există și fiecare se străduie să tragă spuza pe turta lui. Unii ar putea invoca această stare de lucruri lamentabilă ca să prezinte Familia ca pe o instituție depășită, opresivă, de care trebuie să scăpăm cât mai repede posibil. Asupra vorbelor lor sforăitoare voi reveni. Răbdarea, devotamentul, simplitatea sunt din păcate tot mai rare și e adevărat că Familia trăiește din ele. Ea nu poate deveni o asociere de egoisme fără să piară imediat. Familiile al căror ideal e plăcerea sau interesul sunt unite de legături prea slabe pe care primul șoc le distruge. Sunt necesare alte mobiluri, alte aspirații, se impune pusă eternitate în ceva atât de important. Popescu Angela |
|
LIBERTATE ȘI RESPONSABILITATE
În numele libertății de alegere, bazate pe conștiința și convingerile fiecăruia, sau făcut în lume în ultimii cincizeci de ani un miliard de avorturi. Cel mai mare genocid din istoria omenirii. Un individ egoist, materialist, iresponsabil, devenit din ce în ce mai autonom, s-a dovedit a fi cea mai mare amenințare la adresa unor Țări. Fără devotament față de comunitatea națională din care facem parte, fără idealism, fără responsabilitate, exercitarea libertății nu e decât un șir de decizii al căror unic orizont e satisfacerea egocentrică a unor dorințe imediate și voința de a dobândi privilegii indiferent de consecințe. Mulți dintre cei din generația mea își datorează viața unei legi de dinainte de 1989 considerată abuzivă. Dacă ar fi fost concepuți în prezent probabil că nu li s-ar fi îngăduit să existe. Mihail Gheorghe Bujor (Ghebu) |
Trebuie să vorbim des și cu căldură de România. Ce e trecut sub tăcere ne devine indiferent.
Îndrăgim, dimpotrivă, acele lucruri de care se discută mult și frumos. Cine încearcă să împiedice manifestarea iubirii de Țară vrea s-o facă să dispară din inimile noastre. Mihail Gheorghe Bujor (Ghebu) |
Cele mai puternice arme pe care le avem sunt dragostea de Țară și credința în Dumnezeu.
E surprinzător că unii încearcă să ne lipsească de ele? Mihail Gheorghe Bujor (Ghebu) |
Citat:
|
RÂNDURI PENTRU DOMNIȘOARE
FAMILIA Copii și părinți PARTEA ÎNTÂI -I- Familia simplificată, redusă la elementele sale principale, se compune din tată, mamă și copil. Când copilul e foarte mic aparține mai ales mamei. Ea îi asigură îngrijirea în primii ani de viață. Tatăl, absorbit de muncă, nu se poate interesa decât în treacăt de ființa viitoare care e în germene la copilul foarte mic. Mama e mai atașată de făptura pe care a adus-o pe lume și datorită eforturilor pe care le face pentru ea. Întâlnim femei tinere, preocupate doar de ele, schimbându-se radical când au un copil. În treacăt fie spus, transformarea nu ar avea mare preț, dacă s-ar opri la sentimentul matern. Nu ajunge să fii o mamă devotată, rămânând din alte puncte de vedere o creatură egoistă, în stare, dacă ar putea, să facă universul bucăți pentru a-l oferi unor copii care sunt tot ea, mereu ea, eul ei înmulțit în mai multe exemplare. Egoismul extins nu e nici mai puțin rău, nici mai puțin detestabil. Din fericire această monstruozitate e rară. La cea mai mare parte a femeilor, instinctul matern înalță inima și o înnobilează. Ele nu pierd nimic iubindu-și copiii mai presus de orice. Putem totuși să le punem în gardă împotriva pericolului de a-i iubi rău. Principalul neajuns al educației actuale nu e neglijarea copiilor, ci răsfățarea lor, transformarea lor în tirani. Marele defect al unor mame moderne e că dau prea multă importanță îngrijirilor materiale. Li s-a vorbit atât de mult femeilor de necesitatea igienei copilului, încât o parte dintre ele au ajuns să scape din vedere restul. Copilul poate avea într-un stadiu inițial o mulțime de defecte de care tânăra sa mamă are de asemenea obligația să se ocupe. Unii dintre noi își înconjoară copiii cu prea multă afecțiune, cu prea multă grijă. Îi țin până la gât în puf călduț, îi veghează să nu-și facă vânătăi, zgârieturi sau cucuie la joacă, le îndepărtează toate pietrele din drum, nu le permit să riște nimic. Cum vor ca micuții lor să-și dezvolte spiritul de inițiativă, capacitatea de a lua decizii energice? Autoritatea părinților nu trebuie să se manifeste ca un ham, ci să se pregătească pentru a fi eficace în situații deosebite. E bine ca odrasla noastră să știe de ce acționează, să fie în consecință condusă pe cât posibil de rațiune, pentru că într-o zi îndrumarea noastră va înceta. Rațiunea e reprezentată de tată, în timp ce mama reprezintă tandrețea și blândețea, dar regula nu are nimic riguros. Bineînțeles că educația fetelor, cu amănuntele ei de fiecare clipă, revine mamei. Ea are nevoie pentru aceasta de comori de răbdare, de bunătate, de o adevărată artă a nuanțelor ca să știe când să cedeze și când să rămână inflexibilă. -II- Nu vom lăuda niciodată îndeajuns devotamentul unei mame. Cea mai mare parte a oamenilor superiori au fost formați de femei. Mame inteligente au acționat puternic asupra lor. Pe de altă parte, tatăl are adesea o mare influență asupra fiicelor sale, deși nu se ocupă decât în linii mari de educația lor. Când părinții se consacră serios educației copiilor lor, fiecare dintre ei le transmite calitățile caracteristice sexului său. Mama le comunică fiilor ei mai multă delicatețe și inimă dezvoltându-le gusturile. Tatăl călește bărbătește inteligența fiicelor sale, le insuflă echitate, sinceritate, puterea de a face față unor impresii prea vii și uneori pasiunea pentru studiu. El le transformă în oameni cinstiți, ceea ce nu face rău unor femei cumsecade. -III- În educația astfel înțeleasă, părinții stabilesc datoria ca regulă a vieții și o impun prin exemplu personal. Să nu spui niciodată „Nu pot”, când ai de îndeplinit o sarcină sau de rezistat răului, iată prima normă. Să te porți instinctiv bine nu e de ajuns, e important să ai o conștiință activă. Datoria e un consemn care nu se nesocotește. Părinții au obligația s-o personifice și să fie un exemplu pentru copiii lor. Sarcina părinților e prin urmare „Să-și facă vlăstarele oameni”. În viața zilnică, în practică, nici mamele, nici tații nu prea dau dovadă de eroism spartan. Sub pretext că le vor suferi copiii destul mai târziu ei preferă să-i ferească de orice contact cu realitățile dure ale vieții. Băiețelul, fetița care nu bănuie grijile părinților lor nu pot să le înțeleagă. Rezultatul e o indiferență rece. Dacă părinții nu vor să-și întristeze copiii cu necazurile lor, de unde vor învăța aceștia simpatia? Dacă părinții nu vor să-și înspăimânte copii cu ideea bolii și morții, ce vor face aceștia în ziua inevitabilă când se vor întâlni cu ele? E necesară inițierea copilului, atât cât vârsta lui o permite, în preocupările celor din jur. E bine ca băiețelul să știe că tatăl său muncește și că și el va trebui să muncească mai târziu. E bine ca fetița să cunoască eforturile mamei sale. E bine ca ambii să-și dea seama că trebuie să renunțe uneori la o plăcere pentru a nu impune cheltuieli suplimentare Familiei. -IV- Un copil cu instincte bune poate deveni sfidător sau egoist prin educație. Tot gândindu-ne la el, îl dezobișnuim să se gândească la ceilalți. Una din primele îndatoriri ale părinților e, după părerea mea, să le insufle copiilor ideea de sacrificiu, care e baza tuturor lucrurilor mari și durabile. Aș sugera chiar să i se acorde copilului treptat, pe măsură ce se maturizează, posibilitatea de a se conduce singur. Îmi amintesc că bunica i-a spus odată mamei: „Să încui bomboanele, înseamnă să-ți lipsești copiii de dreptul de a se constrânge singuri.” Din păcate practica disciplinei nesilite e extrem de rară, de aceea supravegherea, îndrumarea se impun. Supravegherea, îndrumarea nu vor împiedica, ci vor asigura dezvoltarea caracterului în direcția corectă. A avea caracter e obligatoriu și aceasta începe prin a avea un caracter urât. E treaba părinților de a-l forma, de a atinge cu delicatețe un mecanism subtil căruia i se pot da ușor peste cap angrenajele. O atitudine nepotrivită a părinților după o mustrare făcută copilului îl poate transforma într-un sceptic. Popescu Angela |
RÂNDURI PENTRU DOMNIȘOARE
FAMILIA Copii și părinți PARTEA A DOUA -I- Părinții au mai multe îndatoriri decât drepturi. Copiii le aparțin, fără îndoială, dar și ei aparțin copiilor lor pe toată perioada educației. Legea a prevăzut pedepse aspre pentru părinții denaturați care-și abandonează sau maltratează copiii. Autoritatea părinților se bazează pe responsabilitatea pe care și-au asumat-o față de societate întemeind o Familie, pe obligațiile presupuse de ea. Tinerele, cele mai multe dintre ele viitoare mame, au aici o importantă temă de reflecție. Părinții datorează copiilor lor cele necesare traiului, îngrijire, educație și imparțialitatea îi obligă să nu facă deosebiri între ei, să nu dea unora mai mult ca altora. Statul, în numele interesului general, care trece înaintea intereselor personale, apără minorul, căci forțele adultului, care va fi mai târziu copilul, aparțin Patriei și se cuvin ocrotite, puse în valoare. Puterea Statului limitează și controlează puterea părinților. De exemplu copilul e retras de la părinți nedemni, declarați decăzuți din drepturile lor asupra lui. De aici și principiul învățământului obligatoriu. -II- Suntem departe de civilizațiile antice care dădeau tatălui drept de viață și de moarte asupra odraslelor sale. Nu regret un trecut atât de dur. Nu regret nici măcar ce mai rămăsese din el în ultimele secole. Decăderea morală din prezent mă face însă să-mi pară rău că tatăl nu se mai bucură la noi de o autoritate atât de respectată ca în perioada interbelică. Datoria părinților e să-și învețe copiii să nu dorească bani cu orice preț, să-i îndrepte spre zonele superioare ale Binelui și Frumosului, să trezească în ei conștiința. Datoria copiilor e să accepte ce-i învață părinții. În ce-i privește supunerea e necesară. Dar această supunere, vor spune unii, e efectul firesc al iubirii filiale care e un sentiment instinctiv. Pentru că nu cunosc nimic bun care să fie pur instinctiv, consider că e bine ca acest sentiment să fie sprijinit și de rațiune. Iubirea filială instinctivă e de ordin inferior. Determină gesturi, atitudini, comportamente de animăluț care caută ocrotire. E bună în primii ani de viață, dar apoi iubirea trebuie să capete un caracter mai nobil. Depinde de părinți ca, devotându-se, să-și facă apreciat devotamentul. Nu se întâmplă uneori ca un copil să-și considere mama ca fiind pur și simplu proprietatea sa? Ea găsește în aceasta o bucurie, e plăcut să te știi folositor celor dragi, dar dacă nu se apără, copilul va deveni repede despotic. Va ține la mama sa doar pentru că e în mare măsură dependent de ea, se va socoti cel mai important dintre toți. Tot părinții au obligația să-l învețe că nu poate pretinde mai mult decât i se cuvine, că nu se cade să lezeze pe nimeni și că importanța fiecăruia se măsoară prin faptele lui bune. Copilului, care are totul de învățat, de primit de la ceilalți, nu i se cere decât să-i iubească și să-i asculte pe cei care-l iubesc. Deși în inima și în gândurile părinților săi ocupă primul loc, el e obligat să se mulțumească cu cel de al doilea în viața de Familie propriu-zisă. Totul i-l impune, vârsta, lipsa de experiență, necesitatea unei ierarhii și faptul că neavând responsabilități, nu poate avea pretenția să domine. Vedem totuși băieței, fetițe dându-și cu părerea, impunându-se chiar, astfel că nimic nu se face fără ei. Bieți copii, cum ar putea fi cineva ridicol la vârsta lor! Să nu credeți cumva că-i dezaprob prea tare pe acești omuleți, ei nu au primit încă lecții de la viață. Nu e prin urmare rău că se manifestă. E însă necesar ca părinții să-i facă să aibă discernământ. -III- Nu se poate realiza o educație bună decât dacă ascultarea de părinți e însoțită de încredere. Copilul trebuie să se arate în mod sincer așa cum e fără să încerce să devină dintr-o mândrie absurdă o enigmă vie. Există uneori între copii și părinți o lipsă de comunicare ciudată cauzată de refuzul unora de a-și deschide inima și de incapacitatea celorlalți de a-i determina s-o facă. Fetelor, când cresc, li se întâmplă de multe ori să se închidă în sine. Ele fac pe secretoasele pozând în casete bine închise a căror cheie s-a pierdut. Dar dacă vom deschide caseta, nu vom găsi în ea decât vanitatea și timiditatea unui copil, care-și ascunde cu grijă emoțiile, ideile, de teamă să nu-i fie criticate. Mama ezită uneori să forțeze câștigarea încrederii și, timp de mai mulți ani, educația bâjbâie, defectele cresc. E ceea ce se numește „vârsta dificilă”. Mai târziu aceasta se va schimba, primele experiențe de viață vor netezi asperitățile, dar va fi poate prea târziu pentru a reveni asupra unor obișnuințe căpătate și zidul ridicat în copilărie se va menține la tinerețe. Ascultare, sinceritate, respect, iată pe scurt îndatoririle foarte simple ale copiilor față de părinți, îndatoriri ușoare când părinții sunt buni așa cum sunt mai toți părinții. Dar chiar dacă educația primită de copil e riguroasă până la asprime, acesta nu are nicio scuză pentru nerespectarea unor legi nescrise de care nimic pe lume nu-l poate elibera. El le va fi recunoscător părinților pentru grija pe care i-au arătat-o, fie că au fost blânzi sau nu. Fără ocrotirea lor, fără vigilența lor, ce ar fi devenit? Există, din păcate, tați despotici, mame indiferente. Cum trebuie să se poarte cu ei bieții lor copii? Să le reamintim de Vechiul Testament, de mantia cu care fii lui Noe l-au învelit pe tatăl lor beat. Acești copii sunt datori să nu facă mare caz de defectele părinților lor și să păstreze tăcerea în legătură cu toate plăgile dezolante ale Familiei. Dar să nu ne oprim prea mult la niște excepții. De obicei părinții păcătuiesc doar prin exces de tandrețe și e ușor să li se răspundă prin ascultare. Chiar după tinerețe, când această obligație absolută nu mai există, datoria de recunoștință și de respect rămâne. Recunoștința se manifestă când părinții sunt bătrâni. Fii și fiicele lor le datorează atunci tot ce au primit de la ei în copilărie: hrană, îngrijire corporală, o continuă solicitudine. Rolurile s-au schimbat. Bătrânului viața pasivă când ești obligat să primești. Copiilor ajunși la maturitate viața activă cu bucuria de a da. Cei în vârstă nu mai au mult de trăit, la bătrânețe anii sunt ani de grație. Trebuie să ne grăbim să-i umplem cu cât mai multă tandrețe pentru ca în ziua dispariției părinților noștri, să nu ne rămână în inimă nicio remușcare provocată de lipsa de devotament, niciun regret pentru timpul pe care l-am pierdut fără să-i iubim. Popescu Angela |
EPOPEEA ROMÂNEASCĂ
http://www.youtube.com/watch?v=kEEsGb1N7e0 |
DACĂ TOATE ACESTEA FI-VOR ÎNVĂȚATE
de Nicolae Labiș Fiii voștri singuri hotărăsc în viață Care-i meseria ce o vor urma, Fiii voștri singuri mai târziu învață Taina ei fierbinte, nobilă și grea. Fiii voștri singuri mai târziu, firește, Își aleg iubita mângâind-o blând, Inima lor largă sinceră-și rostește În privința asta cel mai greu cuvânt. Fiii voștri, însă, trebuie să-nvețe Din copilărie încă, de la voi, Primele îndemnuri, primele povețe, Dorul de lumină, scârba de noroi. Cât sunt fragezi încă, mame, învățați-i Să iubească floarea pură din livezi Să iubească-ntinsa mare și Carpații, Ce-și înalță-n ceruri fruntea de zăpezi. Sufletul să-l aibă ne-ntinat ca floarea, Ochii lor să fie limpezi și curați, Să nutrească vise vaste cum e marea, Să înalțe gânduri cât acești Carpați. Oamenii, din suflet, veșnic, să iubească, Frați să-i socotească, simpli și-nțelepți; Învățați-i, mame, crâncen să urască Pe acei ce-s dușmani oamenilor drepți. Să iubească versul, să iubească struna, Ce-i curat în lume; ce e bun și viu; Cât sunt mici, să-nvețe a urî minciuna Asta nu se-nvață când e prea târziu. Să iubească Țara, pentru ea să sară La nevoie-n ape, la nevoie-n foc. Învățați-i, mame; dragostea de Țară, Ea cuprinde toate-acestea la un loc. Ea să le sclipească-n licărul pupilei, Să le crească-n suflet blândă ca un spic. Să se teamă strașnic de rușinea zilei Când ar ști că Țării nu i-au dat nimic. Dacă toate-acestea fi-vor învățate, Restul o să vină de la sine-apoi Și-au să se-mplinească visurile toate Ce le-ați pus într-înșii, mame scumpe, voi. |
Citat:
http://en.wikipedia.org/wiki/Mihail_Gheorghiu_Bujor Deși, parcă după nume aș fi zis că este un fost general de armată. |
Citat:
Credeți că e corect? |
Citat:
Mai bine răspundeți la întrebare și spuneți clar cine este personajul. Ca să nu mai fie loc de discuții. |
Citat:
|
|
DECADENȚĂ ȘI EFEMINARE
de Guillaume Westervald Decadența Decadența poate duce la pierderea identității și creativității unui Popor din pricina slăbirii pe care i-o provoacă. Cauzele decadenței au fost întotdeauna și peste tot aceleași: cultul plăcerii, individualismul excesiv, imoralitatea, egoismul, efeminarea, discreditarea valorilor eroice, declinul educației de masă, abandonarea Religiei etc. Alte cauze ale decadenței sunt: modificarea structurii etnice, degenerarea biologică, uitarea istoriei, ignorarea valorilor care au asigurat dăinuirea comunității. Decadența se produce când grija menținerii Națiunii în istorie se estompează, când legăturile comunitare de solidaritate și de rudenie slăbesc. Simptomele prin se manifestă decadența sunt înstrăinarea elitei de restul Națiunii și abrutizarea majorității. Panem et circenses… Idea existenței decadenței e respinsă vehement de cei mai mulți, iar cei care se încumetă să vorbească despre ea sunt ostracizați. Printr-o astfel de atitudine se încearcă evitarea realității și a neliniștilor provocate de ea. Din fericire decadența nu e ireversibilă. Efeminarea Efeminarea se poate defini ca fiind abandonarea valorilor de curaj și de virilitate în favoarea comportamentelor feminizante, xenofile și homofile. [...] Homofilia actuală, feminismul extremist, respingerea ideologică a Familiei numeroase pentru cuplul fără copii sau format din persoane de același sex, prăbușirea natalității, [...] apologia constantă a metisării produc aceleași efecte ca războaiele devastatoare. Concepțiile despre lume, care culpabilizează virilitatea, provenite din sfera politică, din învățământul public sau de la mediile de informare ne lasă lipsiți de apărare în confruntarea cu cei care cultivă bărbăția, forța. Efeminarea, legată în egală măsură de individualismul narcisiac, de pierderea simțului comunitar, ne paralizează orice reacție la tendințele de însușire de către alții a resurselor materiale și umane ale Țării și ne amenință ființa națională. [...] Pe de altă parte virilitatea nu trebuie confundată cu atitudinea „macho” și cu revendicarea stupidă a vreunui „privilegiu social masculin”. În comportamentul lor zilnic femeile se dovedesc mai „virile” ca mulți bărbați. Virilitatea unui Popor e condiția indispensabilă a supraviețuirii sale și a apărării libertății sale. Traducerea Mareș Bogdan |
Deci pana la urma esti putin un puiut de legionar.
|
Citat:
Faptul că atrag atenția asupra unor rele cu care ne confruntăm nu-i poate afecta decât pe cei care le fac. Nu sunt legionar, v-o pot confirma chiar legionarii. Mareș Bogdan |
Intradevar, problemele de care se vorbeste in textul respectiv, sunt probleme reale cu care se confrunta astazi poporul roman, si care, alaturi de situatia economica dezastroasa, in perspectiva pot aveea consecinte grave.
Scaderea natalitatii, lipsa coeziunii nationale, emigrarea masiva in strainatate (de la muncitori-meseriasi pana la doctori), pierderea valorilor nationale si a identitatii ca natiune, in timp pot duce la disparitia poporului roman. In legatura cu legionarii: nu sunt un adept al miscarii legionare, iar aceasta a fost condamnata definitiv de istorie, dupa rebeliunea legionara din 21-23 ianuarie 1941, contra conducatorului legitim al statului de atunci- Ion Antonescu. |
BĂTRÂNUL
de maior (r) Vasile Tomescu Pe drumul cenușiu și prăfuit, Pe care soldații noștri au trecut, Doar un bătrân mai umblă gârbovit Gândind la ținutul pierdut. Uneori de pe buzele-i pălite Gemete se înalță către cer. E regretul zilelor trecute, E jalea lui de om stingher. Am vrut să știu ce-l frământa Și el mi-a vorbit printre lacrimi. Ține bine minte povestea sa, E a unei inimi curate, fără patimi. - Deunăzi, începu el, când eram la școală Cântând copiilor în clasă la vioară, Dușmanii în sat au dat năvală Făcând zarvă ca o hoardă barbară. Lumea se ferea din fața armelor lor Care vărsaseră sânge românesc. Îndurerat, fără să-mi pese c-o să mor, I-am întâmpinat încercând să-i opresc. „Cine ești tu care ne sfidezi?” Întrebă unul din ei trăgând două salve, „Sunt, după cum poți să vezi, Dușmanul popoarelor sclave!” „Îți bați joc de noi bătrâne?! Cântă „Internaționala”, dragă tătucului Stalin, Dar fă-o cu patos, cu pasiune sfântă, Altfel vei sfârși în suferință și chin.” Am cântat, ce puteam să fac, Dar nu ce-a zis el ci „Trei culori”. Supărat mi-a spart vioara ca să tac Și m-a lovit cu pumnul de câteva ori. Mi-au spart vioara pradă mâniei, Pentru că Țara îmi iubesc Și pentru că în ecourile câmpiei, Au răsunat acorduri ce ei le urăsc. 18 august 1944 |
O poezie stângaci scrisă, evident roada unui amator.
Dar ce sentiment frumos, câtă curăție și ce mesaj puternic! În fond, aceasta și este adevărata poezie, aceea care atinge cu simplitate inima și o face să vibreze frumos ca o vioară și să înlăcrimeze, în ciuda stângăciilor prozodice de suprafață. Felicitări, TINERI PENTRU ROMÂNIA, pentru tot ce pui de-atâta vreme pe acest topic! |
FORȚĂ ȘI PUTERE
Noțiunea de forță e legată de cea de putere. Legătura forță, putere e operată de voință. În această ecuație elementul cheie e voința. Or voința e supusă felului în care considerăm că trebuie să ne comportăm și posibilității de a ne informa corect. Eșecurile noastre din ultimii douăzeci și cinci de ani nu sunt datorate unei lipse de putere, ci slăbirii voinței de putere generată de o perturbare a judecății noastre afectată de o informare defectuoasă. Totul s-a datorat faptului că sursele de informare au devenit instrumente de manipulare, ceea ce ne-a deformat judecata. Din acel moment forța noastră, energiile noastre nu au mai contat. Definirea, alegerea unei strategii de dezvoltare națională sunt demersuri esențiale ale spiritului și ceea ce e preocupant e că nu mai avem un ideal, un vis comun. Ce credeți că poate face un Popor care are forța, energia necesare, dar care nu și le direcționează spre atingerea unui țel acceptat de toți? Nu vom putea realiza nimic cătă vreme nu ne vom fi creat bazele teoretice necesare pentru a învinge pe frontul spiritului, al sufletului. Marile mișcări de idei sunt remarcabile pentru că nu depind de un singur om. E nevoie ca toți oamenii să cerceteze, să reflecteze, să ia atitudine pentru ca apoi cel mai bun dintre ei, propulsat de întreaga Națiune, să propulseze Națiunea la rândul său. Când într-o epocă oamenii cercetează, gândesc, iau atitudine se naște o mișcare și această mișcare își va găsi repede liderii de care are nevoie pentru a reuși. Dar dacă nu sunt oameni care caută, chiar confuz, idei noi, idei de progres, atunci oricât de mulți lideri vor fi, ei nu vor putea antrena pe nimeni, nu vor reuși nimic. Mareș Răzvan |
Într-o țară așa de frumoasă, cu un trecut așa de glorios, în mijlocul unui popor atât de deștept, cum să nu fie o adevărată religie iubirea de patrie și cum să nu-ți ridici fruntea ca falnicii strămoși de odinioară mândru că poți spune: "Sunt român!". - Al. Vlahuță
|
Barbarismul e, conform DEX-ului, un cuvânt preluat dintr-o limbă străină fără a fi necesar.
Exemplu: Se impune de urgență antamarea unei discuții pe această temă. Folosirea cuvântului antamare în propoziția de mai sus nu se justifică fiindcă avem cuvântul începere care are același sens. Întrebuințarea barbarismelor e un atentat, conștient sau nu, împotriva limbii române pentru că o denaturează și pentru că face posibilă înlocuirea ei în timp cu alta. |
RÂNDURI PENTRU DOMNIȘOARE
FAMILIA Femeia și Familia =PRIMA PARTE= -I- În prezent, când toate carierele îi sunt deschise, femeia are de ales între a fi femeie și a fi o personalitate. După părerea mea misiunea femeilor e să rămână femei, să perfecționeze viața familială, s-o însuflețească, s-o înfrumusețeze, să-i dea un caracter sacru. E o misiune importantă, nobilă și ar fi o greșeală să se creadă că limitează influența feminină la spațiul casnic. Crescând copiii, femeia acționează asupra opiniilor lor și asupra moravurilor lor, ea pregătește viața viitoare a Națiunii. Ne agităm inutil încercând să găsim răspuns la o întrebare aberantă: femeia e inferioară sau superioară bărbatului? Ea nu e nici inferioară, nici superioară bărbatului, ci diferită de el, ambii fiind meniți să se completeze reciproc. Ideală ar fi o căsnicie unde totul s-ar face de comun acord. Într-un astfel de caz superior ar fi acela care s-ar devota cel mai mult. În Familie unul trebuie să asigure veniturile, celălalt administrarea lor, ambele funcții cerând la fel de multă stăruință și abnegație. S-a demonstrat că de cele mai multe ori femeile sunt cele care susțin căminele sau le ruinează. Ele dirijează gospodăriile și în consecință decid în tot ce are legătură cu Familiile lor. Nu e puțin lucru pentru că de stabilitatea Familiilor depinde stabilitatea Națiunii. -II- Asta nu înseamnă că femeilor le e interzis să muncească atunci când nevoia sau gusturile le-o impun. Chiar dacă are servici, se cuvine ca femeia să se limiteze în viața căminului la veniturile de care dispune, să nu aibă pretenții exagerate, să fie ordonată și econoamă. Cumpătată, ocupându-se de gospodărie, obținând câștiguri suplimentare, ea va deveni un factor activ în Familie. Înțelegând cât e de important ca voința și impulsul să fie una, supusă inteligent autorității soțului ca parteneră, nu ca subalternă, ea va avea de la el întregul sprijin. Știind ce vrea și încotro se îndreaptă, ea va găsi o mare bucurie în a face din prosperitatea casei marea sa realizare. Firea a hărăzit femeile vieții de Familie, le-a format pentru asociere, le-a stabilit ca țel fericirea aproapelui. Ele cunosc mai puțin ca bărbatul egoismul luptei pentru viață și cu toate că în prezent totul li-l impune ele își păstrează înclinația spre elanurile inimii, spre sacrificiu. Să nu le judecăm superficial, ci în împrejurări grele, la necaz, în eroismul lor obscur de fiecare zi. Pe lângă bolnavi, de exemplu, ele dau dovadă de o energie extraordinară. Aproape toate femeile sunt infirmiere excelente, îngrijirea minuțioasă de dat celor aflați pe patul de suferință scoate în evidență calitatea lor dominantă care uneori devine exagerată: atașamentul scrupulos, formalist pentru lucrurile mărunte. Femeia judecă bine, chiar dacă îi cam lipsește perspectiva, chiar dacă dă prea multă importanță formei, aparențelor, neglijând fondul. Așa cum e, cu calitățile și defectele sale, ea e însă centrul Familiei. Când mama lipsește căminul pare lipsit de viață. Femeia exercită în casă un fel de suveranitate, însuflețind mecanismele delicate ale căsniciei, influențând sufletele. Îndatoririle sale casnice, îndeplinite într-un cerc restrâns, comunică precizie și claritate demersurilor pe care le face. Achitându-se de ele pentru binele alor săi, ea are satisfacția de a se simți utilă și de a fi din acest motiv mai iubită de soț, de copii, de toți aceia care depind de ea. Cunosc femei care nu mai trăiesc pentru ele, ci pentru cei care le sunt apropiați. Aș fi ispitită să le reamintesc că fiecare are îndatoriri și față de sine, dar cine poate condamna o greșeală făcută din exces de abnegație? -III- Femeia e văzută înainte de toate ca mamă și soție, căsătoria fiind pentru ea vocația principală, fără să fie totuși singura. Celibatară, ea va juca în Familie un rol care cere sacrificii sau se va dedica în exterior binefacerii, studiului. Pentru aceasta e bine să se pregătească pentru loviturile pe care i le poate da soarta și să-și creeze în sine resurse de energie care să-i permită să reziste. O asemenea cale nu e ușor de urmat cerând o mare inițiativă, o rară forță sufletească. E adevărat că munca e prin ea însăși răsplată, să nu le plângem deci pe însinguratele de tot felul care își câștigă viața laborios. Un merit lipsit de aceeași compensație și nu mai puțin onorabil e acela al fiicelor care-și îngrijesc părinții bătrâni, al mătușilor care se consacră educației nepoților, al surorilor care trăiesc în umbra fraților lor. Se spune că e mai greu să fii fată bătrână decât mamă. Căsătoria fiind baza colectivității, firea și influența mediului social formează femeile pentru ea. Cea mai mare parte dintre ele găsesc în căsătorie tot ce-și doresc: afecțiune, continuarea vieții prin copii, o gospodărie unde sunt suverane, responsabilități multiple care, chiar luate în forma lor cea mai vulgară, ajung să le atragă. Acelora care văd mai sus și mai departe, întemeierea unei Familii le apare ca o misiune divină dată de Dumnezeu însuși. E o mare responsabilitate să formezi bărbați și, ceea ce nu e deloc ușor, femei. Îndatoriri față de soț, îndatoriri față de copiii ce se vor naște, îndatoriri față de Națiune, sub acest aspect aproape de temut i se înfățișează tinerei soții rolul femeii. Ceea ce nu o va împiedica să fie fericită, dimpotrivă, pentru că dificultățile de orice fel pot fi înfruntate, dacă ne înarmăm bine împotriva lor. În Familie femeia monopolizează devotamentul. Ea e nevoită mereu să-și sacrifice gusturile, nu poate dispune de timpul său. Nu-i lipsesc, în schimb, niciodată ocaziile de a comunica curajul natural cu care e dotată, pentru că e mai rezistentă ca bărbatul la durere fizică și morală, pentru că se redresează cu mai multă energie. O însușire specială îi permite să se adapteze rapid la împrejurări. Viața nu rezervă surprize ce pot modifica situația Familiei și drept urmare rolul activ al soției, al mamei? Toate femeile își au zilele lor de luptă. Nimic nu le ferește de nevoia de a arăta la un moment dat un curaj și o hotărâre contrare cu ce au fost obișnuite. Popescu Angela |
RÂNDURI PENTRU DOMNIȘOARE
FAMILIA Femeia și Familia =PARTEA A DOUA= -I- Suntem foarte departe de visul copilelor răsfățate care își imaginează că vor putea continua să-și facă toate capriciile și de rolul de bibelou de lux atribuit femeii în telenovele. Totuși aceasta nu exclude farmecul. Dar să ne înțelegem asupra termenului. Nu conferă farmec doar frumusețea fizică, grația, copilăriile, veselia tinerească, ci și bunătatea, lipsa toanelor, intuițiile pătrunzătoare, talentul rar de a face întotdeauna ce trebuie. Acest din urmă tip de farmec poate rafina un anturaj mediocru, îl poate dezobișnui de grosolănie, îi poate rezolva dificultățile și asigura armonia. Femeia se cuvine să-și ajute soțul, copiii luminându-le calea, dându-le curaj. Când ea plânge e nenorocire, nimeni nu rezistă lacrimilor sale, forța tuturor se evaporă. Femeia are prin urmare datoria să fie sfetnic înaintea nenorocirii, ajutor curajos după, să prefere la nevoie onoarea bogăției. Nu toate femeile pot juca bine un rol atât de providențial și de luminos, dar toate pot tinde spre aceasta. Unii spun că pentru a reforma societatea, ar fi de ajuns să fie reformate femeile. De fapt ar fi mult mai simplu ca ele să fie atrase spre lucruri serioase și modificată acea convenție creată de prejudecăți, de mode, care odinioară voia femeia sentimentală, care azi o vrea prostituată, dar care îi ignoră intelectul. Să fii sfătuitoarea ascultată, voința activă a unei Familii, dă, orice s-ar spune, mai mult respect de sine ca postura de cocotă chiar foarte bine îmbrăcată. De altfel cea mai imperioasă misiune a femeii e nașterea de copii și educarea lor. De mamă depinde esența învățământului școlar, orientarea sa morală. Ori, cum se știe, prin învățământ se menține și se consolidează Națiunea. -II- Toate femeile se nasc învățătoare, fie și numai pentru a le transmite fiicelor lor acele gusturi care le-au ajutat să deschidă, în monotonia îndatoririlor zilnice, ferestrele spre lumina și aerul pur de sus. Oricare ar fi situația în care soarta a adus o femeie, ea e datoare să-și folosească adaptabilitatea pentru a-și îndeplini cu cât mai multă grație misiunea care-i revine. Caracterul o determină să prefere o viață liniștită și stabilă, ocupații de interior, ceea ce-i permite să facă să înmugurească în Familie floarea idealului. Zorelele de la balconul garsonierei umile a unei vecine casnice cu doi copii mă îndeamnă întotdeauna să mă gândesc la aceasta. Să fii obligată de o situație oarecare să stai acasă e o binefacere. Surmenajul pe care viața modernă îl impune femeilor, goana nebună după distracții nu li se potrivește nici moral, nici fizic. Vizitele interminabile prin magazine, afișarea unui lux fals pentru a-și da o aparență de eleganță, preocuparea exagerată pentru modă, toate acestea sunt opusul vocației noastre, toate acestea alungă bărbații când e vorba de căsătorie. Cultura și nu hainele, grija pentru aproape și nu bibelourile sau zorzoanele sunt cele care ne vor impresiona cel mai mult când vom intra în locuința unei femei cu adevărat bune și distinse. Casele noastre poartă amprenta sufletelor noastre, așa cum hainele noastre iau forma corpurilor noastre. În Familie, femeia face binele discret. Ea e ca vata pusă în cutiile cu porțelanuri. Scoasă de acolo totul se face țăndări. Dar blândețea ar fi insuficientă dacă nu ar fi dublată de fermitate, de acea hotărâre promptă care doar ea permite să se adopte o atitudine tranșantă când e cazul. Fără să încalce autoritatea șefului Familiei, soția, mama se va fi implica în tot ce ține de folosirea veniturilor comune. E o greșeală să se creadă că femeile nu sunt făcute pentru afaceri. Cu atenția lor pentru lucrurile mărunte, ele le înțeleg foarte bine. Felul în care unele s-au îmbogățit dovedește că au totul de câștigat dezvoltându-și spiritul administrativ dobândit în gospodărie. La țară multe femei iau parte la conducerea unor ferme mari cărora vigilența lor le asigură succesul. -III- Treburile făcute cu zel, propunându-ți un țel de atins, devin atractive oricare ar fi ele, chiar și menajul. Să nu depreciem ocupațiile umile pe care el le implică pentru că poezia le-a glorificat, dovadă Nausicaa spălând rufe, deși era prințesă și Charlotte a lui Goethe făcând tartine cu unt. De la cea mai mare doamnă până la cea mai neînsemnată femeie, virtutea menajului e mai presus de oricare alta ca instrument de a păzi viața. Activitățile aparent mărunte își au însemnătatea lor. E important să-ți iubești munca. Iubind-o te achiți bine de ea. Nu vă asumați însă munca altora. O bună stăpână a casei nu-și risipește timpul și forțele cu activități pe care alții pot să le facă sub îndrumarea sa, dar nu ezită să se implice întotdeauna personal în acele crize provocate de lipsa de resurse care nu cruță nici micile gospodării, nici marile State. Firea nu a făcut degeaba femeia fină și dibace, înclinată spre ordine, spre meticulozitate, spre prevedere. Rezultă de aici economie, ceea ce nu înseamnă zgârcenie, ci înțelegerea inteligentă a cheltuielilor, adaptarea lor la venituri. Această economie bazată pe principiul sever „nicio datorie, plata pe loc” va da cu siguranță Familiei o organizare mai bună, mai mult confort, mai multă sănătate. E de preferat o locuință mobilată cu simplitatea dragă părinților noștri fanteziilor costisitoare plătite prin reducerea cheltuielilor pentru masă sau căldură. Ordinea, curățenia, punctualitatea par puțin lucru și totuși ele creează o atmosferă de pace. O casă în neorânduială îi produce fiecăruia o stare de disconfort care înăcrește caracterele. De la o discuție pentru o mâncare nereușită sau o cină întârziată se poate ajunge la certuri grave. Punctualitatea, una din micile virtuți adesea disprețuite, e un element esențial pentru păstrarea armoniei. Pare foarte vulgar și banal să faci să depindă pacea Familiei de amănunte de menaj, dar fiecare dintre noi gândește în secret sau o spune pe șleau: „Țin la persoana mea.” Or femeia are grijă ca persoana celor dragi să fie îmbrăcată călduros și hrănită după plac. Această purtare de grijă nu o va pune în inferioritate, dacă va ști s-o înalțe prin intenție și dacă nu face din ea un țel, ci doar un mijloc. Popescu Angela |
RÂNDURI PENTRU DOMNIȘOARE
FAMILIA Femeia și Familia =PARTEA A TREIA= -I- Femeia pură cu personalitate superioară puternică, cu suflet deschis oferind sfat, ajutor și mângâiere celor care au nevoie de ele ar putea părea o plăsmuire ireală, dacă nu am vedea-o chiar lângă noi. Nu ignor viața femeilor celebre prin talentele lor. Dar adevăratul talent e o excepție, în timp ce descoperim în fiecare clipă în umbră mame care întruchipează portretul femeii puternice din Cartea Înțelepciunii. Obligațiile feminine, aceleași acum trei mii de ani ca azi, nu sunt nicăieri mai concludent înfățișate ca în Biblie. Nimic din ce e cu adevărat uman nu e schimbat de trecerea timpului. Iubiți-vă unii pe alții ca frații, spune și repetă de mai multe ori Evanghelia. Ceea ce pare să indice că prietenia frățească e cea mai naturală, cea mai solidă, cea mai profundă afecțiune. În mod surprinzător însă tinerele nu caută întotdeauna prietenia la surorile lor. Uitați o clipă că majoritatea surorilor se înțeleg de minune, pentru a admite că în unele Familii domnesc certuri frecvente între copii sau mai degrabă răceală. Această absență de afinitate e uneori rezultatul unor gelozii supărătoare. Ea mai ține și de frecușul zilnic care produce divergențe, șocuri în fiecare clipă. Caracterele pot fi foarte diferite în aceeași Familie și dacă nu se ajunge la conciliere, pot apărea conflicte. Problemele generate de interese se vor adăuga acestor tensiuni deja destul de puternice. „Cu cine vrei să mă judec? Îmi spunea o prietenă aflată într-un etern proces cu fratele ei. Cu zulușii, cu hotentoții, cu care nu am nimic de împărțit?” Rar există egalitate absolută într-o Familie numeroasă. Cei mici admit cu greu că frații și surorile lor mai mari se bucură, datorită vârstei, de unele privilegii. Apar supărări, ranchiune pentru că firea omenească e imperfectă, pentru că asumarea răspunderii e rară. Apoi fratele și sora se cunosc prea bine pentru a se judeca obiectiv. Unele caractere se aseamănă cu acele tablouri ce trebuie privite de la distanță pentru că de aproape par mâzgăleli. Cele mai mici toane, cele mai mici imperfecțiuni manifestate continuu, fac să treacă neobservate calități remarcabile. Sunt spuse multe verde în față, prea multe. Prietenia e un obiect casabil, spart nu mai poate fi reconstituit. Pare mai ușor de dat dovadă de tact între prieteni ca între frați sau surori. Ne vedem prietenii când avem chef, în Familie ne vedem mereu, uneori în momente când nu prea suntem dispuși la concesii, de aici dificultățile. Suntem obligați, de voie de nevoie, să ne adaptăm dispoziția la exigențele celorlalte persoane care au aceleași drepturi ca noi, cu toate că nu le-am ales ca pe prieteni pentru că ne-au plăcut. -II- Se spune că formarea caracterului se realizează în Familie, că sunt mult mai bine crescuți copiii care au mai mulți frați și surori. Ei nu au într-adevăr egoismul copiilor unici, ci alte defecte. Sunt tachinări care înăcresc băieții, iar pe fete, ofensându-le, le fac să se închidă în sine. Părinții cred uneori că e mai bine să-și lase copii să se descurce între ei, cu toate că s-ar impune să reprime cu multă grijă, dacă nu certurile ușoare, cel puțin rivalitățile de inteligență dintre băieți sau de frumusețe dintre fete mai mari. Din fericire frații, surorile care se înțeleg bine predomină. Amintirile din copilărie, temele făcute la aceeași masă, necazurile, bucuriile trăite în comun în primii douăzeci de ani de viață îi vor apropia și ei vor fi cei mai buni prieteni, dacă sunt amabili unii cu alții și dacă părinții mențin armonia. Iată două surori de vârstă apropiată, care nu s-au despărțit niciodată, care au devenit gemene sufletește. Viața lor zilnică e aproape identică, hainele asemănătoare. Caracterele diferite nu le împiedică să gândească la fel pentru că au fost crescute la fel. Sunt atât de unite, atât de asemănătoare încât îndepărtează tacit din viața lor tot ce le-ar putea despărți și îmbătrânesc împreună certându-se uneori, dar în fond adorându-se. În cazul unor asemenea surori când una dintre ele se mărită, cealaltă se identifică în continuare cu existența ei, îi devine satelit, îi crește copiii ca pe proprii săi copii și găsește destulă fericire pentru sine în fericirea celorlalți. Așa se poate explica secretul adorabil al seninătății acestor fete bătrâne atât de utile într-o Familie. Când e vorba de un frate și de o soră afecțiunea capătă un caracter diferit. Firile feminină și masculină se completează reciproc. Binele pe care o soră îl poate face fratelui său e incalculabil. Ea îl ferește de rău determinându-l să-i respecte puritatea, ea îi inspiră sentimentul unei datorii care place firilor curajoase, datoria de protector. Ceva puternic și delicat caracterizează atașamentul dintre un frate și o soră. Discutând ei se lămuresc unul pe altul prin felul în care faptele se prezintă rațiunii viitorului bărbat și tactului în formare al viitoarei femei. În Familiile numeroase se formează în acest mod grupuri, de cele mai multe ori de câte doi, în funcție de potrivirile de fire sau de vârstă. „Ăia doi” își iau întotdeauna apărarea unul altuia, își acoperă faptele rele, intervin unul pentru altul pe lângă părinți. Dar copiii mai mari își au locul lor aparte care comportă o grămadă de îndatoriri. -III- Multe fetițe însoțesc, supraveghează, păzesc țânci un pic mai mici ca ele. În gospodăriile sărace cea mai în vârstă, la șapte sau opt ani, e deja de mare folos. E ceea ce le dă copiilor unei mari majorități capacitatea de a se descurca singuri la o vârstă când cei din Familiile înstărite nu sunt încă în stare s-o facă. Totuși chiar printre cei bogați multe fete aud spunându-li-se: „Trebuie să cedezi pentru că ești mai mare.” Sentimentul responsabilității apare așadar devreme și uneori e cam apăsător. Nu e întotdeauna plăcut să fii dată ca exemplu pentru că aceasta impune mai multe virtuți decât ai vrea să practici și o îngăduință mai curând forțată decât firească. Să se ocupe de frățiori e o misiune onorabilă care înalță copila în proprii săi ochi, dar care o plictisește adesea atât de mult că o face morocănoasă. Surorile, frații pe post de profesori le cer prea mult elevilor lor din exces de zel și din lipsă de experiență. Nu contează, cel mare, frate sau soră, e o forță într-o Familie. El devine cap de rând și-i antrenează pe ceilalți după el. Dacă cel mare e muncitor, cei mici vor fi rareori leneși. Impulsul e dat. Și dacă cel mare e o fată, responsabilitatea, obișnuința abnegației îi vor deveni o a doua natură. Ea va avea îndatoririle unei mame, fără să aibă bucuriile ei. Cei mici o vor vedea în ea un tutore, nu o soră și se vor răzvrăti adesea împotriva autorității sale șubrede. De nevoie se va resemna cu aceasta și va da dovadă de o răbdare, de o îngăduință care nu sunt specifice vârstei ei. O cunoștință de-a mea, soră mai mare rămasă în cămin din datorie, a văzut cum cresc, apoi cum i se risipesc frații și surorile care o invidiaseră pentru că era prima născută. Răsplata i-a fost că a devenit din ce în ce mai folositoare părinților săi bătrâni, că a ajuns în cele din urmă prietena, sfătuitoarea tuturor. Fiilor, pe de altă parte, le aparțin viața activă și unele forme de devotament curajos cum ar fi să aibă grijă de gospodărie în lipsa tatălui sau să câștige prin muncă o situație de care va beneficia toată Familia. Afecțiunea dintre frați, bine înțeleasă, e în realitate o prietenie cu reciprocitate asigurată legată între suflete egale, pentru că între frați nu e nicio deosebire de condiție. Ea se întărește printr-o obligație infinit mai precisă. Aceasta e cu atât mai adevărat cu cât atunci când divergențele se accentuează, când certurile izbucnesc, nimeni nu se simte liber să renunțe la dragostea pentru ceilalți, la a-i ajuta la necaz. Ne putem închide inima, dar nu vom uita niciodată că în trecut părinții ne iubeau la fel pe toți. Amintirile comune călcate în picioare pot agrava urile, ranchiunele dintre frați, dar îi și pot ajuta să se ierte, să se împace, pentru că le e imposibil să întoarcă pagina și să spună, ca după o ceartă între simpli prieteni, „S-a terminat!”. Se cuvine deci ca frații să dea dovadă de îngăduință reciprocă și mai ales să evite să se izoleze unii de alții. Fetele, mult mai dornice de afecțiune, sunt cele care au tendința de a se închide în propria carapace. Surorile, frații lor să încerce să le înțeleagă, să le încurajeze să se intereseze de bucuriile și de succesele celorlalți, să le obișnuiască cu acea încredere care permite să ni se înapoieze ce am dat fiindcă a ști să primești simpatia e uneori un act de generozitate. Să se întrajutoreze „ca degetele de la mână”, să se înțeleagă și dacă nu pot, să se menajeze e datoria esențială a fraților și surorilor. Aceasta pentru ca într-o zi, când casa unde au crescut va fi goală, când părinții vor fi dispărut, grupul să continue să existe prin legăturile de inimă și de sânge, iar copiii ce i se vor naște să simtă că fac parte din aceeași Familie. Popescu Angela |
TOAMNĂ ROMÂNEASCĂ
http://www.youtube.com/watch?v=AF9VMJXVKOU |
STRĂINUL
de Octavian Goga Era, duminică-ntr-amiază, Noi stam pe prispă strânși la sfat, Când s-a ivit pe drumul Țării Un om la margine de sat. Din pulberea învolburată Abia puteai să-l deslușești - Cu pașii largi, grăbindu-și mersul, Venea în hainele-i nemțești... La cruce, în deal, noi îl văzurăm Cum s-a oprit deodată-n pas Și s-a-nchinat adânc drumețul Când a făcut în drum popas. Privea-ndelung, ca dus pe gânduri, La zidul zugrăvit cu sfinți. Și sta cu capul gol străinul În ploaia razelor fierbinți. Când s-a pornit încet la vale, Noi ne uitam de la zăplaz, Și nu știu, ni s-a părut nouă, Dar avea lacrimi pe obraz. Când ne-a ajuns, a dat binețe, Cu glas domol, si-apoi a stat Și ne-a-ntrebat de sănătate Și de nevoile din sat. Ne-a zis c-ar vrea la sfânta slujbă Să vie alăturea cu noi, Și s-a uitat cu-atâta jale Când a trecut un car cu boi. Iar la vecernie drumețul Stătea cucernic și supus, Și-a sărutat duios icoana Cu răstignirea lui Iisus. Când a plecat ne-a spus povețe Cu grai înduioșat și blând, Și ne-ncălzea atâta-n suflet, Că lăcrimam toți ascultând. Spunea că nu-i păcat mai mare Decât să-ți lapezi Țara ta Și, vezi, îi tremura cuvântul Pe buze, când ne cuvânta! Apoi s-a dus... Ne era jale Când s-a pornit la drum, pe grui... Dar uite, în țintirim, pe noapte, Spun că văzură umbra lui. De-atunci tot despre el ni-e vorba Și-atât am vrea cu toți să știm: Anume lângă care cruce A-ngenuncheat în țintirim... |
Miroase parca putin a legionari aici ,nu credeti ? Si sloganul e legionar.
|
Citat:
Nu suntem puțini... |
CÂNTEC SFÂNT
de Ștefan Octavian Iosif Cântecul ce-ades ți-l cânt Când te-adorm în fapt de seară, Puiule, e-un cântec sfânt, Vechi și simplu de la țară. Mama mi-l cânta și ea, Și, la versul lui cel dulce, Puiul ei se potolea Și-o lăsa frumos să-l culce. Azi te-adorm cu dânsul eu, Ieri el m-adormea pe mine, Și-adormi pe tatăl meu Când era copil ca tine... Mâine, când voi fi pământ, Nu uita nici tu și zi-le, Zi-le doina, cântec sfânt, La copiii tăi, copile! |
PANSEURI
Sunt româncă și sunt om datorită calității mele de româncă. Pentru a înlănțui un popor trebuie să-i distrugi religia și să-i adormi conștiința națională. Reușita individuală și reușita națională sunt inseparabile. Uneori să fii liber nu înseamnă să poți pleca, ci să poți rămâne. Popescu Angela |
| Ora este GMT +3. Ora este acum 03:58:01. |
Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2025, Jelsoft Enterprises Ltd.