Stema României (1/7)

http://www.youtube.com/watch?v=qdk8Sm4Cbvg

Apropo de stema, cred ca ar fi bine sa avem pusa si pe steag stema Romaniei!

Da, dar nu stema actuala.

Despre Dumnezeu si Neam
 

Cred in Dumnezeu si icoana in fata careia ma inchin este neamul romanesc.

https://encrypted-tbn3.gstatic.com/i...1E2YmtHKjPJjsJ
ÎNGHEŢATA "CIANUROL"
Mmm... delicios!
(Produs R.M.G.C. garantat de Guvern)

Mesajul asta ar trebui sa stea in orice scoala la intrare si nu numai.

Ne-a asezat Dumnezeu intr-o gradina fata de alte popoare care au aproape numai desert.Ori oameni care ne conduc sau noi am devenit prea rai si prea comozi . Au ajuns romani sa adune varza in Anglia si la noi pamanturile atat de fertile stau nelucrate.

oare o sa-l citesca cineva?

RÂNDURI PENTRU GENERAŢIA MEA

Familia

-I-

Familia…
Cu ce sentiment de afecţiune şi de gravitate rostim acest cuvânt la orice vârstă!
Copii când Familia e pentru noi o întreagă lume, adăpost, viaţă.
Tineri în drum spre o existenţă independentă când Familia e pentru noi locul unde sunt fiinţe dragi.
Taţi, mame când Familia devine pentru noi centrul preocupărilor şi oaza de linişte în mijlocul luptelor vieţii.
Toţi cei cu inimă duioasă şi cu suflet mare fac din Familie obiectul ataşamentului lor, al respectului lor, al veneraţiei lor.

Naţiunile cu adevărat puternice se sprijină pe o robustă constituţie morală şi legală a Familiei.
Fără această bază niciun Popor nu poate trăi, niciun Stat nu e solid.
Familia e principala instituţie a omenirii.
E societatea naturală, originea şi embrionul tuturor societăţilor organizate.
Fără ea dezvoltarea, progresul, civilizaţia nu ar fi fost posibile.
Familia i-a dat omului forţă, l-a apropiat de semenii săi, a generat, sub imboldul nevoii, sentimentul şi practica solidarităţii umane.

Şi astfel, cu timpul, prin dezvoltarea raţiunii, din Familie s-a născut Cetatea.
Ea s-a constituit din alianţele care au creat Familii noi, din raporturile, din interesele comune care au fost consecinţa lor.
Cetatea extinsă la toţi oamenii aceleiaşi Naţiuni, la ansamblul teritoriului lor, a dat la rândul său naştere Patriei.
Patria e Familia noastră cea mare.
Familia e Patria noastră cea mică.
Patria şi Familia, aceste două nume ne răsună în urechi la fel de plăcut, de nobil, de mândru.
Spre ele se îndreaptă sufletul nostru, forţa şi energia noastră vitală.

-II-

Antichitatea, ai cărei fii suntem, şi-a întemeiat instituţiile politice şi religia pe cultul Familiei.
Nu se ştie nimic despre cultul Familiei la daci.
Romanii întreţineau permanent un foc în semn de veneraţie pentru Familia lor şi principali zei la care se închinau erau larii, zeii casei, strămoşii.
Fiul se prosterna cu acelaşi respect religios în faţa tatălui şi bunicului ca în faţa altarului ridicat în cinstea înaintaşilor comuni.
Având o puternică instituţie a Familiei romanii au stăpânit lumea.

Cultul strămoşilor, din Roma antică, se mai practică încă în Asia.
Popoarele de acolo îi sunt atât de ataşate că propagarea religiilor sau ideologiilor care nu-l admit e aproape imposibilă la ele.
Practicile lor religioase legate de ascendenţii morţi sunt dublate de dovezile vizibile ale unui mare respect pentru părinţii în viaţă.
Moravurile, care au dat Familiei în aceste ţinuturi îndepărtate o forţă şi o coeziune atât de mari, au făcut posibilă formarea unor Naţiuni viguroase.
Datorită solidităţii Familiilor lor asiaticii vor stăpâni lumea.

-III-

Noi nu putem să practicăm un cult al oamenilor care ne-au precedat în viaţă şi din care ne tragem.
Putem însă să le păstrăm un loc în sufletul nostru.
Să ne gândim la ei şi să le reconstituim existenţa cu ajutorul cunoştinţelor istorice.
Îi vom vedea în viforul secolelor trecute şi le vom admira curajul în viaţă, în muncă şi în luptă care le-a permis să ne lase moştenire frumosul Pământ al Patriei în ciuda poftelor atâtor cotropitori.
Chiar şi aceia dintre ei care au fost umili sunt demni de respect pentru că şi prin jertfa lor România a devenit mare.

Să învăţăm deci să ne cunoaştem strămoşii, să-i iubim, să-i respectăm.
Ar fi bine dacă ne-am scrie istoria propriei noastre familii chiar dacă nu avem date decât până la bunici, chiar dacă faptele nu par demne de interes.
Această istorie ar fi titlul nostru de nobleţe, nobleţea unor oameni obişnuiţi, oneşti, demni, muncitori şi dârji.

-IV-

Sentimentele pe care le avem faţă de rude necunoscute, moarte înainte să ne naştem, sunt vagi prin forţa lucrurilor.
Ele sunt de aceeaşi natură cu acelea pe care le avem faţă de părinţi dar de o intensitate diferită.
Iubirea de părinţi e tangibilă, obiectivă, profundă, făcută din tandreţe, din recunoştinţă, din respect.
Ea e instinctivă la copil.
Acela care nu-şi iubeşte părinţii e o excepţie.

Când copilul creşte, când personalitatea începe să i se formeze, iubirea de părinţi e întărită de raţiune, de ideea pe care şi-o face despre datorie.
Ne iubim părinţii pentru că aşa e firesc şi pentru că ştim că le datorăm iubire.
E o îndatorire agreabilă şi sfântă uşor de îndeplinit în orice situaţie.
Religia creştină spune „Cinsteşte-i pe tatăl şi pe mama ta”.
Legea însăşi impune obligaţii faţă de părinţi.

Să ne iubim, să ne cinstim, să ne ajutăm părinţii, iată ce totul în noi şi în afara noastră ne cere şi ne impune.
Datoria de recunoştinţă faţă de ei începe cu viaţa pe care ne-au dat-o crescând apoi datorită iubirii cu care ne-au copleşit şi sacrificiilor pe care le-au consimţit pentru noi.
Putem calcula câte eforturi au făcut, câte umilinţe au acceptat, câte nopţi nu au dormit cu gândul la noi, la viitorul nostru?
Le-ar fi fost uşor dacă i-ar fi imitat pe egoiştii care dau înapoi în faţa greutăţilor familiale, care vor să-şi ofere totul lor înşile, care vor să trăiască doar pentru ei.
Spre deosebire de aceştia părinţii noştri au trăit pentru noi, grija pentru sănătatea şi viaţa noastră a fost preocuparea lor de toate zilele, călăuza existenţei lor.

E ceva mai bun pe lume ca afecţiunea fără margini, fără compromisuri, care înconjoară şi care ocroteşte copilul?
E ceva comparabil cu intensitatea iubirii dezinteresate a unei mame?
Fiul cel mai tandru şi cel mai devotat nu-i va putea înapoia niciodată mamei sale ce a primit de la ea, nu o va putea iubi niciodată atât de mult cât ea l-a iubit.
O mama ştie aceasta şi-şi iubeşte copii şi mai mult.

-V-

Iubirea pentru părinţi, recunoştinţa, respectul pe care li le datorăm, se traduc prin felul cum ne purtăm cu ei.
Modul în care omul matur îşi îndeplineşte îndatoririle faţă de părinţi diferă de cel al copilului.
Micile extravaganţe, iertate unui adolescent, nu se mai potrivesc unui tânăr.
Tânărul datorează tatălui său şi mamei sale un respect mai constant, o stimă mai profundă, chiar dacă nu mai e constrâns la aceeaşi ascultare.
Voinţa lor nu o va înlocui niciodată pe a sa în viaţa de fiecare zi.
Dar în lucrurile grave, unde ei au dreptul să-şi spună cuvântul, trebuie să țină cont de părerea lor.

Când copii şi părinţii se iubesc totul între ei e uşor.
Afecţiunea e talismanul care îndepărtează dificultăţile şi relele.
Trebuie să ne iubim părinţii la orice vârstă, trebuie să rezervăm o parte a sufletului nostru acestui trecut venerabil şi drag, oricât de apropiate şi de acaparante sunt prezentul şi viitorul personificate de Familia pe care ne-am întemeiat-o.
Trebuie să ne iubim părinţii până la sfârşitul lor şi chiar dincolo de mormânt.
Omul care s-a realizat în viaţă şi care se înclină cu respect în faţa acelora care i-au dat fiinţă, care le aduce ca omagiu binele făcut de el, succesele obţinute de el, se înnobilează, creşte.

Iubindu-ne părinţii, fiindu-le devotaţi, ne înţelegem şi îndatoririle faţă de ceilalţi membri ai Familiei.
Fraţii, surorile, sunt o parte din noi înşine, un pic tata sau mama dacă sunt mai mari ca noi, un pic copii noştri dacă sunt mai mici ca noi.
Să-i iubim e firesc şi uşor.
Să-i ajutăm, să-i sprijinim e o datorie.
Să le rămânem apropiaţi pe tot parcursul existenţei, indiferent de împrejurări, ne dă şi le dă o forţă eficientă material şi moral.

-VI-

Tot ce asigură coeziunea Familiei şi o continuă e bine în sine, bine pentru societate.
Unitatea şi soliditatea Familiei dau unitate şi soliditate Naţiunii.
Omul bun şi cetățeanul util îşi dobândesc principalele virtuţi în Familie.
Patriotismul apare şi se dezvoltă în Familie.
În Familie şi doar în Familie se dobândeşte respectul pentru femeie specific societăţilor civilizate cu moravuri oneste şi pure.

Ataşamentul faţă de Familie ne determină să ne dorim o reputație bună.
Vrem să impunem respect nu doar pentru noi, ci şi pentru ai noştri.
Vrem să le transmitem copiilor un nume fără pată aşa cum şi noi am primit.
Suntem mândri de Familia noastră şi dorim ca descendenţii noştri să fie la rândul lor mândri de ea.

Motive de ordin personal şi social, interesul superior al Ţării, impun apărarea Familiei.
Voi spune deci cu convingere pentru a rezuma ce am scris:
- să-i iubim şi să-i respectăm la orice vârstă, în orice situaţie pe cei care ne-au dat viaţă;
- să rămânem apropiaţi prin afecţiune şi devotament cu rudele noastre de toate gradele;
- să fim devotaţi ideii de Familie normală, bărbat, femeie;
- să dobândim, odată cu respectul profund pentru femeie, calităţile şi virtuţile care nu se găsesc decât în Familie.

Dordea Cosmin

foarte frumos spus!

PRIMUL SOLDAT CĂZUT PESTE PRUT
de Pan M. Vizirescu

Până mâine mi se vor închide pleoapele,
Vor amuţi zările şi cărările,
Nu vor mai vui codrii şi apele,
Doar luna-mi va ţine lumânările...

Nu voi mai auzi căţeaua duşmană
Cum latră şi scuipă rafale;
Ci eu, cu botezul izbânzii în rană,
Sorbi-voi tăceri triumfale!

Camarazii mei vor merge 'nainte, 'nainte,
Pe fronturi şi-ntinse câmpii,
Sbucni-vor în clocot ca lava fierbinte
Cu aspre şi crunte mânii.

Vor merge în marşuri de viscol şi tunet
Să-nfrunte puhoaie barbare,
Şi-n freamătul luptei, pe aripi de suflet,
Vor duce ale ţării hotare.

Camarazii mei vor trece năvalnic
Peste linii de foc şi oraşe,
Vor ridica stâncă, pieptul lor falnic,
Prăbuşind trufii ucigaşe.

Vor răpune cetăţi cu ziduri blindate,
Vor merge pe creste de glorii,
Vor călca peste gloate 'narmate
Şi se vor cununa cu victorii.

Ai mei, de-acas', vor întreba depărtările,
Aşteptând un semn de la mine...
Ori poate acum, zguduindu-i oftările,
Au îngenunchiat să se-nchine.

Poate rana asta le va fi dat de veste
Că-mi sângerează fruntea şi trupul...
Prea târziu!... Eu sunt de-acum în poveste
Cu ţara şi neamul: am trecut Prutul!

august-septembrie 1942

http://rodigitalart.files.wordpress....flag-large.jpg

TRĂIASCĂ ROMÂNIA!

Înaintaşii au muncit şi au luptat ca să avem o Patrie întregită, mare şi puternică.
Să ne gândim la ei cu afecţiune respectuoasă.
Suntem urmaşii lor, suntem România prezentă.
Astăzi să ne bucurăm şi să ne reamintim că avem toate motivele să fim mândri că suntem români.

Sunt momente când nu mai credem în noi, când ne resemnăm temători şi pierduţi sub povara unor realităţi dure.
Să nu renunţăm niciodată la respectul de sine!
Să nu ne pierdem niciodată încrederea în noi şi în viitor!
Să ţinem tricolorul sus!
Astăzi să reînsufleţim focul sacru al mândriei naţionale.
Forţa de care avem nevoie ne-o dă unitatea.

România eşti tu, sunt eu, suntem noi, e aerul tare al munţilor, e rodnicia câmpiilor, e truda noastră cea de toate zilele, e zâmbetul copiilor noştri.
Astăzi să omagiem devotamentul soldatului, râvna muncitorului, înţelepciunea cărturarului, statornicia ţăranului şi priceperea omului de afaceri.
România e speranţa noastră a tuturor.

Suntem mame iubitoare, suntem taţi ocrotitori.
Suntem o Familie mare, rezistentă, care în ciuda rănilor şi loviturilor primite nu a uitat să cânte, să danseze şi să râdă.
Şi toate acestea le trăim în limba română.
S-o transmitem mai departe păstrându-i nobleţea latină!
Copiii noştri, copiii copiilor noștri trebuie să muncească, să trăiască şi să iubească în limba română.
Limba română e un element esenţial al identităţii noastre, al sufletului românesc.

Suntem frumoşi ca Patria noastră.
Suntem lumina blândă a zorilor.
Suntem albul pur al zăpezilor iernii.
Suntem cerul senin al nopţilor toride de vară.
Suntem impetuoşi şi temperamentali ca pâraiele repezi de munte primăvara.

Pământul Patriei trebuie să rămână al nostru.
Noi să-l cultivăm, noi să beneficiem de roadele lui, noi să-i folosim bogăţiile din subsol.
Să stăm neclintiţi în calea relelor!
Să le punem pumnul în piept şi să le spunem ca înaintaşii în 1917: „Pe aici nu se trece!”
Suntem un Popor viguros.
Avem tăria de a schimba lucrurile în bine.

Astăzi să fim entuziaşti, veseli şi exuberanţi.
Începând de acum să visăm cu ochii deschişi.
Mândri de noi, de trecutul nostru, conectaţi la realitate, să rostim toţi într-un glas cu inima vibrând: „Suntem Poporul Român!”
Trăiască România!

Pârvu Ana Maria

http://4.bp.blogspot.com/_jNROqLFBFT...0/untitled.bmp

http://a401.idata.over-blog.com/300x.../Noel--12-.jpg

CELE PATRU LUMÂNĂRI ALE MICULUI PĂSTOR
de Maria Scheidl şi Marcus Pfister

Toate acestea s-au întâmplat acum două mii de ani în ţinutul Galilei.
Era o zi cenuşie.
Ceaţa acoperea totul, chiar şi soarele.
Doi păstori, Ioan şi Daniel, au hotărât să-şi ducă oile pe munte unde era soare.
Daniel, care nu avea decât opt ani, se ţinea scai de Ioan.
Ceaţa deasă îl speria.
Ioan era înalt şi voinic şi-l putea ocroti.
Un miel alb ca zăpada sărea în jurul lor behăind
Ioan i-l dădu în grijă lui Daniel.
Daniel nu-şi scăpa mielul din ochi şi noaptea îl încălzea la piept.

După şase zile iarba se termină pe păşune.
Trebuiau să coboare şi să-şi ducă oile în altă parte.
Daniel a vrut să-l ajute pe Ioan să adune turma dar acesta îl refuză: „Odihneşte-te, îi spuse el, a-i muncit destul în ultimul timp.”
Aşa era, micul păstor alergase mult după mielul său.
Daniel se întinse sub un copac, mielul se cuibări lângă el şi aţipiră amândoi.
În timp ce dormea Daniel simţi un miros plăcut de trandafiri şi de crini.
Încercă să deschidă ochii, dar pleoapele îi erau prea grele.
I se mai păru că aude nişte cântări, apoi nimic.
Când se trezi Ioan îl întrebă supărat: „Unde-i mielul?”
Daniel sări în picioare, strigă mielul alb, apoi îl căută peste tot.
Degeaba, nu-l găsi nicăieri, mielul dispăruse.
Ioan îi spuse atunci: „Trebuie neapărat să-l găseşti!”

Fiindcă noaptea era întunecoasă, Ioan îi dădu lui Daniel un felinar cu patru lumânări şi-l rugă să aibă grijă de el.
Daniel plecă să-şi caute mielul.
Îl căută toată noaptea şi toată ziua fără să dea de urma lui.
Soarele apunea.
Trebuia să continue? Unde? Cum?
Daniel era pe cale să-şi piardă speranţa când auzi un zgomot în spatele unei stânci.
„Mielule, mielule!” strigă el.
O voce groasă îi răspunse: „Hei! Ce cauţi? Un miel?”
Un bărbat atletic apăru deodată în faţa lui Daniel.
Speriat micul păstor vru să fugă.
„Nu-ţi fie teamă, îi spuse bărbatul, mielul pe care-l cauţi e pe câmpul de măslini de acolo.
L-am văzut. E mic şi alb ca neaua.”
„Mi-ai găsit mielul, spuse Daniel, mulţumesc. Cu ce te-aş putea ajuta?”
„Nu ai cum să mă ajuţi, nu văd nimic în bezna asta.”
Daniel îi dădu una din lumânările sale bărbatului.
„Ia-o, îţi va lumina drumul. Eu mai am trei.”
„Mi-o dai mie? întrebă uimit bărbatul care era hoţ, e prima dată când îmi dă cineva ceva. Mulţumesc mult!”

Se înnoptase.
Daniel porni spre câmpul de măslini pentru a-şi găsi mielul.
Dar unde era? Se ascunsese?
În apropiere se afla o grotă şi în grotă ceva mişca.
Daniel porni spre ea şi dădu peste un lup.
Înspăimântat vru să se întoarcă dar lupul îl prinse de haină.
Tremurând micul păstor încercă să se elibereze.
Lupul îi dădu drumul şi începu să geamă.
Atunci Daniel văzu că laba îi sângera şi nu-i mai fu teamă.
Rupse o bucată din haina sa şi-i făcu un bandaj.
„Stai liniştit, spuse el, ca rana să se vindece.”
Daniel vru să plece, dar lupul îl prinse iar de haină şi-l privi: „Vrei să rămân cu tine? Nu pot. Trebuie să-mi găsesc mielul. Şi el are nevoie de mine.”
Daniel se gândi o clipă, apoi puse o lumânare lângă lup: „Uite, lupule, lumina aceasta te va mângâia şi-ţi va ţine companie. Două lumânări îmi ajung. Ioan va fi de acord.”
Lupul fu mulţumit şi Daniel plecă.

Daniel căută toată noaptea fără să găsească nimic.
Dimineaţa intră într-un orăşel.
Un cerşetor îl opri din drum: „Dă-mi un bănuţ, te rog!”
Daniel se opri: „Nu am bani, sunt un biet păstor în căutarea unui miel. L-ai văzut?”
„Tot ce văd e sărăcia, spuse cerşetorul, casa mea e o grotă întunecată şi rece.”
„Atunci ia lumânarea asta, e tot ce am. Îţi va da un pic de căldură şi de lumină.”, spuse Daniel.
Cerşetorul luă lumânarea, îi mulţumi şi-i ură noroc.

Daniel a întrebat toată ziua oamenii dacă nu i-au văzut mielul, dar nimeni nu-l văzuse.
Descurajat, porni din nou peste câmpuri şi se pregăti să-şi petreacă noaptea la marginea unui drum.
Atunci simţi din nou parfumul de trandafiri şi de crini.
De unde venea?
Mai auzi şi cântece de bucurie.
Ultima sa lumânarea aproape că nu mai lumina în întuneric, dar Daniel se luă după cântări.
În curând zări un staul, se apropie şi intră.
În staul era la fel de întuneric ca afară.
Daniel rămase timid lângă uşă, nu vedea nimic.
Dar apoi zări o pată albă. Era mielul său.
„Apropie-te”, spuse blând o voce.
Mut de fericire, Daniel se supuse şi văzu, lângă mielul său, un copil mic culcat pe paie.
Daniel îngenunche şi-şi puse ultima lumânare alături de copil.
Nu era decât o flăcăruie, dar acum strălucea ca soarele.
Staulul sărăcăcios fu iluminat ca un palat în sărbătoare.
Cerul se înseninase, era plin de stele şi cântecele de bucurie răsunau până departe la păstorii din câmpie.

Traducere de Pârvu Ana Maria

http://a406.idata.over-blog.com/300x...s2/pensees.gif

http://www.revistafelicia.ro/uploads...1167004896.jpg

O LEGENDĂ DE CRĂCIUN: CÂNTECUL PĂSTORILOR
de Max Bolliger

A fost odată un păstor bătrân care cunoştea bine stelele.
Într-o noapte, bătrânul păstor stătea sus pe o colină împreună cu nepotul său de şapte ani şi privea cerul sprijinit în toiag.
- Va veni, spuse el.
- Când va veni? întrebă nepotul.
- Curând!
Îndoiala pe care o văzu în ochii nepotului îl mâhni.
Când el nu va mai fi cine va spune copiilor ce au prezis profeţii?
De-ar veni mai repede!
Această aşteptare îi umplea în întregime inima.

- Va purta coroană de aur? întrebă deodată nepotul, întrerupându-i bătrânului păstor şirul gândurilor.
- Da!
- Şi sabie de argint?
- Da!
- Şi mantie de purpură?
- Da!
Nepotul părea fericit ascultându-l.

Băieţelul se aşeză pe o piatră mare şi începu să cânte din fluier.
Bătrânul asculta atent.
Melodia răsuna simplu şi duios.
Copilul exersa zilnic dimineaţa şi seara. Voia să fie pregătit când împăratul va veni.
- Vei cânta şi pentru un împărat fără coroană, fără sabie şi fără mantie de purpură? îl întrebă păstorul.
- Nu! îi răspunse nepotul.
Cum ar putea să-l răsplătească pentru cântecul său un împărat fără coroană?
El voia aur, argint.
Voia ca toţi ceilalţi să facă ochii mari şi să-l privească cu invidie.
Bătrânul păstor oftă.
Cum să-i explice unui ţânc că împăratul care va veni nu va purta coroană, sabie şi mantie de purpură deşi va fi mai puternic ca toţi împăraţii?

Într-o noapte apărură semnele pe care le aştepta bătrânul păstor.
Cerul era mai luminos ca de obicei şi deasupra Betleemului strălucea o stea mare.
Toţi păstorii au văzut atunci îngeri învăluiţi în lumină care spuneau: „Nu vă temeți! Astăzi vi s-a născut Mântuitorul!”
Micul păstor alergă după îngeri.
Sub haină, la piept, îşi simţea fluierul.
Ajunse primul la staul şi privi copilul nou-născut.
Stătea înfăşat într-o iesle în care se dădea mâncare la vite.
Un bărbat şi o femeie îl priveau fericiţi.
Bunicul şi ceilalţi păstori, când sosiră, îngenuncheară în faţa copilului.

El era împăratul de care i se vorbise?
Nu! Nu era posibil, se înşelau.
Niciodată nu va cânta din fluier aici!
Şi dezamăgit, plin de amărăciune, micul păstor plecă şi se cufundă în noapte.
Curând copilul începu să plângă. El nu voia să-l audă, îşi astupă urechile şi-şi urmă drumul.
Dar plânsetul acela îl urmărea şi-i sfâşia inima, aşa că se întoarse din drum.
Îi văzu atunci pe Maria, pe Iosif şi pe păstori încercând să liniştească pruncul.
Nu mai putu să reziste, îşi scoase fluierul din haină şi începu să cânte.
În timp ce melodia se înălţa pură, suavă nou-născutul se opri din plâns şi-l privi pe micul păstor zâmbind.
În aceeaşi clipă acesta înţelese că zâmbetul celui pentru care cânta făcea cât tot aurul şi tot argintul din lume.

Traducere de Pârvu Ana Maria

http://obrazky.prokes.net/vanoce/zvon2.gif

Doamne ajută.

ATENŢIE !

E PLIN DE MINCIUNI, DE ÎNŞELĂRI, DE EREZII, ACEST TOPIC.

ÎN FIECARE POSTARE E EREZIE ŞI HULIRE ÎMPOTRIVA LUI DUMNEZEU, ÎNVĂŢĂTURILOR SFINTEI SCRIPTURI ŞI ÎNVĂŢĂTURILOR SFINŢILOR PĂRINŢI.

Absolut la fiecare postare sunt scrise MINCIUNI CONTRA ÎNVĂŢĂTURILOR SCRIPTURII.

Aici în topic, sunt minciuni de la stăpîniile întunericului, ce ne dezlipesc iubirea pentru Dumnezeu şi aproapele, şi doar pentru ei, trebuie să fie iubirea, şi o lipesc, de moarte, şi de alte lucruri trecătoare. Vai şi amar acestui topic.

Acest mesaj al meu ESTE UN SEMNAL DE ALARMĂ, pentru TOŢI cei ce citesc chiar şi cîteva rînduri, din orice postare a fraţilor rătăciţi din userul "tineri pentru romînia"

Trezvie mare şi multă rugăciune.

Bucurii...

http://ekladata.com/ZbeZe82jLyYwzmKioaqBzPcM4Bk.gif

POVESTE DE PAŞTI
autor necunoscut

Cândva, de mult, într-un sat liniştit de pe la noi se ţinea un târg în preajma Paştelui.
Oamenii se îmbrăcau în haine de sărbătoare şi veneau în piaţa mare ca să-şi vândă produsele.
Firea însăşi lua parte la ce se întâmpla. Soarele strălucea, merii se îmbrăcau în alb, gâzele zumzăiau şi florile înmiresmau aerul.
În timpul unui astfel de târg toţi îşi lăudau marfa cât îi ţinea gura. Doar o babă tăcea. Singura ei avere era o găină slabă care-i făcea ouă cât nucile.

Baba ofta: „Sunt săracă, găinuşo, te-am hrănit rău şi-mi faci ouă pe care nu le cumpără nimeni. Trebuie totuşi să vând ceva pentru că nu am bani şi mă tem că pe tine va trebui să te pun pe tarabă.”
La auzul acestor vorbe găina începu să strige: „Fie-ţi milă stăpână! Nu vreau să ajung friptură. Dacă mă mai ţii îţi promit că la anu’ o să-ţi fac nişte ouă pe cinste.”
Baba nu crezu nimic din ce auzise, dar se lăsă înduioşată şi se întoarse acasă cu găina.

Trecu un an.
Baba, din ce în ce mai săracă, nu mai avea ce să-i dea de mâncare găinii.
Târgul se apropia şi biata pasăre era tot mai vlăguită. Ea înţelese că nu va putea face ouă mai mari ca în urmă cu un an şi deznădăjduită se duse pe un câmp ca să se vaiete: „Ce o se întâmple cu mine dacă nu pot să-i dau stăpânei ouă mai mari? De data asta sigur va fi nevoită să mă vândă şi voi sfârşi în farfuria cine ştie cui.”
Abătută, ea nu-şi dădu seama că florile, gâzele şi nişte iepuraşi o ascultau. Pe toţi zbuciumul ei îi mâhnise. Şi pentru că se înnopta florile îi încropiră găinii un de culcuş, gâzele îşi întinseră aripile deasupra ei ca s-o ferească de frig, iar iepuraşii se rugară la Dumnezeu s-o ajute.

Dimineaţa, când se trezi, găina se simţi atât de întremată că începu să cotcodăcească veselă şi făcu o grămadă de ouă. Şi ouăle acelea nu erau ouă obişnuite. Erau mari, colorate în culori vii şi chiar împodobite cu desene.
Fericită găina alergă la stăpâna sa. Aceasta cercetă cu atenţie ouăle unul câte unul apoi le puse în şorţ şi-i spuse găinii: „Te-ai ţinut de cuvânt. Sunt cele mai grozave ouă pe care le-am văzut. Am făcut bine că nu te-am vândut.”

În ziua târgului ouăle aduse de babă le-au plăcut tuturor. Lumea s-a îmbulzit ca să le cumpere şi biata femeie a adunat mai mulţi bani decât avusese în întreaga ei viaţă.
De atunci în preajma Paştelui oamenii din sat, apoi din Ţară şi din lume au început să vopsească ouă încercând să imite ouăle făcute de găina babei, dar nu au reuşit niciodată să le facă la fel de frumoase.

http://petitemimine.p.e.pic.centerblog.net/f56c6348.jpg

Si pana la urma a facut gaina oua verzi, galbene, albastre, mov, violet,
roz ? Sau cum ?

http://www.sendmyflower.com/wp-conte...ctures-153.gif

MINUNEA DE PAŞTI
autor necunoscut

În acel an se părea că nu vor mai fi flori de Paști. Iarna se prelungea.
Un Paște fără flori e ca un Crăciun fără zăpadă.
Cu ce ne vom împodobi Sfânta Biserică, ce vor da copiii părinţilor, bunicilor, ce vom pune în vazele de pe mesele de Paști, ce vom oferi în dar? Ce-i de făcut? Se întrebau toţi neliniştiţi. Dar nu puteau decât să se roage şi să spere.
În inimile oamenilor florile îşi au de mult timp un loc de seamă. Culorile lor sunt culorile vieţii, culorile speranţei.

Ningea de câteva zile şi prin ferestrele caselor nu se vedea decât albul zăpezii. Vântul sufla cu înverşunare pe uliţe şi peste câmpuri. Iarna îşi făcea de cap.
Chiar şi copiii se arătau gânditori şi mâhniţi.
Venea Paştele şi lipsa florilor era resimţită dureros de toată lumea.
O lacrimă curse pe obrazul zbârcit al unei bunici care îşi dorea atât de mult florile pe care le primea de Paști de la nepoţei.
O lacrimă curse pe obrazul unei mame spre care în alţi ani copiii îşi întindeau timid bucheţelele lor modeste.
Taţii urmăreau ce se întâmpla neputincioşi şi abătuţi.
Tristețea cuprinsese întreg satul. Paști fără flori...

Veni şi Sâmbăta Mare. Ninsoarea, vântul nici gând să se oprească. Era limpede că nu vor mai fi flori de Paști. Dar Paştele e sărbătoarea vieţii. S-a întâmplat atunci ceva ce nu s-a mai întâmplat niciodată.
În noaptea de Sâmbăta Mare, pe când oamenii dormeau liniştiţi după ce reveniseră de la Biserică, flori se iviră peste tot de sub zăpadă. Puţin câte puţin vântul se opri, ninsoarea încetă şi norii se risipiră. O adevărată minune, o minune de Paşti!
Dimineaţa văzând florile oamenii au strigat, au sărit, au chiuit de bucurie şi au înălţat mulţumiri către Cer.
Vor fi întotdeauna flori de Paști pentru că Paştele e viaţă.

http://abdai.lapunk.hu/tarhely/abdai/kepek/elv17.gif

http://www.stpauls.it/domenica/1227d...delsignore.jpg

PAŞTILE
de M. Popescu

S-aude-al clopotelor cânt
Prin firea care se renaşte
Şi falnic iese din mormânt,
Cu biruninţă Domnul Sfânt,
Că azi e Paşte.

Şi după slujbă vin în rând
Bătrâni cu spatele-aplecat,
Bărbaţi cu chipul luminat,
Şi-n urmă ies copii cântând
HRISTOS A ÎNVIAT!

În jur, pe margini, stau cei mari
Privind la falnicii feciori
Din mândrul şir al marii hori
Şi-n mijloc cântă lăutari
Din cobze şi viori.

Sunt veseli toţi şi bucuroşi,
Şi toţi cu suflet înălţat;
Oriunde se-ntâlnesc în sat,
Îşi zic cum zis-au moşi-strămoşi:
HRISTOS A ÎNVIAT!