Dumnezeu sa ne ajute pe toti sa ne mantuim.

1. Aline, n-o pierdui. Întrucât se dă o dată la 3 ani pentru profesorii de psi. Aşadar mai am 2 ani catedra, bine merci.
2. Cine nu are, când trăieşte într-o familie? (Întâmplător chiar trecem printr-un necaz, destul de mare, dar nu detaliez.) Tu, însă, pesemne că nu ai, întrucât, după aerul sec şi sumbru pe care îl afişezi de obicei, îmi imaginez că eşti cam singurel... E adevărat?
3. Pohtele surpătoare de suflet, iarăşi zic: cine nu are, ca om în trup? Dar bănuiesc că te referi la ceva mult mai precis, anume la alcoolismul (o boală foarte gravă, care distruge personalitatea, trupeşte şi sufleteşte) despre care am tot pomenit - mulţumesc lui Dumnezeu şi pentru că am trecut prin încercarea asta şi pentru că o pomenesc.

Iar acum să îţi fac câteva reverenţe.
Mai întâi aş vrea să evidenţiez un fapt legat de mărimea de suflet: un om cu mărime de suflet nu face trimiteri repetate către o problemă, şi încă una foarte gravă, pe care a avut-o un semen de-al lui. Caracteropatia însă, se dezvăluie foarte bine la omul care, aflînd că vecinul are o meteahnă, nu oboseşte să îi reamintească asta cu orice prilej.

În al doilea rând, precum îmi dau seama tu nu reuşeşti să înţelegi, deşi eu am tot explicat pe forumurile dedicate subiectului alcool, că: beţivul nu e totuna cu alcoolicul.
Alcoolicul nu e beţiv după cum diabeticul nu e şurub.
Iar beţivul nu e alcoolic, întrucât, la cât bea un beţiv, dacă ar fi fost alcoolic ar fi murit şi înviat de sute şi mii de ori, ceea ce nu se poate.

Alin, alcoolicul nu are "pohta surpătoare de suflet" a alcoolului. Alcoolicul propriuzis nu iubeşte băutura, nu iubeşte "vinişorul", "ţuiculiţa", "bericica". Pe-astea le iubesc beţivii! Când vei studia vreodată un material serios legat de alcoolism sau dacă vei ajunge să participi la o şedinţă AA vei înţelege că alcoolicul bea împotriva voii lui - care e să NU bea, mai întâi pentru că nu îi place nici gustul nici mirosul nici nimic legat de alcool.
Ai mai afla că adeseori bea foarte puţin, dar organismul şi organizarea lui psihică sunt, că nu am alt termen mai bun acum, alergice la alcool. Îi dereglează instantaneu viaţa psihică şi organică, în mod diferit decât la omul obişnuit (la consumatorul social) sau decât la beţiv. E alergic la alcool cum sunt unii alergici la lactoză. De aceea, din clipa când au primit diagnosticul de alcoolic, el trebuie să ştie că în orice moment chiar şi o cantitate mică de alcool îi poate fi fatală. Ceea ce nu e cazul cu beţivul, care se simte bine între butoaie.
Înjositoare pentru om, pentru condiţia omului şi mai ales pentru condiţia de creştin nu este aşadar situaţia de alcoolic (care este o boală) ci aceea a beţivului, care iubeşte băutura. Sfântul Ioan Gură de Aur a scris câteva omilii pe tema consumului de alcool iar dacă vei citi una dintre ele vei sesiza rapid că se referă la patima beţivilor, iar nu la boala numită alcoolism.

Iată, ţi-am explicat şi ţie această fină diferenţă pe care, din păcate, la noi în ţară nu o cunosc suficient nici totţi preoţii nici toţi psihiatrii nici toţi psihologii, cu atât mai puţin publicul larg. E o informaţie la care au acces doar cei care au trecut prin experienţa asta grea şi au priceput, apoi au verificat pe propria piele adevărul ei.

Şi pentru că ai pomenit lucrurile ruşinoase care ţin de plăceri pierzătoare de suflet, fii bun şi spune-mi, om cu mărime de suflet: cunoşti cumva pe forum un om nefericit care, pe privat, m-a întrebat cu nedisimulată plăcere dacă un catolic, forumist, face presiuni asupra mea să mă convertesc la catolicism?
Ce nume crezi că poartă, caracterial vorbind, un om care îndrăzneşte să pună o asemenea întrebare unui coleg (creştin ortodox) pe privat?
Ce motiv l-o fi îndemnat să întrebe?
Ce plăcere?
Şi ce spera oare?

Vezi mătăluţă, ajutorul de specialitate pe care mă îndemni să-l cer (mulţumesc frumos, nu strică nimănui, niciodată!) e posibil să nu-ţi folosească: micimea de suflet, răutatea, patima bârfei şi însingurarea adâncă, mizantropia şi sadismul - nu se tratează nici cu psihotrope nici cu psihoterapie.
Ţi-aş fi sugerat cum se tratează dar oamenii care au aceste însuşiri nu consideră că au nevoie de vreun ajutor.

Dumnezeu să îţi mângâie tristeţea şi atrocităţile însingurării din armura de fariseu.

[quote=dobrin7m;533136]Se pare ca domnul Cezar Ioan are o imaginatie nu bogata ci pur si simplu de-a dreptul bolnava. Iata adevaratul bolnav. Minte bolnava din inchipuiri bolnave.

Nu cu bucurie îţi voi răspunde la această afirmaţie, ci cu multă amărăciune, văzînd evoluţia comportamentului tău.
Pentru început să revedem ruşinoasa figură pe care ai făcut-o pe topicul "Confirmare minunată". După ce ai scris diverse lucruri jenante, ţi-ai dat seama că a devenit periculos pentru imaginea ta şi ai şters, ca o laşă, toate urmele. Precum face pisica,.... sub preş.

Dar printre toate năzbâtiile violente de acolo era una cu totul aparte, pe care la început nu am criticat-o, din jenă de jena ta, însă pentru că te umflasei rău de tot în pene ţi-am atras atenţia să te opreşti. Dar nu ţi-a păsat: trecut-ai ca buldozerul!

Tabloul tău minunat, tabloul întâlnirii tale cu diavolul, ţi-l aminteşti?

Două lucruri grave, de om zdruncinat zdravăn, ai făcut acolo:
a) ne-ai descris cu lux de amănunte concrete, scena întâlnirii tale cu diavolul şi portretul diavolului ("văzut" de tine);
b) ai subliniat că îţi doreai, îţi doreai foarte mult, să îl vezi pe diavol; mai mult, ai scris că te-ai rugat insistent, statornic pentru asta.

Şi acum, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, cu o belle innocence îndrăzneşti să ţii lecţii despre Biserică şi iubire, despre smerenie şi conduită morală...?
Ce fel de om eşti, ce fel de femeie, declarată creştin ortodoxă, cu sfântă icoană la avatar: dacă îţi etalezi în mod exhibiţionist experienţele sataniste pe forum? Ţi-a păsat oare, când ai scris, de impactul acelor descrieri şi mărturisiri nebuneşti, asupra creştinilor? Îl evoci pe Sfântul Serafim! Cum s-a exprimat în legătură cu demonii: "Sunt hidoşi." Punct. Scurt. Scurt de tot.
Şi te mai lăudai că te-a învăţat un călugăr cum să-l recunoşti pe un om al lui Dumnezeu...
Iar tu ne descrii cu lux de amănunte dracii şi dorinţele tale de a-i cunoaşte...
O, mare învălmăşeală o fi în tine, omule....

Nu mă bucur deloc pentru asta, cum sugerezi uneori, dar nici nu te pot îngădui să îţi faci încontinuu de cap. Dacă alţii nu văd şi nu înţeleg, eu văd şi înţeleg ce e de înţeles. Degeaba se supără forumiştii de talia lui Alin (care se distrează cu toate acestea, că aşa e caracterul lui - pe el astea îl amuză, îl "interesează") dar eu nu te pot vedea decât ca pe un om bolnav sufleteşte şi otrăvitor pentru atmosfeara discuţiilor care păreau a porni cât de cât. În orice caz, în materie de discuţii creştine, dacă ai avea minim de sănătate, ai fi mai discretă şi nu te-ai exhiba atât. Nu avem nevoie de amintirile tale despre draci! Nici de dorinţele tale de a-i cunoaşte! Nici de urmele lor în tine!

Dar hai să trecem peste opinia mea, că poate e greşită de-a binelea iar eu nu sunt decât un nepriceput şi un om cu închipuiri bolnave, cum spuneai. Să lăsăm cuvântul Preotului, aşa cum se cuvine în chestiuni duhovniceşti, Preotului pe care l-ai pomenit de multe ori când ţi-a convenit, ca să pui pe unii la punct.
Iată ce spune Părintele despre tine, şi despre cei ca tine:

"Dorinţa de a vedea duhuri, curiozitatea de a afla informaţii despre ele sau de la ele
sunt semne de mare nebunie
şi cumplită ignoranţă faţă de Tradiţia Bisericii Ortodoxe.

Pentru omul neîncercat, comunicarea neîngrădită cu spiritele este cea mai mare nenorocire,
sau serveşte drept pricină pentru cele mai mari nenorociri."

(Seraphim Rose - "Sufletul după moarte" - ediţia 2002, Anastasia
pag. 66 - Contacte cu duhurile căzute)

"Semne de mare nebunie" aşadar... "Cumplită ignoranţă"...
Îmi pare rău. Nu mă bucur nicicum, cum îndrăzneşti să afirmi despre mine. Regret şi mă îngrozesc realizînd ce oameni sunt în jurul meu la tot pasul.

Dintre toţi forumiştii, singurul care nu poate trăi liniştit din pricina mea eşti tu. Oare de ce?
Totuşi, mă onorează asta, îmi certifică faptul că nu sunt pe drumul cel mai rău, câtă vreme sunt atât de amplu războit de tine.
Mai este unul pe care îl supăr des: unul care s-a ocupat cu ocultismul şi cu alte nenorociri, dar susţine că s-a potolit între timp. Aşa o fi.
V-oţi fi potolit. Mila Domnului peste voi!
Dar întâlnirile voastre, în urma dorinţelor voastre nebuneşti, cu diavolii: nu au rămas fără urmă. Răutatea voastră şi atitudinile distructive arată limpede că, oricâte discursuri mieroase despre smerenie veţi ţine, oricâte icoane vă veţi pune ca avatar - sufletul vă este amprentat de fostele voastre "iubiri". V-aţi fi putut detaşa de acel trecut, dar v-aţi grăbit să vă credeţi deja vindecaţi şi deja mari învăţaţi.

Când te-am întâlnit pe forum, acu vreo 2 ani, te-am numit "taifun". Îţi aminteşti? M-am retras atunci, după o singură intervenţie, vreme de o săptămână ca să ţi se potolească furia. Apoi am observat că aşa te ţine - o săptămână, două şi până nu faci praf un topic nu te potoleşti. Oare eşti extrem de geloasă că nu poţi purta un subiect şi singura manieră a ta de intervenţie e să distrugi? Tipic infantil.
Te certai atunci cu alţi useri, cărora le reproşai că nu sunt ortodocşi, că sunt nu ştiu cum etc. Scriai cearceafuri de invective la adresa lor, iar la sfârşit, ca şi acum, brusc treceai la cealaltă faţă a ta şi le garantai că îi iubeşti, că le eşti soră în Hristos etc. Îi copleşeai cu binecuvântări, îi miluiai de mă pufnea plânsul... ce femeie cumsecade!

Mi-am dat seama de considerabila ta labilitate psihică, încărcată de mari cantităţi de energie necontrolată, şi am sperat că te mai linişteşti cu vremea. Dar revii periodic şi îţi faci numărul măturînd cu furtuna porcoiului tău de afecte tot ce scriu cei care te deranjează.


Te lauzi că tatăl tău a fost profesor universitar? Nu e un argument, iar dacă e, atunci se întoarce împotriva ta!
Pe tatăl tău nu îl cunosc şi nu am motiv să spun vreun cuvânt deplasat la adresa dânsului. Totuşi, de un lucru sunt sigur: dacă a fost un bărbat adevărat, mult va fi suferit din pricina ta... Dar poate că ţie nici nu-ţi pasă..

Un profesor universitar te va fi învăţat, ca tată, că:
a) nu ţii discursuri de evaluare denigratoare într-un domeniu unde nu eşti măcar profesor;
b) nu critici după ureche, ci în baza unor studii proprii, cercetări, formare, experienţă practică etc; câţiva ani buni în domeniul respectiv pentru o iniţiere;
c) arăţi respect pentru profesionistul care îţi expune ceva din domeniul lui;
d) când nu ştii ceva, întrebi; nu e ruşine, ci e chiar folositor pentru mintea ta - dacă nu-i prea fudulă;
e) nu te crezi omnipotent şi omniştient în dialog cu altul, cu atât mai mult într-un domeniu care nu ţine de specialitatea ta;
f) fiind femeie, arată puţină consideraţie când discuţi cu un bărbat; altminteri e posibil să te numească Miţa Baston sau chiar mai rău de-atât; nu aştepta să fii tratată cu respectul cuvenit femeii (şi încă, femeii creştine!) dacă mai întâi te-ai prezentat ca ţaţă - te iartă omul o dată, de două, de nouă... dar până la un punct.

Se pare însă că nu ai luat aminte la învăţătura părintelui tău. Aşa îmi imaginez eu.
Rău ai făcut că nu l-ai ascultat pe tatăl tău.

Mă gândesc că poate ar trebui oleaca de frână.

Văd că fratele Cezar alege să sară toate gardurile, mai ceva ca la o sută de metri garduri. Cred că nu ar trebui puţină frână, ci ar trebui să i se pună de factorul abilitat chiar mai mult decât puţină frână. Măcar aşa pentru o vreme, vreo câteva săptămâni sau luni sănătoase.

Am spus eu ceva de fratele Ioan? :39:

Eu m-am referit la toţi, inclusiv la tine, care numai atitudine de ortodox nu vădeşti în ultima vreme.

Este o boala alcoolismul:http://www.alcooliciianonimi.ro/boala.htm

"Alcoolismul este definit ca o pierdere a controlului asupra alcoolului sau, o alta definitie : obsesie mentala combinata cu alergie fizica. Termenul de alergie are ca sens o reactivitate diferita, adversa fata de alcool si care rezulta dintr-o predispozitie genetica. Determinismul genetic este primul concept de retinut al acestei boli. Al doilea ar fi acela ca aceasta boala este partial o boala chimica. Metabolismul biochimic cerebral este diferit. Spuneam ca 11% din populatia SUA este susceptibila de boala. Daca cei din acest grup minoritar incep sa consume alcool si continua consumul, ei vor deveni probabil alcoolici. Alt concept - al treilea este acela de diferentiere a bautorului social de bautorul problema. De ce bautorul problema respectiv alcoolicul nu poate stapani bautul ? De ce nu se poate opri ? Vom vedea ca vointa individului nu poate fi implicata si iata de ce : in procesul chimic complicat de descompunere a alcoolului, se afla o veriga intermediara - acetaldehida - o substanta extrem de toxica care in cazul bautorului social se descompune pana la CO2 si H2O, produsi ce se elimina din organism. In cazul bautorului problema, al alcoolicului printr-un determinism genetic se intampla cu totul altceva : acetaldehida se combina cu dopamina care se gaseste in creier, si care in prezenta unei enzime monoaminoaxidaza are ca rezultat o substanta opiacee de tip heroina /THIQ/ ce se acumuleaza in creier si este responsabila de comportamentul addictiv. La primul pahar omul se simte relaxat, bine dispus si in control, dar substanta fiind activata de alcool apare un fenomen fizic care poate fi definit ca o intensa si nestapanita dorinta sau nevoie pentru al doilea pahar. Al doilea pahar va creste aceasta dorinta, al treilea si mai mult al patrulea… etc. si alcoolicul nu se va mai putea opri. Deci cheia intelegerii lipsei de control este ca aceasta apare dupa primul pahar. De aici afirmatia ca pentru un alcoolic un pahar este prea mult iar o suta nu-s destule. Al patrulea concept al bolii : alcoolismul este o boala progresiva. Chiar daca unii pot controla bautul o vreme indelungata se ajunge in timp la o crestere a cantitatii pentru a obtine acelasi efect. Se descriu trei faze pe care le parcurge aceasta boala. In prima faza, bautura produce o usurare a durerii emotionale, morale sau fizice, o reducere a tensiunilor si o scadere a anxietatilor. Durata acestei faze este individuala : luni sau ani. Urmeaza un stadiu intermediar al bolii care coincide cu modificari de personalitate, probleme crescande in familie, la serviciu, conflicte cu legea. Acest stadiu dureaza de asemenea luni sau ani. Al treilea stadiu tardiv coincide cu aparitia deteriorarii fizice cu multiple complicatii somatice si determina moartea prematura. Statisticile americane arata ca aproape 96% din alcoolici mor prin complicatii somatice. Al cincilea concept al bolii este ca alcoolismul este o boala compulsiva : persona continua sa bea in ciuda consecintelor negative. Al saselea concept este acela ca alcoolismul este o boala totala, o boala care afecteaza persoana in totalitatea celor trei dimensiuni : corp, minte, suflet. Efectul distructiv primar al bolii este asupra creierului unde prin anestezia chimica se ajunge la aparitia unor teribile simptome a bolii : negarea si argumentarile care sunt de fapt mecanisme de defensa psihologica : " eu nu sunt alcoolic " , " toata lumea bea " etc. Prin anestezia produsa pe creier, pe langa tulburarile de memorie ce reprezinta un risc important pentru bolnav o alta consecinta este bulversarea intregului sistem moral si valoric. Valorile sunt 0, indepartate si inlocuite cu nonvalori. Astfel rezulta neputinta bolnavului de a se vedea pe sine insusi, neputinta de asi recunoaste boala. A saptea caracteristica a bolii este capacitatea alcoolicului de a deveni dependent de alt drog simultan sau prin substituire. Al optulea concept este ca boala poate fi oprita din evolutie dar nu si vindecata. Astfel, sa te pastrezi abstinent - este o conditie obligatorie daca doresti recuperarea. Speranta de recuperare consta in abilitatea de a recunoaste nevoia de ajutor. Recunoasterea faptului ca singur nu va reusi. Aici, in motivarea pacientului pentru tratament in spital, serviciul de interventie are un rol deosebit. Americanii au un serviciu de interventie nemaipomenit de bine pus la punct. Care este actiunea terapeutica ? Pornind de la principiile enumerate mai sus alcoolismul este privit prin perspectiva medicala, sociala si spirituala. "

Păi despre AlinB, ce să zic decât că omul trebuia bannat de mult, dar văd că este încă tolerat. Cine ştie, poate ştiu "prietenii" de ce.

Sper ca doamna Mihaela să nu mai răspundă cum a făcut până acum acestor atacuri, nu de alta dar nu s-ar rezolva nimic ci doar s-ar perpetua un conflict. Cred că mai simplu este, urmând exemplul dat nouă de cristiboss56, să se adreseze prin mesaj privat administratorului.

Cezar stiu ca inca esti manios si suparat.
Voiesc sa iti explic ceva. Un aspect extrem de important.
Am fost atee. Ai uitat acest aspect. Am crescut atee , educata de un sistem ateu comunist.
Am spus asta pe forum de multe ori. Eu sunt un exemplu de ateu care s-a intors la Hristos. Numai minunile lui Dumnezeu si numai puterea Lui cea mare a putut face asta cu mine.

Iata acum aici, va spun tuturor ce minune a facut Dumnezeu cu mine, o atee convinsa, care se certa cu mama si toti cei care credeau in Dumnezeu.
Este aceasta postare dedicata si tututor ateilor sau celor care mai oscileaza intre necredinta si credinta.

Cum este posibil ca un ateu convins sa recunosca pe Dumnezeu , dar nu numai atat ci si sa Il iubeasca nespus din tot sufletul ei? Cati atei in lumea asta mare reusesc sa se indrepte spre Dumnezeu, sa iubeasca pe Hristos si sa isi doreasca mantuire?

Deci, fiind atee, nu am crezut nici in satana si nu am crezut in nimic imaterial sau spirite. Eram materialista , credeam in teoria lui Darwin, asta era pe cand aveam 18 ani. Sunt de atunci 27 ani. Suficient de multi ani ca astazi sa fiu alt om, cu alte valori si cu o credinta de nezdruncinat. Am probat aceasta statornicie aici in Anglia , unde presiunea altor culturi, altor religii, precum si ateismul este foarte mare. Sa ne amintim de Sf. Siluan Athonitul care si el insusi a avut indoieli cand s-a aflat in perioada de cadere.
Nu mi-a clintit cu nimic credinta presiunea de aici, ba pot spune acum ca din contra, mi-a intarit-o.

Dar sa revin la perioada cand aveam 18 ani. M-am casatorit devreme, la 18 ani. In urma unei certe cu tatal meu, am decis sa ma casatoresc cu singurul baiat pe care il cunoscusem si care atunci imi era doar prieten. Am fost o fata cuminte , in ciuda faptului ca eram atee, nu am mers niciodata la discoteca (pe atunci nu erau cluburi), nu am fumat niciodata, nu am baut niciodata, eram o timida, dar timida din cauza lipsei de experienta cu oamenii. El a fost si primul meu barbat, deci m-am pastrat curata nu din credinta ci din orgoliul meu de fata cuminte. Imediat dupa casatorie am facut fetele , una dupa alta, la distanta de un an. Iar la 20 ani eram deja mamica de doua fete, eu insasi inca un copil.

M-am casatorit religios , ca asa era moda, eu cea atee, habar nu aveam de credinta, de Dumnezeu , de nimic din toate acestea. Imi amintesc ca in ziua nuntii, am ras intr-una fara oprire, mi se parea extrem de caraghios intreaga cununie, toata slujba, oamenii cu flori in piept gravi in biserica, tata si mama care plangeau ca si-au maritat fiica. Ce vreti, aveam 18 ani si nu credeam in Dumnezeu.

Ce m-a facut sa incep totusi sa caut? sa am totusi indoieli in privinta faptului ca exista sau nu Dumnezeu.
Ei bine, cu o saptamana inaintea nuntii, mi-am vazut ingerul pazitor. Dar nu am stiut atunci ce este, cine este, si ce se intampla. Mi-am dat seama de asta mult mai tarziu. Pur si simplu am crezut ca am vedenii ca urmare a somnului. L-am vazut cum ma pazea , langa patul meu, alb curat stralucitor, frumos, si ganditor. Preocupat parca de mine extraordinar de mult. Se plimba intr-o parte si in alta langa patul meu parca pazindu-ma de rau. Ma trezisem instantaneu intorcandu-ma in asternut. Am ramas asa, la inceput speriata, nemiscata mult timp pana am adormit la loc. Am spus mamei mele, caci ea era credincioasa si iubitoare de Dumnezeu si a fost prima data cand mi-a dat o crticica mica de rugaciuni si o cruce sa o pun sub perna mea.
Si pentru ca aceasta experienta a mea, a fost cu o persoana spirituala, am inceput sa imi pun intrebari.

Nici macar nu faceam distinctia intre ingeri si diavoli. nu aveam nici cea mai mica educatie crestina. O singura data, in toata copilaria mea, pe la 10 ani am intrat intr-o biserica la o nunta.
Momentul intalnirii cu ingerul a fost startul intrebarilor mele , a cautarilor mele.
Punandu-mi atat de multe intrebari, fireste ca am ajuns si la intrebarile despre viata de dincolo de moarte, si toate raspunsurile erau: da exista viata de dincolo de moarte. Iar eu nu eram convinsa. Acela a fost momentul meu de mare curaj, inconstient curaj, de a cere sa vad daca exista trecerea spre cealalta viata.
Nu doream experiente satanice cum ai crezut tu, ci doream sa vad daca exista cu adevarat viata de dincolo de moarte si pentru ca nu doream sa mor am cerut doar sa vad daca exista aceasta trecere si fireste ca imi spuneam in mintea mea cruda de 18 ani si extrem de nestiutoare ca daca exista , pe acolo se poate trece si inapoi. Sigur ca se poate, acum stiu, cu cazurile de inviere sau de revenire din morti clinice. Dar pe atunci habar nu aveam eu si nici credeam decat ce experiam eu. Deci nu pe diavol am cerut eu sa il vad, ci trecerea dintr-o viata in cealalta.

Cerand asta a venit acea experienta ingrozitoare, la care faci referire. A ingaduit Bunul Dumnezeu sa il vad si pe diavol asa cum am vazut ingerul. Acela a fost momentul meu in care am recunoscut pe Dumnezeu, m-am pus in genunchi plangand cerandu-i iertare si fagaduindu-i ca niciodata nu voi mai dori sa aflu nimic decat atunci cand El voieste. Si asa am facut. insa am facut o alta mare greseala. Nu am voit sa mai aflu nimic in nici o directie, nici buna nici rea. Am tot zis , Dumnezeu cand va voi sa aflu si cele bune, imi va arata.

Asta este. Apoi am mers la Biserica, unde m-am inscris chiar si la cor. Am cantat in corul bisericesc, un cor foarte bun cu multe premii si in tara si in strainatate 10 ani , pana cand m-am mutat din acel oras. Pe facebook-ul meu am doua poze din acea vreme cu mine si sora mea si corul nostru. caci dupa mine am tras-o si pe sora mea la cor.

Toti anii care au urmat am stat asa caldicica, netraind credinta cu adevarat, pacatuind, ca toti oamenii, dar fara sa constientizez pocainta. Nici macar nu eram convinsa ca ortodoxia este calea cea adevarata. Ani multi, vreo 20 ani. Am cunoscut multa suferinta, foarte multa, uneori pe Dumnezeu l-am invinuit, din nestiinta, fars sa inteleg ca pacatele in care ma cufundasem imi aduceau suferinta si mi-a trebuit iarasi sa traiesc experienta simtirii lui Dumnezeu ca sa ma pocaiesc. Cred ca Bunul Dumnezeu a voit sa cunosc suferinta , ca o pedagogie si sa reusesc prin ea sa ajung la adevarata pocainta. Si iarasi a trebuit Insusi Dumnezeu sa intervina ca sa fac pasul hotarator. Am cunoscut marea Sa iubire, marea Sa blandete, marea Sa dreptate, marea Sa corectitudine.
Acum , uitandu-ma in urma ma bucur de tot ce Dumnezeu mi-a daruit, si de suferinte, si de tot. Am trecut prin foarte multe experiente, stiu cum este sa pierzi case, averi, sa ajungi ca Iov, gol, flamand, in drum, cu copiii langa tine. Stiu cum este sa privesti copiii tai flamanzi, sa dormi sub cerul liber. Insa stiu cum este sa traiesti si in lux, sa ai avere, sa faci bani, sa ai succes. Pe toate le-am trait.

In toata perioada aceea caldicica, niciodata nu am mai avut experiente cu diavolul sau ingeri sau alte si alte minuni sau vedenii. Eram caldicica, traim o viata liniara dpvd spiritual, imi cresteam copiii existam si atat. Nici nu vroiam, imi tineam fagaduinta data lui Dumnezeu aceea de a nu mai voi sa stiu nimic , sa cunosc nimic decat ce Dumnezeu imi va arata. O singura data am mai avut un vis, in acea perioada. Am visat o icoana, o icoana ca vie, pe Iisus Hristos. Trist, ma privea. Era in ochii lui dojana si tristete dar si iubire. Nu am uitat-o niciodata. Atunci am stiut ca gresesc, ca nu e bine dar am continuat asa pentru ca nu stiam care e drumul si nu mai vroiam sa gresesc.
Dumnezeu mi-a impins pasii in Grecia. Muntele Sfant sa stiti ca face minuni si astazi. Caci acolo in Grecia treptat, Dumnezeu mi s-a descoperit. L-am simtit intr-o zi si am trait trei zile de fericire maxima, iubeam totul , toate aveau parca alt inteles, natura , oamenii, ii vedeam minunati, 3 zile de fericire extazica. Acela a fost momnentul cand am inceput sa citesc Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti. De una singura, fara duhovnic, fara indrumarea unui preot. Si tot atunci am spus lui Dumnezeu: daca ortodoxia este cea adevarata atunci trimite-mi un duhovnic roman. Trimite-mi un preot roman. Dupa 6 luni de citire a Sfintei Scripturi, a scrierilor noastre ortodoxe, Vietile sfintilor, Sfanta Traditie, preotul a venit. Parintele Petru , cel care atunci mergea la Athos. Ei, dansul ne-a luat frumusel pe mine si pe sotul si ne-a dat in grija unui duhovnic.
Asta este. Mai departe nu mai am ce povesti. o viata in care continui sa pacatuiesc desi nu mai vreau, insa tot cad, in care imi doresc din tot sufletul ca toti oamenii sa cunoasca pe Dumnezeu, sa se pocaiasca si sa se mantuiasca.
Un lucru stiu sigur acum: Dumnezeu e langa toti oamenii care doresc cu adevarat asta. Si mai am ceva de pret: increderea deplina in El, in Maica Domnului si in toti sfintii nostrii.

Cezar, nu uita ca oamenii se schimba, si cel mai mare sfant a fost intai un pacatos, Apostolul Pavel de exemplu. Nu putem condamna, judeca si cataloga oamenii dupa ceea ce au fost ci dupa ceea ce sunt. Ar trebui sa invatam din experientele altora daca ne vrem intelepti, insa asa suntem noi oamenii nu voim sa invatam decat din propriile noastre experiente. Mandria bat-o vina.

Ioan Cezar draga, te rog mult nu mai fii manios, uita tot, si hai impreuna sa pasim pe un drum al pocaintei, sa ne bucuram noi si toti ceilalti de Hristos al nostru al tuturor.

incearca sa lasi un pic psihologia, te rog eu, si nu uita ca trairea duhovniceasca intru Hristos, te face cel mai bun psiholog.

Sigur ca stiu ca nu trebuie sa ne dorim experiente de nici un fel, acum am invatat asta, imi cunosc foarte bine credinta, de altfel niciodata de la acel moment nu am mai voit sa experiez ceva, tinandu-mi fagaduinta data atunci lui Dumnezeu.

Fiind o postare mai lunga am impartit-o in doua.
 

Deci inca odata, te rog mult fa un lucru important acum, extrem de important , nu pentru mine, pentru tine, incearca sa ma ierti pentru cele cate te-am suparat. De pe partea mea, ai toata iertarea , sprijinul crestinesc, afectiunea crestina pe care pot eu sa ti-o ofer. Esti un om bun, cu suflet mare, eu stiu asta, un bun crestin. Nu vreau sa iti dau sfaturi, caci cine sunt eu insa voiesc doar sa iti spun ca am invatat un lucru extraordinar: daca ai incredere deplina in Dumnezeu atunci toate necazurile noastre, de orice fel se rezolva. Bunul Dumnezeu le descalceste cumva, incredere deplina sa ai numai. Nu iti fie frica de necazurile vietii, de suferintele din viata asta, fii doar cu nadejde mare la Dumnezeu si toate se aseaza, iar suferintele se preschimba in fericire.
Toti suntem pacatosi, in diferite grade, hai doar sa ne iubim cu totii.

Domnul sa iti ajute , si voua tuturor.