|
Am auzit pe multi spunând:
„ Iisus nu sfarama zavorul. El bate însa-ncet si blând, dar tu deschizi, nu Salvatorul !” Odata însa-n viata mea, Iisus vârând prin usa mâna, mi-a zis: „Eu, totusi, pot intra, caci Eu sunt Domnul tu tarâna !” Dar n-a intrat. Si-am plâns cu-amar, ne-ntelegând: de ce nu vine ? Dar El n-avrut ca un tâlhar sa traga fierul pus de mine... Când I-am deschis, era târziu. El disparuse-n umbra serii. Orasu-ntreg parea pustiu. Si m-au lovit pe drum strajerii. Abia în zori ne-am întâlnit în Ghetsimani, pe o carare ... El, dorul cel nemarginit, iar eu... tarâna cu zavoare ... O, frate drag, Iisus e blând, El sta la usa ta si bate. El poate s-o sfarâme-oricând. Dar dragostea din El ... nu poate... Costache Ioanid |
Pentru ea la Putna clopot bate,
Pentru ea mi-i teama de pacate, Pentru ea e bolta mai albastra Pentru limba, pentru limba noastra. Dumnezeu prima oara Cand a plans printre astre, El a plans peste Tara Cu lacrima limbii noastre! Pentru ea ninsori se cern din spatii, Pentru ea puternici sunt Carpatii, Pentru ea e calda vatra poamei Pentru limba, pentru limba mamei. Pentru ea noi varuim peretii, Pentru ea mai sunt raniti poetii, Pentru ea cresc florile visarii Pentru limba, pentru limba Tarii. Dumnezeu prima oara Cand a plans printre astre, El a plans peste Tara Cu lacrima limbii noastre! Grigore Vieru. |
Nu va uscati curate lacrimi
a-alipirii de Hristos oricat v-ar fi de aspru vantul si gerul cat de nemilos. Nu va uscati curate lacrimi a rugaciunilor fierbinti oricat v-ar fi de greu urcusul de parasiri si suferinti. Nu va uscati curate lacrimi a milei pentru cel lipsit oricat v-ar fi de cu durere si cu raceala rasplatit. Nu va uscati curate lacrimi a mijlocirii pentru toti oricat v-ar fi de-adanc abisul de ura dintre frati si soti. Nu va uscati curate lacrimi a asteptarii Celui Drag oricat v-ar fi de-adanca noaptea si neintors cel dus pribeag. Nu va uscati curate lacrimi a dragostei din ochii mei, ci-mi curgeti pana va va sterge Hristos, cu Mana Lui, din ei. Traian Dorz |
Iubirea noastră-i mai frumoasă,
ca orice dragoste sub cer. Căci toate dragostele pier, a noastră nici de iad nu-i pasă! Iubirea noastră-i mai curată ca orice fir de mărgărint. Căci toate dragostele mint, a noastră însă niciodată! Iubirea noastră-i mai înaltă ca orice templu din vreun plai. Căci piatra cea de sus e-n rai, iar pietrele de jos sub daltă. Iubirea noastră-i mai duioasă ca orice plîns de-ndrăgostit. Căci nici un mire n-a plătit un preț mai scump pentru-o mireasă. Iubirea noastră e mai vie ca apa vie din Elim. Căci orice clipă cînd iubim e un fior din veșnicie. Iubirea noastră-i mai măiastră ca cerul ce clipește-oricui. Dar stelele-s iubirea Lui iar cerul gol, iubirea noastră. Costache Ioanid |
Luminătorul -
de VasileVoiculescu Am fost ca nerodul din poveste Ce căra Soarele cu oborocul În casa-i fără uși,fără ferestre… Și-și blestema întunerecul și nenorocul. Ieșeam cu ciubărele minții,goale,afară, În lumină și pară, Și când mi se părea că sunt pline, Intram,răsturnându-le-n mine. Așa ani de-a rândul M-am canonit să car lumina cu gândul… Atunci ai trimis Îngerul Tău să-mi arate Izvorul luminii adevărate: El a luat în mâini securea durerii Și-a izbit naprasnic,fără milă,pereții. Au curs cărămizi și moloz puzderii, S-a zguduit din temelii clădirea vieții, Au curs lacrimi multe și suspine, Dar prin spărtura făcută-n mine, Ca printr-un ochi de geam în zidul greu, Soarele a năvălit în lăuntrul meu. Și cu el odată, Lumea toată… Îngerul luminător a zburat aiurea, Lăsându-și înfiptă securea; Cocioaba sufletului de-atuncea însă-i plină De soare,de slavă și de lumină. |
Cantecul potirului
de Nichifor Crainic - scrisa în închisoarea Aiudului Când holda de seceri tăiată fu gata Bunicul și tata Lăsară o chită de spice ‘n picioare Legând-o cucernic cu fir de cicoare; Iar spicele’n soare sclipeau mătăsos Să-nchipuie barba lui Domnu’ Cristos. Când pâinea-n cuptor semăna cu arama, Bunica și mama Scoțând-o sfielnic cu semnele Crucii, Purtau parcă moaște cinstite și lucii Iar pâinea, dând abur cu dulce miros, Părea că e fața lui Domnu’ Cristos. Și iată potirul la gură te duce, Iisuse Cristoase, Tu jertfă pe Cruce, Hrănește-mă carne de sfânt Dumnezeu. Ca bobul în spice și mustu-n ciorchine Ești totul în toate și toate prin Tine, Tu pâinea de-apururi a neamului meu. Din curpenul viței ce-nconjură crama, Bunica și mama Au rupt un ciorchine, spunându-i povestea: -Copile, grăiră, broboanele-acestea Sunt lacrimi de mamă vărsate prinos La caznele Domnului nostru Cristos! Apoi, când culesul de struguri fu gata, Bunicul și tata În joc de călcâie zdrobind nestemate, Ce varsă ca rana șuvoaie’nspumate, - Copile, grăiră, ăst must sângeros E-al Domnului nostru Cristos. Si iată potirul la gură te duce, Iisuse Cristoase, Tu jertfă pe Cruce, Adapă-mă, sânge de sfânt Dumnezeu. Ca bobul în spice si mustu’n ciorchine Esti totul în toate si toate prin Tine, Tu, vinul de-a pururi al neamului meu. Podgorii bogate și lanuri mănoase, Iisuse Cristoase, E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu. Privește-Te’n vie și vezi-Te’n grâne Și sângeră’n struguri și frânge-Te’n pâne, Tu, viața de-apururi a neamului meu . |
Frumusețea MARIEI în Cuvinte prea alese.
* " Bucură-Te, leagăn alb de iasomie, Către care-n roiuri fluturii coboară, Bucură-Te, raza stelei din vecie, Șipot care curge lin cu apă vie, Bucură-Te, Maică pururea Fecioară, Dulcea mea, Marie. Bucură-Te, floare fără de prihană, Albă ca argintul nopților de vară, Spicul cel de aur veșnic plin cu hrană, Mirul care vindeci orice fel de rană, Bucură-Te, Maică pururea Fecioară, Dulcea mea, Icoană. Bucură-Te, brazdă plină de rodire, Munte sfânt în care s-a-ngropat comoară, Bucură-Te, cântec tainic de iubire, Clopot de chemare, cântec de mărire, Bucură-Te, Maică pururea Fecioară, Blândă fericire. Bucură-Te, mărul vieții care-nvie, Pomul greu de roadă-n plină primăvară, Bucură-Te, iarăși, țărm de bucurie, Dintru care curge miere aurie, Bucură-Te, Maică pururea Fecioară, Sfînta mea Marie. Bucură-Te, Maică… - Zorica Lascu –Maica Teodosia |
DOINA
M. Eminescu De la Nistru pân� la Tisa Tot Românul plânsu-mi-s-a Ca nu mai poate strabate De-atâta strainatate. Din Hotin si pân� la Mare Vin Muscalii de-a calare, De la Mare la Hotin Mereu calea ne-o atin; Din Boian la Vatra Dornii Au umplut omida cornii Si strainul te tot paste, De nu te mai poti cunoaste. Sus la munte, jos la vale Si-au facut dusmanii cale; Din Satmar pâna �n Sacele Numai vaduri ca acèle. Vai de biet Român saracul, Indarat tot da ca racul, Nici îi merge, nici se �ndeamna, Nici îi este toamna toamna, Nici e vara vara lui Si-i strain în tara lui. Dela Turnu �n Dorohoiu Curg dusmanii în puhoiu Si s�aseaza pe la noi; Si cum vin cu drum de fier, Toate cântecele pier, Sboara paserile toate De neagra strainatate. Numai umbra spinului La usa crestinului. Isi desbraca tara sânul, Codrul � frate cu Românul � De secure se tot pleaca Si isvoarele îi seaca � Sarac în tara saraca! Cine-au îndragit strainii Mânca-i-ar inima cânii, Mânca-i-ar casa pustia Si neamul nemernicia. Stefane, Maria Ta, Tu la Putna nu mai sta, Las� Arhimandritului Toata grija schitului, Lasa grija Sfintilor In sama parintilor, Clopotele sa le traga Ziua �ntreaga, noaptea �ntreaga, Doar s�a �ndura Dumnezeu Ca sa-ti mântui neamul tau! Tu te �nalta din mormânt Sa te-aud din corn sunând Si Moldova adunând. De-i suna din corn odata, Ai s�aduni Moldova toata, De-i suna de doua ori Iti vin codri �n ajutor, De-i suna a treia oara Toti dusmanii or sa piara Din hotara în hotara, Indragi-i-ar ciorile Si spânzuratorile! |
De câte ori încep să cred că pot fi cineva,
Că lumea e făcută pentru mine , clipa să-mi trăiesc, De-atâtea ori Tu mă atingi și-n cercetarea Ta, Îmi dai putere să-mi revin și să mă umilesc. De câte ori simt că nu pot înainta, Și-mi pare că nici pași nu mai pot face , că-s olog, De-atâtea ori Tu mă cuprinzi în mare mila Ta Și-mi dai putere să îngenunchez și să mă rog. De câte ori mă simt uitat și viața-mi pare tristă, Și-un dor de cerul Tău albastru inima îmi frânge, De-atâtea ori Tu îmi arați că dragostea există Și îmi dai lacrimi și putere să pot plânge. De câte ori , nebun , eu Te trădez Isuse, Păcătuiesc, și-apoi îmi pare rău, De-atâtea ori repari simțirile-mi distruse Și plin de dragoste , mă-mbraci în Harul Tău. De câte ori simt că mă-ndepărtez de Tine Și că dușmanul mă atrage în capcana sa, De-atâtea ori Tu cauți și găsești în mine, Credința și puterea să te pot urma. De câte ori aș vrea să Te privesc în față, Să-mi pun capul pe pieptul Tău,să-Ți mulțumesc, De-atâtea ori, Cuvântul Tău îmi dă viață Și-mi dă putere-n așteptare...să nădăjduiesc. Stelian David |
Esti bun, Doamne!
Esti bun Doamne
Esti Doamne bun, eu pamantean si rau Si-n dragoste nu-ti seman, nici in mila. Dar, dupa rani, sunt chip din chipul Tau de par dospit din cer nu din argila. Nu ti-am ravnit nici razele subtiri, Nici talpile strapunse de piroane. Dar Tu ma faci partas in rastigniri si-ti tot ingan osanda din icoane. Sfintit pe cruci pe care nu m-am vrut si de-nvieri pe care nu le-as cere, nu stiu: Tu te cobori la mine-n lut sau eu ma urc spre raiul Tau band fiere? Cu necersita slava ma incarci si-n cuie, cand sfintenia ma frange, oftand ma uit la ranile-mi prea largi si-ti cresc alaturi, sange langa sange. Radu Gyr |
Ruga nemernica
Nu ma-nvata sa fug, Parinte,
De rani, de lacrimi de catran. Ele dau freamat mai fierbinte Acestui sange pamanten. Nu fi nici pasilor mei paznic, Nici de naparci nu ma pazi. Numai veninul lor napraznic Ma limpezeste zi de zi. Si nu-mi trimite nici heruvii Sa-mi deie zborul lor inalt, Cand sunt facut sa fierb in fluvii De crunta lava si asfalt. Doar om ma vreau, rasfiert in smoala, In uragane si-n caderi, Mai bun prin plansul ce ma spala Si tot mai om prin sfasieri. Sa nu-mi pui aripa de inger, Ci lasa-mi chipul meu de lut, Sa iert, sa cant, sa gem, sa sanger, In dorul raiului pierdut. Radu Gyr |
Te aștept: intră
de Vasile Voiculescu
Doamne, inima nu mi-e bună de nici o treabă, Prea am ținut-o-n piept numai podoabă!… N-am pus-o la lucru, n-am dat-o la școală; Am cruțat-o…și mi-a rămas nepricepută, goală. Am crescut-o mai rău ca pe prințese: Nu stăruie-n nimic, nu coase, nu țese. Voinică, se plânge că obosește-ndată: Inimă făra de rost, inimă răsfățată. Credeam că așa trebuie: poeții Să-și poarte inima mai presus de greul vieții! Dar iată, acum mi-e plină de toane și nazuri, Stă numai de dragoste, îmi face doar necazuri. Sare, s-aprinde, o apucă atacuri Că nu-i dau raiul, scări la cer, punți peste veacuri! …Doamne, eu nu mai izbutesc s-o îndrept. Numai singur Tu de-acum poți…Te aștept. Intră, Doamne, acolo, la ea în piept. |
Nichita Stanescu&Radu Gyr
,,Ploua infernal,
si noi ne iubeam prin mansarde. Prin cerul ferestrei, oval, norii curgeau in luna lui Marte. Peretii odaii erau nelinistiti, sub desene in creta. Sufletele noastre dansau nevazute-ntr-o lume concreta. O sa te ploua pe aripi, spuneai, ploua cu globuri pe glob si prin vreme. Nu-i nimic, iti spuneam, Lorelei, mie-mi ploua zborul, cu pene. Si ma-naltam. Si nu mai stiam unde-mi lasasem in lume odaia. Tu ma strigai din urma: raspunde-mi, raspunde-mi, cine-s mai frumosi: oamenii?... ploaia?... Ploua infernal, ploaie de tot nebuneasca, si noi ne iubeam prin mansarde. N-as mai fi vrut sa se sfarseasca niciodata-acea luna-a lui Marte." (Nichita Stanescu) ____________________________ ,,Azi noapte Iisus mi-a intrat în celula. O, ce trist si ce-nalt parea Crist ! Luna venea dupa El , în celula si-L facea mai inalt si mai trist . Mainile Lui pareau crini pe morminte , ochii adanci ca niste paduri . Luna-L batea cu argint pe vestminte argintandu-I pe maini vechi sparturi . Uimit am sarit de sub patura sura : - De unde vii, Doamne, din ce veac ? Iisus a dus lin un deget la gura si mi-a facut semn ca sa tac. S-a asezat langa mine pe rogojina : - Pune-mi pe rani mana ta ! Pe glezne-avea urme de cui si rugina parca purtase lanturi candva. Oftand si-a intins truditele oase pe rogojina mea cu libarci . Luna lumina , dar zabrelele groase lungeau pe zapada Lui , vargi . Parea celula munte , parea capatzana si misunau paduchi si guzgani . Am simtit cum îmi cade capul pe mana si-am adormit o mie de ani ... Când m-am desteptat din afunda genuna , miroseau paiele a trandafiri . Eram în celula si era luna , numai Iisus nu era nicairi ... Am intins bratele, nimeni, tacere. Am intrebat zidul : nici un raspuns ! Doar razele reci, ascutite-n unghere , cu sulita lor m-au strapuns ... Unde esti, Doamne ? Am urlat la zabrele . Din luna venea fum de catui ... M-am pipait ... si pe mainile mele, am gasit urmele cuielor Lui." (Radu Gyr) |
Eminescu
,,Oameni vrednici ca să șază în zidirea sfintei Golii,
În cămeși cu mîneci lunge și pe capete scufie, Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filosofie. Patrioții! Virtuoșii, ctitori de așezăminte, Unde spumegă desfrîul în mișcări și în cuvinte, Cu evlavie de vulpe, ca în strane, șed pe locuri Și aplaudă frenetic schime, cîntece și jocuri... Și apoi în sfatul țării se adun să se admire Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subțire; Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman, Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian! Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi Să ajung-a fi stăpînă și pe țară și pe noi! Tot ce-n țările vecine e smintit și stîrpitură, Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură, Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți iloții, Toți se scurseră aicea și formează patrioții, Încît fonfii și flecarii, găgăuții și gușații, Bîlbîiți cu gura strîmbă sunt stăpînii astei nații! Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni! I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni! Și această ciumă-n lume și aceste creaturi Nici rușine n-au să ieie în smintitele lor guri Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară, Îndrăznesc ca să rostească pîn’ și numele tău... țară! La Paris, în lupanare de cinismu și de lene, Cu femeile-i pierdute și-n orgiile-i obscene, Acolo v-ați pus averea, tinerețele la stos... Ce a scos din voi Apusul, cînd nimic nu e de scos? Ne-ați venit apoi, drept minte o sticluță de pomadă, Cu monoclu-n ochi, drept armă bețișor de promenadă, Vestejiți fără de vreme, dar cu creieri de copil, Drept științ-avînd în minte vreun valț de Bal-Mabil, Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană... O, te-admir, progenitură de origine romană! Și acum priviți cu spaimă fața noastră sceptic-rece, Vă mirați cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece? Cînd vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă Numai banul îl vînează și cîștigul fără muncă, Azi, cînd fraza lustruită nu mai poate înșela, Astăzi alții sunt de vină, domnii mei, nu este-așa? Prea v-ați arătat arama sfîșiind această țară, Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară, Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei, Ca să nu s-arate-odată ce sunteți - niște mișei! Da, cîștigul fără muncă, iată singura pornire; Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire. Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici; Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici. Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punînd mîna pe ei, Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei, Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni, Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!" |
Eminescu
,,La un semn deschisă-i calea și se-apropie de cort
Un bătrîn atît de simplu, după vorbă, după port. — Tu ești Mircea? — Da-mpărate! — Am venit să mi te-nchini, De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini. — Orice gînd ai, împărate, și oricum vei fi sosit, Cît suntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit! Despre parte închinării însă, doamne, să ne ierți; Dar acu vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale, Să ne dai un semn și nouă de mila măriei tale… De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris și pentru noi, Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război. — Cum? Cînd lumea mi-e deschisă, a privi gîndești că pot Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot? O, tu nici visezi, bătrîne, cîți în cale mi s-au pus! Toată floarea cea vestită a întregului Apus, Tot ce stă în umbra crucii, împărați și regi s-adună Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună. S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta, Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta, Fulgerele adunat-au contra fulgerului care În turbarea-i furtunoasă a cuprins pămînt și mare. N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face, Și Apusul își împinse toate neamurile-ncoace; Pentru-a crucii biruință se mișcară rîuri-rîuri, Ori din codri răscolite, ori stîrnite din pustiuri; Zguduind din pace-adîncă ale lumii începuturi, Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi, Se mișcau îngrozitoare ca păduri de lănci și săbii, Tremura înspăimîntată marea de-ale lor corăbii!… La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins. Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă, Cu o ură nempăcată mi-am șoptit atunci în barbă, Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs, Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs… Și de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag? Și, purtat de biruință, să mă-mpiedec de-un moșneag? — De-un moșneag, da, împărate, căci moșneagul ce privești Nu e om de rînd, el este domnul Țării Românești. Eu nu ți-aș dori vreodată să ajungi să ne cunoști, Nici ca Dunărea să-nece spumegînd a tale oști. După vremuri, mulți veniră, începînd cu acel oaspe, Ce din vechi se pomenește, cu Dariu al lui Istaspe; Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod, De-au trecut cu spaima lumii și mulțime de norod; Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă Au venit și-n țara noastră de-au cerut pămînt și apă — Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimînt, Cum veniră, se făcură toți o apă și-un pămînt. Te fălești că înainte-ți răsturnat-ai valvîrtej Oștile leite-n zale de-mpărați și de viteji? Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus?… Ce-i mîna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus? Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier, A credinții biruință căta orice cavaler. Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul… Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, rîul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este, Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste; N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!" |
La Icoana Ta
La Icoana Ta Prea Sfântă, Sufletu-mi cu dor împlântă Un mănunchi de sărutări Pentru-a Tale îndurări. Îți sărut piciorul Sfânt, Ce-a sfințit acest pământ, Ca într-a vieții cale, Să merg pe urmele Tale. Tivul hainei Ți-l sărut, Eu, făptura cea de lut, Ca slăvitul Tău veșmânt Să-mi fie acoperământ. Și la urmă îndrăznind, Către mâna Ta mă-ntind Ca Tu să mă duci de mână Către Fiul Tău Stăpână! Iar apoi, ca o pecete, Buza mea pe îndelete Se apleacă în tăcere Pe fața Ta cu durere Ca să-nvețe de la Tine, Taina tăcerii depline… Măiastră suferință O Tu, Măiastră suferință, Cu dor cuprinzi Întreaga mea ființă. În ea aprinzi Lumini de cunoștință, Mă-nveți întreg Adâncul omenesc, Mi-arăți sublimul Cel Dumnezeiesc, Mă-nveți să trag hotare firii Și să-nțeleg întinderea … iubirii Îmi luminezi cu flăcările Tale Nemărginirea Lumii siderale. Mă duci adânc, tot mai adânc, În jos, Mă urci pe culmi de bine Și frumos. Mă duci în voia Ta să mă strunești Să mă înalți mereu și să mă crești S-ajung pân’ la măsuri Dumnezeiesti, Să-mi speli cu lacrimi ochii ne-ncetat Ca vasul meu să fie-n veci curat. În tălpi și-n mâini să-mi bați mereu piroane Să-mi răstignești pornirile avare, Cu biciul tău de joc să mă lovești De tot ce-i lume să mă curățești, Din harul Tău să-mi dai, mereu Sa-mi dai Blândețea, mila, dragostea din rai, Pe Crucea ta măiastră suferință, Să-nalți la Cer săraca mea ființă. ZORICA LASCU — MAICA TEODOSIA Informații |
Dragostea mea- Magda Isanos
Eu știu că tu nu meriți dragostea
și-mi place totuși să ți-o dăruiesc; dar parcă bolta merită vreo stea, și totuși câte-ntr-însa s-oglindesc... Nu meriți iarăși clipele de-acum și gândurile bune câte ți le-am dat, dar parcă merită noroiul de pe drum petalele ce peste el s-au scuturat? Iubirea însă e ca soarele, care rămâne pururea curat și după ce -milos- i-a sărutat leprosului, pe uliță, picioarele... |
Ce dor frumos, ce Rai ne leaga!
Eu cant cu lacrimi, Tu le-alini De dragul Tau mi-e lumea draga, ca-n ea Te vad si-n flori si-n spini. In crinii albi Ti-e sarutarea, in maci vad sange pe Calvar. De dragul Tau mi-e draga marea si cerul fara de hotar! In bulgari reci te vad cum sameni si-n spini vad pasii sangerati. De dragul Tau iubesc pe oameni; azi sunt straini, maini, poate frati! Cand turme trec ducandu-si dorul si spune-un fluier:"Sunt cu voi!" de dragul Tau mi-e drag pastorul ce-si pune pieptul pentru oi! In cei alesi Iti vad iubirea, cu ei cantandu-Ti psalmi in vai... De dragul Tau le sorb privirea; pe-obrajii lor, sarut pe-ai Tai! Si cat mi-e dat sa nu-Ti vad fatza, dorit de stele ca un mag, de dragul Tau mi-e draga viata, si moartea nu-i decat un prag... Costache Ioanid |
Când sufletul îți plânge
Zdrobit în lupte amare Să nu renunți la Cruce Chiar spini de ai pe cale. Când ochii-ți cern doar lacrimi Și nu vezi izbăvirea, Tu nu lăsa ca noaptea Să-ți fure bucuria. Aproape e de tine Tatăl ce veghează N-a uitat de nimeni Dar tainic El lucrează. „- Eu, te-am purtat pe brațe Și vreau să te mai port! - Încrede-te în Mine ! Sunt Domnul Savaot.” Sunt Mielul ce pe Cruce, Plătit-am pentru tine! Ca tu prin ea, copile, Să te întâlnești cu Mine. El țese viața noastră Cu bune și cu rele Credința ne-o încearcă, Credința-i o avere! Alina T. |
Eu nu-nțeleg!
De ce ades mi-e dat pe cale Să-ndur dureri în fel și fel? De ce-s lovit adesea oare? Eu nu-nțeleg! Dar știe El! Când cunoscut-am adevărul Și vrut-am să spun despre el, Silit am fost să tac adesea. De ce așa? O știe El! Din pâinea mea am dat la alții Făr' să mă tem c-am să mă-nșel. Răsplata: m-am ales cu piatra. De ce așa? O știe El! Când m-am luptat cu valul vieții Și când am vrut s-ajung la țel, Mă văd cu barca sfărâmată. De ce-i așa? O știe El! Când moartea luptă pe-ndelete Să rup-al dragostei inel, Rămân copii orfani pe drumuri. De ce-i așa? O știe El! Descurajat privesc adesea Calvarul, crucea și pe Miel. De ce sunt lacrimi fără vină? Eu nu-nțeleg! Dar știe El! Când mi-am trăit mereu viața În curății de porumbel, Stropit am fost cu murdării. De ce-i așa? O știe El! Eu nu-nțeleg, dar cred într-una Mereu cu patimă și zel Că multe din ce mi se-tâmplă Eu nu-nțeleg! Dar știe El! Și când trezi-mă-voi în Ceruri Cu Domnul în al său castel, Mă mir, ma-ntreb cum de-s acolo! Eu nu-nțeleg! Dar știe El! Simeon Cure |
Valeriu Gafencu - Un gand smerit
Un gand smerit si simplu, o lumina, Spre Tine se inalta lin din mina Si sufletul inlacrimat se roaga: "O, vino, de pacate ne dezleaga". Iisuse, Doamne, vino-n zori! Te cheama cei din inchisori. O, vino, mina lumineaza, Pe noi ne binecuvanteaza! Pe fruntea mea senina mana-Ti pune Si cheama-ma incetisor pe nume Cum Ti-ai chemat prietenul din groapa... Te rog, Iisuse, da-mi un pic de apa. Pe umeri ma apasa greu o cruce Si sanger... Da-mi putere s-o pot duce, Da-mi Paine, Apa vie da-mi din Vita, Sa simt pulsand viata in mladita. |
Rugă pentru părinți (Adrian Păunescu)
Enigmatici și cuminți,
Terminându-și rostul lor, Lângă noi se sting și mor, Dragii noștri, dragi părinți. Chiamă-i Doamne înapoi Că și-așa au dus-o prost, Și fă-i tineri cum au fost, Fă-i mai tineri decât noi. Pentru cei ce ne-au făcut Dă un ordin, dă ceva Să-i mai poți întârzia Să o ia de la început. Au plătit cu viața lor Ale fiilor erori, Doamne fă-i nemuritori Pe părinții care mor. Ia priviți-i cum se duc, Ia priviți-i cum se sting, Lumânări în cuib de cuc, Parcă tac, și parcă ning. Plini de boli și suferind Ne întoarcem în pământ, Cât mai suntem, cât mai sunt, Mângâiați-i pe părinți. E pământul tot mai greu, Despărțirea-i tot mai grea, Sărut-mâna, tatăl meu, Sărut-mâna, mama mea. Dar de ce priviți asa, Fata mea și fiul meu, Eu sunt cel ce va urma Dragii mei mă duc și eu. Sărut-mâna, tatăl meu, Sărut-mâna, mama mea. Rămas bun, băiatul meu, Rămas bun, fetița mea, Tatăl meu, băiatul meu, Mama mea, fetița mea. |
Multumescu-Ti Doamne
I-am cerut lui Dmnezeu sa ma faca puternic,
pentru ca sa pot pune in aplicare proiecte marete Si El m-a lasat slab precum eram pentru a ma pastra intru smerenie. I-am cerut lui Dumnezeu sa-mi dea sanatatea, Pentru a pune inpractica planuri grandioase iar el mi-a dat durerea pentru a-L intelege mai bine. ii cerui bogatia pamantului pentru a dobandi totul iar El m-a lasat sarac pentru a nu deveni egoist. I-am cerut puterea, pentru ca oamenii sa aiba nevoie de mine iar El mi-a dat umilinta pentru ca eu sa am nevoie de ei. I-am cerut lui Dumnezeu totul, pentru ca sa ma pot bucura de viata, iar El mi-a lasat doar viata, pentru ca sa ma invat a ma incanta de toate. -Doamne ,n-am primit nimic din tot ceea ce am cerut, dar totusi mi-ai dat tot ceea ce aveam nevoie, si asta aproape impotriva vointei mele. Rugaciunile pe care nu le-am facut mi-au fost implinite. fie laudat Dumnezeul meu, intre toate popoarele caci intre toti pamantenii nimeni nu a dobandit ceea ce am dobandit eu! |
Citat:
|
Nu Dorina ,nu este scrisa de mine.
Daca era scrisa de mine sau stiam autorul as fi precizat. |
Nașterea Ta, Cristoase, Dumnezeul nostru
Răsărit-a lumii Lumina cunoștinței că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptatii, și să Te cunoască pe Tine, Răsaritul cel de sus. Doamne, mărire Ție ! (Troparul Nașterii) |
Cântecul Cățelei
(S. Esenin) Când se rupea ziua de noapte, În ocol, pe ogrinji uscați, Cățeaua a fătat șapte Căței roșcați. Îi dezmierda iubitoare, Lingându-i în timp ce sugeau. Fulgi de ninsoare De caldul burții ei se topeau. Iar mai pe seară, Când se culca păsăretul buimac, A venit ursuz omul de-afară Și i-a băgat pe toți șapte-n sac. Alergând după ei prin troiene, Gâfâia prin omătu-ndesat... Și mult după-aceea, multă vreme, Oglinda apei a tot tremurat. Apoi, când se-ntorcea zdrobită, Să-și lingă sudoarea lângă culcuș, I se păru că luna pe casă ivită E unul din cățeluși. Privea ceru-n neștire, Scheunând amar, În timp ce luna subțire Se pitea după-o culme-n hotar. Umilă, smerită, parcă datoare, Când unul, altul o mai lovea, Aștri blânzi, pâlpâiau prin ninsoare Ochii ei de cățea. Doi bureți (M. Sorescu) Doi bureți Erau băieți Și-și vorbeau de la burete La burete cu "băiete". Când stăteau la vreo agapă Mâncau sare și beau apă, Acolò pe fund de mare : Aci apă, aci sare. La sare se-nțelegeau, Dar la apă se-mbrânceau... Iar acuma pe dulap, Nu se ceartă, nu se bat. Sarea e-n bucatarie. Apa-n aer, cine știe. |
Traian Dorz - De ce nu ma mai mustri?
M-auzi cum cant - si totusi
Nimic nu-mi spui, ci stai, De ce nu ma mai mustri Cum mai demult faceai? Ma vezi cum fac, - si totusi Ma lasi sa fac asa, De ce nu ma mai mustri Cum ma-ndreptai candva? Ma stii cum merg, - si totusi Ma lasi sa merg cum vreu, De ce nu ma mai mustri Ci stai si taci mereu? M-asculti cum spun, - si totusi Ma lasi cum vreau sa zic, De ce nu ma mai mustri Si nu-mi mai spui nimic? - O, trufasa mea fire Cum mi Te-a-ndepartat O, duhul meu cel mandru Ce nu-i placea mustrat! - Azi taci - dar gol si vested E-ntregul meu hotar Si searbada-i cantarea Si truda-i fara har. Cu inima zdrobita Nimic nu-ti cer asa Isuse, ca mustrarea Ce ma-ndrepta candva. |
[COLOR=#993333]Savarsirea Cuvioasei Maria Egipteanca[/COLOR]
[COLOR=#993333] de Sfantul Ioan Iacob[/COLOR] [COLOR=#993333] [/COLOR] [COLOR=#993333] In vremea noptii langa apa In lunca Sfantului Iordan Asteapta cautand in zare Un pustnic Calamonitean.[/COLOR] [COLOR=#993333] Ce ai batranule Parinte, De esti asa nerabdator Si tot privesti in “ceea parte” Cu ochiul tau iscoditor?[/COLOR] [COLOR=#993333] Ai pus vreo undita in apa Si n-o gasesti la locul ei Sau la loc mai bun de pescuire De ceea parte poate vrei?[/COLOR] [COLOR=#993333] Dar asta nu se face noaptea, S-o faci mai bine de cu zi Si-i lucru de mirare Avvo, Ca-ti vine dor a pescui![/COLOR] [COLOR=#993333] Asa s-ar fi mirat oricine Vazandu-l pe batran sezand La miezul noptii langa apa (Pescar pe el l-ar fi crezand).[/COLOR] [COLOR=#993333] Dar dupa cum se vede treaba Nu-i este lui de pescuit De sta asa in nemiscare, Rugandu-se necontenit.[/COLOR] [COLOR=#993333] Privind mai bine, vom cunoaste Ca este “Pustnicul Zosima”, El poarta mantie in spate, La piept: Epitrahil si schima.[/COLOR] [COLOR=#993333] Un vas bisericesc in mana, El tine prea cuviincios Avand dumnezeiescul Sange Cu Sfantul Trup al lui Hristos.[/COLOR] [COLOR=#993333] In vremea asta el asteapta Din ceea parte de Iordan, Sa vie spre impartasire “Sihastra de neam Egiptean”.[/COLOR] [COLOR=#993333] Un an de zile se-mplinise De cand s-a inteles cu ea S-aduca “Sfintele” Batranul Si-acuma ea intarzia![/COLOR] [COLOR=#993333] In mintea lui i se strecoara O banuiala cu fior: “Dar poate nu mai sunt eu vrednic Sa vad acum acel "![/COLOR] [COLOR=#993333] Si daca vine ce voi face? [/COLOR][COLOR=#993333] De luntre nu m-am ingrijit”! Acestea cugetand Batranul Un plans amar l-a napadit.[/COLOR] [COLOR=#993333] Dar numai iata ca zareste Pe Sfanta pustnica venind Deasupra apei (ca pe gheata) Mirat o vede el pasind.[/COLOR] [COLOR=#993333] Pe trupul ei parlit de soare Si ca o scandura uscat Ea poarta doar o zdreanta veche Pe care Pustnicul i-a dat.[/COLOR] [COLOR=#993333] In ziua cand era sa moara Atuncea s-a impartasit Si pentru asta pe Zosima Mai inainte l-a vestit.[/COLOR] [COLOR=#993333] Caci vrand sa moara nestiuta I-a zis sa vie la un an S-o afle ca mai inanite De ceea parte de Iordan.[/COLOR] [COLOR=#993333] Cu multa nerabdare Avva In anul urmator venind Aflat-a trupul Cuvioasei De un an de zile adormit.[/COLOR] [COLOR=#993333] Iar in nisip era scrisoare Cu ziua savarsirii ei: Ca-i este numele “Maria” S-o-ngroape dupa obicei.[/COLOR] [COLOR=#993333] Cantandu-i cele cuvenite Sedea Batranul cugetand, Ca nu avea nici o unealta Sa-i faca groapa in pamant![/COLOR] [COLOR=#993333] Dar, O! [/COLOR][COLOR=#993333]Minune prea slavita! Venind un leu infricosat, Cu ghearele scobind indata, Mormantul Sfintei a sapat![/COLOR] [COLOR=#993333] Apoi plecandu-se cucernic In pace el s-a departat Iar pustnicul cu multe lacrimi Cinstitul trup a ingropat![/COLOR] [COLOR=#993333] [/COLOR] |
Hangiul (Radu Gyr)
,,Afara-i vant si-i gol ulciorul.
- Hangiu smintit, da fuga iar ! Vreau vin ca zarea si ca dorul Si cum e jalea de amar. El insa-mi toarna in nestire Un vin adanc cu umbre lungi. - Bea ! Dulce-i ca o amintire Pe care-o chemi cand o alungi. Ulcioru-i gol si-afara vantul... - Hangiu smintit, da fuga iar ! Vreau vin ca bezna, ca mormantul Si cum e moartea de amar. Hangiul insa-mi pune-n fata Un vin insangerat de vremi. - Bea ! Este dulce ca o viata Pe care-o ierti cand o blestemi." |
SAVARSIREA CUVIOASEI MARIA EGIPTEANCA
DE SFANTUL IOAN IACOB HOZEVITUL In vremea noptii langa apa In lunca Sfantului Iordan Asteapta cautand in zare Un pustnic Calamonitean. Ce ai batranule Parinte, De esti asa nerabdator Si tot privesti in “ceea parte” Cu ochiul tau iscoditor? Ai pus vreo undita in apa Si n-o gasesti la locul ei Sau la loc mai bun de pescuire De ceea parte poate vrei? Dar asta nu se face noaptea, S-o faci mai bine de cu zi Si-i lucru de mirare Avvo, Ca-ti vine dor a pescui! Asa s-ar fi mirat oricine Vazandu-l pe batran sezand La miezul noptii langa apa (Pescar pe el l-ar fi crezand). Dar dupa cum se vede treaba Nu-i este lui de pescuit De sta asa in nemiscare, Rugandu-se necontenit. Privind mai bine, vom cunoaste Ca este “Pustnicul Zosima”, El poarta mantie in spate, La piept: Epitrahil si schima. Un vas bisericesc in mana, El tine prea cuviincios Avand dumnezeiescul Sange Cu Sfantul Trup al lui Hristos. In vremea asta el asteapta Din ceea parte de Iordan, Sa vie spre impartasire “Sihastra de neam Egiptean”. Un an de zile se-mplinise De cand s-a inteles cu ea S-aduca “Sfintele” Batranul Si-acuma ea intarzia! In mintea lui i se strecoara O banuiala cu fior: “Dar poate nu mai sunt eu vrednic Sa vad acum acel <>! Si daca vine ce voi face? De luntre nu m-am ingrijit”! Acestea cugetand Batranul Un plans amar l-a napadit. Dar numai iata ca zareste Pe Sfanta pustnica venind Deasupra apei (ca pe gheata) Mirat o vede el pasind. Pe trupul ei parlit de soare Si ca o scandura uscat Ea poarta doar o zdreanta veche Pe care Pustnicul i-a dat. In ziua cand era sa moara Atuncea s-a impartasit Si pentru asta pe Zosima Mai inainte l-a vestit. Caci vrand sa moara nestiuta I-a zis sa vie la un an S-o afle ca mai inanite De ceea parte de Iordan. Cu multa nerabdare Avva In anul urmator venind Aflat-a trupul Cuvioasei De un an de zile adormit. Iar in nisip era scrisoare Cu ziua savarsirii ei: Ca-i este numele “Maria” S-o-ngroape dupa obicei. Cantandu-i cele cuvenite Sedea Batranul cugetand, Ca nu avea nici o unealta Sa-i faca groapa in pamant! Dar, O! Minune prea slavita! Venind un leu infricosat, Cu ghearele scobind indata, Mormantul Sfintei a sapat! Apoi plecandu-se cucernic In pace el s-a departat Iar pustnicul cu multe lacrimi |
In memoriam: 14 iulie 1967 - plecarea la Domnul a lui Tudor Arghezi
Dumnezeu sa-l odihneasca cu dreptii!
De-a v-ati ascuns... Dragii mei, o sa ma joc odataCu voi, de-a ceva ciudat. Nu stiu cand o sa fie asta, tata, Dar, hotarat, o sa ne jucam odata, Odata, poate, dupa scapatat E un joc viclean de batrani Cu copii, ca voi, cu fetite ca tine, Joc de slugi si joc de stapani, Joc de pasari, de flori, de cani, Si fiecare il joaca bine. Ne vom iubi, negresit, mereu Stransi bucurosi la masa, Subt coviltirele lui Dumnezeu. Intr-o zi piciorul va ramane greu, Mana stangace, ochiul sleit, limba scamoasa. Jocul incepe incet, ca un vant, Eu o sa rad si o sa tac, O sa ma culc la pamant. O sa stau fara cuvant, De pilda, langa copac. E jocul sfintelor Scripturi. Asa s-a jucat si Domnul nostru Isus Hristos[ Si altii, prinsi de friguri si de calduri, Care din cateva sfinte tremuraturi Au ispravit jocul, frumos. Voi sa nu va mahniti tare Cand ma vor lua si duce departe Si-mi vor face un fel de inmormantare In lutul afanat sau tare. Asa e jocul, incepe cu moarte. Stiind ca si Lazar a-nviat Voi sa nu va mahniti, s-asteptati, Ca si cum nu s-a intamplat Nimic prea nou si prea ciudat. Acolo, voi gandi la jocul nostru, printre frati. Tata s-a ingrijit de voi, V-a lasat vite, hambare, Pasune, bordeie si oi, Pentru tot soiul de nevoi[ Si pentru mancare. Toti vor invia, toti se vor intoarce Intr-o zi acasa, la copii, La nevasta, care plange si toarce, La vacute, la mioare, Ca oamenii gospodari si vii. Voi cresteti, dragii mei, sanatosi, Voinici, zglobii, cu voie buna, Cum am apucat din mosi-stramosi. Deocamdata, fetii mei frumosi, O sa lipseasca tata vreo luna. Apoi, o sa fie o intarziere, Si alta, si pe urma alta. Tata nu o sa mai aiba putere Sa vie pe jos, in timpul cat se cere, Din lumea ceealalta. Si, voi ati crescut mari, V-ati capatuit, V-ati facut carturari, Mama-mpleteste ciorapi si pieptari, Si tata nu a mai venit... Puii mei, bobocii mei, copiii mei! Asa este jocul. Il joci in doi, in trei, Il joci in cate cati vrei. Arde-l-ar focul. |
Citat:
e foarte frumoasa poezia, vreau sa aflu si finalul. |
Doamne ajuta
Citat:
Apoi plecandu-se cucernic In pace el s-a departat Iar pustnicul cu multe lacrimi Cinstitul trup a ingropat! |
Nu taia din cruce!
Pe-o lespede rece, din greu rasufland,
cu umbre ciudate pe chipul sau bland, sta frant de-obosela batranul crestin, dorind sa mai guste un strop de alin. O clipa-I alearga privirea-napoi, cu frunzele smulse din arborii goi. Si vede prin ceata, pe drum de caruti atatea icoane din anii trecuti… O viata de zbucium, de mari suferinti, si totusi de multe si dragi biruinti. Dar crucea, o clipa lasata acum, adesea prea grea ii paruse pe drum. O viata intreaga sa porti pe grumaz atatea batjocuri si-atata necaz. Betanii putine si spini indeajuns… O clipa crestinul se simte patruns. O clipa in suflet stabat indoieli… “Gandeste-te bine… Dar dacaz te-nseli?… Ce-I viata? Ce-I lumea un larg labirint. Urechea te-nsala …ochii te mint… Sa-nduri pentru lume cand lumea nu vrea? Vai, viata-I prea veche… si crucea-I prea grea.” Si astfel, c-un umar de cruce proptit, batranul se lasa de somn biruit. Si iata, in somnul de truda si-amar, lumini si imagini in minte-I rasar… El vede cum ingeri, pe-un varf de copac, Il cheama pe nume si semen ii fac. Crestinul trasare. Se uita mirat, si-ndata porneste sub cruce plecat. Pe drumul de munte el urca din nou. Si vantu-I adduce din culmi un ecou… Dar crucea apasa mai mult, tot mai mult. In piept da navala un negru tumult. “Prea grea mi-e povara acum la sfarsit. Si drumul prea-ngust e si prea povarnit. Zadarnic ma lupt, ma indemn, ma grabesc, caci Cerul mereu mai departe-l zaresc.” Se leagana pasii, avantul e frant. Batranul crestin e cazut la pamant. “Mi-e peste putere. Aicea raman.” Si zace-n tarana sarmanul batran. “Ehei, mai crestine, se-aude un glas, prea mare-I povara, prea mult ai de tras… Ia barda aceasta si taie din lemn! Nu fi fara minte! Din mila te-ndemn… Aceasta-I o cruce ce nu poti s-o duci, caci ea-I cea mai lunga si grea dintre cruci!” Crestinul asculta indemnul strain. Apuca unealta ce-l scapa de chin. Loveste in barna c-un brat de voinic. Din cruce reteaza un pic… inc-un pic. O pune pe umar… incearca un pas. Loveste cu barda in ce-a mai ramas. Din nou mai incearca. Si-apoi un fior, sopteste: “Acuma mi-e mult mai usor” Si-ndata porneste pe cale voios, cu crucea scurtata urmand pe Hristos… Pe drum sentalneste cu cete de frati si-I lasa in urma sub cruce plecati. Si astfel, degraba, zorind pe poteci, ajunge la poarta cetatii de veci. Ce ziduri de iaspis, topaz si iacint! Ce porti sclipitoare de alb margarint! Ce noir de stindarde! Ce scari! Ce faclii! Armate de ingeri cu lanci aurii! Dar, vai, de la el pan-la porti e un sant pe care nu-I punte, nici barna, nici lant. Si striga batranul de taina patruns. Dar nimeni nu-l vede sa-I dea un raspuns. Si striga batranul pierdut si livid. Nu-I nimeni la poarta. Nu-I nimeni pe zid. Deodata din vale, cu ochi sclipitoriu, cu crucea pe umar, vin frati si surori. Ei vin cu nadejde. O vorba nu spun, ci repede crucea ca punte si-o pun Ei trec peste punte, pe poarta patrund, iar crucea in urma se pierde-n afund. Batranul ia crucea cu-al doruluio val, si-ncearca s-o puna si el de pe mal. Dar crucea-I scurtata … Au toate un rost… Ce bine-ar ajunge de-ar fi cum a fost! Crestinii trec santul si intra pe potri. Ce bine e crucea intreaga s-o porti! Ce cantec, ce chiot s-aude-n Eden! Ce largi multumiri intr-un dulce refren! Ce zboruri de inger! Ce slavi de lumini! Ce largi curcubee de aur si crini! Crestinul de-afara, de jale rapus, cu greu peste sant lemnul crucii si-a pus si-cearca sa treaca. Un pas … inca-un pas… O, cat de aproape al Domnului glas! Un pas… inca unul… Ah, pragu-i deschis! Dar crucea deodata… se duce-n abis… Si cade bartanul in golul temut… Rasplata-I pierduta si sceptru-I cazut! Dar iata…ce taina! El nu stie cum… pe lespedea rece, la margini de drum, acolo, c-un umar de cruce proptit, crestinul acuma din somn s-a trezit. Dormise o clipa. Si visul ciudat un somn si-o lumina din Ceruri i-a dat. Batranul se scoala si simte in piept o flacara noua si-un dor intelept. Cu grab ape umeri povara luand, priveste-nainte cu chipul sau bland si crucea ii pare aripa spre zari! Ah, crucea-I intreaga si fara scurtati!… Acum, el va spune oricui: catre Rai din crucea credintei nimic san u tai! Cu crucea intreaga, Isus, catre noi, veni de la Tatal cu sange suvoi. Si-acum El din lume, ne-asteapta la fel, cu crucea intreaga sa mergem spre El…” |
Citat:
|
Citat:
|
Siroaie de sange iti curg pe obraz,
Si-n ochii Tai lacrimi s-ascund; Sub lemnul durerii Tu luneci si cazi, Iar spinii in carne-Ti patrund. Adanca-I durerea ce-n suflet o strangi! Urcusul Golgotei e greu. Iar cel pentru care Tu suferi si plangi, Iisuse, Iisuse sunt eu. Sub ploaia cumplita a pumnilor grei, Te rogi pentru cei ce Te bat: "Parinte, ai mila de dusmanii mei, Si iarta-i, ei nu stiu ce fac!" Tu om al durerii, de toti parasit, Pe cruce Te stingi luminand. A mortii putere prin moarte-ai zdrobit, In lume speranta-aducand. Iisuse, la Tine ma-ntorc azi cait, Si stiu ca Tu n-o sa ma certi, Eu, omul cel josnic ce-atunci Te-am lovit, Plangand azi Te rog sa ma ierti! (Petru Dugulescu) |
Când văd cum mâna Timpului sfărâmă
Bogații, mândrii secoli ce-au apus Cum falnicele turnuri le dărâmă Și bronzul veșnic, sclav îi e, supus, Când văd cum, flămânzit, oceanul sapă Împărăției stâncilor hotarul Și cum uscatul năvălește peste apă Și pierderea-i câștig, cum cade zarul, Când văd materia preschimbând cu rândul Viața-n gunoi și-n viață gunoirea Ruina tuturor mi-aduce gândul Că Timpul vrea să-mi ia cu el iubirea Și ca o moarte-i presimțirea, vai, Că numai ce se pierde poți să ai. (Shakespeare) Nu-i marmură. Nu-s lespezi de morminte regești Mai mult ca versul meu să țină. Va să-ți păstrez lumina prin cuvinte, Că-n piatră, zgura vremii ți-o întină. Când în război cu timpul cad statui Și ard cetăți, și se prăvăl palate, Doar ție, Mars, prin fier și focul lui Să-ți treacă amintirea nu mai poate Tu calci, deci, peste moarte și uitare. Iar prețul tău la fel va fi, și-atunci, În ochii viitorului, prin care Spre tristul capăt erele-și dau brânci. Și, până când toate acestea or să fie Trăiești, ca-n ochii mei, și-n poezie. (Shakespeare) |
,,Lectia de Arte Frumoase" (Jacques Prévert)
,,Dintr-un cos de paie impletite
Tatal alese un mic cocolos de hartie Si il arunca In chiuveta In fata copiilor mirati Rasari atunci Multicolora O floare mare japoneza Un nufar instantaneu Iar copiii tacura Fermecati Niciodata in mintea lor Aceasta floare nu se va vesteji Aceasta floare subita Facuta pentru ei Intr-o clipa Sub ochii lor." |
| Ora este GMT +3. Ora este acum 22:48:08. |
Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2025, Jelsoft Enterprises Ltd.