![]() |
ok. Nu am dar de invatatura, dar pot raspunde pana la un anumit punct, atat cat am inteles si eu. Posibil sa mai si gresesc in probleme ce tin de evangheologie.
Apostolul Ioan a fost supranumit "apostolul iubirii", era foarte atasat de Domnul . Evanghelia sa este ultima scrisa si vine ca o completare la cele trei; nu aduce mai multe fapte , contine doar 7 minuni dar pune accent pe dumnezeirea lui Iisus Hristos. In vremea lui, biserica era deja lovita de erezia care spunea ca Hristos a fost un simplu om . |
Citat:
dar el recupereaza rapid, sunt sigur. A doua intrebare: De ce crezi ca evanghelistul Ioan da alta ordine a "lucrarilor" Mantuitorului nostru decat toti ceilalti evanghelisti? Se leaga de prima intrebare, mai ales de ultima sa parte. Imi place ca discutam constructiv, nu distructiv. Cele bune, Doriana. |
De ce ti se pare ca as vrea sa discut distructiv? :1: Nici mie nu imi place cearta. Dar daca nu imi place freza ta si ma intrebi de ea, spun doar ce gandesc, fara rautate sau prejudecati. :1: Si stiu ca esti un om bineintentionat. Dar uneori o idee poate parea dura pentru ca nu seaman cu a ta, nu musai pentru ca ar fi dura.
Constructiv: mi se pare ca fiecare evanghelist are stilul lui. Ioan e mai duios si mai profund ca ceilalti. Tu ai fost obisnuit sa studiezi Biblia intr-un anumit sens, eu in altul. Asa ca s-ar putea sa nu ma prind unde bati. Ar fi, zic eu, mai practic daca ai merge direct la tinta unde ai vrut sa ajungi cu intrebarile puse. Adica sa ajungi direct la problema care te framanta. Si tie toate cele bune. |
Citat:
pavaza sa nu fim deranjati de atacuri din afara. Te inteleg ca te aperi, dar n-a fost spusa cu intentie rea. Nu-ti fie teama, n-am nici o intentie ascunsa. E un experiment intre trei persoane din trei culte diferite, BO, NP si Penti, de a schimba idei personale. Sunt sincer interesat pentru ca nu am raspunsuri la toate intrebarile pe care le voi pune, dar la multe am pareri personale si doresc sa le confrunt cu ale altora din alte culte. Daca exista si o persoana din BC poate sa intre in dialog, chiar o rog. A treia intrebare va lamuri mai bine pe primele doua. A treia intrebare: De ce Ioan incepe "lucrarile" Mantuitorului cu nunta din Cana, urmata de izgonirea vanzatorilor din templu (Ioan cap.2) si apoi de convorbirea cu Nicodim (Ioan cap.3)? Ti se pare intamplatoare sau vezi o anume semnificatie? Daca da, care anume? Cele bune. |
Ordinea este aceasta pentru ca asa s-au intmaplat lucrurile: intai Iisus s-a intalnit cu Natanael, "dupa trei zile" a fost la nunta, "dupa aceea" s-a suit la Ierusalim...etc. Deci sunt scrise in ordine cronologica. De ce le-a ales tocmai pe acestea nu stiu. Dar, cum am spus, nu am studiat evangheologia [zace in biblioteca :4: ], trice ar fi mai in masura sa iti explice.
|
Citat:
si in celelalte evanghelii. Sau gresesc? Aici e prima minune pe care o face Iisus. Alungarea vanzatorilor din templu e a doua "actiune" prezentata de Ioan (las deoparte intalnirile cu ucenicii). Insa toti ceilalti evanghelisti o plaseaza mult mai tarziu. Asta mi-a ridicat un mare semn de intrebare. Urmeaza convorbirea cu Nicodim, iarasi relatata doar de Ioan. Mai insist pe aceasta a treia intrebare si ca sa-l astept pe trice, dar si pentru ca celelalte intrebari capata greutate daca exista un sens, afara de cel cronologic, la relatarea lui Ioan din evanghelia sa. Cele bune. |
Sunt într-adevăr diferențe între Evanghelia lui Ioan și evangheliile sinoptice. Acestea și datorate
stilului personal dar și prezentării nu neapărat cronologice în descrierea evenimentelor. Nunta din Cana este într-adevăr relatată doar de Ioan și este prima minune a lui Hristos, minune ce deschide practic activitatea Sa publică. În Ioan 2 este relatată prima curățire a Templului, cel dintâi act al Său de importanță națională. Prin ea El a făcut cunoscut dreptul Său de a administra treburile Templului și a vestit misiunea Sa ca Mesia. A doua curățire a avut loc trei ani mai târziu (Matei 21,12-17) ca o reamintire că pretenția Sa era încă valabilă. A doua curățire a Templului nu e amintită în Ioan, cum nu e amintită prima în celelalte evanghelii. Evangheliile se completează armonios (și nu doar cu privire la acest episod). |
Citat:
CURATIREA Templului. Mai adaug eu, in vederea primirii Duhului Sfant. Duhul Sfant nu fusese dat pana atunci si intr-adevar Templul trebuia curatit ca sa poata sa-L primeasca. Desigur Duhul nu era dat chiar atunci, ci la cincizecime. Te rog, insa, sa te gandesti si o semnificatie la prefacerea apei in vin la nunta din Cana. Eu cred ca si aceasta are o anume semnificatie. In ceea ce priveste a treia "actiune", convorbirea cu Nicodim, cred ca esti de acord cu mine, ca ea semnifica necesitatea schimbarii totale, din interior, a credinciosului. A nasterii din nou, din apa si Duh. Intr-adevar, evangheliile se completeaza reciproc, sunt de aceeasi parere. Deci, gasesti si o semnificatie la prefacerea apei in vin la nunta din Cana? Multumesc ca ai acceptat dialogul. Cele bune, trice. |
Citat:
În ce privește semnificația prefacerii apei în vin, vreau să citez un pasaj edificator dintr-o lucrare apreciată ca fiind cea mai cuprinzătoare descrierii a vieții lui Iisus: "Darul lui Hristos la nuntă era un simbol. Apa reprezenta botezul în moartea Lui care avea să se reverse peste păcatele lumii. Apa cu care au fost umplute vasele era adusă de mâini omenești, dar numai cuvântul lui Hristos a fost în stare să-i dea putere dătătoare de viață. Tot astfel stau lucrurile cu ceremoniile care țintesc către moartea Mântuitorului. Numai prin puterea lui Hristos, care lucrează prin credință, ele ajung să hrănească sufletul. Cuvintele lui Hristos au asigurat cele necesare pentru sărbătoare. Tot atât de îmbelșugat este harul Său care șterge nelegiuirile oamenilor și care înnoiește și susține viața spirituală. La cea dintâi sărbătoare la care El a luat parte împreună cu ucenicii, Isus le-a dat paharul în care era simbolizată lucrarea Lui pentru mântuirea lor. La cea din urmă cină, le-a dat din nou paharul, odată cu așezămintele sfinte pe care urma să fie vestită moartea Lui, "până va veni El". (1 Cor. 11,26). Iar întristarea ucenicilor când s-au despărțit de Domnul lor a fost alungată de făgăduința că iar se vor întâlni, căci le-a zis: "De acum încolo nu voi mai bea din acest rod al vieți, până în ziua când îl voi bea cu voi nou, în Împărăția Tatălui Meu". (Matei 26,29)." Hristos Lumina Lumii p.45 |
Citat:
Foarte asemanatoare semnificatia cu cea pe care am gasit-o eu. Dupa parerea mea vinul cel vechi era credinta dupa legea cea veche, iar vinul cel nou e credinta dupa noul legamant, legamant intruchipat de nunta. Legamantul iubiri asa cum legea cea noua e legea iubirii, iar nunta simbolizeaza legatura iubirii. Vinul cel nou era mai bun decat vinul cel vechi. Credinta cea noua inlocuieste credinta cea veche nemantuitoare. Deci intr-adevar ea simbolizeaza lucrarea Lui pentru mantuirea noastra. Ioan subliniaza de trei ori o idee importanta, vezi cap.1. 1. La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul. La fel si aici in cap.2 si 3 se subliniaza importanta venirii Mantuitorului pentru mantuirea noastra: ca sa innoiasca credinta noastra, sa innoiasca Biserica (Casa Domnului) noastra, sa innoiasca omul credincios. Primele trei lucrari ale Domnului tocmai acest lucru semnifica si Ioan tine sa sublinieze acest lucru. A patra lucrare descrisa de Ioan este convorbirea cu samariteanca, pe care o consider la fel de importanta, cu semnificatia ca noul legamant se face nu numai cu poporul iudeu ci cu toate neamurile. De ce am insistat pe aceste doua capitole din Ioan, tocmai pentru ca ne atentioneaza ca Ioan este cel mai profund dintre evanghelisti, cu cea mai mare densitate de semnificatii. Totul la Ioan are profunzime, nimic nu e la intamplare. De aceea e bine sa luam aminte la restul scrierilor lui care nu sunt usor de talcuit. De aici incolo am intrebari mult mai grele, la care nu am decat umbre de pareri, ca in ghicitura, si la care solicit ajutor. Dar pana atunci vreau sa te intreb pe tine trice si pe Doriana daca sunt obiectii sau alte pareri la cele expuse mai sus. Cele bune. |
Eu nu am obiectii; ma uit la voi si invat mai multe. :1:
|
Citat:
|
Postarea ta merită să fie pusă la topicul ”Ce avem comun” :) Excelente legăturile paradigmatice găsite în primele capitole din Ioan, și eu sunt întrutotul de acord cu ele. Poți continua, devine interesant...
|
Citat:
cel mai misterios, cel mai interesant, cel mai profetic. Curios, pentru ca el pare ca descrie ultima aratare a Lui Iisus, dupa invierea Sa, la Marea Tiberiadei, in fata a sapte dintre ucenicii Sai. Si desi pare ca descrie evenimente trecute, in acelasi timp ai impresia, cel putin asta a fost impresia mea, ca intalnirea descrisa e atemporala. Intai o observatie: desi la aceasta a treia aratare a Lui Iisus in fata ucenicilor au luat parte mai mult de jumatate din ei, desi evanghelia a fost scrisa ultima, la multi ani dupa celelalte si ar fi fost normal ca primele evanghelii sa descrie aceasta intalnire si nu ultima, totusi ea e mentionata doar de Ioan. Apoi, repetarea de trei ori a intrebarii Lui Iisus catre Petru daca i-L iubeste, cu cele trei raspunsuri ale lui Petru, toate arata densitatea de semnificatii pe care le contine capitolul. Aceasta intalnire are o importanta colosala pentru mine, misterioasa si enigmatica, pentru ca nu-mi explic cum de apare numai la Ioan. A patra intrebare: Aveti o explicatie asupra acestui fapt? |
Daca oricine altcineva are o explicatie la intrebarea patru sa intervina
si s-o expuna. Oricum, pun si urmatoarea intrebare. Ioan cap.21 3. Simon-Petru le-a zis: Ma duc sa pescuiesc. Si i-au zis ei: Mergem si noi cu tine. Si au iesit si s-au suit in corabie, si in noaptea aceea n-au prins nimic. 4. Iar facandu-se dimineata, Iisus a stat la tarm; dar ucenicii n-au stiut ca este Iisus. A cincea intrebare: Ce vrea sa insemne "ma duc sa pescuiesc"? Si apoi "dimineata, Iisus a stat la tarm"? Cele bune. |
La a 4-a întrebare, mă tem că nu am răspuns. La a 5-a am găsit ceva în aceeași istorie a lui Iisus: "Hristos Lumina Lumii", capitolul 85. Din nou la mare.
|
Citat:
Daca poti sa-mi dai ce ai gasit pentru intrebarea cinci. Eu o interpretez ca pe o viitoare actiune de increstinare. "noaptea aceea n-au prins nimic" o interpretez ca pe un viitor esec in a mai capta crestini in timpurile din urma, cand lumea se va impietri. Ce vreau sa spun: cuvintele apostolului au doua taisuri, unul pentru atunci si altul pentru viitor. Dubla semnificatie. Mai ales urmatoarea imagine "Iar facandu-se dimineata, Iisus a stat la tarm" Dimineata e si o noua zi, Ziua Domnului. Cu cat inaintam in cap.21 se va intari acest dublu sens, care nu e ceva de neacceptat tocmai din cauza darului profetiei de care da dovada Ioan. Dar e tot mai greu de patruns. Astept interpretarea din "Hristos Lumina Lumii". Cele bune. |
HLL -Din nou la mare 1
Citat:
Cea mai mare parte a lucrării lui Hristos fusese săvârșită aproape de Marea Galileii. Îndată ce ucenicii s-au adunat într-un loc unde să nu fie tulburați, s-au găsit înconjurați de amintiri despre Isus și lucrările Lui cele mari. Pe marea aceasta, pe când inima lor era cuprinsă de spaimă, iar furtuna turbată se năpustea asupra lor ca să-i nimicească, Isus a mers pe valuri pentru a-i scăpa. Tot aici furtuna a fost liniștită prin cuvintele Lui. Se putea vedea țărmul unde peste zece mii de oameni fuseseră hrăniți din câteva pâinișoare și câțiva pești. Nu departe era Capernaum, locul unde se făcuseră atâtea minuni. Pe când ucenicii priveau la toate acestea, mintea lor era plină de cuvintele și faptele Mântuitorului lor. Seara era plăcută și Petru, care încă mai avea mare plăcere de corăbii și de pescuit, dădu sfatul să se meargă pe mare și să se arunce mrejele. Ceilalți erau gata să meargă; aveau nevoie de hrană și de îmbrăcăminte, lucruri pe care munca unei nopți cu izbândă în pescuit li le-ar fi adus. Așadar, au plecat cu corabia, dar n-au prins nimic. Au muncit toată noaptea dar fără nici un spor. În timpul orelor obositoare vorbeau despre Domnul lor, care le lipsea, și își reaminteau de lucrurile minunate la care ei fuseseră martori, în lucrarea Lui de lângă mare. Se întrebau ce va fi cu ei în viitor și se întristau când se gândeau la ceea ce-i aștepta. În tot timpul acesta, un Supraveghetor singuratic i-a urmărit de pe țărm cu ochiul Său, dar El era nevăzut . În cele din urmă, s-au revărsat zorile. Barca era numai la o mică depărtare de țărm, și ucenicii au văzut un Străin stând pe mal, care i-a oprit cu întrebarea : "Copii, aveți ceva de mâncare? Când ei răspunseră : "Nu", El le zise : "Aruncați mreaja în partea dreaptă a corăbiei, și veți găsi'. Au aruncat-o deci, și n-o mai puteau trage de mulțimea peștilor". Ioan a recunoscut pe Străin și a spus către Petru : "Este Domnul". Petru era așa de încântat și de bucuros încât în nerăbdarea lui s-a aruncat în apă și curând ajunse lângă Învățătorul său. Ceilalți ucenici au venit cu barca, trăgând plasa cu pești după ei. "Când s-au coborât pe țărm, au văzut acolo jăratec de cărbuni, pește pus deasupra și pâine". Ei erau prea încântați ca să mai întrebe de unde era focul și mâncarea. "Isus le-a zis : 'Aduceți din peștii pe care i-ați prins acum'". Petru dădu fuga după plasa pe care o lăsase și ajută fraților săi să o tragă la țărm. După ce s-a terminat lucrul și s-au făcut pregătirile, Isus chemă pe ucenici să vină și să mănânce. El frânse hrana și o împărți între ei și fu cunoscut și recunoscut de toți cei șapte. Acum le reveni în minte minunea cu hrănirea celor cinci mii pe coasta muntelui; dar o temere misterioasă îi cuprinse și în tăcere priveau la Mântuitorul înviat. Le reveni cu putere în minte întâmplarea de lângă mare, atunci când Hristos îi chemase să-L urmeze. Își amintiră cum la porunca Lui se avântase spre larg și aruncaseră plasa; de pescuirea minunată când năvoadele erau atât de pline încât erau gata să se rupă. După aceea, Isus îi chemase să lase corabia lor de pescuit și le făgăduise că-i face pescari de oameni. El săvârșise din nou aceeași minune tocmai pentru ca să le readucă în minte întâmplarea aceea și să adâncească impresia ei. Faptul acesta era o înnoire a însărcinării date ucenicilor. Ea arăta că moartea Învățătorului lor nu slăbise datoria lor de a săvârși lucrarea pe care le-o încredințase. Cu toate că urmau să fie lipsiți de tovărășia Lui personală și de mijloacele pe care le câștigaseră prin ocupația lor de mai înainte, Mântuitorul înviat urma să aibă și mai departe grijă de ei. În timp ce vor face lucrarea Sa, El Se va îngriji de cele necesare lor. Isus avea un anumit scop când i-a îndemnat să arunce plasa în partea dreaptă a bărcii. Pe partea aceasta stătea El pe țărm. Aceasta era partea credinței. Dacă lucrau în legătură cu El - unind puterea Lui dumnezeiască cu străduințele lor omenești - nu se putea să nu aibă succes. Hristos trebuia să dea o altă lecție care privea în mod deosebit pe Petru. Tăgăduirea Domnului său fusese în contrast rușinos cu pretinsa credincioșie de mai înainte a lui Petru. El dezonorase pe Hristos și arătase asupra sa neîncrederea fraților săi. Ei se gândeau că nu i se va mai îngădui să ocupe locul pe care îl avusese înainte între ei, și el însuși își dădea seama că nu mai inspira nici un fel de încredere. Înainte de a fi chemat să-și reia lucrarea apostolică, trebuia să dea dovadă de pocăință. Fără aceasta, păcatul lui, deși se pocăise de el, ar fi putut să-i nimicească influența ca serv al lui Hristos. Mântuitorul i-a dat prilej să recâștige încrederea fraților săi și, pe cât posibil, să îndepărteze ocara pe care o adusese asupra Evangheliei. Aici se dă o învățătură pentru toți urmașii lui Hristos. Evanghelia nu face nici un compromis cu răul. Ea nu poate să scuze păcatul. Păcatele ascunse trebuie să fie mărturisite în ascuns înaintea lui Dumnezeu ; dar în ce privește păcatele fățișe, trebuie să se facă mărturisire pe față. Ocara păcatelor ucenicilor este aruncată asupra lui Hristos. Ele fac pe Satana să tresalte, iar sufletele îndoielnice , să se poticnească . Dând dovadă de pocăință ucenicul, pe cât îi stă în putință, trebuie să îndepărteze această ocară. Pe când Hristos și ucenicii mâncau la marginea mării împreună, Mântuitorul puse lui Petru întrebarea : "Simone, fiul lui Iona, Mă iubești mai mult decât aceștia ?", referindu-Se la frații lui. Petru spusese o dată : "Chiar dacă toți ar găsi în Tine o pricină de poticnire , eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire." Matei 26,33. Dar de astă dată el se prețui mai mult. "Da, Doamne", zise el, "știi că Te iubesc". Nu se vede aici nici o susținere înflăcărată că iubirea lui este mai mare decât aceea a fraților lui. El nu-și arăta părerea în ce privește devoțiunea lui. El face Apel la acela care poate să citească toate gândurile inimii, să judece sinceritatea lui -" Tu știi că Te iubesc". Iar Isus îi zise: "Paște mielușeii Mei". Isus încercă din nou pe Petru, repetând cuvintele de mai înainte : "Simone , fiul lui Iona, Mă iubești ? " De astă dată El nu mai întrebă pe Petru dacă Îl iubește mai mult decât frații lui. Și cel de al doilea răspuns a fost ca și cel dintâi, lipsit de orice asigurări pline de închipuire: "Da, Doamne, știi că Te iubesc". Isus îi zise iarăși : "Paște oițele Mele". Mântuitorul puse din nou întrebarea cercetătoare: "Simone , fiul lui Iona, Mă iubești ?"Petru s-a întristat ; el gândea că Isus se îndoiește de iubirea lui. El știa că făcuse pe Domnul să nu mai aibă încredere în el și cu inima îndurerată spuse: "Doamne, Tu toate le știi : știi că Te iubesc". Isus îi zise iarăși : "Paște oile Mele !" De trei ori Petru tăgăduise pe față pe Domnul său, și de trei ori Hristos a obținut de la el asigurarea iubirii și credincioșiei lui, îndreptând întrebarea aceea hotărâtă, ca pe o săgeată înfocată, către inima lui rănită. Înaintea ucenicilor lui Isus adunați, El descoperise adâncimea pocăinței lui Petru și dovedise cât de cu totul umil era ucenicul cel atât de încrezut pe vremuri. Din firea lui, Petru era pornit și înflăcărat, și Satana se folosise de aceste trăsături ale lui pentru a-l doborî. Chiar înainte de căderea lui Petru, Isus îi spusese : "Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta ; și după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întărești pe frații tăi". Luca 22, 31 - 32. Venise timpul, și schimbarea lui Petru era vădită. Întrebările cercetătoare și precise ale Domnului nu primiseră un răspuns înflăcărat și mulțumit de sine ; iar din cauza umilinței și pocăinței lui, Petru era mai bine pregătit ca mai înainte să lucreze ca păstor al turmei. |
HLL - Din nou la mare 2
"Cea dintâi lucrare pe care Hristos a încredințat-o lui Petru, după ce l-a reașezat în slujba lui, era aceea de a paște mielușeii. Aceasta era o lucrare în care Petru avea prea puțină experiență. Se cerea multă grijă și bunătate, multă răbdare și străduință. Petru era chemat să se îngrijească de cei tineri în credință, să învețe pe cei neștiutori, să le deschidă Scripturile și să-i învețe cum să fie de folos în slujba lui Hristos. Până acum, Petru nu fusese pregătit pentru a face lucrul acesta, nici pentru a-i înțelege însemnătatea. Dar tocmai lucrarea aceasta îl chema acum Isus să o îndeplinească. Suferințele prin care trecuse și pocăința lui îl pregătiseră pentru această lucrare.
Înainte de căderea lui, Petru vorbea totdeauna fără să cugete, vorbea pripit. Era totdeauna gata să corecteze pe alții, să-și spună părerea, înainte chiar de a-și da seama de sine sau de ceea ce ar fi avut să spună. Dar Petru cel pocăit era altfel. Și-a păstrat râvna lui de pe vremuri, dar harul lui Hristos i-a călăuzit zelul. Nu mai era nici pripit, nici încrezut , nici îngâmfat, ci liniștit, stăpân pe sine, gata de a fi învățat. În împrejurările acestea putea să pască mielușeii turmei lui Hristos. Felul în care Mântuitorul lucrase cu Petru avea o învățătură atât pentru el cât și pentru frații lui. Îi învăța că trebuie să întâmpine pe cel greșit cu răbdare , simpatie și iubire iertătoare. Cu toate că Petru tăgăduise pe Domnul său, iubirea pe care Isus i-o purta nu se stinsese. Tot o astfel de iubire trebuie să simtă și ajutorul păstorului pentru oile și pentru mieii încredințați îngrijirii lui. Amintindu-și de propria lui slăbiciune și greșeală, Petru trebuia să se poarte tot așa de blând cu turma sa cum Se purtase și Hristos cu el. Întrebarea pe care Hristos a pus-o lui Petru e plină de însemnătate. El a amintit numai o condiție pentru a fi ucenic sau pentru a sluji. "Mă iubești ?" a zis El. Aceasta este însușirea cea mai de seamă. Petru ar fi putut să aibă oricare altă însușire, dar fără iubirea pentru Hristos, el nu putea să fie un păstor credincios față de turma Domnului. Cunoștințele, bunăvoința, elocvența, sentimentele călduroase și râvna sunt toate mijloacele pentru a săvârși o lucrare bună; dar fără a avea în inimă iubirea lui Isus, lucrarea unui serv al lui Hristos este numai o înfrângere. Isus a mers numai cu Petru pentru că avea să-i spună anumite lucruri numai lui. Înainte de moartea Sa, Isus îi spusese : "Tu nu poți veni acum după mine, dar unde Mă duc Eu, vei veni mai târziu". La aceasta Petru a răspuns : "Doamne, de ce nu pot veni după Tine acum ? Eu îmi voi da viața pentru Tine". Ioan 13,36 - 37. Când a zis lucrurile acestea, el nu știa pe unde vor merge picioarele lui Hristos. Petru fusese înfrânt când venise încercarea, dar acum urma să i se dea un nou prilej să-și dovedească iubirea față de Hristos. Hristos îi descoperi viitorul pentru ca să poată fi întărit când va veni încercarea cea din urmă a credinței. El i-a spus că după ce va trăi o viață folositoare, când vârsta va influența puterile lui, va urma cu adevărat pe Domnul său. Isus i-a zis: "Când erai mai tânăr, singur te încingeai și te duceai unde voiai ; dar când vei îmbătrâni, îți vei întinde mâinile, și altul te va încinge, și te va duce unde nu vei voi'. A zis lucrul acesta ca să arate cu ce fel de moarte va proslăvi Petru pe Dumnezeu". Isus a făcut cunoscut în felul acesta lui Petru cum urma să moară ; chiar îi precizase că va întinde mâinile pe cruce. Invită apoi din nou pe ucenicul Său : "Vino după Mine". Petru n-a fost descurajat de această descoperire. Era gata să sufere orice fel de moarte pentru Domnul său. Până aici Petru cunoscuse pe Isus după trup, după cum mulți Îl cunosc astăzi ; dar nu trebuia să fie mai departe mărginit la atâta. El nu-L mai cunoștea așa cum Îl cunoscuse din legăturile pe care le avusese cu El în cele pământești. Îl iubise ca Om, ca pe un Învățător trimis de cer ; acum Îl iubea ca pe Dumnezeu. Învățase că pentru el , Hristos era totul în tot. Acum, era gata să ia parte la misiunea Domnului plină de sacrificiu. Când în cele din urmă a fost dus la cruce, după însăși cererea lui a fost răstignit cu capul în jos. Socotea că este prea mare cinstea să sufere la fel ca Domul lui. Cuvintele adresate lui Petru : "Vino după Mine" , erau pline de învățătură. Învățătura aceasta era dată nu numai cu privire la moarte, dar și cu privire la orice pas făcut în viață. Până aici, Petru fusese înclinat să lucreze independent. Încercase să facă planuri pentru lucrarea lui Dumnezeu, în loc de a aștepta să urmeze planul lui Dumnezeu. Dar nu putea să câștige nimic luând-o la fugă înaintea Domnului. Isus îl îndemnă : "Vino după Mine". Nu alega înaintea Mea. Așa nu vei avea să dai singur piept cu oștile lui Satana. Lasă-Mă să merg Eu înaintea ta și nu vei fi înfrânt de vrăjmaș. Pe când Petru mergea alături de Isus, a văzut pe Ioan că îi urmează. A avut atunci dorința de a cunoaște viitorul acestuia, și "a zis lui Isus : 'Doamne, dar cu acesta ce va fi ?' Isus i-a răspuns : 'Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ți pasă ție ? Tu vino după Mine !'" Petru ar fi trebuit să se gândească la un lucru, și anume că Domnul i-ar fi descoperit tot ce i-ar fi fost lui de folos să știe. Datoria fiecăruia este de a urma pe Hristos, fără să se neliniștească în zadar de a ști ce lucrare a fost încredințată altora. Spunând despre Ioan : "Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu", Isus nu dădea asigurare că ucenicul acesta va trăi până la a doua venire a Domnului. El nu a făcut decât să afirme puterea Sa supremă, și chiar dacă ar fi voit să facă lucrul acesta, n-ar fi afectat cu nimic lucrarea lui Petru. Atât viitorul lui Ioan cât și al lui Petru erau în mâinile Domului lor. De la fiecare se cerea să fie ascultător în a-L urma. Câți oameni nu fac și astăzi la fel ca Petru ! Ei se interesează de treburile altora și sunt nerăbdători să știe care le este lucrarea, în timp ce sunt în primejdie să-și părăsească propria lor lucrare . Datoria noastră este să privim la Hristos și să-L urmăm. Vom vedea greșeli în viața altora și lipsuri în caracterul lor. Firea omenească este învăluită de slăbiciuni. Dar în Hristos vom găsi desăvârșirea . Privind la El, vom fi și noi transformați. Ioan a trăit până la adânci bătrâneți. A trăit în timpul distrugerii Ierusalimului și al nimicirii templului măreț - o preînchipuire a nimicirii finale a lumii. Până în ultimele clipe, Ioan a urmat pe Domnul său îndeaproape. Povara mărturiei lui către biserică era: "Prea iubiților, să ne iubim unii pe alții"; "cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu, și Dumnezeu rămâne în ei". 1 Ioan 4,7.16. Petru fusese pus din nou în apostolia lui, dar cinstea și puterea pe care le-a primit de la Hristos nu i-au dat supremație asupra fraților lui. Lucrul acesta a fost bine lămurit de Hristos când Petru a întrebat : "Cu acesta ce va fi ?" El a zis : "Ce-ți pasă ție ? Tu vino cu Mine". Petru nu a primit cinstea de a fi cap al bisericii. Favoarea pe care Hristos i-o arătase, iertându-i abaterea și încredințându-i hrănirea turmei, și însăși credincioșia lui Petru de a urma pe Hristos i-au câștigat încrederea fraților lui. El avea mare influență în biserică. Dar ceea ce Hristos l-a învățat la Marea Galileii a dus cu el în toată viața. Scriind bisericilor prin Duhul Sfânt, el zicea : "Sfătuiesc pe prezbiterii dintre voi, eu care sunt un prezbiter ca și ei, un martor al patimilor lui Hristos, și părtaș al slavei care va fi descoperită : Păstoriți turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bunăvoie, după voia lui Dumnezeu ; nu pentru un câștig mârșav, ci cu lepădare de sine. Nu ca și cum ați stăpânit peste cei ce v-au căzut la împărțeală, ci făcându-vă pilde turmei. Și când se va arăta Păstorul cel mare veți căpăta cununa, care nu se poate veșteji, a slavei". 1 Petru 5,1 - 4." Hristos Lumina Lumii p.284-286 |
Citat:
Inseamna ca interpretarea pe care am dat-o in postul precedent e buna. Si eu am remarcat reluarea acelei intamplari si am banuit ca are o semnificatie speciala. Totusi sunt si deferente intre cele doua intamplari, in ultima Iisus supravegheaza de pe tarm pana a doua zi dimineata, si asta m-a pus pe ganduri. Istoria nu se mai petrece in aceeasi zi. Si m-am gandit ca s-ar putea sa fie aici o povestire si o profetie imbinate in aceleasi cuvinte. Dublu mesaj, dubla semnificatie. Ioan pare ca istoriseste, dar in acelasi timp pare ca si profeteste. Trece o noapte, o noapte (intuneric) fara succes. Cu Iisus care e si nu e cu ei. E pe tarm. Si nu e cunoscut!!! Oare de ce??? Doar Ioan Il recunoaste! Cumulate, toate acestea spun ca semnificatiile bat undeva departe. O sa vedem si incontinuare. E un capitol deosebit din acest punct de vedere. Doriana, daca ai completari sau alte pareri, te rog spune-le. A sasea intrebare: De ce n-a fost recunoscut Iisus de la inceput, ci doar dupa ce L-a recunoscut Ioan? Si de ce tocmai Ioan? |
Iertati-ma ca disturb placuta discutie inceputa, dar am un mesaj pt citeva minti dogmatice de pe aici care isi lasa creierul la garderoba si care s-au transformat in farisei ,mari aparatori ai credintei de forma
E o emisiune care iti cere gindire , meditatie si gasirea unui sens propriei credinte. http://oamenisiperspective.com/video...constantinescu Nu ma astept ca toti cei care aud sa si inteleaga . |
Marturisesc ca raspunsul la intrebarea a sasea nu l-am stiut. Dar
recintind inca odata si inca o data cap.21 din Ioan mi se pare ca-l intrezaresc. Cred ca Ioan, asa cum am spus ca incearca sa dea pe langa povestire si o profetie, de data aceasta e sub forma de avertisment: NUMAI iubirea recunoaste IUBIREA. Avertismentul este inclusiv pentru Petru, deci pentru oricine se crede ierarhic superior. Daca Iisus ar reveni acum pe pamant sub forma smerita, doar cei ce-L iubesc cu adevarat L-ar recunoaste indiferent de cata dogma ar cunoaste sau in ce ierarhie s-ar afla. Acest avertisment Ioan il da de mai multe ori in acest capitol special al evangheliei sale, asa cum vom vedea mai tarziu. Daca sunteti de acord cu acest raspuns gasit pe moment sau aveti alte pareri? Maran atha, frumos nume, nu am timp acum sa ma uit pe material dar il voi studia. |
Citat:
|
Citat:
|
Citat:
|
Danut7 stai linistit, discutiile noastre nu implica dogme sau diferente
cultice. Sunt discutii personale si sincere intre oameni ce doresc sa aprofundeze Biblia. Eu cred ca se poate purta dialoguri intre crestini fara sa ne uram sau sa ne taiem in citate. Nu ecumenism, nu vreau asta, ci doar simple dialoguri, iar daca Domnul ne va apropia, cu atat mai bine. Urmeaza o intrebare foarte grea legata de versetul 11 din acelasi capitol. 11. Simon-Petru s-a suit in corabie si a tras mreaja la tarm, plina de pesti mari: o suta cincizeci si trei, si, desi erau atatia, nu s-a rupt mreaja. Ce m-a frapat la acest verset e numarul: 153. Ganditi-va cati ani au trecut de la evenimentul relatat, si sa spui cu exactitate dupa atatia ani ca s-au prins 153 de pesti mari. Nu o suta, nu peste o suta sau peste o suta cincizeci, ci exact 153. O avea o semnificatie speciala acest numar? Sau a fost intamplator si totusi tinut minte de Ioan. Sau poate expresia de PESTI MARI se refera la viitor, la ierarhi sau la sfinti? A saptea intrebare: Ce semnificatie credeti ca are expresia lui Ioan: 153 de pesti mari? Cele bune. |
Citat:
|
Citat:
utilizat de Ioan in evanghelia sa. E plina de simboluri, si in plus uziteaza de trei repetari in locurile cu importanta deosebita si pe care le doreste subliniate si evidentiate. Asa cum este si intrebarea pusa lui Petru si repetata de trei ori. Sigur, se stie rostul ei, legatura cu cele trei lepadari ale lui Petru din noaptea prinderii Lui Iisus. E vorba, desigur, de reabilitarea lui Petru, dar eu cred ca e vorba si de repetarea acelui avertisment cu iubirea. Importanta de a nu pierde iubirea e decisiva. Dar altceva m-a pus pe ganduri: contraraspunsurile Mantuitorului. 1. Zis-a lui: Paste mieluseii Mei. 2. Zis-a Iisus lui: Pastoreste oile Mele. 3. Iisus i-a zis: Paste oile Mele. Nu sunt aceleasi, desi foarte asemanatoare. Aici am meditat mult fara nici un rezultat. Apoi mi-a trecut prin gand ca e o profetie. O profetie care vine de la Mantuitorul Insusi. Aceasta profetie m-a determinat sa dialoghez cu crestini din alte culte, dar si sa vad daca nu cumva ma insel. Acum sunt foarte curios daca ajungeti la aceeasi concluzie. A opta intrebare: Ce semnificatie gasiti raspunsurilor Lui Iisus date lui Petru, in versetele 15,16,17? |
Citat:
Petru a învățat să… învețe "Iată pe Petru, care s-a lepădat de Domnul său. După ce a căzut și a fost convertit, Domnul Isus i-a spus: „Paște mielușeii Mei”. Mai înainte ca picioarele lui Petru să alunece, el nu avea spiritul blândeții cerut pentru a hrăni mielușeii; dar după ce a devenit sensibil față de propriile sale slăbiciuni, el a știut cum să învețe pe cei greșiți și căzuți; el a putut ca să se apropie de ei cu o simpatie plină de blândețe și a putut astfel să-i ajute." (H.S. p.121) Adevărata refacere ajunge la rădăcini "Petru nu a uitat niciodată scena dureroasă a umilirii Sale. El n-a uitat că s-a lepădat de Domnul Hristos și a gândit că, de fapt, nu era un păcat prea mare. Totul era pentru ucenicul greșit dureros de real. Durerea, necazul său pentru păcatul comis era așa de apăsător, de intens cum a fost și lepădarea sa. După convertirea sa, vechile declarații nu au mai fost făcute în spiritul și modul vechi…. De trei ori, după învierea Sa, Domnul Hristos a încercat pe Petru: „Simone, fiul lui Iona”, a spus El, „Mă iubești tu mai mult decât aceștia?” „Da, Doamne”, Ii-a răspuns Petru, „știi că Te iubesc”. Isus i-a zis: „Paște mielușeii Mei”. I-a zis a doua oară: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești? „Da, Doamne”, I-a răspuns Petru, „știi că Te iubesc”. Isus i-a zis: „Paște oițele Mele. ” A treia oară i-a zis Isus: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești?” Petru s-a întristat că-i zisese a treia oară: „Mă iubești?” Și i-a răspuns: „Doamne, Tu toate le știi, știi că Te iubesc. Isus i-a zis: Paște oile Mele!” Această întrebare cercetătoare de inimă era necesară în cazul lui Petru și este necesară și în cazul nostru. Lucrarea de refacere , renaștere nu va fi niciodată deplină dacă nu se ajunge până la rădăcina răului. Din nou și din nou mlădițele au fost tăiate, în timp ce rădăcina de amărăciune a fost lăsată să răsară din nou și să mânjească pe mulți, dar trebuie ajuns până la profunzimile ascunse ale răului, sentimentele morale trebuie judecate și judecate din nou în lumina prezenței divine. Viața zilnică va da mărturie dacă lucrarea este reală sau nu. Când pentru a treia oară, Domnul Isus a spus lui Petru: „Mă iubești?” cercetarea a ajuns până în centrul sufletului. Judecându-se singur, Petru a căzut pe Stâncă, spunând; „Doamne, Tu toate le știi; știi că Te iubesc. ” Aceasta este lucrarea ce stă înainte fiecărui suflet care a dezonorat pe Dumnezeu, și a întristat inima Domnului Hristos, prin tăgăduirea adevărului și a neprihănirii. Dacă sufletul ispășitor îndură acest proces al încercării, și eul nu trezește la viață pentru a se simți rănit și insultat, jignit de această punere la probă, cuțitul probator va descoperi că sufletul este în adevăr mort față de eu, dar viu pentru Dumnezeu. Unii fac afirmații că, dacă cineva, un suflet se poticnește și cade, el nu poate niciodată să mai recâștige poziția de mai înainte; dar cazul din fața noastră contrazice acest lucru. Mai înainte de tăgăduirea sa, Domnul a spus lui Petru: „După ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întărești pe frații tăi. ” Încredințând slujirii sale sufletele pentru care El Și-a dat viața, Domnul Hristos a dat lui Petru dovada cea mai puternică a încrederii Sale în refacerea sa. Și el a fost însărcinat să hrănească nu numai oile, ci și mielușeii – o lucrare mult mai lungă și mai delicată decât lucrarea ce i-a fost dată până atunci. Nu numai că el trebuia să prezinte cuvântul vieții altora, dar el trebuia să fie un păstor al turmei." (YI, 22 dec. 1898) |
Citat:
|
Citat:
adauga inca una care, dupa parerea mea, va fi foarte greu de digerat pentru foarte multi. Risc totusi sa o dau. Mai intai cateva explicatii. Asa cum am mai precizat capitolul 21 din Ioan este nu numai o istorisire ci si o profetie. Iisus ne arata chiar in aceste pasaje ca PRESTIE viitorul. Prestie ruperea unicei Sale Biserici in trei parti: doua mai vechi, BO si BC (oile) si o parte mai noua, celelalte care s-au desprins dupa 1500 (mieluseii). Deci doar o prestie, nu o provoaca pentru Iisus doreste sa fim una. El stie ca din lipsa noastra de iubire, noi ne vom separa. Si insista cu avertismentul iubirii. Sa avem grija sa nu cadem din iubire. O sa vedem si mai departe. Dar deocamdata sa vad reactiile. Nu va grabiti cu reprosurile, incercati mai intai sa adanciti ipoteza. S-ar putea sa schimbe multe in relatiile noastre. Macar sa nu ne mai incrancenam. Cele bune. |
Mi-e teama ca suntem intr-o mare confuzie si intr-o alunecare periculoasa. Cele mai multe discutii se poarta in jurul "care cale e mai adevarata si mai buna si mai singura si mai unica etc". Punem in aceste discutii accentul pe biserica, facand din ea singura si adevarata cale a mantuirii, indiferent cum se numeste biserica respectiva. Unde este Hristos in toate acestea?
El a spus despre sine "Eu sunt Calea, Adevarul si Viata ... Si nimeni nu ajunge la Tatal decat prin Mine". Nu printr-o biserica sau alta, prin vreun cult sau altul, prin Sfanta Taina sau prin nu stiu care Sfant sau Prooroc sau pastor sau orice altceva ar fi acolo pus... Ci prin EL ... NIMENI inseamna NIMENI... nici ortodox, nici penticostal, nici adventist, nici carismatic ... Acum, interesant ar fi de aflat ... ce inseamna sa ajungi la Tatal prin Hristos ? |
Citat:
Intru totul de acord cu tine. Ba as adauga ca insusi Hristos ne arata care este aceasta cale: CALEA IUBIRII. Iubirea de Hristos si iubirea de aproapele. Alta nu e. Chiar Mantuitorul ne avertizeaza de nenumarate ori in acest special capitol 21 de importanta iubirii. Iubirea in acest capitol e personificata in persoana evanghelistului iubit Ioan. Referirile la Ioan se pot talcui ca referiri la iubire. Singura iubirea Il recunoaste pe Domnul de pe tarm si singura iubirea nu va cadea pana la a doua venire a Lui. Domnul nostru prestie slabiciunile si caderile noastre si ne avertizeaza ca dintr-o singura Biserica ne vom separa in trei. Noi ne uram intre noi si ne razboim inutil, dar nu stim cum ne priveste Domnul nostru, SINGURUL JUDECATOR. Doamne ajuta-ne TU si lumineaza-ne sa redevenim iarasi UNA! |
multor sectanti nu le va placea ce scrie Sf Ignatie Briancianinov
multor sectanti nu le va placea ce scrie Sf Ignatie Briancianinov, imi pare rau pt ei, dar o fac spre binele lor vesnic...cititi cu atentie totul pana la capat.
DESPRE FAPTELE BUNE ALE CELOR DE ALTĂ CREDINȚĂ DESPRE MÂNTUIREA NEORTODOCȘILOR X Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov www.mirem.ro 2 Mulțumim Prea Cucernicului Părinte Theodoros Zisis, distins profesor al Facultății de Teologie Ortodoxă din Tesalonic, pentru bunăvoința de a ne acorda dreptul și binecuvântarea publicării acestei lucrări apologetice, spre slava Bisericii Ortodoxe de pretutindeni. 3 CUVÂNT ÎNAINTE stăzi Ortodoxia zace sub puterea celui rău, zbătându-se în agonia veacului celui de pe urmă, clătinată de vrăjmașii cei din afară și vândută de slujitorii cei dinăuntru. Trăim vremuri despre care au proorocit dumnezeieștii Părinți ai Ortodoxiei, vremuri de apostazie vădită și tăinuită, vremuri în care, precum oarecând în vechiul Babilon, la fel și astăzi, omenirea își temeluiește așezământ din fărădelege, împotrivindu-se lui Dumnezeu și sfinților Săi. Creștini, apostați, eretici, păgâni și atei, se adună spre a înălța un nou turn: ecumenismul, iubirea, pacea, unitatea, toleranța, comunicarea, etc. deopotrivă cu inovațiile aduse de Biserică, sunt cărămizile și schelăria acestuia. Arhitecții A 4 sunt diavolii, slujiți de calfe și zidari destoinici: întâistătătorii laici și religioși ai popoarelor, împreună cu ierarhii lui Hristos: patriarhi, mitropoliți, episcopi. Cine se ridică împotriva acestora, cine se încumetă să surpe turnul? Prea puțini, ca să nu spunem, aproape nimeni. Printre cei puțini se numără, iată și Sfântul ierarh Briancianinov, care vădind minciuna și înfruntând erezia, se arată vrednic mărturisitor și urmaș al Sfinților Părinți, din vechime, care n-au zăbovit a îndrepta și a mustra cu bărbăție, atunci când ortodoxia era în primejdie. Astfel cuvântul Sfântului Ierarh, în această vreme a tăcerii cu orice preț, se dovedește a fi certare și rușine a păstorilor ecumeniști din Biserică, mustrare și îndemn la mărturisire pentru cei temători și îndoielnici. Căci, observăm cu îngrijorare că bună parte din duhovnicii renumiți ai țării noastre, preocupați de temele clasice ale Ortodoxiei, precum răbdarea, dragostea, smerenia, ascultarea, etc. ocolesc cu desăvârșire a zăbovi asupra ultimelor preocupări și idealuri ale Bisericii: adunările și slujbele cu cei din alte credințe, dorința de unire cu ereticii, recunoașterea valabilității tainelor altor biserici; adaptările dogmelor, canoanelor și rânduielilor ortodoxe la exigențele societății moderne -- într-un cuvânt ecumenismul. Astfel, asupra lor apasă vina tăcerii care trădează, căci, „prin tăcere Îl trădăm pe Dumnezeu”, spune un sfânt al Bisericii. Tăcere ce otrăvește Biserica, pogoară pe creștini în rătăcire și înlesnește viețuirea împotriva lui Hristos a apostaților, ateilor și păgânilor. Să părăsim, așadar, această rușinoasă și păgubitoare tăcere, alăturându-ne marilor mărturisitori ai vremii noastre, neobosiților luptători ai rătăcirilor 5 ecumeniste, precum sfinții și drepții lui Dumnezeu - Ioan Iacob Hozevitul, Ioan Maximovici, Averkie Taușev, Iustin Popovici, Nicolae Velimirovici, Serafim Rose, căci judecând după duhul veacului și după frământarea minților, suntem îndreptățiți să credem că edificiul Bisericii, care se clatină de mult, se va cutremura strașnic și repede. Nu are cine să-l susțină și cine să se împotrivească. Măsurile întreprinse pentru susținerea lui au fost împrumutate de la stihiile lumii vrăjmașe Bisericii, și mai curând vor accelera căderea ei, decât să o oprească. Conon Monahul 6 CUVÂNT DESPRE ORTODOXIE ȘI DESPRE NEORTODOCȘI a începutul cuvântului nostru în Duminica Ortodoxiei pare firească întrebarea: „ce este Ortodoxia?” Ortodoxia este adevărata cunoaștere și lăudare a lui Dumnezeu; Ortodoxia este închinarea lui Dumnezeu în Duh și adevăr; Ortodoxia este proslăvirea omului de către Dumnezeu, prin harul Preasfântului Duh, dăruit omului. Duhul este slava creștinilor. Unde nu există Duh, acolo nu există Ortodoxie. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este nici mântuire Nu există Ortodoxie nici în învățăturile și filozofările omenești, stăpânite de intelectul mincinos și înșelător, rod al căderii. Ortodoxia este învățătura Sfântului Duh, dată omului de Dumnezeu întru mântuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este nici mântuire. „Oricine va voi să se mântuiască, mai întâi de toate trebuie să se țină de credința sobornicească; iar cine n-o va păstra întreagă și fără de prihană, acela va pieri în veci” (Simbolul Sfântului Anastasie cel Mare). Pentru a păstra în siguranță acest zălog al nostru, L 7 astăzi Sfânta Biserică enumera public, în auzul tuturor, acele învățături generale propagate de satana - expresie a vrăjmășiei contra lui Dumnezeu - care defăimează lucrarea mântuirii noastre și ne-o răpesc. Biserica demască aceste învățături ca pe niște lupi înfricoșători, ca pe niște șerpi veninoși, ca pe niște hoți și ucigași. Păzindu-ne de toate acestea și scoțându-i din prăpastia pierzaniei pe cei înșelați de acestea, Biserica predă anatemei acele învățături și pe cei ce le urmează cu îndărătnicie. Cuvântul „anatema” semnifică îndepărtare, respingere (blestemul lui Dumnezeu). Atunci când Biserica predă anatemei o învățătură, înseamnă că acea învățătură conține hula împotriva Duhului Sfânt. Așadar, în scopul mântuirii, aceasta trebuie să fie respinsă și îndepărtată, tot așa cum otrava este ținută departe de alimente. Atunci când o persoană este predată anatemei, înseamnă că acea persoană și-a însușit învățătura hulitoare în mod irevocabil, lipsindu-se de mântuire el însuși și lipsindu-i și pe apropiații lui, cărora le-a transmis felul său de gândire. Iar când acea persoană se decide să părăsească învățătura hulitoare și să primească învățătura Bisericii Ortodoxe, după rânduiala Bisericii, este datoare să anatematizeze falsa învățătură de care era legat mai înainte și care îl duce la pierzanie, îl înstrăina de Dumnezeu, îl forța să dușmănească pe Dumnezeu, să hulească pe Duhul Sfânt, și îl menținea în comunicare cu satana. 8 Cugetarea omenească inclusă în învățătura credinței creștine se numește erezie Toate învățăturile omenești, cuprinzând propria cugetare inspirată din intelectul înșelător, din înțelepciunea trupească a oamenilor strecurate abil în învățătura despre Dumnezeu, descoperită de Dumnezeu, pricinuiesc moartea veșnică. Cugetarea omenească inclusă în învățătura credinței creștine se numește erezie, iar urmarea acestei învățături - rea-credință... Inima lor cea nesocotită s-a întunecat –spune Apostolul despre înțelepții care s-au abătut de la adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu - zicând că sunt înțelepți, au ajuns nebuni; de aceea Dumnezeu i-a dat necurătiei, după poftele inimii lor... ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună; pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară. Patimi de ocară însemnează feluritele patimi ale desfrânării. Apollinarie era stăpânit de patima destrăbălării. Eutihie era orbit mai cu seamă de pofta de arginți, iar destrăbălarea lui Arie întrecea orice închipuire. Ereziile, fiind o lucrare trupească, rod al înțelepciunii trupești, sunt născoceli ale duhurilor necurate. Feriți-vă de eresurile cele împotrivitoare lui Dumnezeu - zice Sfântul Ignatie Teoforul - deoarece prin însăși natura lor, acestea sunt născociri diavolești ale șarpelui plin de toată răutatea. Nici nu este de mirare: duhurile necurate au căzut de la înălțimea demnității duhovnicești; ele au căzut în cugetarea trupească de la 9 cea duhovnicească. La oameni, binele este amestecat cu răul, și de aceea devine netrebuincios; la duhurile necurate precumpănește și acționează numai răul. Cel mai mare păcat al lor era ura nestăvilită față de Dumnezeu, exprimată printr-o strașnică și neîncetată hulire a Lui. În trufia lor, demonii s-au ridicat mai presus de Dumnezeu însuși. Ei au prefăcut ascultarea de Dumnezeu, firească făpturilor vii, într-o sălbatică împotrivire, într-o vrajbă de neîmpăcat. De aceea căderea lor este atât de profundă, iar plaga morții veșnice, hărăzită lor, este incurabilă. Patima lor esențială este mândria. Ei sunt prea plini de o nemaipomenită și neroadă vanitate. Erezia este o armă de temut în mâinile demonilor! Cu ajutorul ereziilor, aceștia au dus la pierzanie popoare întregi; răpindu-le pe neobservate creștinismul, ei l-au înlocuit cu o doctrină blasfemitoare și i-au conferit acestei ucigătoare învățături titlul de creștinism reformat, veritabil, purificat. Erezia este un păcat făptuit în special de către intelect Acest păcat, fiind acceptat cu mintea, se transmite duhului, se răspândește în tot trupul, păgânindu-l în întregime, întrucât acesta are însușirea de a se păgâni și a se molipsi prin comunicare cu duhurile necurate. Păcatul acesta trece neobservat și pare de neînțeles pentru cei ce nu cunosc îndeajuns creștinismul. Iată de ce, în mrejele sale cad cu atâta ușurință: simplitatea, candoarea, necunoștința, mărturisirea superficială și indiferentă a 10 credinței creștine. |
Într-o perioadă au fost atinși de erezie chiar și unii
cuviincioși ai lui Dumnezeu, precum Ioanichie cel Mare, Gherasim din Iordan și alții. Dacă acești sfinți bărbați, care-și duceau viața doar în grija de mântuire, n-au cunoscut de îndată hula mascată împotriva lui Dumnezeu, ce vom zice de cei ce-și petrec zilele scufundați în preocupări lumești și având o noțiune cu totul neîndestulătoare asupra creștinismului? Cum vor recunoaște și erezia, când aceasta apare ferchezuită sub masca înțelepciunii, cucerniciei și sfințeniei? Iată din ce cauză întregi noroade s-au plecat cu atâta ușurință sub jugul ereziei. Din aceeași cauză devine foarte anevoioasă întoarcerea de la erezie la dreapta credință, cu mult mai anevoioasă decât întoarcerea de la buna-credință la idolatrie. Ereziile mai apropiate de ateism sunt mai lesne de recunoscut și de lepădat decât ereziile nu prea depărtate de dreapta credință, și de aceea mai acoperite, împăratul roman, marele Constantin, cel egal cu apostolii, într-o scrisoare către Sfântul Alexandru, Patriarhul Alexandriei, acuzatorul ereziarhului Arie, îl roagă să curme disputa ce tulbura liniștea și pacea, prin cuvinte deșarte. Dar, prin aceste cuvinte numite deșarte, era tăgăduită Dumnezeirea Domnului lisus Hristos, era desființat creștinismul. Iată cum necunoștința, și în cazul acestui bărbat sfânt, râvnitor, fusese înșelată prin viclenia ereziei, nerecunoscută de el. 11 Sfânta Biserică totdeauna a considerat ca absolut necesar tratamentul grozavei plăgi a ereziei prin anatema Atunci când Fericitul Teodoret, episcopul Cirului, sa înfățișat la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic, intenționând să se justifice contra acuzațiilor ce i se aduceau, Părinții prezenți la Sinod i-au cerut, mai întâi să-l anatematizeze pe ereziarhul Nestorie. Teodoret, care, în fond, îl dezaproba pe Nestorie, dar nu atât de hotărât, precum era respins de Biserică, încerca să se explice. Părinții însă i-au cerut din nou să-l predea anatemei, hotărât și fără rezerve, pe Nestorie și a lui învățătură. Teodoret iarăși voia să se disculpe, și atunci Părinții i-au cerut cu fermitate ori să-l anatematizeze de îndată pe Nestorie, ori îl vor socoti eretic pe Teodoret însuși, în cele din urmă, Teodoret l-a anatematizat pe Nestorie și celelalte eresuri ale vremii. Aducând slavă lui Dumnezeu, Părinții l-au proclamat pe Teodoret păstor drept credincios. Din partea sa, Teodoret nu mai dorea să se explice, după ce pricinile ce-l îmboldeau să dea explicații fuseseră extirpate din sufletul său (Flerg, Istoria creștinismului). Iată deci, singura atitudine corectă a duhului omenesc cu privire la înfricoșătoarea plagă a ereziei. Biserica vestește: “Cei ce și-au predat cugetul lor în ascultare față de descoperirea dumnezeiască, slujind-o pe ea, pe aceștia să-i fericim și să-i lăudăm; iar celor ce se împotrivesc adevărului, dacă nu s-au pocăit înaintea lui Dumnezeu, Carele așteaptă întoarcerea și căința lor, dacă n-au voit 12 să urmeze Sfintelor Scripturi și Tradiției Bisericii Sobornicești, să fie excomunicați și predați anatemei”. “Celor ce neagă existența lui Dumnezeu și susțin că această lume s-a autoorganizat și că toate se petrec fără ajutorul providenței dumnezeiești, așa, ca din întâmplare: anatema!”', “Celor ce afirmă că Dumnezeu nu este Duh, ci materie și care nu-L recunosc ca Sfânt, Atotmilostiv, Preaînțelept, Atotștiutor, rostind alte asemenea blasfemii: anatema!”; “Celor ce îndrăznesc să declare că Fiul lui Dumnezeu n-ar fi de o ființă cu Tatăl, deasemenea Duhul Sfânt, Carele este de conceput: că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt n-ar fi Unul Dumnezeu: anatema!”; “Celor care spun că venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu întrupat, patimile Sale de bunăvoie, moartea și învierea Sa nu sunt necesare izbăvirii de păcate și mântuirii noastre: anatema!”; “Celor care nu acceptă harul răscumpărării propovăduit de Evanghelie, ca singurul nostru mijloc de îndreptățire în fața lui Dumnezeu: anatema!”; “Celor care se îndoiesc de fecioria Preacuratei Fecioare Măria înainte de naștere, în timpul nașterii și după naștere: anatema!”; “Celor care nu cred că Duhul Sfânt i-a înțelepțit pe prooroci și pe apostoli și a prevestit prin gura lor adevărata cale spre mântuire, prin atâtea minuni, mărturisind că Duhul și acum sălășluiește în inimile adevăraților creștini și-i călăuzește spre orice adevăr: anatema!”; “Celor care nu recunosc nemurirea sufletului, sfârșitul acestui veac, judecata ce va să vină, răsplata cerească pentru faptele cele bune și osânda pentru 13 păcate: anatema!”; “Celor care refuză Tainele Sfintei Biserici a lui Hristos: anatema!”; “Celor care nu recunosc Sinoadele Sfinților Părinți și Predaniile lor, în conglăsuire cu revelația dumnezeiască și păstrate cu sfințenie de către Biserica Ortodoxă și Sobornicească: anatema!” * Adevărul dumnezeiesc S-a întrupat ca prin Sine să ne mântuiască pe noi, cei morți ca urmare a primirii și însușirii de către noi a ucigătoarei minciuni. Dacă veți rămâne în cuvântul Meu - grăiește Hristos - dacă veți primi învățătura Mea și veți rămâne credincioși ei, sunteți cu adevărat ucenici ai Mei. Și veți cunoaște Adevărul și Adevărul vă va face liberi (Ioan 8, 31—32). Numai acela va rămâne credincios învățăturii lui Hristos, care respinge cu hotărâre și va respinge pururea orice învățătură născocită de duhurile necurate și de oamenii potrivnici învățăturii lui Hristos, înțelepciunii dumnezeiești, care ne-a lăsat legământ să păstrăm unitatea și inviolabilitatea lor. Înțelepciunea dumnezeieștii Revelații se păstrează întreagă și neștirbită doar în sânul Bisericii Ortodoxe de Răsărit. Amin! 14 DESPRE MÂNTUIREA NEORTODOCȘILOR Ce este erezia? rezia este împlinirea în faptă, în cuvânt sau în gând a următoarelor: - Abaterea de la sfintele dogme ale Sfintei Biserici Ortodoxe; - Credința că, dacă ești creștin, dacă crezi, dacă ești religios, credincios, mistic, spiritual, etc., fără a fi ortodox, te poți mântui; - Credința și mărturisirea că te poți mântui (și) prin tehnici, asane, meditații, formule (mantre), gnoză, cunoaștere, rațiune, științe, filosofii, concepte, doctrine umaniste (iluminist-idealiste, revoluționare și religioase); - Credința și afirmarea că Hristos a fost un mare învățat, un mistic, un iluminat, un înțelept, un guru, un inițiat cu puteri paranormale, oculte, vrăjitorești, un șef spiritual, un fel de mare șaman venit din ceruri astrale, ori strălucită personalitate a umanității, iar nu însuși Dumnezeu-Cuvântul; - Credința, părerea și propovăduirea că mântuirea nu este doar în Biserică și că nu este nevoie să fii ortodox ca să te mântuiești. Spre întărirea celor de mai sus, Sfântul Ignatie Briancianinov răspunde unei femei, care – asemenea „creștinilor” de azi - nu accepta că sunt „mulți chemați, și puțini aleși” și că aleșii sunt tocmai adevărații ortodocși. E |
15
Astfel, Sfântul Ignatie scrie1: „Ce spectacol vrednic de plâns în hohote: creștinii care nu știu în ce constă propriu-zis creștinismul! Privirea noastră întâlnește acest spectacol neîncetat: rareori vedem câte o excepție, rareori putem întâlni, în numeroasa gloată a celor ce se numesc creștini, unul care e creștin nu doar cu numele, ci și în fapt! Întrebarea pe care o puneți d-voastră a devenit o întrebare obișnuită astăzi: De ce să nu se mântuiască păgânii, mahomedanii și așa numiții eretici? Spuneți că printre ei se găsesc oameni cât se poate de buni. A-i pierde pe acești oameni buni ar fi contrar milei lui Dumnezeu!... Mai mult, spuneți că: „aceasta este contrar chiar rațiunii umane. Doar ereticii sunt și ei creștini. Să te socoti mântuit, iar pe membrii altor credințe pierduți, este o nebunie, este o trufie fără margini”... (îi scria acea femeie Sfântului Ignatie). Iisus Hristos singurul mijlocitor al mântuirii noastre Creștinilor, îi răspunde Sfântul, voi vorbiți despre mântuire, dar habar nu aveți ce este mântuirea, de ce au nevoie oamenii de mântuire și, în sfârșit, nu-L cunoașteți pe Hristos, singurul mijloc al mântuirii noastre! Iată adevărata învățătură despre acest obiect, învățătura Sfintei, Universalei Biserici: Mântuirea constă în restaurarea după chipul lui Dumnezeu. Această comuniune a fost pierdută de întregul neam omenesc 1 Volumul IV, Propovedanii ascetice si scrisori cãtre mireni 16 prin căderea în păcat a protopărinților. Tot neamul omenesc e o categorie de ființe pierdute. Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atât a celor virtuoși, cât și a răufăcătorilor. Ne zămislim în fărădelegi, ne naștem în păcat. Voi pogorî la fiul meu, plângând, în iad, zice sfântul patriarh Iacov despre el însuși și despre sfântul său fiu, Iosif cel cast și minunat. Coborau în iad, după sfârșirea pribegiei pământești, nu doar păcătoșii, ci și drepții Vechiului Testament. La atâta se limitează puterea faptelor bune omenești. Acesta este prețul virtuților firii noastre căzute! Ca să se refacă comuniunea omului cu Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, ca omul să obțină mântuirea era necesară răscumpărarea. Răscumpărarea neamului omenesc a fost săvârșită nu de un înger, nu de un arhanghel, nu de vreo ființă și mai înaltă, dar mărginită și creată, ci a fost săvârșită de însuși nemărginitul Dumnezeu. Pedepsele, partea neamului omenesc, au fost înlocuite cu pedeapsa luată de El; lipsa meritelor omenești a fost înlocuită de vrednicia Lui infinită. Toate faptele bune omenești neputincioase, pogorâtoare în iad, au fost înlocuite cu o singură faptă bună, plină de putere: credința în Domnul nostru Iisus Hristos. Când iudeii Lau întrebat pe Domnul: Ce să facem ca să facem lucrurile lui Dumnezeu?, Domnul le-a răspuns: Acesta este lucrul lui Dumnezeu, să credeți în Cel pe Care L-a trimis El. 17 Ne mântuiește credința în Hristos, nu „faptele bune” Un singur lucru bun ne e necesar pentru mântuire: credința; dar credința ca lucrare. Prin credință și numai prin credință putem intra în comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocul Tainelor pe care ni le-a dăruit El. În deșert dar, și cu păcat cugetați și ziceți că oamenii buni dintre păgâni și mahomedani se vor mântui, adică vor intra în comuniune cu Dumnezeu!... Nu!... Biserica a recunoscut întotdeauna că există un singur mijloc de mântuire: Răscumpărătorul! Ea a recunoscut că cele mai mari virtuți ale firii căzute pogoară în iad. Dacă drepții adevăratei Biserici și făcătorii de minuni, care credeau în Răscumpărătorul ce urma să vină, pogorau în iad, cum vă închipuiți că păgânii și mahomedanii și ateii, care nu au cunoscut și nu au crezut în Răscumpărător vor căpăta mântuirea, numai pentru că ei vi se par dumneavoastră drăguți și buni, când mântuirea nu se obține decât printr-un singur, vă repet, un singur mijloc, și acesta este credința în Răscumpărătorul. „Mântuirea” fără Hristos Creștinilor! Cunoașteți-L pe Hristos! înțelegeți că voi nu-L cunoașteți, că vă lepădați de El socotind mântuirea posibilă fără El, pentru niscaiva fapte bune! Cel care socoate o mântuire posibilă fără credința în Hristos este renegat de Hristos și, poate din neștiință, cade în păcatul greu al hulirii de Dumnezeu. Căci 18 cugetăm, zice Sfântul Apostol Pavel, că omul se adeverește prin credința fără faptele legii. Căci adevărul lui Dumnezeu prin credința lui Iisus Hristos în toate și asupra tuturor credincioșilor este fără deosebire. Toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu, suntem însă iertați în dar, prin harul Lui, cu izbăvirea întru Iisus Hristos. Veți replica poate: Sfântul Apostol Iacov cere neapărat fapte bune: el învață că credința fără fapte e moartă. Cercetați ce cere Sfântul Apostol Iacov și o să vedeți că el cere, ca și toți insuflații de Dumnezeu scriitori ai Sfintei Scripturi, fapte de credință, iar nu faptele bune ale firii noastre căzute. El cere credința vie, învederată de faptele omului nou, și nu faptele bune ale firii noastre căzute! El dă drept exemplu fapta patriarhului Avraam, fapta în care s-a învederat credința dreptului; iar fapta aceea consta în a aduce jertfă lui Dumnezeu pe fiul său unul născut. Să-ți înjunghii fiul spre jertfire nu e deloc o faptă bună după firea omenească: e o faptă bună ca împlinire a poruncii lui Dumnezeu, ca faptă de credință... Boala „rațiunii sănătoase” Ciudată e judecata dumneavoastră despre rațiunea sănătoasă. De unde, cu ce drept o găsiți, o descoperiți în dumneavoastră? Dacă sunteți creștini trebuie să aveți noțiuni creștine cu privire la acest obiect și nu altele, după capul dumneavoastră sau agățate cine știe de pe unde! Evanghelia ne învață că, prin cădere, noi ne-am 19 agonisit o rațiune pervertită, că rațiunea firii noastre căzute, oricât de valoroasă ar fi prin natură, oricât de ascuțită ar fi prin învățătura lumească, își păstrează caracterul căpătat prin căderea în păcat, continuă să rămână o rațiune pervertită. Trebuie să o lepezi, să te dai pe mâna călăuzitoare a credinței și, sub această conducere, la timpul său, după o însemnată nevoință întru evlavie, Dumnezeu dăruiește robului Său credincios rațiunea Adevărului sau Judecata Duhovnicească, temelia judecății duhovnicești fiind Dumnezeu. Ceea ce numiți dumneavoastră rațiune sănătoasă, noi, creștinii, cunoaștem că este o rațiune atât de bolnăvicioasă, atât de întunecată și rătăcită, încât vindecarea ei nu poate avea loc decât prin retezarea cu paloșul credinței a tuturor științelor și cunoștințelor care o compun și prin lepădarea lor. Deșartă e rătăcirea minții omenești, când caută să-L pătrundă pe nepătrunsul Dumnezeu! Când caută să explice inexplicabilul, să-L supună considerațiilor sale pe cine? Pe Dumnezeu! O asemenea întreprindere e o întreprindere satanică!...Tu, care te numești creștin și nu ai habar de învățătura lui Hristos... Ereticii nu sunt creștini Dumneavoastră spuneți că ereticii sunt aceeași creștini ca și noi. De unde ați scos una ca asta? Doar poate vreunul care se numește creștin și nu știe nimic despre Hristos, datorită nemărginitei sale ignorante, se va arăta de acord să se recunoască tot atât de creștin cât și ereticii, 20 fără să deosebească sfânta credință creștină, de puii blestemului, de ereziile hulitoare de Dumnezeu. Altfel judecă cu privire la acestea adevărații creștini! Numeroasele soboare de Sfinți au primit cununa muceniciei, au ales mai degrabă cele mai crâncene și îndelungate chinuri, închisoarea, exilul, decât să-și dea acordul la părtășania cu ereticii în învățătura lor hulitoare de Dumnezeu. Biserica Universală a recunoscut întotdeauna erezia ca un păcat de moarte, a recunoscut întotdeauna că omul molipsit de boala groaznică a ereziei e mort sufletește, străin de har și de mântuire, fiind în comuniune cu diavolul și cu pieirea lui... Cu deosebire se remarcă la eretici ura neîmpăcată către fiii adevăratei Biserici și setea lor de a se adapă cu sângele acestora! Erezia se conjugă cu încrâncenarea inimii, cu o groaznică întunecare și stricare a minții, erezia se menține cu încăpățânare în sufletul molipsit de ea și cât de trudnică este vindecarea omului de această infirmitate! Orice erezie conține într-însa hula împotriva Duhului Sfânt; fie hulește o dogmă a Duhului Sfânt, fie o lucrare a Duhului Sfânt, dar neapărat hulește Duhul Sfânt. Esența oricărei erezii este hulirea de Dumnezeu. De la vechile erezii la noile erezii Remarcabil: toate vechile erezii, sub diversele lor măști schimbătoare, tindeau către un același scop: negau Dumnezeirea Cuvântului și deformau dogma întrupării. Cele mai noi năzuiesc mai degrabă să nege lucrările Duhului Sfânt. Cu hule îngrozitoare ei negau 21 Dumnezeiasca Liturghie, toate Tainele, tot, toate aspectele în care Biserica Universală recunoștea lucrarea Sfântului Duh. Ei le numeau pe acestea reglementări omenești, și încă mai nerușinat: superstiții, rătăcire! Desigur, dumneavoastră nu vedeți în erezie nici o tâlhărie, nici hoție! Poate nici nu o socotiți un păcat? E renegat Fiul lui Dumnezeu, e renegat și hulit Duhul Sfânt, nu mii mult! Cel care a primit și se ține de o învățătură hulitoare de Dumnezeu, cel care hulește pe Dumnezeu cu gura, acela nu tâlhărește, nu fură, face chiar faptele bune ale firii căzute - ce om minunat! Cum ar putea Dumnezeu săi refuze mântuirea?!... Toată cauza ultimei dumneavoastră nedumeriri, ca și a tuturor celorlalte, constă în adânca necunoaștere a creștinismului!... Esența nedumeririlor acestora este lepădarea de Hristos! Nu vă jucați cu mântuirea, nu vă jucați! Căci altfel veți plânge veșnic!... Apucați-vă de lectura Noului Testament și Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe, studiați în scrierile Sfinților Părinți cum trebuie înțeleasă corect Sfânta Scriptură, ce viețuire, ce gânduri și ce simțăminte se cuvine să aibă un creștin. |
DESPRE FAPTELE BUNE
ALE NEORTODOCȘILOR Faptele celor ce nu cred în Hristos ar cine nu crede în Fiul lui Dumnezeu? Nu cel care pe față, cu hotărâre se leapădă de El, ci și acela care, numindu-se creștin, duce viață păcătoasă, aleargă după desfătări trupești; cel al cărui dumnezeu este pântecele; cel al cărui dumnezeu este argintul și aurul; cel al cărui dumnezeu e slava pământească; cel care a cinstit ca pe un dumnezeu înțelepciunea pământească cea vrăjmașă lui Dumnezeu, că tot cela ce face rele urăște Lumina și nu vine la Lumină, ca să nu se vădească faptele Lui; iar cel ce face adevărul vine la Lumină, ca să se arate lucrurile lui, că întru Dumnezeu sunt lucrate (In. 3, 20-21). Fără lepădare de sine, omul nu e în stare de credință; rațiunea lui căzută luptă împotriva credinței, cerând cu obrăznicie lui Dumnezeu socoteală pentru lucrările Lui și dovezi pentru adevărurile descoperite de El omului; inima căzută vrea să ducă viața căderii, către a cărei omorâre năzuiește credința; trupul și sângele, neluând aminte la mormântul ce le stă înainte în oricare ceas, vor și ele să își trăiască viața lor, viața stricăciunii și a păcatului. D 23 În ce trebuie să credem? „Credința”, a zis Preacuviosul Simeon Noul Teolog, „în înțelesul larg al acestui cuvânt, cuprinde în sine toate Dumnezeieștile Porunci ale lui Hristos: ea e pecetluită de încredințarea că în porunci nu este nici o buche care să nu aibă rost, că totul în ele, până la o iotă, e viață și pricină a vieții veșnice”. Să crezi în dogmele propovăduite de Evanghelie, să le înțelegi și să le mărturisești după învățătura neștirbită a Bisericii Ortodoxe de Răsărit, singura ce cuprinde învățătura evanghelică în toată curăția și plinătatea ei. Să crezi în tainele rânduite în Biserică de însuși Domnul, păstrate de Biserica de Răsărit în toată plinătatea lor. Să crezi în sfintele, de viață făcătoarele porunci evanghelice, care pot fi împlinite fără greșeală numai în sânul Bisericii celei adevărate, a căror plinire o alcătuiește așa-numita de către Părinți credință lucrătoare a creștinului, în dogme e Teologia predată de însuși Dumnezeu. Lepădarea dogmelor este o hulă împotriva lui Dumnezeu ce se numește necredință; schimonosirea dogmelor este o hulă împotriva lui Dumnezeu ce se numește erezie. Criteriul faptelor bune Credința Ortodoxă în Hristos, pecetluită prin Taina Botezului e îndestulătoare pentru mântuire și fără fapte, arunci când omul n-are timp să le săvârșească: fiindcă credința îl înlocuiește pe om cu Hristos, și faptele bune omenești cu meritele lui Hristos. De-a lungul vieții 24 pământești, însă, este neapărată nevoie de fapte. Ca fapte bune îi sunt recunoscute creștinului numai acelea care sunt împlinire a poruncilor evanghelice, prin care se hrănește, trăiește credința lui, prin care este sprijinită viața lui în Hristos: fiindcă singurul care lucrează în creștin trebuie să fie Hristos. Cel botezat nu are dreptul să facă după curii îi dau ghes simțirile inimii, care depind de înrâurirea trupului și sângelui asupra acesteia, oricât ar părea de bune aceste simțiri: îi sunt primite doar faptele bune către a căror săvârșire inima este îmboldită de către Duhul Sfânt și Cuvântul lui Dumnezeu, care sunt ale firii înnoite de Hristos. „Faptele bune” ale firii căzute Sunt orbi cei ce pun preț pe așa numitele de către ei „fapte bune” ale firii căzute. Aceste fapte au lauda lor, prețul lor, în vreme și între oameni, nu însă înaintea lui Dumnezeu, înaintea Căruia toți s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut (Rom. 3, 12). Cei ce nădăjduiesc în faptele bune ale firii căzute nu L-au cunoscut pe Hristos, n-au priceput taina răscumpărării, sunt prinși în cursele propriei filosofări mincinoase, ridicând împotriva credinței lor care este pe jumătate moartă și se clatină din împotrivire prostească: „Oare Dumnezeu este atât de nedrept încât să nu dea răsplata mântuirii veșnice faptelor bune săvârșite de închinătorii la idoli și de eretici?” Acești „judecători” pun nedreptatea și neputința judecății lor pe seama judecății lui Dumnezeu. Dacă faptele bune săvârșite potrivit simțirilor inimii ar aduce 25 mântuirea, venirea lui Hristos ar fi fost de prisos, n-ar mai fi fost nevoie de răscumpărarea lumii prin patimile și moartea pe cruce a Dumnezeului-Om, nici de poruncile evanghelice. Este învederat că cei ce socot că mântuirea se poate dobândi și numai prin faptele firii căzute nimicesc însemnătatea lui Hristos, leapădă pe Hristos. În chip nelegiuit s-au oștit împotriva credinței iudeii, cerând de la credincioși împlinirea rânduielilor rituale ale Legii vechi; în chip nelegiuit fiii lumii vrăjmașe lui Dumnezeu, ce sunt străini de cunoașterea cea tainică și totodată vie a lui Hristos, cer de la cei ce cred în Hristos fapte bune potrivite cu înțelegerea și simțirile firii căzute. Cel ce crede în Hristos trage împotriva simțirilor inimii sabia lui Hristos și își silește inima, tăind cu sabia ascultării față de El nu doar pornirile păcătoase vădite, ci și acele porniri care par bune la arătare, dar în fapt sunt potrivnice legilor evanghelice și, astfel, este întreaga lucrare a omului care se ia după imboldurile firii căzute. Faptele părute bune, făcute din imboldurile firii căzute, fac să crească în om „eu”-ul sau, nimicesc credința în Hristos, sunt potrivnice lui Dumnezeu; faptele credinței omoară egoismul în om, fac să crească în el credința, fac să crească în el Hristos. De vei mărturisi cu gura ta pe Domnul Iisus, spune Apostolul, și vei crede întru inima ta că Dumnezeu L-a ridicat pe El din morți, te vei mântui: căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire (Rom. 10, 9-10). 26 Dreapta credință, adevărata faptă bună Credința adevărată și vie aduce omului mântuirea, chiar dacă acesta o mărturisește doar cu gura. Ea i-a adus mântuirea tâlharului răstignit pe cruce; a adus mântuire, prin pocăință, multor păcătoși în ultimele clipe, cele dinainte de moarte, ale vieții lor. Atât de însemnată, de neapărat trebuincioasă este pentru mântuire mărturisirea cu gura a credinței inimii și încredințării sufletului, că sfinții mucenici din toate veacurile creștinismului, începând cu înșiși Apostolii lui Hristos, s-au învoit mai degrabă a răbda chinuri lungi și înfricoșate, a vărsa sângele lor ca apa, decât a rosti lepădarea de Hristos, fie aceasta și prefăcută, numai cu gura, tară ca inima să ia parte. Dumnezeu cere de la om pentru a-l mântui numai credința vie, adevărată. Aceasta, ca zălog al mântuirii și fericirii veșnice, trebuie să fie pentru creștin mai de preț decât viața lui pământească. Mucenicia este roadă adevăratei cunoștințe de Dumnezeu, dăruite prin credință. Mucenicia este roadă credinței. Această faptă au hulit-o și o hulesc cei ce pun mare preț pe faptele firii omenești căzute: în orbirea lor, ei numesc această preasfântă nevoință a celor mari la suflet „urmare a nebuniei”. Atât de însemnată este fiecare idee a dogmelor date de Dumnezeu, că sfinții mărturisitori, asemenea mucenicilor, au pecetluit mărturisirea de credință ortodoxă cu pătimiri grozave și râuri de sânge. Potrivit însemnătății credinței în lucrarea mântuirii, și păcatele împotriva ei au o deosebită greutate în cumpăna dreptei judecăți a lui Dumnezeu: toate aceste păcate sunt de 27 moarte, adică sunt împreunate cu moartea sufletului și le urmează veșnica pierzanie, muncile veșnice în adâncurile iadului. Cea mai rea faptă – necredința Păcat de moarte este necredința: ea leapădă singurul mijloc de mântuire, credința în Hristos. Păcat de moarte este lepădarea de Hristos: ea Îl lipsește pe cel care se leapădă de credința vie în Hristos, ce se arată și se păstrează prin mărturisirea cu gura. Păcat de moarte este erezia: ea cuprinde în sine hulirea lui Dumnezeu și îl face pe cel molipsit de ea străin de adevărata credință în Hristos. Păcat de moarte este deznădăjduirea: ea este lepădare a credinței lucrătoare, vii în Hristos. Vindecarea de toate aceste păcate de moarte este credința adevărată, sfântă, vie în Hristos. De o însemnătate covârșitoare în faptele credinței este mărturisirea cu gura: marele dătător de lege al israilitenilor, văzătorul de Dumnezeu Moisi, a fost lipsit de intrarea în pământul făgăduinței îndată ce a rostit, cu privire la o faptă a credinței, cuvinte ce arătau o oarecare îndoială (Numeri 20, 10-12). De ucenicii unui oarecare pustnic mare din Egipt s-a depărtat harul botezului îndată ce acesta, stând de vorbă cu un evreu, a rostit, în simplitatea sa, un cuvânt de îndoială cu privire la credința creștină. Istoria bisericească povestește că în primele timpuri ale creștinismului, în vremea prigoanelor, unii păgâni mărturiseau cu gura pe Hristos cu prefăcătorie, în glumă și în bătaie de joc, iar harul dumnezeiesc îi adumbrea de 28 îndată: într-o clipă se prefăceau din păgâni înrăiți în creștini râvnitori și pecetluiau cu sângele lor mărturisirea pe care la început o rostiseră ca pe o luare în deșert.[...] Credința în Iisus Hristos, mai presus de toate faptele bune Cel ce crede în Hristos, de va și muri cu moartea păcatului, iarăși va învia prin pocăință (In. 11, 25), și vedem pe mulți dintre sfinți că au căzut din înălțimea sfințeniei în adâncul unor păcate grele, iar apoi, cu ajutorul credinței și al pocăinței insuflate de aceasta, s-au liberat din adâncul cel puturos și întunecat, au suit iarăși la înălțimea curăției și sfințeniei. |
Deznădăjduirea dă în vileag necredința și egoismul
ce se aflau dinainte în inimă: cel ce crede în sine și nădăjduiește în sine nu se va scula din păcat prin pocăință; se va scula prin ea cel ce crede în Hristos, Atotputernicul Răscumpărător și Doctor. Credința este din auzire (Rom. 10, 17): ascultă Evanghelia, care-ți vorbește, și pe Sfinții Părinți, care o tâlcuiesc; ascultă-i cu luare aminte și, puțin câte puțin, se va sălășlui în tine credința vie, care va cere de la tine plinirea poruncilor evanghelice și te va răsplăti pentru această împlinire cu nădejdea neîndoielnică a mântuirii. Ea te va face următor al lui Hristos pe pământ, împreună moștenitor cu El în cer. Amin. |
Cu tot respectul fata de pleiada de Sfinti si Preacuviosi, despre care trebuie sa admit cu smerenie , ca nu am auzit in viata mea ...tot nu inteleg unde este Hristos aici. In nici unul din cuvintele Sale nu explica El ca o cale a bisericii si numai una, si numai a unei biserici, imi aduce mantuirea. Si nici nu gasesc vreun loc in care sa fi aruncat anatema asupra cuiva ... Nici macar asupra celor care L-au torturat si ucis. El imi spune ca prin EL ajung la tatal ...
Galateni 2:21 " Nu vreau sa fac zadarnic harul lui Dumnezeu; caci daca neprihanirea se capata prin Lege, degeaba a murit Hristos". Si mai am o nedumerire: daca m-as fi nascut intr-o alta tara, neortodoxa, pentru ca Dumnezeu acolo mi-a hotarat nasterea ... si nu as fi avut ocazia sa aud despre ortodoxie ... oare Dumnezeu, care este Tatal meu, care m-a creat si mi-a planuit zilele vietii mele dinainte de a fi fost traita vreuna ... si despre care toata lumea este de acord ca din iubire fata de creatia sa si-a trimis Fiul ... deci si pentru mine ... m-ar fi lasat departe de El si arzand in temnitele iadului ? In afara ortodoxiei, nu mai este nici un om care sa fi fost mantuit doar prin simpla credinta in Hristos? Nu stiu, dar imaginea pe care o am eu despre Dumnezeu nu este asta ... Este adevarat ca si-a ales un popor, cel evreiesc, dar a dat voie tuturor neamurilor sa fie mantuite ... De aceea si-a trimis apostolii in lumea larga... Iar invataturile apostolilor le cunosc si eu. |
Eu gasesc minunat gestul de intrupare a lui Dumnezeu Fiul. Cred ca, dincolo de toate semnificatiile acestui gest, cu siguranta mai este unul: faptul ca Dumnezeu a fost atins. Oamenii din jurul Lui, apostolii, femeia bolnava ... au pus mana pe El. Au mancat impreuna ... El, apostolii si vamesii, pacatosii ... A fost la nunta in Cana ... A stat la masa ca un mesean obisnuit si , cu siguranta a fost imbratisat... oamenii s-au atins de El intr-o forma sau alta ... pacatoasa i-a spalat picioarele cu mir...
Din toate astea, eu inteleg ca Dumnezeu vrea ca El sa aiba o relatie cu creatia sa. Eu cred ca El vrea sa fie atins si astazi ... Iar eu personal, asta imi doresc: dimineata in rugaciuni, citind din biblie, purtandu-L cu mine oriunde ma duc ... intreband-l inainte de a lua o decizie ... cerandu-mi iertare si pocaindu-ma pentru fiecare greseala pe care o fac ... multumindu-I in toate ... vorbind despre El ... lasandu-L sa ma schimbe, sa ma faca un om mai bun ... Toate astea cu convingerea adanca ca El este Salvatorul si Mantuitorul meu, ca a murit si a inviat ... Si lucrul acesta mi-a dat sansa la o alta viata ... Nu am nici un soi de ritual si relatia mea cu Isus este spontana si vie ... Cand ma rog ii vorbesc din inima ... si El vede inima mea ... De ce Isus prezent in viata mea, in inima mea, in constiinta mea ... nu-mi poate da si mie mantuirea? Si mai cred ca in momentul mortii Sale, sfasierea valului din templu, cel care separa Sfinta Sfintelor de restul templului, a insemnat ca eu, pacatoasa pacatosilor, am de-acum, prin moartea lui Isus, si numai asa, posibilitatea sa am o relatie directa cu Dumnezeu Tatal cel care m-a creat. "Caci toti sunteti fii ai lui Dumnezeu, prin credinta in Hristos Isus" Galateni 3:26. Iar TOTI inseamna TOTI cei care cred in Hristos Isus. Adica si eu. |
Ora este GMT +3. Ora este acum 06:01:40. |
Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2025, Jelsoft Enterprises Ltd.