ok. Nu am dar de invatatura, dar pot raspunde pana la un anumit punct, atat cat am inteles si eu. Posibil sa mai si gresesc in probleme ce tin de evangheologie.
Apostolul Ioan a fost supranumit "apostolul iubirii", era foarte atasat de Domnul . Evanghelia sa este ultima scrisa si vine ca o completare la cele trei; nu aduce mai multe fapte , contine doar 7 minuni dar pune accent pe dumnezeirea lui Iisus Hristos. In vremea lui, biserica era deja lovita de erezia care spunea ca Hristos a fost un simplu om .

Multumesc ca ai raspuns Doriana. Trice probabil nu e inca pe forum,
dar el recupereaza rapid, sunt sigur.

A doua intrebare: De ce crezi ca evanghelistul Ioan da alta ordine a "lucrarilor"
Mantuitorului nostru decat toti ceilalti evanghelisti? Se leaga de prima intrebare,
mai ales de ultima sa parte.

Imi place ca discutam constructiv, nu distructiv. Cele bune, Doriana.

De ce ti se pare ca as vrea sa discut distructiv? :1: Nici mie nu imi place cearta. Dar daca nu imi place freza ta si ma intrebi de ea, spun doar ce gandesc, fara rautate sau prejudecati. :1: Si stiu ca esti un om bineintentionat. Dar uneori o idee poate parea dura pentru ca nu seaman cu a ta, nu musai pentru ca ar fi dura.

Constructiv: mi se pare ca fiecare evanghelist are stilul lui. Ioan e mai duios si mai profund ca ceilalti.
Tu ai fost obisnuit sa studiezi Biblia intr-un anumit sens, eu in altul. Asa ca s-ar putea sa nu ma prind unde bati. Ar fi, zic eu, mai practic daca ai merge direct la tinta unde ai vrut sa ajungi cu intrebarile puse. Adica sa ajungi direct la problema care te framanta.

Si tie toate cele bune.

Fraza "Imi place ca discutam constructiv, nu distructiv." am pus-o ca
pavaza sa nu fim deranjati de atacuri din afara. Te inteleg ca te aperi,
dar n-a fost spusa cu intentie rea. Nu-ti fie teama, n-am nici o intentie
ascunsa. E un experiment intre trei persoane din trei culte diferite, BO,
NP si Penti, de a schimba idei personale. Sunt sincer interesat pentru ca
nu am raspunsuri la toate intrebarile pe care le voi pune, dar la multe am
pareri personale si doresc sa le confrunt cu ale altora din alte culte. Daca
exista si o persoana din BC poate sa intre in dialog, chiar o rog.
A treia intrebare va lamuri mai bine pe primele doua.

A treia intrebare: De ce Ioan incepe "lucrarile" Mantuitorului cu nunta din
Cana, urmata de izgonirea vanzatorilor din templu (Ioan cap.2) si apoi
de convorbirea cu Nicodim (Ioan cap.3)? Ti se pare intamplatoare sau
vezi o anume semnificatie? Daca da, care anume?
Cele bune.

Ordinea este aceasta pentru ca asa s-au intmaplat lucrurile: intai Iisus s-a intalnit cu Natanael, "dupa trei zile" a fost la nunta, "dupa aceea" s-a suit la Ierusalim...etc. Deci sunt scrise in ordine cronologica. De ce le-a ales tocmai pe acestea nu stiu. Dar, cum am spus, nu am studiat evangheologia [zace in biblioteca :4: ], trice ar fi mai in masura sa iti explice.

La nunta din Cana au luat parte si ucenicii Sai. Totusi ea nu e mentionata
si in celelalte evanghelii. Sau gresesc? Aici e prima minune pe care o face
Iisus. Alungarea vanzatorilor din templu e a doua "actiune" prezentata de
Ioan (las deoparte intalnirile cu ucenicii). Insa toti ceilalti evanghelisti o
plaseaza mult mai tarziu. Asta mi-a ridicat un mare semn de intrebare.
Urmeaza convorbirea cu Nicodim, iarasi relatata doar de Ioan.
Mai insist pe aceasta a treia intrebare si ca sa-l astept pe trice, dar si
pentru ca celelalte intrebari capata greutate daca exista un sens, afara
de cel cronologic, la relatarea lui Ioan din evanghelia sa.

Cele bune.

Sunt într-adevăr diferenţe între Evanghelia lui Ioan şi evangheliile sinoptice. Acestea şi datorate
stilului personal dar şi prezentării nu neapărat cronologice în descrierea evenimentelor.
Nunta din Cana este într-adevăr relatată doar de Ioan şi este prima minune a lui Hristos, minune ce deschide practic activitatea Sa publică.
În Ioan 2 este relatată prima curăţire a Templului, cel dintâi act al Său de importanţă naţională. Prin ea El a făcut cunoscut dreptul Său de a administra treburile Templului şi a vestit misiunea Sa ca Mesia. A doua curăţire a avut loc trei ani mai târziu (Matei 21,12-17) ca o reamintire că pretenţia Sa era încă valabilă. A doua curăţire a Templului nu e amintită în Ioan, cum nu e amintită prima în celelalte evanghelii. Evangheliile se completează armonios (şi nu doar cu privire la acest episod).

A doua "actiune" a Mantuitorului, asa cum ai spus si tu, e intr-adevar
CURATIREA Templului. Mai adaug eu, in vederea primirii Duhului Sfant.
Duhul Sfant nu fusese dat pana atunci si intr-adevar Templul trebuia
curatit ca sa poata sa-L primeasca. Desigur Duhul nu era dat chiar atunci,
ci la cincizecime. Te rog, insa, sa te gandesti si o semnificatie la prefacerea
apei in vin la nunta din Cana. Eu cred ca si aceasta are o anume semnificatie.
In ceea ce priveste a treia "actiune", convorbirea cu Nicodim, cred ca esti de
acord cu mine, ca ea semnifica necesitatea schimbarii totale, din interior, a
credinciosului. A nasterii din nou, din apa si Duh.
Intr-adevar, evangheliile se completeaza reciproc, sunt de aceeasi parere.
Deci, gasesti si o semnificatie la prefacerea apei in vin la nunta din Cana?
Multumesc ca ai acceptat dialogul. Cele bune, trice.

Sunt perfect de acord cu ce spui referitor la necesitatea schimbării interioare, naşterea din nou. A fi botezat cu apă şi cu Duh asta înseamnă.
În ce priveşte semnificaţia prefacerii apei în vin, vreau să citez un pasaj edificator dintr-o lucrare apreciată ca fiind cea mai cuprinzătoare descrierii a vieţii lui Iisus:

"Darul lui Hristos la nuntă era un simbol. Apa reprezenta botezul în moartea Lui care avea să se reverse peste păcatele lumii. Apa cu care au fost umplute vasele era adusă de mâini omeneşti, dar numai cuvântul lui Hristos a fost în stare să-i dea putere dătătoare de viaţă. Tot astfel stau lucrurile cu ceremoniile care ţintesc către moartea Mântuitorului. Numai prin puterea lui Hristos, care lucrează prin credinţă, ele ajung să hrănească sufletul.
Cuvintele lui Hristos au asigurat cele necesare pentru sărbătoare. Tot atât de îmbelşugat este harul Său care şterge nelegiuirile oamenilor şi care înnoieşte şi susţine viaţa spirituală.
La cea dintâi sărbătoare la care El a luat parte împreună cu ucenicii, Isus le-a dat paharul în care era simbolizată lucrarea Lui pentru mântuirea lor. La cea din urmă cină, le-a dat din nou paharul, odată cu aşezămintele sfinte pe care urma să fie vestită moartea Lui, "până va veni El". (1 Cor. 11,26). Iar întristarea ucenicilor când s-au despărţit de Domnul lor a fost alungată de făgăduinţa că iar se vor întâlni, căci le-a zis: "De acum încolo nu voi mai bea din acest rod al vieţi, până în ziua când îl voi bea cu voi nou, în Împărăţia Tatălui Meu". (Matei 26,29)." Hristos Lumina Lumii p.45

"La cea dintâi sărbătoare la care El a luat parte împreună cu ucenicii, Isus le-a dat paharul în care era simbolizată lucrarea Lui pentru mântuirea lor."
Foarte asemanatoare semnificatia cu cea pe care am gasit-o eu. Dupa
parerea mea vinul cel vechi era credinta dupa legea cea veche, iar vinul
cel nou e credinta dupa noul legamant, legamant intruchipat de nunta.
Legamantul iubiri asa cum legea cea noua e legea iubirii, iar nunta
simbolizeaza legatura iubirii. Vinul cel nou era mai bun decat vinul cel
vechi. Credinta cea noua inlocuieste credinta cea veche nemantuitoare.
Deci intr-adevar ea simbolizeaza lucrarea Lui pentru mantuirea noastra.
Ioan subliniaza de trei ori o idee importanta, vezi cap.1.
1. La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul.
La fel si aici in cap.2 si 3 se subliniaza importanta venirii Mantuitorului
pentru mantuirea noastra: ca sa innoiasca credinta noastra, sa innoiasca
Biserica (Casa Domnului) noastra, sa innoiasca omul credincios. Primele
trei lucrari ale Domnului tocmai acest lucru semnifica si Ioan tine sa
sublinieze acest lucru. A patra lucrare descrisa de Ioan este convorbirea
cu samariteanca, pe care o consider la fel de importanta, cu semnificatia
ca noul legamant se face nu numai cu poporul iudeu ci cu toate neamurile.

De ce am insistat pe aceste doua capitole din Ioan, tocmai pentru ca ne
atentioneaza ca Ioan este cel mai profund dintre evanghelisti, cu cea mai
mare densitate de semnificatii. Totul la Ioan are profunzime, nimic nu e
la intamplare. De aceea e bine sa luam aminte la restul scrierilor lui care
nu sunt usor de talcuit. De aici incolo am intrebari mult mai grele, la care
nu am decat umbre de pareri, ca in ghicitura, si la care solicit ajutor.
Dar pana atunci vreau sa te intreb pe tine trice si pe Doriana daca sunt
obiectii sau alte pareri la cele expuse mai sus.
Cele bune.

Eu nu am obiectii; ma uit la voi si invat mai multe. :1:

Cu totii avem de invatat, Doriana.

Postarea ta merită să fie pusă la topicul ”Ce avem comun” :) Excelente legăturile paradigmatice găsite în primele capitole din Ioan, și eu sunt întrutotul de acord cu ele. Poți continua, devine interesant...

Multumesc. De-acuma incepe greul. Capitolul 21 din Ioan mi se pare
cel mai misterios, cel mai interesant, cel mai profetic. Curios, pentru
ca el pare ca descrie ultima aratare a Lui Iisus, dupa invierea Sa, la
Marea Tiberiadei, in fata a sapte dintre ucenicii Sai. Si desi pare ca
descrie evenimente trecute, in acelasi timp ai impresia, cel putin asta
a fost impresia mea, ca intalnirea descrisa e atemporala.
Intai o observatie: desi la aceasta a treia aratare a Lui Iisus in fata
ucenicilor au luat parte mai mult de jumatate din ei, desi evanghelia
a fost scrisa ultima, la multi ani dupa celelalte si ar fi fost normal ca
primele evanghelii sa descrie aceasta intalnire si nu ultima, totusi ea
e mentionata doar de Ioan. Apoi, repetarea de trei ori a intrebarii Lui
Iisus catre Petru daca i-L iubeste, cu cele trei raspunsuri ale lui Petru,
toate arata densitatea de semnificatii pe care le contine capitolul.
Aceasta intalnire are o importanta colosala pentru mine, misterioasa
si enigmatica, pentru ca nu-mi explic cum de apare numai la Ioan.

A patra intrebare: Aveti o explicatie asupra acestui fapt?

Daca oricine altcineva are o explicatie la intrebarea patru sa intervina
si s-o expuna.
Oricum, pun si urmatoarea intrebare.
Ioan cap.21
3. Simon-Petru le-a zis: Ma duc sa pescuiesc. Si i-au zis ei: Mergem si noi cu tine. Si au iesit si s-au suit in corabie, si in noaptea aceea n-au prins nimic.
4. Iar facandu-se dimineata, Iisus a stat la tarm; dar ucenicii n-au stiut ca este Iisus.

A cincea intrebare: Ce vrea sa insemne "ma duc sa pescuiesc"? Si apoi
"dimineata, Iisus a stat la tarm"?
Cele bune.

La a 4-a întrebare, mă tem că nu am răspuns. La a 5-a am găsit ceva în aceeaşi istorie a lui Iisus: "Hristos Lumina Lumii", capitolul 85. Din nou la mare.

Si eu ma tem ca intrebarea patru ne depaseste. O lasam deocamdata.
Daca poti sa-mi dai ce ai gasit pentru intrebarea cinci. Eu o interpretez
ca pe o viitoare actiune de increstinare. "noaptea aceea n-au prins nimic"
o interpretez ca pe un viitor esec in a mai capta crestini in timpurile din
urma, cand lumea se va impietri. Ce vreau sa spun: cuvintele apostolului
au doua taisuri, unul pentru atunci si altul pentru viitor. Dubla semnificatie.
Mai ales urmatoarea imagine "Iar facandu-se dimineata, Iisus a stat la tarm"
Dimineata e si o noua zi, Ziua Domnului.
Cu cat inaintam in cap.21 se va intari acest dublu sens, care nu e ceva de
neacceptat tocmai din cauza darului profetiei de care da dovada Ioan. Dar
e tot mai greu de patruns.
Astept interpretarea din "Hristos Lumina Lumii".
Cele bune.

HLL -Din nou la mare 1
 

"Isus spusese că vrea să se întâlnească cu ucenicii Săi în Galilea; şi îndată ce a trecut Paştele, ei şi-au îndreptat paşii într-acolo. Lipsa lor de la Ierusalim în timpul sărbătorilor ar fi fost socotită drept indiferenţă şi rătăcire, de aceea au rămas până la sfârşitul lor; dar odată trecute, s-au întors bucuroşi acasă pentru a întâlni pe Mântuitorul, aşa cum le spusese El. Şapte dintre ucenicii Lui erau în grup, îmbrăcaţi în hainele umile de pescari; erau săraci în ce priveşte bunurile lumii acesteia, dar bogaţi în cunoaşterea şi trăirea adevărului, lucru care înaintea Cerului le dădea locul ce mai de frunte ca învăţători. Nu fuseseră elevi în şcolile profeţilor, dar timp de trei ani fuseseră învăţaţi de cel mai de seamă Educator pe care lumea L-a cunoscut vreodată. Sub îndrumările Lui, deveniseră nobili, inteligenţi, cultivaţi, ajungând unelte prin care oamenii puteau să fie îndrumaţi în cunoaşterea adevărului.
Cea mai mare parte a lucrării lui Hristos fusese săvârşită aproape de Marea Galileii. Îndată ce ucenicii s-au adunat într-un loc unde să nu fie tulburaţi, s-au găsit înconjuraţi de amintiri despre Isus şi lucrările Lui cele mari. Pe marea aceasta, pe când inima lor era cuprinsă de spaimă, iar furtuna turbată se năpustea asupra lor ca să-i nimicească, Isus a mers pe valuri pentru a-i scăpa. Tot aici furtuna a fost liniştită prin cuvintele Lui. Se putea vedea ţărmul unde peste zece mii de oameni fuseseră hrăniţi din câteva pâinişoare şi câţiva peşti. Nu departe era Capernaum, locul unde se făcuseră atâtea minuni. Pe când ucenicii priveau la toate acestea, mintea lor era plină de cuvintele şi faptele Mântuitorului lor.
Seara era plăcută şi Petru, care încă mai avea mare plăcere de corăbii şi de pescuit, dădu sfatul să se meargă pe mare şi să se arunce mrejele. Ceilalţi erau gata să meargă; aveau nevoie de hrană şi de îmbrăcăminte, lucruri pe care munca unei nopţi cu izbândă în pescuit li le-ar fi adus. Aşadar, au plecat cu corabia, dar n-au prins nimic. Au muncit toată noaptea dar fără nici un spor. În timpul orelor obositoare vorbeau despre Domnul lor, care le lipsea, şi îşi reaminteau de lucrurile minunate la care ei fuseseră martori, în lucrarea Lui de lângă mare. Se întrebau ce va fi cu ei în viitor şi se întristau când se gândeau la ceea ce-i aştepta.
În tot timpul acesta, un Supraveghetor singuratic i-a urmărit de pe ţărm cu ochiul Său, dar El era nevăzut . În cele din urmă, s-au revărsat zorile. Barca era numai la o mică depărtare de ţărm, şi ucenicii au văzut un Străin stând pe mal, care i-a oprit cu întrebarea : "Copii, aveţi ceva de mâncare? Când ei răspunseră : "Nu", El le zise : "Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corăbiei, şi veţi găsi'. Au aruncat-o deci, şi n-o mai puteau trage de mulţimea peştilor".
Ioan a recunoscut pe Străin şi a spus către Petru : "Este Domnul". Petru era aşa de încântat şi de bucuros încât în nerăbdarea lui s-a aruncat în apă şi curând ajunse lângă Învăţătorul său. Ceilalţi ucenici au venit cu barca, trăgând plasa cu peşti după ei. "Când s-au coborât pe ţărm, au văzut acolo jăratec de cărbuni, peşte pus deasupra şi pâine".
Ei erau prea încântaţi ca să mai întrebe de unde era focul şi mâncarea. "Isus le-a zis : 'Aduceţi din peştii pe care i-aţi prins acum'". Petru dădu fuga după plasa pe care o lăsase şi ajută fraţilor săi să o tragă la ţărm. După ce s-a terminat lucrul şi s-au făcut pregătirile, Isus chemă pe ucenici să vină şi să mănânce. El frânse hrana şi o împărţi între ei şi fu cunoscut şi recunoscut de toţi cei şapte. Acum le reveni în minte minunea cu hrănirea celor cinci mii pe coasta muntelui; dar o temere misterioasă îi cuprinse şi în tăcere priveau la Mântuitorul înviat.
Le reveni cu putere în minte întâmplarea de lângă mare, atunci când Hristos îi chemase să-L urmeze. Îşi amintiră cum la porunca Lui se avântase spre larg şi aruncaseră plasa; de pescuirea minunată când năvoadele erau atât de pline încât erau gata să se rupă. După aceea, Isus îi chemase să lase corabia lor de pescuit şi le făgăduise că-i face pescari de oameni. El săvârşise din nou aceeaşi minune tocmai pentru ca să le readucă în minte întâmplarea aceea şi să adâncească impresia ei. Faptul acesta era o înnoire a însărcinării date ucenicilor. Ea arăta că moartea Învăţătorului lor nu slăbise datoria lor de a săvârşi lucrarea pe care le-o încredinţase. Cu toate că urmau să fie lipsiţi de tovărăşia Lui personală şi de mijloacele pe care le câştigaseră prin ocupaţia lor de mai înainte, Mântuitorul înviat urma să aibă şi mai departe grijă de ei. În timp ce vor face lucrarea Sa, El Se va îngriji de cele necesare lor. Isus avea un anumit scop când i-a îndemnat să arunce plasa în partea dreaptă a bărcii. Pe partea aceasta stătea El pe ţărm. Aceasta era partea credinţei. Dacă lucrau în legătură cu El - unind puterea Lui dumnezeiască cu străduinţele lor omeneşti - nu se putea să nu aibă succes.
Hristos trebuia să dea o altă lecţie care privea în mod deosebit pe Petru. Tăgăduirea Domnului său fusese în contrast ruşinos cu pretinsa credincioşie de mai înainte a lui Petru. El dezonorase pe Hristos şi arătase asupra sa neîncrederea fraţilor săi. Ei se gândeau că nu i se va mai îngădui să ocupe locul pe care îl avusese înainte între ei, şi el însuşi îşi dădea seama că nu mai inspira nici un fel de încredere. Înainte de a fi chemat să-şi reia lucrarea apostolică, trebuia să dea dovadă de pocăinţă. Fără aceasta, păcatul lui, deşi se pocăise de el, ar fi putut să-i nimicească influenţa ca serv al lui Hristos. Mântuitorul i-a dat prilej să recâştige încrederea fraţilor săi şi, pe cât posibil, să îndepărteze ocara pe care o adusese asupra Evangheliei.
Aici se dă o învăţătură pentru toţi urmaşii lui Hristos. Evanghelia nu face nici un compromis cu răul. Ea nu poate să scuze păcatul. Păcatele ascunse trebuie să fie mărturisite în ascuns înaintea lui Dumnezeu ; dar în ce priveşte păcatele făţişe, trebuie să se facă mărturisire pe faţă. Ocara păcatelor ucenicilor este aruncată asupra lui Hristos. Ele fac pe Satana să tresalte, iar sufletele îndoielnice , să se poticnească . Dând dovadă de pocăinţă ucenicul, pe cât îi stă în putinţă, trebuie să îndepărteze această ocară.
Pe când Hristos şi ucenicii mâncau la marginea mării împreună, Mântuitorul puse lui Petru întrebarea : "Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti mai mult decât aceştia ?", referindu-Se la fraţii lui. Petru spusese o dată : "Chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire , eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire." Matei 26,33. Dar de astă dată el se preţui mai mult. "Da, Doamne", zise el, "ştii că Te iubesc". Nu se vede aici nici o susţinere înflăcărată că iubirea lui este mai mare decât aceea a fraţilor lui. El nu-şi arăta părerea în ce priveşte devoţiunea lui. El face Apel la acela care poate să citească toate gândurile inimii, să judece sinceritatea lui -" Tu ştii că Te iubesc". Iar Isus îi zise: "Paşte mieluşeii Mei".
Isus încercă din nou pe Petru, repetând cuvintele de mai înainte : "Simone , fiul lui Iona, Mă iubeşti ? " De astă dată El nu mai întrebă pe Petru dacă Îl iubeşte mai mult decât fraţii lui. Şi cel de al doilea răspuns a fost ca şi cel dintâi, lipsit de orice asigurări pline de închipuire: "Da, Doamne, ştii că Te iubesc". Isus îi zise iarăşi : "Paşte oiţele Mele". Mântuitorul puse din nou întrebarea cercetătoare: "Simone , fiul lui Iona, Mă iubeşti ?"Petru s-a întristat ; el gândea că Isus se îndoieşte de iubirea lui. El ştia că făcuse pe Domnul să nu mai aibă încredere în el şi cu inima îndurerată spuse: "Doamne, Tu toate le ştii : ştii că Te iubesc". Isus îi zise iarăşi : "Paşte oile Mele !" De trei ori Petru tăgăduise pe faţă pe Domnul său, şi de trei ori Hristos a obţinut de la el asigurarea iubirii şi credincioşiei lui, îndreptând întrebarea aceea hotărâtă, ca pe o săgeată înfocată, către inima lui rănită. Înaintea ucenicilor lui Isus adunaţi, El descoperise adâncimea pocăinţei lui Petru şi dovedise cât de cu totul umil era ucenicul cel atât de încrezut pe vremuri.
Din firea lui, Petru era pornit şi înflăcărat, şi Satana se folosise de aceste trăsături ale lui pentru a-l doborî. Chiar înainte de căderea lui Petru, Isus îi spusese : "Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta ; şi după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi". Luca 22, 31 - 32. Venise timpul, şi schimbarea lui Petru era vădită. Întrebările cercetătoare şi precise ale Domnului nu primiseră un răspuns înflăcărat şi mulţumit de sine ; iar din cauza umilinţei şi pocăinţei lui, Petru era mai bine pregătit ca mai înainte să lucreze ca păstor al turmei.

HLL - Din nou la mare 2
 

"Cea dintâi lucrare pe care Hristos a încredinţat-o lui Petru, după ce l-a reaşezat în slujba lui, era aceea de a paşte mieluşeii. Aceasta era o lucrare în care Petru avea prea puţină experienţă. Se cerea multă grijă şi bunătate, multă răbdare şi străduinţă. Petru era chemat să se îngrijească de cei tineri în credinţă, să înveţe pe cei neştiutori, să le deschidă Scripturile şi să-i înveţe cum să fie de folos în slujba lui Hristos. Până acum, Petru nu fusese pregătit pentru a face lucrul acesta, nici pentru a-i înţelege însemnătatea. Dar tocmai lucrarea aceasta îl chema acum Isus să o îndeplinească. Suferinţele prin care trecuse şi pocăinţa lui îl pregătiseră pentru această lucrare.
Înainte de căderea lui, Petru vorbea totdeauna fără să cugete, vorbea pripit. Era totdeauna gata să corecteze pe alţii, să-şi spună părerea, înainte chiar de a-şi da seama de sine sau de ceea ce ar fi avut să spună. Dar Petru cel pocăit era altfel. Şi-a păstrat râvna lui de pe vremuri, dar harul lui Hristos i-a călăuzit zelul. Nu mai era nici pripit, nici încrezut , nici îngâmfat, ci liniştit, stăpân pe sine, gata de a fi învăţat. În împrejurările acestea putea să pască mieluşeii turmei lui Hristos.
Felul în care Mântuitorul lucrase cu Petru avea o învăţătură atât pentru el cât şi pentru fraţii lui. Îi învăţa că trebuie să întâmpine pe cel greşit cu răbdare , simpatie şi iubire iertătoare. Cu toate că Petru tăgăduise pe Domnul său, iubirea pe care Isus i-o purta nu se stinsese. Tot o astfel de iubire trebuie să simtă şi ajutorul păstorului pentru oile şi pentru mieii încredinţaţi îngrijirii lui. Amintindu-şi de propria lui slăbiciune şi greşeală, Petru trebuia să se poarte tot aşa de blând cu turma sa cum Se purtase şi Hristos cu el.
Întrebarea pe care Hristos a pus-o lui Petru e plină de însemnătate. El a amintit numai o condiţie pentru a fi ucenic sau pentru a sluji. "Mă iubeşti ?" a zis El. Aceasta este însuşirea cea mai de seamă. Petru ar fi putut să aibă oricare altă însuşire, dar fără iubirea pentru Hristos, el nu putea să fie un păstor credincios faţă de turma Domnului. Cunoştinţele, bunăvoinţa, elocvenţa, sentimentele călduroase şi râvna sunt toate mijloacele pentru a săvârşi o lucrare bună; dar fără a avea în inimă iubirea lui Isus, lucrarea unui serv al lui Hristos este numai o înfrângere.
Isus a mers numai cu Petru pentru că avea să-i spună anumite lucruri numai lui. Înainte de moartea Sa, Isus îi spusese : "Tu nu poţi veni acum după mine, dar unde Mă duc Eu, vei veni mai târziu". La aceasta Petru a răspuns : "Doamne, de ce nu pot veni după Tine acum ? Eu îmi voi da viaţa pentru Tine". Ioan 13,36 - 37. Când a zis lucrurile acestea, el nu ştia pe unde vor merge picioarele lui Hristos. Petru fusese înfrânt când venise încercarea, dar acum urma să i se dea un nou prilej să-şi dovedească iubirea faţă de Hristos. Hristos îi descoperi viitorul pentru ca să poată fi întărit când va veni încercarea cea din urmă a credinţei. El i-a spus că după ce va trăi o viaţă folositoare, când vârsta va influenţa puterile lui, va urma cu adevărat pe Domnul său. Isus i-a zis: "Când erai mai tânăr, singur te încingeai şi te duceai unde voiai ; dar când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile, şi altul te va încinge, şi te va duce unde nu vei voi'. A zis lucrul acesta ca să arate cu ce fel de moarte va proslăvi Petru pe Dumnezeu".
Isus a făcut cunoscut în felul acesta lui Petru cum urma să moară ; chiar îi precizase că va întinde mâinile pe cruce. Invită apoi din nou pe ucenicul Său : "Vino după Mine". Petru n-a fost descurajat de această descoperire. Era gata să sufere orice fel de moarte pentru Domnul său.
Până aici Petru cunoscuse pe Isus după trup, după cum mulţi Îl cunosc astăzi ; dar nu trebuia să fie mai departe mărginit la atâta. El nu-L mai cunoştea aşa cum Îl cunoscuse din legăturile pe care le avusese cu El în cele pământeşti. Îl iubise ca Om, ca pe un Învăţător trimis de cer ; acum Îl iubea ca pe Dumnezeu. Învăţase că pentru el , Hristos era totul în tot. Acum, era gata să ia parte la misiunea Domnului plină de sacrificiu. Când în cele din urmă a fost dus la cruce, după însăşi cererea lui a fost răstignit cu capul în jos. Socotea că este prea mare cinstea să sufere la fel ca Domul lui.
Cuvintele adresate lui Petru : "Vino după Mine" , erau pline de învăţătură. Învăţătura aceasta era dată nu numai cu privire la moarte, dar şi cu privire la orice pas făcut în viaţă. Până aici, Petru fusese înclinat să lucreze independent. Încercase să facă planuri pentru lucrarea lui Dumnezeu, în loc de a aştepta să urmeze planul lui Dumnezeu. Dar nu putea să câştige nimic luând-o la fugă înaintea Domnului. Isus îl îndemnă : "Vino după Mine". Nu alega înaintea Mea. Aşa nu vei avea să dai singur piept cu oştile lui Satana. Lasă-Mă să merg Eu înaintea ta şi nu vei fi înfrânt de vrăjmaş.
Pe când Petru mergea alături de Isus, a văzut pe Ioan că îi urmează. A avut atunci dorinţa de a cunoaşte viitorul acestuia, şi "a zis lui Isus : 'Doamne, dar cu acesta ce va fi ?' Isus i-a răspuns : 'Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ţi pasă ţie ? Tu vino după Mine !'" Petru ar fi trebuit să se gândească la un lucru, şi anume că Domnul i-ar fi descoperit tot ce i-ar fi fost lui de folos să ştie. Datoria fiecăruia este de a urma pe Hristos, fără să se neliniştească în zadar de a şti ce lucrare a fost încredinţată altora. Spunând despre Ioan : "Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu", Isus nu dădea asigurare că ucenicul acesta va trăi până la a doua venire a Domnului. El nu a făcut decât să afirme puterea Sa supremă, şi chiar dacă ar fi voit să facă lucrul acesta, n-ar fi afectat cu nimic lucrarea lui Petru. Atât viitorul lui Ioan cât şi al lui Petru erau în mâinile Domului lor. De la fiecare se cerea să fie ascultător în a-L urma.
Câţi oameni nu fac şi astăzi la fel ca Petru ! Ei se interesează de treburile altora şi sunt nerăbdători să ştie care le este lucrarea, în timp ce sunt în primejdie să-şi părăsească propria lor lucrare . Datoria noastră este să privim la Hristos şi să-L urmăm. Vom vedea greşeli în viaţa altora şi lipsuri în caracterul lor. Firea omenească este învăluită de slăbiciuni. Dar în Hristos vom găsi desăvârşirea . Privind la El, vom fi şi noi transformaţi.
Ioan a trăit până la adânci bătrâneţi. A trăit în timpul distrugerii Ierusalimului şi al nimicirii templului măreţ - o preînchipuire a nimicirii finale a lumii. Până în ultimele clipe, Ioan a urmat pe Domnul său îndeaproape. Povara mărturiei lui către biserică era: "Prea iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii"; "cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu rămâne în ei". 1 Ioan 4,7.16.
Petru fusese pus din nou în apostolia lui, dar cinstea şi puterea pe care le-a primit de la Hristos nu i-au dat supremaţie asupra fraţilor lui. Lucrul acesta a fost bine lămurit de Hristos când Petru a întrebat : "Cu acesta ce va fi ?" El a zis : "Ce-ţi pasă ţie ? Tu vino cu Mine". Petru nu a primit cinstea de a fi cap al bisericii. Favoarea pe care Hristos i-o arătase, iertându-i abaterea şi încredinţându-i hrănirea turmei, şi însăşi credincioşia lui Petru de a urma pe Hristos i-au câştigat încrederea fraţilor lui. El avea mare influenţă în biserică. Dar ceea ce Hristos l-a învăţat la Marea Galileii a dus cu el în toată viaţa. Scriind bisericilor prin Duhul Sfânt, el zicea : "Sfătuiesc pe prezbiterii dintre voi, eu care sunt un prezbiter ca şi ei, un martor al patimilor lui Hristos, şi părtaş al slavei care va fi descoperită : Păstoriţi turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bunăvoie, după voia lui Dumnezeu ; nu pentru un câştig mârşav, ci cu lepădare de sine. Nu ca şi cum aţi stăpânit peste cei ce v-au căzut la împărţeală, ci făcându-vă pilde turmei. Şi când se va arăta Păstorul cel mare veţi căpăta cununa, care nu se poate veşteji, a slavei". 1 Petru 5,1 - 4." Hristos Lumina Lumii p.284-286

"El săvârşise din nou aceeaşi minune tocmai pentru ca să le readucă în minte întâmplarea aceea şi să adâncească impresia ei. Faptul acesta era o înnoire a însărcinării date ucenicilor."
Inseamna ca interpretarea pe care am dat-o in postul precedent e
buna. Si eu am remarcat reluarea acelei intamplari si am banuit ca
are o semnificatie speciala. Totusi sunt si deferente intre cele doua
intamplari, in ultima Iisus supravegheaza de pe tarm pana a doua zi
dimineata, si asta m-a pus pe ganduri. Istoria nu se mai petrece in
aceeasi zi. Si m-am gandit ca s-ar putea sa fie aici o povestire si o
profetie imbinate in aceleasi cuvinte. Dublu mesaj, dubla semnificatie.
Ioan pare ca istoriseste, dar in acelasi timp pare ca si profeteste.
Trece o noapte, o noapte (intuneric) fara succes. Cu Iisus care e
si nu e cu ei. E pe tarm. Si nu e cunoscut!!! Oare de ce??? Doar Ioan
Il recunoaste! Cumulate, toate acestea spun ca semnificatiile bat
undeva departe. O sa vedem si incontinuare. E un capitol deosebit
din acest punct de vedere.

Doriana, daca ai completari sau alte pareri, te rog spune-le.
A sasea intrebare: De ce n-a fost recunoscut Iisus de la inceput,
ci doar dupa ce L-a recunoscut Ioan? Si de ce tocmai Ioan?

Iertati-ma ca disturb placuta discutie inceputa, dar am un mesaj pt citeva minti dogmatice de pe aici care isi lasa creierul la garderoba si care s-au transformat in farisei ,mari aparatori ai credintei de forma

E o emisiune care iti cere gindire , meditatie si gasirea unui sens propriei credinte.

http://oamenisiperspective.com/video...constantinescu

Nu ma astept ca toti cei care aud sa si inteleaga .

Marturisesc ca raspunsul la intrebarea a sasea nu l-am stiut. Dar
recintind inca odata si inca o data cap.21 din Ioan mi se pare ca-l
intrezaresc. Cred ca Ioan, asa cum am spus ca incearca sa dea
pe langa povestire si o profetie, de data aceasta e sub forma de
avertisment: NUMAI iubirea recunoaste IUBIREA. Avertismentul
este inclusiv pentru Petru, deci pentru oricine se crede ierarhic
superior. Daca Iisus ar reveni acum pe pamant sub forma smerita,
doar cei ce-L iubesc cu adevarat L-ar recunoaste indiferent de
cata dogma ar cunoaste sau in ce ierarhie s-ar afla.
Acest avertisment Ioan il da de mai multe ori in acest capitol
special al evangheliei sale, asa cum vom vedea mai tarziu.
Daca sunteti de acord cu acest raspuns gasit pe moment sau
aveti alte pareri?

Maran atha, frumos nume, nu am timp acum sa ma uit pe material
dar il voi studia.

Asa este. Asa s-a intamplat si la prima venire. Ei asteptau pe Mesia, dar cand a venit nu L-au recunoscut si L-au omorat. Si asa se intampla si acum, cand Iisus locuieste in oameni, prin Duhul Sfant. Insa cel ce este in Hristos si Il ibeste sincer Il va recunoaste inotdeauna pe Hristos, idiferent in cine alege El sa locuiasca.

Din pacate prea multa lume are o perceptie gresita fata de Petru.Toti cei care au ceva impotriva lui Petru sunt niste bigoti religiosi.Probabil ca din pricina manipularii Petru este cel mai gresit interpretat personaj.Va recomand sa cititi omilia Sf Ioan Gura de Aur la Matei, sa vedeti ce zice el de Petru.Draga MariS nu te mai "alia" atata cu sectarii si nu le mai da apa la moara.De data aceasta la a doua venire Iisus Hristos care acum imparateste prin Biserica, va veni in slava si va fi venirea Sa cum se arata fulgerul dintr-o parte a Cerului in alta si toate neamurile pamantului il vor vedea.Stai linistit ca cei care nu implinesc poruncile Lui si care nu au traire nu pot sa-l recunoasca nici acum, de aia sunt "sectari".Dumnezeu este iubire si cine nu iubeste nu cunoaste pe Dumnezeu.Ai grija ca vorbesti cu Doriana , o fata posedata care a "vorbit in limbi" la penticostali, care e dead-again.Iar despre Maranatha nu am cuvinte rele de spus pana acum, chiar daca este de alta religie apreciez modul in care a postat si s-a raportat la acest forum,un om cu bun-simt cel putin, daca nu cu mai mult.Iar despre adventisti precum trices si vasalie-condor-si ce nume o mai avea pe acuma- ai grija ca sunt vicleni si parsivi.

Întrutotul de acord. Apostolul Ioan dă avertismente şi mai serioase în epistolele sale, probabil sesizase - asemenea apostolului Pavel- că iubirea (dintâi cum o numeşte în Apocalipsa) începea deja să se răcească printre creştinii primului secol. Avertizarea lui este cu privire la postura de anticrist în care poate ajunge oricine, lepădând iubirea divină (agape).

Danut7 stai linistit, discutiile noastre nu implica dogme sau diferente
cultice. Sunt discutii personale si sincere intre oameni ce doresc sa
aprofundeze Biblia. Eu cred ca se poate purta dialoguri intre crestini
fara sa ne uram sau sa ne taiem in citate. Nu ecumenism, nu vreau
asta, ci doar simple dialoguri, iar daca Domnul ne va apropia, cu atat
mai bine.

Urmeaza o intrebare foarte grea legata de versetul 11 din acelasi capitol.

11. Simon-Petru s-a suit in corabie si a tras mreaja la tarm, plina de pesti mari: o suta cincizeci si trei, si, desi erau atatia, nu s-a rupt mreaja.

Ce m-a frapat la acest verset e numarul: 153. Ganditi-va cati ani
au trecut de la evenimentul relatat, si sa spui cu exactitate dupa
atatia ani ca s-au prins 153 de pesti mari. Nu o suta, nu peste o
suta sau peste o suta cincizeci, ci exact 153. O avea o semnificatie
speciala acest numar? Sau a fost intamplator si totusi tinut minte
de Ioan. Sau poate expresia de PESTI MARI se refera la viitor, la
ierarhi sau la sfinti?

A saptea intrebare: Ce semnificatie credeti ca are expresia lui
Ioan: 153 de pesti mari?

Cele bune.

În acelaşi context al misiunii creştine "pescari de oameni" apostolii au dus Evanghelia la toate neamurile şi popoarele cunoscute la data aceea. Se zice că acestea erau în număr de 153. Nu cunosc sursa după care reiese această contabilitate "pescărească", aşa am auzit-o şi eu.

Interesant. N-am stiut acest lucru. Asta confirma simbolismul
utilizat de Ioan in evanghelia sa. E plina de simboluri, si in plus
uziteaza de trei repetari in locurile cu importanta deosebita si
pe care le doreste subliniate si evidentiate. Asa cum este si
intrebarea pusa lui Petru si repetata de trei ori. Sigur, se stie
rostul ei, legatura cu cele trei lepadari ale lui Petru din noaptea
prinderii Lui Iisus. E vorba, desigur, de reabilitarea lui Petru, dar
eu cred ca e vorba si de repetarea acelui avertisment cu iubirea.
Importanta de a nu pierde iubirea e decisiva. Dar altceva m-a
pus pe ganduri: contraraspunsurile Mantuitorului.
1. Zis-a lui: Paste mieluseii Mei.
2. Zis-a Iisus lui: Pastoreste oile Mele.
3. Iisus i-a zis: Paste oile Mele.

Nu sunt aceleasi, desi foarte asemanatoare. Aici am meditat
mult fara nici un rezultat. Apoi mi-a trecut prin gand ca e o
profetie. O profetie care vine de la Mantuitorul Insusi. Aceasta
profetie m-a determinat sa dialoghez cu crestini din alte culte,
dar si sa vad daca nu cumva ma insel. Acum sunt foarte curios
daca ajungeti la aceeasi concluzie.

A opta intrebare: Ce semnificatie gasiti raspunsurilor Lui Iisus
date lui Petru, in versetele 15,16,17?

Am găsit două articole ce se referă la această chestiune, mie mi s-au părut relevante:

Petru a învăţat să… înveţe

"Iată pe Petru, care s-a lepădat de Domnul său. După ce a căzut şi a fost convertit, Domnul Isus i-a spus: „Paşte mieluşeii Mei”. Mai înainte ca picioarele lui Petru să alunece, el nu avea spiritul blândeţii cerut pentru a hrăni mieluşeii; dar după ce a devenit sensibil faţă de propriile sale slăbiciuni, el a ştiut cum să înveţe pe cei greşiţi şi căzuţi; el a putut ca să se apropie de ei cu o simpatie plină de blândeţe şi a putut astfel să-i ajute." (H.S. p.121)


Adevărata refacere ajunge la rădăcini

"Petru nu a uitat niciodată scena dureroasă a umilirii Sale. El n-a uitat că s-a lepădat de Domnul Hristos şi a gândit că, de fapt, nu era un păcat prea mare. Totul era pentru ucenicul greşit dureros de real. Durerea, necazul său pentru păcatul comis era aşa de apăsător, de intens cum a fost şi lepădarea sa. După convertirea sa, vechile declaraţii nu au mai fost făcute în spiritul şi modul vechi….
De trei ori, după învierea Sa, Domnul Hristos a încercat pe Petru: „Simone, fiul lui Iona”, a spus El, „Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” „Da, Doamne”, Ii-a răspuns Petru, „ştii că Te iubesc”. Isus i-a zis: „Paşte mieluşeii Mei”. I-a zis a doua oară: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? „Da, Doamne”, I-a răspuns Petru, „ştii că Te iubesc”. Isus i-a zis: „Paşte oiţele Mele. ” A treia oară i-a zis Isus: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?” Petru s-a întristat că-i zisese a treia oară: „Mă iubeşti?” Şi i-a răspuns: „Doamne, Tu toate le ştii, ştii că Te iubesc. Isus i-a zis: Paşte oile Mele!”
Această întrebare cercetătoare de inimă era necesară în cazul lui Petru şi este necesară şi în cazul nostru. Lucrarea de refacere , renaştere nu va fi niciodată deplină dacă nu se ajunge până la rădăcina răului. Din nou şi din nou mlădiţele au fost tăiate, în timp ce rădăcina de amărăciune a fost lăsată să răsară din nou şi să mânjească pe mulţi, dar trebuie ajuns până la profunzimile ascunse ale răului, sentimentele morale trebuie judecate şi judecate din nou în lumina prezenţei divine. Viaţa zilnică va da mărturie dacă lucrarea este reală sau nu.
Când pentru a treia oară, Domnul Isus a spus lui Petru: „Mă iubeşti?” cercetarea a ajuns până în centrul sufletului. Judecându-se singur, Petru a căzut pe Stâncă, spunând; „Doamne, Tu toate le ştii; ştii că Te iubesc. ”
Aceasta este lucrarea ce stă înainte fiecărui suflet care a dezonorat pe Dumnezeu, şi a întristat inima Domnului Hristos, prin tăgăduirea adevărului şi a neprihănirii. Dacă sufletul ispăşitor îndură acest proces al încercării, şi eul nu trezeşte la viaţă pentru a se simţi rănit şi insultat, jignit de această punere la probă, cuţitul probator va descoperi că sufletul este în adevăr mort faţă de eu, dar viu pentru Dumnezeu.
Unii fac afirmaţii că, dacă cineva, un suflet se poticneşte şi cade, el nu poate niciodată să mai recâştige poziţia de mai înainte; dar cazul din faţa noastră contrazice acest lucru. Mai înainte de tăgăduirea sa, Domnul a spus lui Petru: „După ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi. ” Încredinţând slujirii sale sufletele pentru care El Şi-a dat viaţa, Domnul Hristos a dat lui Petru dovada cea mai puternică a încrederii Sale în refacerea sa. Şi el a fost însărcinat să hrănească nu numai oile, ci şi mieluşeii – o lucrare mult mai lungă şi mai delicată decât lucrarea ce i-a fost dată până atunci. Nu numai că el trebuia să prezinte cuvântul vieţii altora, dar el trebuia să fie un păstor al turmei." (YI, 22 dec. 1898)

Draga Anca putem lamuri lucrurile in Duhul Intelepciunii si al blandetii:Diferenta dintre cultul ortodox si diferitele confesiuni sunt.Biserica Ortodoxa este intemeiata de Mantuitorul IISUS HRISTOS,PRIN JERTFA DE PE CRUCE,LA POGORAREA SFANTULUI DUH BISERICA ISI INCEPE ACTIVITATEA,IN TIMPUL VECHIULUI TESTAMENT ERA TEMPLU,IAR HRISTOS IMPLINESTE LEGEA VECHE,DANDU-NE O LEGE NOUA A NOULUI TESTAMENT,PE CARE NOI CRESTINII SA O PUNEM IN PRACTICA,VECHIUL TESTAMENT E PERIOADA DE PREGATIRE A VENIRII MANTUITORULUI.IN BISERICA ORTODOXA LUCREAZA DUHUL SFANT,PRIN CELE 7 TAINE ALE BISERICII,SI TOATE SLUJBELE DE RAND ALE BISERICII.IN CULTELE ADVENTISTE,BAPTISTE,PENTICOSTALE OBSERVAM URMATOARELE:1)NU AU SFINTE TAINE,SE IMPARTASESC CU PAINE SI VIN MATERIAL,LA EI PAINEA SI VINUL NU SE TRANSFORMA IN TRUPUL SI SANGELE MANTUITORULUI.NU AU SFANTA TRADITIE,NU ADUC CINSTIRE MAICII DOMNULUI.ORTODOXI SE IMPARTASESC CU TRUPUL SI SANGELE MANTUITORULUI:1)PAINEA SI VINUL SUNT ADUSE CA OFRANDA IN BISERICA.2)OFRANDA BISERICII ESTE PRIMITA DE HRISTOS.3)PAINEA SI VINUL SE TRANSFORMA IN TRUPUL SI SANGELE DOMNULUI LA EPICLEZA,LA RUGACIUNEA DE INVOCARE A DUHULUI SFANT:DOAMNE,CEL CE AI TRIMIS PE PREASFANTUL TAU DUH,IN CEASUL ALTREILEA,APOSTOLILOR TAI,PE ACELA,BUNULE,NU-L LUA DE LA NOI,CI NI-L INOIESTE NOUA,CELOR CE NE RUGAM TIE(RUGACIUNEA EPICLEZEI CARE SE ROSTESTE DE 3 ORI IN NUMELE SFINTEI TREIMI).POSTUL ESTE PENTRU CURATIREA OMULUI SI PENTRU A SE INFRANA DE LA PACAT.CAND MERGI CU MASINA DACA ITI APARE UN OBSTACOL IN FATA PUI PICIORUL PE FRANA PENTRU A EVITA ACCIDENTUL.POSTUL A FOST INSTITUIT IN RAI DE DUMNEZEU PRIMILOR OAMENI,ADAM SI EVA DE A NU MANCA DIN POMUL CUNOSTINTEI BINELUI SI A RAULUI.MOISE A POSTIT PENTRU A PRIMI TABLELE LEGII IN STARE DE CURATIE.HRISTOS A POSTIT IN CARANTANIA 40 DE ZILE,A POSTIT CA OM,NU CA DUMNEZEU,PENTRU CA HRISTOS ARE DOUA FIRI,DUMNEZEIASCA SI OMENESCA SI A FOST NASCUT DE FECIOARA MARIA ,LUAND IN PANTECE DE LA DUHUL SFANT(CULTELE ADVENTISTE,BAPTISTE,PENTICOSTALE,NU CRED IN FECIORIA MAICII DOMNULUI,CEEA CE E PACAT.FECIOARA MARIA E MAI INAINTE DE NASTERE FECIOARA,IN TIMPUL NASTERII RAMANE FECIOARA,DUPA NASTERE RAMANE FECIOARA).PENTRU A TE PUTEA IMPARTASI,TREBUIE SA TII POSTUL,SI SA TE SPOVEDESTI,SA FII CURAT CAND TE IMPARTASESTI CU HRISTOS.LUCRUL NECURAT NU INTRA IN IMPARATIA CERURILOR.IMPARTASANIA ESTE PENTRU IERTAREA PACATELOR(MATEI CAPITOLUL 26,VERSETELE 26,27,28).

Si eu le gasesc relevante. Sunt pline de semnificatii. Eu as mai
adauga inca una care, dupa parerea mea, va fi foarte greu de
digerat pentru foarte multi. Risc totusi sa o dau. Mai intai cateva
explicatii. Asa cum am mai precizat capitolul 21 din Ioan este nu
numai o istorisire ci si o profetie. Iisus ne arata chiar in aceste
pasaje ca PRESTIE viitorul. Prestie ruperea unicei Sale Biserici in
trei parti: doua mai vechi, BO si BC (oile) si o parte mai noua,
celelalte care s-au desprins dupa 1500 (mieluseii). Deci doar o
prestie, nu o provoaca pentru Iisus doreste sa fim una. El stie
ca din lipsa noastra de iubire, noi ne vom separa. Si insista cu
avertismentul iubirii. Sa avem grija sa nu cadem din iubire. O sa
vedem si mai departe.
Dar deocamdata sa vad reactiile. Nu va grabiti cu reprosurile,
incercati mai intai sa adanciti ipoteza. S-ar putea sa schimbe
multe in relatiile noastre. Macar sa nu ne mai incrancenam.

Cele bune.

Mi-e teama ca suntem intr-o mare confuzie si intr-o alunecare periculoasa. Cele mai multe discutii se poarta in jurul "care cale e mai adevarata si mai buna si mai singura si mai unica etc". Punem in aceste discutii accentul pe biserica, facand din ea singura si adevarata cale a mantuirii, indiferent cum se numeste biserica respectiva. Unde este Hristos in toate acestea?

El a spus despre sine "Eu sunt Calea, Adevarul si Viata ... Si nimeni nu ajunge la Tatal decat prin Mine".

Nu printr-o biserica sau alta, prin vreun cult sau altul, prin Sfanta Taina sau prin nu stiu care Sfant sau Prooroc sau pastor sau orice altceva ar fi acolo pus... Ci prin EL ... NIMENI inseamna NIMENI... nici ortodox, nici penticostal, nici adventist, nici carismatic ...

Acum, interesant ar fi de aflat ... ce inseamna sa ajungi la Tatal prin Hristos ?

Draga macsim, ma bucur ca sunt crestini care gandesc astfel.
Intru totul de acord cu tine. Ba as adauga ca insusi Hristos ne
arata care este aceasta cale: CALEA IUBIRII. Iubirea de Hristos
si iubirea de aproapele. Alta nu e.
Chiar Mantuitorul ne avertizeaza de nenumarate ori in acest special
capitol 21 de importanta iubirii. Iubirea in acest capitol e personificata
in persoana evanghelistului iubit Ioan. Referirile la Ioan se pot talcui
ca referiri la iubire. Singura iubirea Il recunoaste pe Domnul de pe
tarm si singura iubirea nu va cadea pana la a doua venire a Lui.
Domnul nostru prestie slabiciunile si caderile noastre si ne avertizeaza
ca dintr-o singura Biserica ne vom separa in trei. Noi ne uram intre
noi si ne razboim inutil, dar nu stim cum ne priveste Domnul nostru,
SINGURUL JUDECATOR.
Doamne ajuta-ne TU si lumineaza-ne sa redevenim iarasi UNA!

multor sectanti nu le va placea ce scrie Sf Ignatie Briancianinov
 

multor sectanti nu le va placea ce scrie Sf Ignatie Briancianinov, imi pare rau pt ei, dar o fac spre binele lor vesnic...cititi cu atentie totul pana la capat.

DESPRE FAPTELE BUNE
ALE CELOR DE ALTĂ CREDINŢĂ
DESPRE MÂNTUIREA
NEORTODOCŞILOR
X
Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov
www.mirem.ro
2
Mulţumim
Prea Cucernicului Părinte Theodoros
Zisis, distins profesor al Facultăţii
de Teologie Ortodoxă din Tesalonic,
pentru bunăvoinţa de a ne acorda
dreptul şi binecuvântarea publicării
acestei lucrări apologetice, spre
slava Bisericii Ortodoxe de
pretutindeni.
3
CUVÂNT ÎNAINTE
stăzi Ortodoxia zace sub puterea celui
rău, zbătându-se în agonia veacului celui
de pe urmă, clătinată de vrăjmaşii cei din
afară şi vândută de slujitorii cei
dinăuntru.
Trăim vremuri despre care au proorocit
dumnezeieştii Părinţi ai Ortodoxiei, vremuri de apostazie
vădită şi tăinuită, vremuri în care, precum oarecând în
vechiul Babilon, la fel şi astăzi, omenirea îşi temeluieşte
aşezământ din fărădelege, împotrivindu-se lui
Dumnezeu şi sfinţilor Săi. Creştini, apostaţi, eretici,
păgâni şi atei, se adună spre a înălţa un nou turn:
ecumenismul, iubirea, pacea, unitatea, toleranţa,
comunicarea, etc. deopotrivă cu inovaţiile aduse de
Biserică, sunt cărămizile şi schelăria acestuia. Arhitecţii
A
4
sunt diavolii, slujiţi de calfe şi zidari destoinici:
întâistătătorii laici şi religioşi ai popoarelor, împreună cu
ierarhii lui Hristos: patriarhi, mitropoliţi, episcopi.
Cine se ridică împotriva acestora, cine se încumetă
să surpe turnul? Prea puţini, ca să nu spunem, aproape
nimeni. Printre cei puţini se numără, iată şi Sfântul ierarh
Briancianinov, care vădind minciuna şi înfruntând erezia,
se arată vrednic mărturisitor şi urmaş al Sfinţilor Părinţi,
din vechime, care n-au zăbovit a îndrepta şi a mustra cu
bărbăţie, atunci când ortodoxia era în primejdie.
Astfel cuvântul Sfântului Ierarh, în această vreme
a tăcerii cu orice preţ, se dovedeşte a fi certare şi ruşine a
păstorilor ecumenişti din Biserică, mustrare şi îndemn la
mărturisire pentru cei temători şi îndoielnici.
Căci, observăm cu îngrijorare că bună parte din
duhovnicii renumiţi ai ţării noastre, preocupaţi de temele
clasice ale Ortodoxiei, precum răbdarea, dragostea,
smerenia, ascultarea, etc. ocolesc cu desăvârşire a zăbovi
asupra ultimelor preocupări şi idealuri ale Bisericii:
adunările şi slujbele cu cei din alte credinţe, dorinţa de
unire cu ereticii, recunoaşterea valabilităţii tainelor altor
biserici; adaptările dogmelor, canoanelor şi rânduielilor
ortodoxe la exigenţele societăţii moderne -- într-un
cuvânt ecumenismul.
Astfel, asupra lor apasă vina tăcerii care trădează,
căci, „prin tăcere Îl trădăm pe Dumnezeu”, spune un sfânt al
Bisericii. Tăcere ce otrăveşte Biserica, pogoară pe creştini
în rătăcire şi înlesneşte vieţuirea împotriva lui Hristos a
apostaţilor, ateilor şi păgânilor.
Să părăsim, aşadar, această ruşinoasă şi
păgubitoare tăcere, alăturându-ne marilor mărturisitori
ai vremii noastre, neobosiţilor luptători ai rătăcirilor
5
ecumeniste, precum sfinţii şi drepţii lui Dumnezeu - Ioan
Iacob Hozevitul, Ioan Maximovici, Averkie Tauşev,
Iustin Popovici, Nicolae Velimirovici, Serafim Rose, căci
judecând după duhul veacului şi după frământarea
minţilor, suntem îndreptăţiţi să credem că edificiul
Bisericii, care se clatină de mult, se va cutremura straşnic
şi repede. Nu are cine să-l susţină şi cine să se
împotrivească. Măsurile întreprinse pentru susţinerea lui
au fost împrumutate de la stihiile lumii vrăjmaşe Bisericii, şi
mai curând vor accelera căderea ei, decât să o oprească.
Conon Monahul
6
CUVÂNT DESPRE ORTODOXIE ŞI
DESPRE NEORTODOCŞI
a începutul cuvântului nostru în Duminica
Ortodoxiei pare firească întrebarea: „ce este
Ortodoxia?”
Ortodoxia este adevărata cunoaştere şi lăudare a lui
Dumnezeu; Ortodoxia este închinarea lui Dumnezeu în
Duh şi adevăr; Ortodoxia este proslăvirea omului de
către Dumnezeu, prin harul Preasfântului Duh, dăruit
omului. Duhul este slava creştinilor. Unde nu există Duh,
acolo nu există Ortodoxie.
Unde nu este Ortodoxie,
acolo nu este nici mântuire
Nu există Ortodoxie nici în învăţăturile şi
filozofările omeneşti, stăpânite de intelectul mincinos şi
înşelător, rod al căderii. Ortodoxia este învăţătura
Sfântului Duh, dată omului de Dumnezeu întru
mântuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este nici
mântuire. „Oricine va voi să se mântuiască, mai întâi de
toate trebuie să se ţină de credinţa sobornicească; iar
cine n-o va păstra întreagă şi fără de prihană, acela va
pieri în veci” (Simbolul Sfântului Anastasie cel Mare).
Pentru a păstra în siguranţă acest zălog al nostru,
L
7
astăzi Sfânta Biserică enumera public, în auzul tuturor,
acele învăţături generale propagate de satana - expresie a
vrăjmăşiei contra lui Dumnezeu - care defăimează
lucrarea mântuirii noastre şi ne-o răpesc. Biserica
demască aceste învăţături ca pe nişte lupi înfricoşători, ca
pe nişte şerpi veninoşi, ca pe nişte hoţi şi ucigaşi.
Păzindu-ne de toate acestea şi scoţându-i din prăpastia
pierzaniei pe cei înşelaţi de acestea, Biserica predă
anatemei acele învăţături şi pe cei ce le urmează cu
îndărătnicie.
Cuvântul „anatema” semnifică îndepărtare,
respingere (blestemul lui Dumnezeu). Atunci când
Biserica predă anatemei o învăţătură, înseamnă că acea
învăţătură conţine hula împotriva Duhului Sfânt.
Aşadar, în scopul mântuirii, aceasta trebuie să fie
respinsă şi îndepărtată, tot aşa cum otrava este ţinută
departe de alimente.
Atunci când o persoană este predată anatemei,
înseamnă că acea persoană şi-a însuşit învăţătura
hulitoare în mod irevocabil, lipsindu-se de mântuire el
însuşi şi lipsindu-i şi pe apropiaţii lui, cărora le-a
transmis felul său de gândire. Iar când acea persoană se
decide să părăsească învăţătura hulitoare şi să primească
învăţătura Bisericii Ortodoxe, după rânduiala Bisericii,
este datoare să anatematizeze falsa învăţătură de care era
legat mai înainte şi care îl duce la pierzanie, îl înstrăina
de Dumnezeu, îl forţa să duşmănească pe Dumnezeu, să
hulească pe Duhul Sfânt, şi îl menţinea în comunicare cu
satana.
8
Cugetarea omenească inclusă în
învăţătura credinţei creştine se numeşte
erezie
Toate învăţăturile omeneşti, cuprinzând propria
cugetare inspirată din intelectul înşelător, din
înţelepciunea trupească a oamenilor strecurate abil în
învăţătura despre Dumnezeu, descoperită de Dumnezeu,
pricinuiesc moartea veşnică. Cugetarea omenească
inclusă în învăţătura credinţei creştine se numeşte erezie,
iar urmarea acestei învăţături - rea-credinţă...
Inima lor cea nesocotită s-a întunecat –spune
Apostolul despre înţelepţii care s-au abătut de la
adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu - zicând că sunt
înţelepţi, au ajuns nebuni; de aceea Dumnezeu i-a dat
necurătiei, după poftele inimii lor... ca unii care au
schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună; pentru
aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară.
Patimi de ocară însemnează feluritele patimi ale
desfrânării. Apollinarie era stăpânit de patima
destrăbălării. Eutihie era orbit mai cu seamă de pofta de
arginţi, iar destrăbălarea lui Arie întrecea orice
închipuire.
Ereziile, fiind o lucrare trupească, rod al
înţelepciunii trupeşti, sunt născoceli ale duhurilor
necurate. Feriţi-vă de eresurile cele împotrivitoare lui
Dumnezeu - zice Sfântul Ignatie Teoforul - deoarece prin
însăşi natura lor, acestea sunt născociri diavoleşti ale
şarpelui plin de toată răutatea. Nici nu este de mirare:
duhurile necurate au căzut de la înălţimea demnităţii
duhovniceşti; ele au căzut în cugetarea trupească de la
9
cea duhovnicească.
La oameni, binele este amestecat cu răul, şi de aceea
devine netrebuincios; la duhurile necurate
precumpăneşte şi acţionează numai răul. Cel mai mare
păcat al lor era ura nestăvilită faţă de Dumnezeu,
exprimată printr-o straşnică şi neîncetată hulire a Lui. În
trufia lor, demonii s-au ridicat mai presus de Dumnezeu
însuşi. Ei au prefăcut ascultarea de Dumnezeu, firească
făpturilor vii, într-o sălbatică împotrivire, într-o vrajbă de
neîmpăcat. De aceea căderea lor este atât de profundă, iar
plaga morţii veşnice, hărăzită lor, este incurabilă. Patima
lor esenţială este mândria. Ei sunt prea plini de o
nemaipomenită şi neroadă vanitate.
Erezia este o armă de temut în mâinile demonilor!
Cu ajutorul ereziilor, aceştia au dus la pierzanie popoare
întregi; răpindu-le pe neobservate creştinismul, ei l-au
înlocuit cu o doctrină blasfemitoare şi i-au conferit acestei
ucigătoare învăţături titlul de creştinism reformat,
veritabil, purificat.
Erezia este un păcat făptuit în special
de către intelect
Acest păcat, fiind acceptat cu mintea, se transmite
duhului, se răspândeşte în tot trupul, păgânindu-l în
întregime, întrucât acesta are însuşirea de a se păgâni şi a
se molipsi prin comunicare cu duhurile necurate. Păcatul
acesta trece neobservat şi pare de neînţeles pentru cei ce
nu cunosc îndeajuns creştinismul. Iată de ce, în mrejele
sale cad cu atâta uşurinţă: simplitatea, candoarea,
necunoştinţa, mărturisirea superficială şi indiferentă a
10
credinţei creştine.

Într-o perioadă au fost atinşi de erezie chiar şi unii
cuviincioşi ai lui Dumnezeu, precum Ioanichie cel Mare,
Gherasim din Iordan şi alţii. Dacă aceşti sfinţi bărbaţi,
care-şi duceau viaţa doar în grija de mântuire, n-au
cunoscut de îndată hula mascată împotriva lui
Dumnezeu, ce vom zice de cei ce-şi petrec zilele
scufundaţi în preocupări lumeşti şi având o noţiune cu
totul neîndestulătoare asupra creştinismului? Cum vor
recunoaşte şi erezia, când aceasta apare ferchezuită sub
masca înţelepciunii, cucerniciei şi sfinţeniei?
Iată din ce cauză întregi noroade s-au plecat cu atâta
uşurinţă sub jugul ereziei. Din aceeaşi cauză devine
foarte anevoioasă întoarcerea de la erezie la dreapta
credinţă, cu mult mai anevoioasă decât întoarcerea de la
buna-credinţă la idolatrie.
Ereziile mai apropiate de ateism sunt mai lesne de
recunoscut şi de lepădat decât ereziile nu prea depărtate
de dreapta credinţă, şi de aceea mai acoperite, împăratul
roman, marele Constantin, cel egal cu apostolii, într-o
scrisoare către Sfântul Alexandru, Patriarhul Alexandriei,
acuzatorul ereziarhului Arie, îl roagă să curme disputa ce
tulbura liniştea şi pacea, prin cuvinte deşarte. Dar, prin
aceste cuvinte numite deşarte, era tăgăduită
Dumnezeirea Domnului lisus Hristos, era desfiinţat
creştinismul.
Iată cum necunoştinţa, şi în cazul acestui bărbat
sfânt, râvnitor, fusese înşelată prin viclenia ereziei,
nerecunoscută de el.
11
Sfânta Biserică totdeauna a considerat ca absolut
necesar tratamentul grozavei plăgi a ereziei prin
anatema
Atunci când Fericitul Teodoret, episcopul Cirului, sa
înfăţişat la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic,
intenţionând să se justifice contra acuzaţiilor ce i se
aduceau, Părinţii prezenţi la Sinod i-au cerut, mai întâi
să-l anatematizeze pe ereziarhul Nestorie. Teodoret, care,
în fond, îl dezaproba pe Nestorie, dar nu atât de hotărât,
precum era respins de Biserică, încerca să se explice.
Părinţii însă i-au cerut din nou să-l predea anatemei,
hotărât şi fără rezerve, pe Nestorie şi a lui învăţătură.
Teodoret iarăşi voia să se disculpe, şi atunci Părinţii
i-au cerut cu fermitate ori să-l anatematizeze de îndată pe
Nestorie, ori îl vor socoti eretic pe Teodoret însuşi, în cele
din urmă, Teodoret l-a anatematizat pe Nestorie şi
celelalte eresuri ale vremii. Aducând slavă lui
Dumnezeu, Părinţii l-au proclamat pe Teodoret păstor
drept credincios. Din partea sa, Teodoret nu mai dorea să
se explice, după ce pricinile ce-l îmboldeau să dea
explicaţii fuseseră extirpate din sufletul său (Flerg, Istoria
creştinismului).
Iată deci, singura atitudine corectă a duhului
omenesc cu privire la înfricoşătoarea plagă a ereziei.
Biserica vesteşte:
“Cei ce şi-au predat cugetul lor în ascultare faţă de
descoperirea dumnezeiască, slujind-o pe ea, pe aceştia
să-i fericim şi să-i lăudăm; iar celor ce se împotrivesc
adevărului, dacă nu s-au pocăit înaintea lui Dumnezeu,
Carele aşteaptă întoarcerea şi căinţa lor, dacă n-au voit
12
să urmeze Sfintelor Scripturi şi Tradiţiei Bisericii
Soborniceşti, să fie excomunicaţi şi predaţi anatemei”.
“Celor ce neagă existenţa lui Dumnezeu şi susţin
că această lume s-a autoorganizat şi că toate se petrec
fără ajutorul providenţei dumnezeieşti, aşa, ca din
întâmplare: anatema!”',
“Celor ce afirmă că Dumnezeu nu este Duh, ci
materie şi care nu-L recunosc ca Sfânt, Atotmilostiv,
Preaînţelept, Atotştiutor, rostind alte asemenea
blasfemii: anatema!”;
“Celor ce îndrăznesc să declare că Fiul lui
Dumnezeu n-ar fi de o fiinţă cu Tatăl, deasemenea
Duhul Sfânt, Carele este de conceput: că Tatăl, Fiul şi
Duhul Sfânt n-ar fi Unul Dumnezeu: anatema!”;
“Celor care spun că venirea în lume a Fiului lui
Dumnezeu întrupat, patimile Sale de bunăvoie,
moartea şi învierea Sa nu sunt necesare izbăvirii de
păcate şi mântuirii noastre: anatema!”;
“Celor care nu acceptă harul răscumpărării
propovăduit de Evanghelie, ca singurul nostru mijloc
de îndreptăţire în faţa lui Dumnezeu: anatema!”;
“Celor care se îndoiesc de fecioria Preacuratei
Fecioare Măria înainte de naştere, în timpul naşterii şi
după naştere: anatema!”;
“Celor care nu cred că Duhul Sfânt i-a înţelepţit pe
prooroci şi pe apostoli şi a prevestit prin gura lor
adevărata cale spre mântuire, prin atâtea minuni,
mărturisind că Duhul şi acum sălăşluieşte în inimile
adevăraţilor creştini şi-i călăuzeşte spre orice adevăr:
anatema!”;
“Celor care nu recunosc nemurirea sufletului,
sfârşitul acestui veac, judecata ce va să vină, răsplata
cerească pentru faptele cele bune şi osânda pentru
13
păcate: anatema!”;
“Celor care refuză Tainele Sfintei Biserici a lui
Hristos: anatema!”;
“Celor care nu recunosc Sinoadele Sfinţilor Părinţi
şi Predaniile lor, în conglăsuire cu revelaţia
dumnezeiască şi păstrate cu sfinţenie de către Biserica
Ortodoxă şi Sobornicească: anatema!”
*
Adevărul dumnezeiesc S-a întrupat ca prin Sine să
ne mântuiască pe noi, cei morţi ca urmare a primirii şi
însuşirii de către noi a ucigătoarei minciuni. Dacă veţi
rămâne în cuvântul Meu - grăieşte Hristos - dacă veţi
primi învăţătura Mea şi veţi rămâne credincioşi ei,
sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei. Şi veţi cunoaşte
Adevărul şi Adevărul vă va face liberi (Ioan 8, 31—32).
Numai acela va rămâne credincios învăţăturii lui
Hristos, care respinge cu hotărâre şi va respinge pururea
orice învăţătură născocită de duhurile necurate şi de
oamenii potrivnici învăţăturii lui Hristos, înţelepciunii
dumnezeieşti, care ne-a lăsat legământ să păstrăm
unitatea şi inviolabilitatea lor.
Înţelepciunea dumnezeieştii Revelaţii se păstrează
întreagă şi neştirbită doar în sânul Bisericii Ortodoxe de
Răsărit. Amin!

14
DESPRE MÂNTUIREA
NEORTODOCŞILOR
Ce este erezia?
rezia este împlinirea în faptă, în cuvânt sau în
gând a următoarelor:
- Abaterea de la sfintele dogme ale Sfintei Biserici
Ortodoxe;
- Credinţa că, dacă eşti creştin, dacă crezi, dacă eşti
religios, credincios, mistic, spiritual, etc., fără a fi ortodox, te
poţi mântui;
- Credinţa şi mărturisirea că te poţi mântui (şi) prin
tehnici, asane, meditaţii, formule (mantre), gnoză, cunoaştere,
raţiune, ştiinţe, filosofii, concepte, doctrine umaniste
(iluminist-idealiste, revoluţionare şi religioase);
- Credinţa şi afirmarea că Hristos a fost un mare învăţat,
un mistic, un iluminat, un înţelept, un guru, un iniţiat cu
puteri paranormale, oculte, vrăjitoreşti, un şef spiritual, un fel
de mare şaman venit din ceruri astrale, ori strălucită
personalitate a umanităţii, iar nu însuşi Dumnezeu-Cuvântul;
- Credinţa, părerea şi propovăduirea că mântuirea nu este
doar în Biserică şi că nu este nevoie să fii ortodox ca să te
mântuieşti.
Spre întărirea celor de mai sus, Sfântul Ignatie
Briancianinov răspunde unei femei, care – asemenea
„creştinilor” de azi - nu accepta că sunt „mulţi chemaţi, şi
puţini aleşi” şi că aleşii sunt tocmai adevăraţii ortodocşi.
E

15
Astfel, Sfântul Ignatie scrie1:
„Ce spectacol vrednic de plâns în hohote: creştinii
care nu ştiu în ce constă propriu-zis creştinismul! Privirea
noastră întâlneşte acest spectacol neîncetat: rareori
vedem câte o excepţie, rareori putem întâlni, în
numeroasa gloată a celor ce se numesc creştini, unul care
e creştin nu doar cu numele, ci şi în fapt!
Întrebarea pe care o puneţi d-voastră a devenit o
întrebare obişnuită astăzi: De ce să nu se mântuiască
păgânii, mahomedanii şi aşa numiţii eretici? Spuneţi că
printre ei se găsesc oameni cât se poate de buni. A-i
pierde pe aceşti oameni buni ar fi contrar milei lui
Dumnezeu!... Mai mult, spuneţi că: „aceasta este contrar
chiar raţiunii umane. Doar ereticii sunt şi ei creştini. Să te
socoti mântuit, iar pe membrii altor credinţe pierduţi, este o
nebunie, este o trufie fără margini”... (îi scria acea femeie
Sfântului Ignatie).
Iisus Hristos singurul mijlocitor
al mântuirii noastre
Creştinilor, îi răspunde Sfântul, voi vorbiţi despre
mântuire, dar habar nu aveţi ce este mântuirea, de ce au
nevoie oamenii de mântuire şi, în sfârşit, nu-L cunoaşteţi
pe Hristos, singurul mijloc al mântuirii noastre! Iată
adevărata învăţătură despre acest obiect, învăţătura
Sfintei, Universalei Biserici: Mântuirea constă în
restaurarea după chipul lui Dumnezeu. Această
comuniune a fost pierdută de întregul neam omenesc
1 Volumul IV, Propovedanii ascetice si scrisori cãtre mireni
16
prin căderea în păcat a protopărinţilor.
Tot neamul omenesc e o categorie de fiinţe pierdute.
Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atât a celor
virtuoşi, cât şi a răufăcătorilor. Ne zămislim în
fărădelegi, ne naştem în păcat. Voi pogorî la fiul meu,
plângând, în iad, zice sfântul patriarh Iacov despre el
însuşi şi despre sfântul său fiu, Iosif cel cast şi minunat.
Coborau în iad, după sfârşirea pribegiei pământeşti, nu
doar păcătoşii, ci şi drepţii Vechiului Testament. La atâta
se limitează puterea faptelor bune omeneşti. Acesta este
preţul virtuţilor firii noastre căzute!
Ca să se refacă comuniunea omului cu Dumnezeu
sau, cu alte cuvinte, ca omul să obţină mântuirea era
necesară răscumpărarea. Răscumpărarea neamului
omenesc a fost săvârşită nu de un înger, nu de un
arhanghel, nu de vreo fiinţă şi mai înaltă, dar mărginită şi
creată, ci a fost săvârşită de însuşi nemărginitul
Dumnezeu.
Pedepsele, partea neamului omenesc, au fost
înlocuite cu pedeapsa luată de El; lipsa meritelor
omeneşti a fost înlocuită de vrednicia Lui infinită. Toate
faptele bune omeneşti neputincioase, pogorâtoare în iad,
au fost înlocuite cu o singură faptă bună, plină de putere:
credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos. Când iudeii Lau
întrebat pe Domnul: Ce să facem ca să facem lucrurile
lui Dumnezeu?, Domnul le-a răspuns: Acesta este lucrul
lui Dumnezeu, să credeţi în Cel pe Care L-a trimis El.
17
Ne mântuieşte credinţa în Hristos,
nu „faptele bune”
Un singur lucru bun ne e necesar pentru mântuire:
credinţa; dar credinţa ca lucrare. Prin credinţă şi numai
prin credinţă putem intra în comuniune cu Dumnezeu,
prin mijlocul Tainelor pe care ni le-a dăruit El. În deşert
dar, şi cu păcat cugetaţi şi ziceţi că oamenii buni dintre
păgâni şi mahomedani se vor mântui, adică vor intra în
comuniune cu Dumnezeu!...
Nu!... Biserica a recunoscut întotdeauna că există un
singur mijloc de mântuire: Răscumpărătorul! Ea a
recunoscut că cele mai mari virtuţi ale firii căzute
pogoară în iad. Dacă drepţii adevăratei Biserici şi
făcătorii de minuni, care credeau în Răscumpărătorul ce
urma să vină, pogorau în iad, cum vă închipuiţi că
păgânii şi mahomedanii şi ateii, care nu au cunoscut şi nu
au crezut în Răscumpărător vor căpăta mântuirea, numai
pentru că ei vi se par dumneavoastră drăguţi şi buni,
când mântuirea nu se obţine decât printr-un singur, vă
repet, un singur mijloc, şi acesta este credinţa în
Răscumpărătorul.
„Mântuirea” fără Hristos
Creştinilor! Cunoaşteţi-L pe Hristos! înţelegeţi că
voi nu-L cunoaşteţi, că vă lepădaţi de El socotind
mântuirea posibilă fără El, pentru niscaiva fapte bune!
Cel care socoate o mântuire posibilă fără credinţa în
Hristos este renegat de Hristos şi, poate din neştiinţă,
cade în păcatul greu al hulirii de Dumnezeu. Căci
18
cugetăm, zice Sfântul Apostol Pavel, că omul se
adevereşte prin credinţa fără faptele legii. Căci adevărul
lui Dumnezeu prin credinţa lui Iisus Hristos în toate şi
asupra tuturor credincioşilor este fără deosebire. Toţi
au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu,
suntem însă iertaţi în dar, prin harul Lui, cu izbăvirea
întru Iisus Hristos.
Veţi replica poate: Sfântul Apostol Iacov cere neapărat
fapte bune: el învaţă că credinţa fără fapte e moartă.
Cercetaţi ce cere Sfântul Apostol Iacov şi o să vedeţi
că el cere, ca şi toţi insuflaţii de Dumnezeu scriitori ai
Sfintei Scripturi, fapte de credinţă, iar nu faptele bune ale
firii noastre căzute. El cere credinţa vie, învederată de
faptele omului nou, şi nu faptele bune ale firii noastre
căzute! El dă drept exemplu fapta patriarhului Avraam,
fapta în care s-a învederat credinţa dreptului; iar fapta
aceea consta în a aduce jertfă lui Dumnezeu pe fiul său
unul născut.
Să-ţi înjunghii fiul spre jertfire nu e deloc o faptă
bună după firea omenească: e o faptă bună ca împlinire a
poruncii lui Dumnezeu, ca faptă de credinţă...
Boala „raţiunii sănătoase”
Ciudată e judecata dumneavoastră despre raţiunea
sănătoasă. De unde, cu ce drept o găsiţi, o descoperiţi în
dumneavoastră? Dacă sunteţi creştini trebuie să aveţi
noţiuni creştine cu privire la acest obiect şi nu altele,
după capul dumneavoastră sau agăţate cine ştie de pe
unde!
Evanghelia ne învaţă că, prin cădere, noi ne-am
19
agonisit o raţiune pervertită, că raţiunea firii noastre
căzute, oricât de valoroasă ar fi prin natură, oricât de
ascuţită ar fi prin învăţătura lumească, îşi păstrează
caracterul căpătat prin căderea în păcat, continuă să
rămână o raţiune pervertită. Trebuie să o lepezi, să te dai
pe mâna călăuzitoare a credinţei şi, sub această
conducere, la timpul său, după o însemnată nevoinţă
întru evlavie, Dumnezeu dăruieşte robului Său
credincios raţiunea Adevărului sau Judecata
Duhovnicească, temelia judecăţii duhovniceşti fiind
Dumnezeu.
Ceea ce numiţi dumneavoastră raţiune sănătoasă,
noi, creştinii, cunoaştem că este o raţiune atât de
bolnăvicioasă, atât de întunecată şi rătăcită, încât
vindecarea ei nu poate avea loc decât prin retezarea cu
paloşul credinţei a tuturor ştiinţelor şi cunoştinţelor care
o compun şi prin lepădarea lor. Deşartă e rătăcirea minţii
omeneşti, când caută să-L pătrundă pe nepătrunsul
Dumnezeu! Când caută să explice inexplicabilul, să-L
supună consideraţiilor sale pe cine? Pe Dumnezeu! O
asemenea întreprindere e o întreprindere satanică!...Tu,
care te numeşti creştin şi nu ai habar de învăţătura lui
Hristos...
Ereticii nu sunt creştini
Dumneavoastră spuneţi că ereticii sunt aceeaşi
creştini ca şi noi. De unde aţi scos una ca asta? Doar poate
vreunul care se numeşte creştin şi nu ştie nimic despre
Hristos, datorită nemărginitei sale ignorante, se va arăta
de acord să se recunoască tot atât de creştin cât şi ereticii,
20
fără să deosebească sfânta credinţă creştină, de puii
blestemului, de ereziile hulitoare de Dumnezeu. Altfel
judecă cu privire la acestea adevăraţii creştini!
Numeroasele soboare de Sfinţi au primit cununa
muceniciei, au ales mai degrabă cele mai crâncene şi
îndelungate chinuri, închisoarea, exilul, decât să-şi dea
acordul la părtăşania cu ereticii în învăţătura lor
hulitoare de Dumnezeu.
Biserica Universală a recunoscut întotdeauna erezia
ca un păcat de moarte, a recunoscut întotdeauna că omul
molipsit de boala groaznică a ereziei e mort sufleteşte,
străin de har şi de mântuire, fiind în comuniune cu
diavolul şi cu pieirea lui...
Cu deosebire se remarcă la eretici ura neîmpăcată
către fiii adevăratei Biserici şi setea lor de a se adapă cu
sângele acestora! Erezia se conjugă cu încrâncenarea
inimii, cu o groaznică întunecare şi stricare a minţii,
erezia se menţine cu încăpăţânare în sufletul molipsit de
ea şi cât de trudnică este vindecarea omului de această
infirmitate! Orice erezie conţine într-însa hula împotriva
Duhului Sfânt; fie huleşte o dogmă a Duhului Sfânt, fie o
lucrare a Duhului Sfânt, dar neapărat huleşte Duhul
Sfânt. Esenţa oricărei erezii este hulirea de Dumnezeu.
De la vechile erezii la noile erezii
Remarcabil: toate vechile erezii, sub diversele lor
măşti schimbătoare, tindeau către un acelaşi scop: negau
Dumnezeirea Cuvântului şi deformau dogma întrupării.
Cele mai noi năzuiesc mai degrabă să nege lucrările
Duhului Sfânt. Cu hule îngrozitoare ei negau
21
Dumnezeiasca Liturghie, toate Tainele, tot, toate
aspectele în care Biserica Universală recunoştea lucrarea
Sfântului Duh. Ei le numeau pe acestea reglementări
omeneşti, şi încă mai neruşinat: superstiţii, rătăcire!
Desigur, dumneavoastră nu vedeţi în erezie nici o
tâlhărie, nici hoţie! Poate nici nu o socotiţi un păcat? E
renegat Fiul lui Dumnezeu, e renegat şi hulit Duhul
Sfânt, nu mii mult!
Cel care a primit şi se ţine de o învăţătură hulitoare
de Dumnezeu, cel care huleşte pe Dumnezeu cu gura,
acela nu tâlhăreşte, nu fură, face chiar faptele bune ale
firii căzute - ce om minunat! Cum ar putea Dumnezeu săi
refuze mântuirea?!...
Toată cauza ultimei dumneavoastră nedumeriri, ca
şi a tuturor celorlalte, constă în adânca necunoaştere a
creştinismului!...
Esenţa nedumeririlor acestora este lepădarea de
Hristos! Nu vă jucaţi cu mântuirea, nu vă jucaţi! Căci
altfel veţi plânge veşnic!...
Apucaţi-vă de lectura Noului Testament şi Sfinţilor
Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, studiaţi în scrierile Sfinţilor
Părinţi cum trebuie înţeleasă corect Sfânta Scriptură, ce
vieţuire, ce gânduri şi ce simţăminte se cuvine să aibă un
creştin.

DESPRE FAPTELE BUNE
ALE NEORTODOCŞILOR
Faptele celor ce nu cred în Hristos
ar cine nu crede în Fiul lui Dumnezeu? Nu
cel care pe faţă, cu hotărâre se leapădă de El,
ci şi acela care, numindu-se creştin, duce
viaţă păcătoasă, aleargă după desfătări trupeşti; cel al
cărui dumnezeu este pântecele; cel al cărui dumnezeu
este argintul şi aurul; cel al cărui dumnezeu e slava
pământească; cel care a cinstit ca pe un dumnezeu
înţelepciunea pământească cea vrăjmaşă lui Dumnezeu,
că tot cela ce face rele urăşte Lumina şi nu vine la
Lumină, ca să nu se vădească faptele Lui; iar cel ce face
adevărul vine la Lumină, ca să se arate lucrurile lui, că
întru Dumnezeu sunt lucrate (In. 3, 20-21).
Fără lepădare de sine, omul nu e în stare de
credinţă; raţiunea lui căzută luptă împotriva credinţei,
cerând cu obrăznicie lui Dumnezeu socoteală pentru
lucrările Lui şi dovezi pentru adevărurile descoperite de
El omului; inima căzută vrea să ducă viaţa căderii, către a
cărei omorâre năzuieşte credinţa; trupul şi sângele,
neluând aminte la mormântul ce le stă înainte în oricare
ceas, vor şi ele să îşi trăiască viaţa lor, viaţa stricăciunii şi
a păcatului.
D
23
În ce trebuie să credem?
„Credinţa”, a zis Preacuviosul Simeon Noul Teolog,
„în înţelesul larg al acestui cuvânt, cuprinde în sine toate
Dumnezeieştile Porunci ale lui Hristos: ea e pecetluită de
încredinţarea că în porunci nu este nici o buche care să
nu aibă rost, că totul în ele, până la o iotă, e viaţă şi
pricină a vieţii veşnice”.
Să crezi în dogmele propovăduite de Evanghelie, să
le înţelegi şi să le mărturiseşti după învăţătura neştirbită
a Bisericii Ortodoxe de Răsărit, singura ce cuprinde
învăţătura evanghelică în toată curăţia şi plinătatea ei. Să
crezi în tainele rânduite în Biserică de însuşi Domnul,
păstrate de Biserica de Răsărit în toată plinătatea lor. Să
crezi în sfintele, de viaţă făcătoarele porunci evanghelice,
care pot fi împlinite fără greşeală numai în sânul Bisericii
celei adevărate, a căror plinire o alcătuieşte aşa-numita
de către Părinţi credinţă lucrătoare a creştinului, în
dogme e Teologia predată de însuşi Dumnezeu.
Lepădarea dogmelor este o hulă împotriva lui
Dumnezeu ce se numeşte necredinţă; schimonosirea
dogmelor este o hulă împotriva lui Dumnezeu ce se
numeşte erezie.
Criteriul faptelor bune
Credinţa Ortodoxă în Hristos, pecetluită prin Taina
Botezului e îndestulătoare pentru mântuire şi fără fapte,
arunci când omul n-are timp să le săvârşească: fiindcă
credinţa îl înlocuieşte pe om cu Hristos, şi faptele bune
omeneşti cu meritele lui Hristos. De-a lungul vieţii
24
pământeşti, însă, este neapărată nevoie de fapte.
Ca fapte bune îi sunt recunoscute creştinului numai
acelea care sunt împlinire a poruncilor evanghelice, prin
care se hrăneşte, trăieşte credinţa lui, prin care este
sprijinită viaţa lui în Hristos: fiindcă singurul care
lucrează în creştin trebuie să fie Hristos. Cel botezat nu
are dreptul să facă după curii îi dau ghes simţirile inimii,
care depind de înrâurirea trupului şi sângelui asupra
acesteia, oricât ar părea de bune aceste simţiri: îi sunt
primite doar faptele bune către a căror săvârşire inima
este îmboldită de către Duhul Sfânt şi Cuvântul lui
Dumnezeu, care sunt ale firii înnoite de Hristos.
„Faptele bune” ale firii căzute
Sunt orbi cei ce pun preţ pe aşa numitele de către ei
„fapte bune” ale firii căzute. Aceste fapte au lauda lor,
preţul lor, în vreme şi între oameni, nu însă înaintea lui
Dumnezeu, înaintea Căruia toţi s-au abătut, împreună
netrebnici s-au făcut (Rom. 3, 12).
Cei ce nădăjduiesc în faptele bune ale firii căzute nu
L-au cunoscut pe Hristos, n-au priceput taina
răscumpărării, sunt prinşi în cursele propriei filosofări
mincinoase, ridicând împotriva credinţei lor care este pe
jumătate moartă şi se clatină din împotrivire prostească:
„Oare Dumnezeu este atât de nedrept încât să nu dea răsplata
mântuirii veşnice faptelor bune săvârşite de închinătorii la idoli
şi de eretici?”
Aceşti „judecători” pun nedreptatea şi neputinţa
judecăţii lor pe seama judecăţii lui Dumnezeu. Dacă
faptele bune săvârşite potrivit simţirilor inimii ar aduce
25
mântuirea, venirea lui Hristos ar fi fost de prisos, n-ar
mai fi fost nevoie de răscumpărarea lumii prin patimile şi
moartea pe cruce a Dumnezeului-Om, nici de poruncile
evanghelice. Este învederat că cei ce socot că mântuirea
se poate dobândi şi numai prin faptele firii căzute
nimicesc însemnătatea lui Hristos, leapădă pe Hristos.
În chip nelegiuit s-au oştit împotriva credinţei
iudeii, cerând de la credincioşi împlinirea rânduielilor
rituale ale Legii vechi; în chip nelegiuit fiii lumii vrăjmaşe
lui Dumnezeu, ce sunt străini de cunoaşterea cea tainică
şi totodată vie a lui Hristos, cer de la cei ce cred în
Hristos fapte bune potrivite cu înţelegerea şi simţirile firii
căzute. Cel ce crede în Hristos trage împotriva simţirilor
inimii sabia lui Hristos şi îşi sileşte inima, tăind cu sabia
ascultării faţă de El nu doar pornirile păcătoase vădite, ci
şi acele porniri care par bune la arătare, dar în fapt sunt
potrivnice legilor evanghelice şi, astfel, este întreaga
lucrare a omului care se ia după imboldurile firii căzute.
Faptele părute bune, făcute din imboldurile firii
căzute, fac să crească în om „eu”-ul sau, nimicesc
credinţa în Hristos, sunt potrivnice lui Dumnezeu;
faptele credinţei omoară egoismul în om, fac să crească în
el credinţa, fac să crească în el Hristos. De vei mărturisi
cu gura ta pe Domnul Iisus, spune Apostolul, şi vei crede
întru inima ta că Dumnezeu L-a ridicat pe El din morţi, te
vei mântui: căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu
gura se mărturiseşte spre mântuire (Rom. 10, 9-10).
26
Dreapta credinţă, adevărata faptă bună
Credinţa adevărată şi vie aduce omului mântuirea,
chiar dacă acesta o mărturiseşte doar cu gura. Ea i-a adus
mântuirea tâlharului răstignit pe cruce; a adus mântuire,
prin pocăinţă, multor păcătoşi în ultimele clipe, cele
dinainte de moarte, ale vieţii lor.
Atât de însemnată, de neapărat trebuincioasă este
pentru mântuire mărturisirea cu gura a credinţei inimii şi
încredinţării sufletului, că sfinţii mucenici din toate
veacurile creştinismului, începând cu înşişi Apostolii lui
Hristos, s-au învoit mai degrabă a răbda chinuri lungi şi
înfricoşate, a vărsa sângele lor ca apa, decât a rosti
lepădarea de Hristos, fie aceasta şi prefăcută, numai cu
gura, tară ca inima să ia parte.
Dumnezeu cere de la om pentru a-l mântui numai
credinţa vie, adevărată. Aceasta, ca zălog al mântuirii şi
fericirii veşnice, trebuie să fie pentru creştin mai de preţ
decât viaţa lui pământească. Mucenicia este roadă
adevăratei cunoştinţe de Dumnezeu, dăruite prin
credinţă. Mucenicia este roadă credinţei. Această faptă au
hulit-o şi o hulesc cei ce pun mare preţ pe faptele firii
omeneşti căzute: în orbirea lor, ei numesc această
preasfântă nevoinţă a celor mari la suflet „urmare a
nebuniei”.
Atât de însemnată este fiecare idee a dogmelor date
de Dumnezeu, că sfinţii mărturisitori, asemenea
mucenicilor, au pecetluit mărturisirea de credinţă
ortodoxă cu pătimiri grozave şi râuri de sânge. Potrivit
însemnătăţii credinţei în lucrarea mântuirii, şi păcatele
împotriva ei au o deosebită greutate în cumpăna dreptei
judecăţi a lui Dumnezeu: toate aceste păcate sunt de
27
moarte, adică sunt împreunate cu moartea sufletului şi le
urmează veşnica pierzanie, muncile veşnice în adâncurile
iadului.
Cea mai rea faptă – necredinţa
Păcat de moarte este necredinţa: ea leapădă
singurul mijloc de mântuire, credinţa în Hristos. Păcat de
moarte este lepădarea de Hristos: ea Îl lipseşte pe cel care
se leapădă de credinţa vie în Hristos, ce se arată şi se
păstrează prin mărturisirea cu gura. Păcat de moarte este
erezia: ea cuprinde în sine hulirea lui Dumnezeu şi îl face
pe cel molipsit de ea străin de adevărata credinţă în
Hristos. Păcat de moarte este deznădăjduirea: ea este
lepădare a credinţei lucrătoare, vii în Hristos.
Vindecarea de toate aceste păcate de moarte este
credinţa adevărată, sfântă, vie în Hristos. De o
însemnătate covârşitoare în faptele credinţei este
mărturisirea cu gura: marele dătător de lege al
israilitenilor, văzătorul de Dumnezeu Moisi, a fost lipsit
de intrarea în pământul făgăduinţei îndată ce a rostit, cu
privire la o faptă a credinţei, cuvinte ce arătau o oarecare
îndoială (Numeri 20, 10-12).
De ucenicii unui oarecare pustnic mare din Egipt s-a
depărtat harul botezului îndată ce acesta, stând de vorbă
cu un evreu, a rostit, în simplitatea sa, un cuvânt de
îndoială cu privire la credinţa creştină.
Istoria bisericească povesteşte că în primele timpuri
ale creştinismului, în vremea prigoanelor, unii păgâni
mărturiseau cu gura pe Hristos cu prefăcătorie, în glumă
şi în bătaie de joc, iar harul dumnezeiesc îi adumbrea de
28
îndată: într-o clipă se prefăceau din păgâni înrăiţi în
creştini râvnitori şi pecetluiau cu sângele lor mărturisirea
pe care la început o rostiseră ca pe o luare în deşert.[...]
Credinţa în Iisus Hristos,
mai presus de toate faptele bune
Cel ce crede în Hristos, de va şi muri cu moartea
păcatului, iarăşi va învia prin pocăinţă (In. 11, 25), şi
vedem pe mulţi dintre sfinţi că au căzut din înălţimea
sfinţeniei în adâncul unor păcate grele, iar apoi, cu
ajutorul credinţei şi al pocăinţei insuflate de aceasta, s-au
liberat din adâncul cel puturos şi întunecat, au suit iarăşi
la înălţimea curăţiei şi sfinţeniei.

Deznădăjduirea dă în vileag necredinţa şi egoismul
ce se aflau dinainte în inimă: cel ce crede în sine şi
nădăjduieşte în sine nu se va scula din păcat prin
pocăinţă; se va scula prin ea cel ce crede în Hristos,
Atotputernicul Răscumpărător şi Doctor.
Credinţa este din auzire (Rom. 10, 17): ascultă
Evanghelia, care-ţi vorbeşte, şi pe Sfinţii Părinţi, care o
tâlcuiesc; ascultă-i cu luare aminte şi, puţin câte puţin, se
va sălăşlui în tine credinţa vie, care va cere de la tine
plinirea poruncilor evanghelice şi te va răsplăti pentru
această împlinire cu nădejdea neîndoielnică a mântuirii.
Ea te va face următor al lui Hristos pe pământ, împreună
moştenitor cu El în cer. Amin.

Cu tot respectul fata de pleiada de Sfinti si Preacuviosi, despre care trebuie sa admit cu smerenie , ca nu am auzit in viata mea ...tot nu inteleg unde este Hristos aici. In nici unul din cuvintele Sale nu explica El ca o cale a bisericii si numai una, si numai a unei biserici, imi aduce mantuirea. Si nici nu gasesc vreun loc in care sa fi aruncat anatema asupra cuiva ... Nici macar asupra celor care L-au torturat si ucis. El imi spune ca prin EL ajung la tatal ...

Galateni 2:21 " Nu vreau sa fac zadarnic harul lui Dumnezeu; caci daca neprihanirea se capata prin Lege, degeaba a murit Hristos".

Si mai am o nedumerire: daca m-as fi nascut intr-o alta tara, neortodoxa, pentru ca Dumnezeu acolo mi-a hotarat nasterea ... si nu as fi avut ocazia sa aud despre ortodoxie ... oare Dumnezeu, care este Tatal meu, care m-a creat si mi-a planuit zilele vietii mele dinainte de a fi fost traita vreuna ... si despre care toata lumea este de acord ca din iubire fata de creatia sa si-a trimis Fiul ... deci si pentru mine ... m-ar fi lasat departe de El si arzand in temnitele iadului ? In afara ortodoxiei, nu mai este nici un om care sa fi fost mantuit doar prin simpla credinta in Hristos? Nu stiu, dar imaginea pe care o am eu despre Dumnezeu nu este asta ... Este adevarat ca si-a ales un popor, cel evreiesc, dar a dat voie tuturor neamurilor sa fie mantuite ... De aceea si-a trimis apostolii in lumea larga... Iar invataturile apostolilor le cunosc si eu.

Eu gasesc minunat gestul de intrupare a lui Dumnezeu Fiul. Cred ca, dincolo de toate semnificatiile acestui gest, cu siguranta mai este unul: faptul ca Dumnezeu a fost atins. Oamenii din jurul Lui, apostolii, femeia bolnava ... au pus mana pe El. Au mancat impreuna ... El, apostolii si vamesii, pacatosii ... A fost la nunta in Cana ... A stat la masa ca un mesean obisnuit si , cu siguranta a fost imbratisat... oamenii s-au atins de El intr-o forma sau alta ... pacatoasa i-a spalat picioarele cu mir...
Din toate astea, eu inteleg ca Dumnezeu vrea ca El sa aiba o relatie cu creatia sa. Eu cred ca El vrea sa fie atins si astazi ... Iar eu personal, asta imi doresc: dimineata in rugaciuni, citind din biblie, purtandu-L cu mine oriunde ma duc ... intreband-l inainte de a lua o decizie ... cerandu-mi iertare si pocaindu-ma pentru fiecare greseala pe care o fac ... multumindu-I in toate ... vorbind despre El ... lasandu-L sa ma schimbe, sa ma faca un om mai bun ... Toate astea cu convingerea adanca ca El este Salvatorul si Mantuitorul meu, ca a murit si a inviat ... Si lucrul acesta mi-a dat sansa la o alta viata ...
Nu am nici un soi de ritual si relatia mea cu Isus este spontana si vie ... Cand ma rog ii vorbesc din inima ... si El vede inima mea ...
De ce Isus prezent in viata mea, in inima mea, in constiinta mea ... nu-mi poate da si mie mantuirea?

Si mai cred ca in momentul mortii Sale, sfasierea valului din templu, cel care separa Sfinta Sfintelor de restul templului, a insemnat ca eu, pacatoasa pacatosilor, am de-acum, prin moartea lui Isus, si numai asa, posibilitatea sa am o relatie directa cu Dumnezeu Tatal cel care m-a creat. "Caci toti sunteti fii ai lui Dumnezeu, prin credinta in Hristos Isus" Galateni 3:26. Iar TOTI inseamna TOTI cei care cred in Hristos Isus. Adica si eu.